Home » Cultura »Dezbatere »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Poporul cu clopoţeii la gât

Ioana Repciuc decembrie 23, 2012 Cultura, Dezbatere, Opinie, Societate/Life
10 comentarii 1,706 Vizualizari

Oricât de ameninţaţi ar fi de toate nenorocirile, românii ştiu să se bucure de sărbători. Observând această  generală efuziune, exploatată şi încurajată  consistent de agenţii economici şi de firmele de publicitate, aproape că nici nu-ţi mai vine să răscoleşti, cu reci instrumente socio-antropologice, raţiunile sau, mai corect spus, i-raţiunile care-i mână gregar spre magazine şi pieţele de brazi. Sunt purtaţi desigur de o dorinţă înălţătoare de a dărui, de energia sacră a Naşterii Domnului, dar şi de mai sincera plăcere seculară de a schimba griul comun al vieţii cotidiene cu mai optimistele roşu, alb şi verde.

Cu toate eforturile marilor sondaje sociologice implementate pentru întregul spaţiu european cu scopul de a identifica şi măsura valorile religioase ale europenilor şi pentru a explica, de pildă, ce alimentează alerta lor sărbătorească, mulţi cercetători au ajuns la concluzia că e greu de stabilit diagnostice în grup pentru acest domeniu evaziv. Puţine forcepsuri analitice aduc la suprafaţă mecanismul numit puterea obişnuinţei sau memorie colectivă. Una dintre discuţiile frecvente asupra religiozităţii europene este centrată tocmai pe ideea de amnezie colectivă în acest câmp al spiritului, corelată cu o paradoxală supravieţuire a comportamentelor rituale, chiar în lipsa informării lor de un substrat al credinţelor asumate conştient (A sărbători fără a putea să explici ce anume sărbătoreşti ; a te închina fără a şti de ce te închini ; a te ruga, fără a şti cui te rogi.) În multe societăţi religioase europene, religia rămâne un obiect de muzeu tolerat nostalgic. Antropologia cognitivă a religiei a propus soluţia să gândim religiozitatea ca pe un fenomen menţinut în viaţă nu de forţa emoţională a experienţei religioase sau de transformările spirituale interioare pe care ni le oferă, ci ca pe o energie direct proporţională cu numărul de ocurenţe, de repetiţii ale aceloraşi rituri, gesturi, cuvinte. Istoria religiei este percepută, în această viziune, ca un şir de pierderi succesive de sens.

Sociologii vorbesc mult, în Occident, despre modul în care modernizarea valorilor şi secularizarea nu a însemnat moartea fenomenului religios, aşa cum se credea prin anii 60, ci, din contră, revitalizarea lui, dar în alţi termeni şi sub alte forme. Cea mai importantă schimbare e ofensiva percepţiei individuale ; fiecare european profită de libertatea de a alege, de pe ofertanta piaţă a bunurilor religioase, doar acele elemente care i se potrivesc profilului său spiritual. În ceea ce ne priveşte, bricolajul de practici şi credinţe cultural-religioase nu ne este specific. Dincolo de câteva împrumuturi firave, rămânem aşa cum ne-au învăţat străbunicii noştrii şi ne îndeamnă inconştientul colectiv. Dacă europenii occidentali îşi permit să comande à la carte, noi ne mulţumim cu table d’hote, meniul casei sau felurile predefinite, combinaţia cea mai ieftină şi care nu cere eforturi conştiente suplimentare. Marketingul, gazda noastră, ne serveşte pe toţi cu aceleaşi oferte de Crăciun, aşa cum aproape toţi ne afiliem implicit, prin naştere, Bisericii Ortodoxe Române.

Asta nu înseamnă că nu avem şi noi propriile libertăţi spirituale sau excentricităţi mistice. Dar şi acestea fac parte din zestrea tradiţională, pe care nici nu le percepem ca fiind derogări de la calea străbună, curat creştinească de a sărbători Crăciunul. Până la urmă, trăim în ţara lui Dracula, deci avem ceva umbre gotice în sufletul nostru arhaic, suntem compatrioţii Căluşarilor, aceşti aşa numiţi dansatori „şamanici” care au dobândit eticheta de exponat al culturii spirituale europene nu doar prin acceptarea în patrimoniul UNESCO, ci mai ales prin pătrunderea într-un episod din Dosarele X. Alaiurile noastre totemice de Anul Nou, pline de fiinţe sălbatice şi de măşti groteşti ar fi de ajuns să ni se arunce anatema din partea oricărei biserici creştine, puţin mai autoritare decât cea majoritară în spaţiul carpato-danubian. Dar fiindcă nici Inchiziţia, nici Reforma nu au reuşit să elimine cu totul ispitele ezoterice ale occidentalilor, ne-am asumat şi această lecţie occidentală şi am renunţat la un proiect similar în propria noastră cultură religioasă. În plus, occidentalii înşişi ne-au recunoscut de multe ori supremaţia în materie de creştinism extravagant. Stau mărturie jurnalele de călătorie ale misionarilor catolici sosiţi în ţările române pe la sfârşitul Evului Mediu şi culminând cu literatura reveriilor vampirice a lui Bram Stoker.

Se spune că ataşamentul pentru tradiţii populare, în dauna celor religioase epurate dogmatic, ar fi fost avantajat de multele decenii de propagandă ateistă din perioada comunistă, care au încurajat strategic dansurile populare şi au descurajat sistematic mersul la biserică. Acesta poate fi motivul unor traiectorii inconsecvente în combinaţia de element folcloric şi imbold religios în modul nostru de a sărbători. Dar nici cultura tradiţională, consecvent aprobată de popor şi chiar de Biserică, nu a putut face faţă marketingului occidental. Am acceptat mimetic un Moş Gerilă alb-roşu,  îmbrăcat după moda promovată de campania publicitară a unei celebre băuturi americane carbogazificate, deşi acesta era un produs care, în mod obişnuit, nu avea cum să facă multe valuri în societatea comunistă închisă (aproape) ermetic influenţelor transatlantice. Astăzi, mişcările creştine care-şi fac loc, cu destul succes, în viaţa publică americană militează pentru readucerea, în conştiinţa colectivă, a efigiei lui „Jesus” ca „reason for the season”, tocmai fiindcă au observat concurenţa făcută protagonistului neotestamentar de mai umanul „Santa Claus”. La consolidarea carierei internaţionale a lui Santa, în dauna „copilului sfânt”, a contribuit şi puternica pătrundere a sărbătorii Crăciunului pe pieţe culturale din ţări lipsite de substratul confesional creştin.

Dacă fac efortul neştiinţific de a-mi imagina un Moş Crăciun în spiritul imaginarului autohton, l-aş dezbrăca de orice ideologie publicitară, lipsindu-l de preţioasele sale detalii vestimentare şi în niciun caz nu ar mai fi pompat generos cu toate energiile umane pozitive. Din contră, acesta ar fi un spirit supranatural descărnat, care nu locuieşte în Laponia, ci pe lumea cealaltă, doar cu viză de flotant pe Pământ, în acest interval, care stârneşte mai degrabă teamă superstiţioasă, decât împarte afecte pozitive. Poate că acest frate vitreg şi omolog românesc al lui Moş Crăciun ar fi cel puţin mai greu de corupt, funcţionând ca o autentică instanţă morală, adică mai selectiv cu darurile şi apariţiile publice decât proletarul Moş Crăciun „cel bun”. Bătrâneţea sacră şi atemporală din folclorul nostru este întruchipată în alaiurile de Anul Nou în personajele Moşul şi Baba – ca ipostaze ale neamului de dincolo, veniţi să-i ghideze pe muritorii slabi de înger prin timpul periculos din preajma solstiţiului de iarnă.

În afară de incompatibilitatea Moşului Crăciun cu imaginarul nostru folcloric, nici tradiţia bradului nu se armonizează pe canavaua riturilor autohtone. În cultura populară de aici, arborele este într-adevăr un obiect simbolic esenţial. Dar el este prezent mai cu seamă la sărbătorile din ciclul familial, acolo unde are o semnificaţie arhaică de alter-ego al unor protagonişti rituali. Bradul, în mod special, este legat dominant de contextul funerar şi mai ales de înmormântarea tinerilor necăsătoriţi. Tăierea bradului din pădure şi coborârea lui la casa mortului era un ceremonial complex, performat în analogie cu soarta tânărului căruia i-au fost retezate mult prea repede „rădăcinile”. Împodobit şi învăluit de respect religios, bradul era implantat apoi pe mormânt. Şi dacă acesta era înţelesul frecvent al arborelui cu „cetina tot verde” din casele ţăranilor, nu m-a uimit să citesc undeva mărturia unui etnograf care, într-o cercetare de teren, înregistra sperietura unui bătrân dintr-o familie care deja preluase obiceiul (germanic) al împodobirii pomului de Crăciun. Neavertizat de schimbarea paradigmei dominante în materie de conifere, sărmanul receptase automat mesajul că a murit cineva din familie. Cântecele arhaice de înmormântare povestesc, împrumutând identitatea bradului doborât, ritualul aducerii lui de la munte, trezind audienţei sentimente de regret care ar putea fi exploatate consistent de organizaţiile ecologiste foarte active în această perioadă : „Jos m-au doborât,/ M-au pus la pământ,/ Cu cetina-n vale,/ Să le fiu de jale,/ Eu dacă ştiam,/ Nu mai răsăream…”

Cât despre valorile pur religioase, conforme tradiţiei noastre ortodoxe, acestea sunt încă reprezentate pertinent. Imaginea ieslei din Orientul Mijlociu, populată de toate personajele atestate documentar de Cartea sfântă, apar peste tot. Colindele cu mesaj respectuos dogmatic, vulgarizări sau variante apocrife ale Noului Testament nu lipsesc din repertoriul nici a celor mai agnostici dintre români. În sens contrar, nici pravoslavnicile coruri din biserică nu se jenează să cânte la strană versuri cu totul păgâne, dacă le-am explica după semnificaţiile lor etnologice, versuri care nu au nicio legătură cu Naşterea. Acestea sunt colindele profane, în care întâlnim un Deus otiosus, un Dumnezeu veterotestamentar coborând ursuz pe pământ „numai pe la sărbători”. Altele sunt colindele care încurajează relaţiile maritale oficiale dintre fetele şi flăcăii satului tradiţional, descriind consecutiv calităţile celor două categorii de gen. Încă se mai cântă colinde numite „profesionale”, slăvind vechile meserii majoritare ale neamului nostru, căzute între timp în desuetudine, cum sunt cele de vânător, pescar sau cioban. Nu lipseşte nici intonarea, cu acelaşi glas vesel al aceloraşi optimişti colindători, a unor texte funeste, dedicate în vremuri trecute morţilor din familie. Totuşi, fiindcă până la urmă şi în societatea tradiţională speranţa era cea care învăluia marile sărbători solare, repertoriul colindelor este dominat de retorica neînfrânată a mercantilismului şi a fericirii colective.

Unul dintre cele mai aşteptate ritualuri de sărbătoare este desigur cel culinar. Ataşamentul nostru pentru eternul meniu de sărbători are forţa de supravieţuire a piramidelor egiptene. Amestecul de carbohidraţi, proteine animale şi alcool explodează în fiinţa noastră producând scântei de fericire şi căldură sufletească. Pare că acest epicureism nu ar corespunde sensurilor pioase, spirituale ale sărbătorii creştine. E adevărat, dar se potriveşte perfect cu semnificaţiile sărbătorii păgâne. Sacrificiul porcului, un animal sacru la multe popoare arhaice şi jertfirea contului din bancă se pot încadra, printr-un necesar update, printre imaginile hiperbolice din vechile colinde tradiţionale. Acolo se arată că felurile de mâncare sunt atât de tentante, încât până şi Dumnezeu coboară la masa ţăranului, amânându-şi delăsător, pentru câteva ore, activitatea curentă de observator imparţial. Întreaga literatură a cinstirii gazdelor, a bogăţiei meselor si a diversităţii bucatelor nu e un simptom al imaginaţiei bolnăvicioase a obişnuiţilor noştri ţărani, transfiguraţi peste noapte în „boieri mari”. De ce îşi minţeau spiritul hămesit cu astfel de reverii edenice? Fiindcă acesta este tocmai ţelul magiei augurale, să zugrăvească perfecţiunea, aspiraţiile cele mai puternice, chiar imposibile, cu încrederea că ele vor deveni realitate. Pare un amăgitor joc infantil şi, până la un moment din istoria antropologiei religiei, aşa a şi fost calificat mecanismul psihologic al credinţei magice de către cercetători.

Redus la esenţa sa primitivă, magicul nu apelează  la fiinţe sacre intermediare care să poarte cererile muritorilor prin birocraţia cerului, până la instanţele decizionale de la capătul scării ierarhice, nici nu presupune redactarea respectuoasă de scrisori către Moş Crăciun. Magia, în special cea a colindelor, arată ceea ce cu încăpăţânare şi lipsă de modestie crede cel care o performează că i se cuvine. Nu e aşteptare, ci e acţiune. E adevărat, contează şi numărul de repetiţii. Într-o cultură şi mai estică decât a noastră, recitarea mantrelor ajută la internalizarea mesajului şi sporeşte forţa performativă. Din acest punct de vedere, nu ne apasă nicio vină, ne-am îndeplinit sarcina istorică. Cele câteva secole de repetiţii ale colindelor tratând bunăstarea generală a neamului românesc ar trebui să fie îndeajuns de puternice din punct de vedere magic pentru a se transforma în realitate. Alte instrucţiuni n-au fost probabil respectate în reţeta rituală aducătoare de fericire.

Dar să ne întoarcem la îndemnul sacramental iniţial din textele atât de dragi în această perioadă. Multe dintre ele sunt pline de vervă şi îndeamnă la acţiune: „Deschide uşa, creştine…” sau „Sculaţi, sculaţi, boieri mari!” sau „Ne daţi ori nu ne daţi?!”. Ele zugrăvesc portretul unui român voluntar, plin de energie, capabil să cucerească toate redutele celor care s-ar împotrivi acţiunilor de implementare a spiritului sărbătoresc. Textul cu tema trezirii din colinda în care vestitorii Naşterii schimbă exagerate politeţuri cu gazdele, convingându-i astfel să se ridice din pat şi să-i răsplătească pentru efort, pare să fie o ediţie de iarnă a imnului naţional. Sau poate că mai corect ar fi să citim invers, respectând direcţia axei istorice, fiindcă textul colindului este anterior versurilor lui Andrei Mureşanu. În această coerentă lectură, intonarea imnului este generalizarea, dincolo de timpul magic al Crăciunului, a spiritului revoluţionar autohton prin care colindătorii reuşesc să alunge lenea sărbătorească a „boierilor mari”.

Din nefericire, nici colindele, nici clinchetul vesel al clopoţeilor, nici îndemnul extra-sezon al imnului naţional nu mai au magia de altădată, fiindcă nu mai există colectivitatea de credinţă care să creadă în eficacitatea acestor frumoase cuvinte. Am învăţat toate refrenele de pe rost, conştiincios înscrişi la cursurile de reeducare ale culturii etnice, dar frecventele repetări fără efect ne împuţinează, în cele din urmă, elanul.  Nu, clopoţeii româneşti nu sunt jingle bells, ci mai degrabă seamănă cu cei loviţi ineficient, deşi stăruitor, de un Trahanache, clopoţeii aceia ai lui Caragiale care anunţau „cestiuni arzătoare” şi avertizau că „orele sunt înaintate”. Nici măcar atât. Clopoţeii zilelor noastre sunt monotoni şi indulgenţi, nu mai zdruncină creierii vreunui Dandanache, nici nu mai anunţă slujbe bisericeşti sau vestesc profetic mari schimbări istorice. Sunt cuminţi, supuşi, flegmatici, dar având totuşi forţa ca, o dată pe an, să cânte la unison, sugrumând şi cele câteva disonante corzi vocale mai pesimiste care încearcă să amâne molipsitoarea armonie generală.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Tradiționalului sincretism mitico-religios al românilor i s-au adăugat multe superstiții, în modernitatea ireversibil secularizantă a ultimelor două secole. Coroborate individualismului egoist și alienant, precum și consumismului ca mod de viață, aceste superstiții smintesc oamenii, distorsionează conținutul dogmatic al credinței și transformă sărbătorile din stare de agregare a memoriei colective în formă de intensificare a schizoidiei cotidiene.

  2. Crdinciosi cu clopotei in coada... spune:

    Bradul impodobit si cadourile n-au nici o legatura cu Craciunul, chiar daca, asa cum bine spuneti, sunt obiceiuri germanice, ci cu Anul Nou.
    Obiceiul este unul pagan si vine, se pare, de prin secolul al XIV-lea. Germanicii de atunci isi impodobeau casa si isi faceau cadouri cu ocazia Anului Nou, nicidecum a Craciunului.
    E posibil ca apropierea calendaristica a Craciunului de cea a Anului Nou sa fi “contopit” ritualuri pagane cu ritualuri religioase.
    Parerea mea este ca, de fapt, biserica a “confiscat” aceste ritualuri pagane…..transformandu-le in ritualuri religioase si pretinzand ca ele, de fapt, sunt creatia omului crestin. Minciuni…
    De fapt…nu este singura “confiscare” (citeste “frauda intelectuala) pe care bisericile crestine (in special catolicii si ortodocsii) le-au comis de-a lungul timpului….
    Poate ca intuiti, bergsonian, ce vreau sa spun…
    :)

    • AT spune:

      Despre ce ritualuri religioase vobiti? Bradul de Craciun nu e un ritual religios.

      • Credinciosi cu clopotei in coada spune:

        Cititi cu atentie ce am scris si veti intelege!
        Sigur ca asa e, bradul nu e un obicei religios, ci unul pagan, germanic care are legatura cu Anul Nou, nicidecum cu Craciunul!
        La fel si cadourile pe care germanicii (de prin sec XIV) si le faceau TOT CU OCAZIA Anului Nou.
        Mai cititi o data ce am scris!
        Numai bine!
        :)

        • AT spune:

          Citesc si inteleg: cu ateii nicicum nu-i bine. Ba le plang de mila paganilor ca , chipurile, au fost exterminati de crestini, ba se scandalizeaza ca crestinii au obiceiuri pagane. Si care-i problema? Acuzatiile cu confiscatul sunt ridicole. Toate popoarele crestine de astazi au fost mai intai pagane.

  3. ANONIM spune:

    Mesajul autoarei contine implicit viziunea noua a mondializarii si topirea identiatilor in supa saraciei toale a spirtutlui in noua oridne totalitara.
    Traditiile pre-crestine si cele religioase s-au impletiti si au fost continuate dar a venit buldoza modernizatoare a comertului mondial care bazat pe spiritul toalitar este gelor pe tot ce nu i se inchina si vrea sa fie in acelsi timp Mos Craciun si noul zeu.
    Azi cadourile le aduce Mall-ul si nu Mos Craciun.

  4. aa spune:

    Desi autoarea pare ca vrea binele poporului roman, nu stiu de ce dar am senzatia unui deja vu, ca si cum fantoma lui Brucan (cel ce la inceputul comunismului in Romania facea reeducarea poporului roman intr-un mod brutal) s-a mai slefuit dar mai pervers ne reeduca din nou.
    Lasati-ne imnul in pace sau va place mai mult Internationala..

  5. smaranda spune:

    Evident fiecare traieste sarbatorile de iarna in limitele convingerilor lui. Pentru unii plugusorul reprezinta jena pe care trebuie sa o suporte in tranvai la simulacrul de colind dat de tigani. Traditii corupte. Denaturate. Violate in spatiul public. Autoarea prezinta altceva si in alt context. Actul original si deteriorarea lui in modernitate. Trebuie sa fi trait acele traditii si sa ai puterea sa redevii copil in aceasta perioada. Dati copiilor aceste traditii. Ele au farmecul lor neintrerupt de mii de ani si mesajul de vis la trecerea peste ani. Nu uitati sa ridicati un pahar de vin.
    La multi ani cu sanatate!

  6. Iasomia spune:

    Sincer, articolul mi se pare un exercitiu literar de clasa a 12-a, sau de Facultate. Un eseu realist despre Craciun, cu multe “floricele” literare/stilistice (amestec in aceeasi propozitie de cuvinte arhaice si neologisme, plusuri si minusuri, seriozitate si ras). Dar cu putine elemente stiintifice, bagatelizate si ele prin prezentare si amestec.
    Ironia, negarea si bagatelizarea ca apanaj al “intelectualului modern”? Al intelectualului roman cred.

    Poate sunt putin rea dar prezentarea mereu critica din ultimii ani a “ritualurilor” moderne ale Craciunului nu ajuta cu nimic. Bagatelizeaza si mai mult aceasta Mare Sarbatoare. Prezentam fapte si comportamente, pareri personale, dar nu studii stiintifice, nu observatii, nu investigatii. Doar critici, negative, nimic pozitive.

    Nu inteleg abordarea negativista actuala.
    Daca nu ne-am mai “buluci” in magazine, ar insemna ca masa de Craciun nu ar mai fi una speciala, ci una normala, banala, cu aceleasi ingrediente ca in timpul anului. Nu ne-am mai invita prietenii la masa si nu am merge noi la ei (pentru asta trebuie extra food si extra sucuri, precum si mancaruri mai deosebite).
    Daca nu ne-am “buluci” in Mall-uri, ar insemna ca traditia cadourilor a disparut, ca oricum daruim si in timpul anului, nu este nevoie sa daruim la Craciun in mod special.
    Cantecele bisericesti sunt cantece culte, neaccesibile tuturor persoanelor. Introducerea elementelor pagane si amestecul cu elementele religioase apropie mai mult si mai usor publicul. Cati dintre cei care blameaza colindele participa la cantecele sacre din biserici? Foarte putin pentru ca sunt mai greu digerabile si necesita putin antrenament.

    Desi stiu ca nu este vorba de Craciun ci de Nasterea Domnului Isus Hristos, chiar si criticii sau mass-media Il pomenesc si Il amintesc foarte putin. Nasterea Sa l-a adus pe Dumnezeu mult mai aproape de oameni, L-a umanizat. Asa si colindele umanizeaza cantecele religioase si vestesc Nasterea lui Isus pe intelesul tuturor. Amintesc “gazdelor” de El.

    Craciun Fericit tuturor! Dumnezeu L-a daruit lumii pe Fiul Sau pentru a fi mai aproape de oameni si le-a dat un semn a ingaduintei si iubirii Lui. Mantuitorul nostru Isus Hristos a ales sa isi urmeze destinul pentru a ne mantui! Bucurati-va si laudati-L!

  7. vida clara spune:

    Toate-s vechi si noua toate.

    Desi facem pe grozavii, a manca este tot atat de normal cu a-ti alimenta automobilul.
    Nu-i pui benzina e …. mort.
    Problema e cum ii reglezi carburatorul. Daca nu respecti “fisa tehnica” ori mergi cu el
    “inecat” ori amestecul este mai sarac decat normalul.
    Si intr-un caz si in altul rezultatul este (in primul rand gazdei noastre, Viata, cea carora
    tuturor -si nu doar vreunui Mos Craciun- ne ofera “viza de flotant” pe Pamant) …. pagubos.
    Vanatoarea (ca concept), pescuitul (ca concept), agricultura (ca concept) ca si respiratia
    nu pot fi eradicate.
    Ne putem pune doar mai multe straturi de manusi, putem construi doar mai multe
    straturi de pereti intre “noi” si efectiva brazda de ceapa, putem deveni de la un raport
    de relationare 1/1 cu brazda de ceapa la un raport de 100/1, de 100.000.000/ 1 sau
    putem fi 6 miliarde cu mapa pe spinarea unuia singur, cu sapa dar, oricat ne ferim
    tot din pamantul Pamantului nu avem de ales si vom manca.
    Ritualul impartirii prazii (au spaniolii un cuvant mul mai potrivit “compartir”) al
    “leului” cu a sa “familie atomica” nu a fost un capriciu.
    In mod normal, “masa” se dobandeste greu.
    A fost nevoie de secole, de veacuri, pentru ca oamenii sa convina a-si acorda pace
    in cateva zile din an pentru ca, cel putin atunci si puternicul si slabul sa aibe “clipe
    de ragaz”.
    Este clar ca prin intermediul comertului ne putem apropia lucruri pe care altfel
    ne-ar fi imposibil sa ni le apropiem.
    Colaborarea intre noi (oamenii) este in primul rand “benefica” (iar de la acest punct
    spre mai departe “paleta” se desface in tot evantaiul ei (pana la complet opus
    beneficului) dar procentajul cel mai mare tot faptului ca e “benefica” ii ramane.
    Isus este un concept. Unul din conceptele fundamentale ale “vietii fiintei umane”
    (a fiintei umane = concept = specie).
    Fiecare alt individ este el insusi acelasi concept pe care-l intruchipeaza conceptul
    “Isus”. Ne place (si ne complacem) in a ne delega responsabilitatea ducerii propriei
    cruci umerilor unei …idei, lingusindu-l cu tot soiul de ipocrite laude, facandu-i (alt
    fel, mult mai subtile si mai aparent curate ca …crime) jertfe, dand mita spre a
    muri convinsi ca odata ce am dat coltul drumul va fi fara maracini.
    Preferam sa ne prefacem ca traim 70 -80 de ani, preferam acel “mai bine vrabia din
    mana …” preferam acel “decat o viata cioara mai bine o zi soim” tocmai pentru ca
    neintelegand ce este, cu ce si cum se “mananca” Viata, o traim analfabet, fara
    urma de profesionalitate.
    Internetul ne-a creat o posibilitate imensa de a ne bucura de “amintiri”.
    Dar, imensa cantitate de “analfabeta traire a Vietii” deja a cazut in capcana “trairii
    din amintiri”.
    Bunicul meu a fost sarac (raportat la ce am mai vazut apoi prin Lume).
    “Nepoate” (imi spunea ades) nimic sa nu te bucure mai mult decat “pacea”.
    Spre norocul meu, cu toate greutatile care au fost, cu tot razboiul zilnic ce
    (oricum) il ducem intre noi, zi de zi, zeul Marte a umblat pe alte carari decat
    cele pe care am umblat eu.
    Din 46 pana in 60 (cand m-am nascut eu) acum imi dau seama ca nu au fost
    decat doar 14 ani. Acum imi dau seama ca ranile acelui razboi nu puteau fi atat
    de vindecat in doar 14 ani.
    Sper si eu, ca si bunicul meu ca Lumea sa traiasca (sa mareasca de la o zi
    la alta proportionalitatea intre in “pace” si “lipsa de pace”) in pace pentru ca
    inauntrul acestui concept e loc pentru toata lumea.
    Am vazut, copil fiind, lacrimi de “bou in jug”. Avea “colectivul” vreo trei-patru
    carute, iar fiecare atelaj avea propriu-i conductor.
    Unii isi chinuiau rau perechea de boi pe care o aveau in grija.
    Dati ragaz, voi cei pe care norocul v-a nascut in caruta si boilor din jug sa
    respire. Macar in cele 52 de dumineci, de Paste si de Craciun.
    Prapadul cel mai mare, il face Vietii, acel concept care se numeste “capriciu”.
    Tot ce face omul din capriciu ( si nu din adevarata necesitate) este pacat.
    Un pacat pe care nu-l poate rascumpara nici un fel de mita, orisicui ai da-o.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioana Repciuc


Ioana Repciuc

Cercetător ştiinţific în etnologie la Academia Română din Iaşi (din 2006), doctor în filologie (2011) la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În prezent, luc... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)