Home » Analize »Cultura »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Populismul în lumea contemporană. Cazul României

Stefan Butuc septembrie 16, 2017 Analize, Cultura, Politica & Doctrine, Sinteze
34 comentarii 4,181 Vizualizari

Dacă în secolul XX democrațiile mai mult sau mai puțin liberale erau amenințate în principal de mișcările fasciste sau comuniste, în al doilea deceniu al secolului XXI pare să domine o altă maladie ce amenință insidios sistemele democratice, și pe care o putem numi autocrație. Autocrația pare, într-o primă instanță, greu de definit: este în același timp de stânga și de dreapta, naționalistă prin discursul liderilor și internaționalistă prin atacul concentrat asupra democrațiilor liberale. Vedem, de pildă, o stranie înfrățire a naționalismului agresiv al Rusiei cu teocrația iraniană sau cu neo-socialismul populist (un pleonasm?) venezuelean. Și mai stranii sunt simpatiile putiniste, declarate fățiș în campania electorală, ale noului președinte american Donald Trump și ale grupării „Alt-right“, concentrată în jurul consilierului prezidențial Steve Bannon, ca și autoflagelarea xenofobă a britanicilor ce a rezultat în Brexit și, mai nou, derapajele populiste ale Poloniei și Ungariei în particular și ale țărilor unite sub umbrela Visegrad în general. Cauzele sunt bineînțeles multiple, de la rațiunile geopolitice ‒ în cazul Rusiei și al Iranului ‒ la cele socioeconomice, în situația țărilor sud-americane și chiar a celor europene, după criza economică din 2008-2010. Naufragiul democrațiilor, în unele cazuri parțial, precum în Venezuela sau Rusia, sau total când vorbim de Iran, iar în alte cazuri iminent sau premonitoriu precum în societățile est-europene prezintă totuși un numitor comun: populismul.

La fel ca și autocrația, populismul este în esență greu de definit. În cele ce urmează vom porni de la o carte apărută anul acesta la Oxford University Press și intitulată Populism: A Very Short Introduction / Populism, o foarte scurtă introducere, scrisă de Cas Mudde și Cristobal Rovira Kaltvasser. Departe de noi gândul de a face aici o recenzie exhaustivă a cărții propuse de cei doi autori. Vom urmări doar ideea populismului ca maladie a democrațiilor liberale, ce precedă de cele mai multe ori involuția spre sisteme sociale totalitare, fie ele de stânga sau de dreapta. Meritul celor doi autori este de a fi prins esența acestei ideologii într-o carte extrem de concentrată atât din punct de vedere factual (prin analiza acestui flagel în istoria recenta a lumii democratice), cât și conceptual, reușind să identifice ideologic un fenomen social dificil de surprins, tocmai datorită caracterului său tranzitoriu.

Vom folosi conceptul de populism, așa cum reiese din analiza celor doi autori, pentru a radiografia tendințele antidemocratice existente în lumea contemporană, acordând o atenție specială României din vara anului 2012, când Uniunea Social-Liberală (USL), în sine o entitate contradictorie ideologic, a ajuns la un pas de a submina democrația românească, aflată de altfel în perpetuă convalescență, folosindu-se – cum vom arăta – de un clasic discurs populist.

Muddle și Kaltvasser propun trei atribute de bază ale discursului populist: mai întâi tema poporului, identificat social sau etnic ca o entitate de sine stătătoare, apoi cea a elitelor situate la vârful piramidei economice, politice sau culturale și, în fine, voința generală, un abstract loc comun ce se identifică cu „năzuințele poporului“, aflate în contradicție cu individualismul egoist din sfera societăților liberale. Pornind de la aceste trei atribute, putem analiza formele specifice de populism, cum ar fi de exemplu cel european, unde elitele sunt reprezentate de birocrația europeană (funcționarii), în vreme poporul se identifică cu statul-națiune, membru reluctant al unei uniuni ne-reprezentative, iar voința generală este aceea de a recupera independența și controlul asupra propriei națiuni, amenințată de imigrație și degradare economică. Iată așadar că fenomenul analizat aici se întâlnește și la scară mai mare, nu doar înăuntrul unei organizări statale.

Vom găsi tipare similare în Statele Unite ale Americii, unde rolul „elitelor“ îl ocupă clasa politică de la Washington, finanțiștii de pe Wall Street și mass-media liberală, spre nemulțumirea clasei mijlocii, care se vede pe sine drept purtătoare a adevăratelor valori americane amenințate din nou de imigrația ilegală și de fenomenul globalizării (încurajat iresponsabil de aceleași elite). Nu întâmplător, Donald Trump și-a bazat campania electorală pe sentimentele anti-imigrație și anti-globalizare ce oglindesc de fapt re-sentimentele unei populații preponderent rurale și de etnie europeană. La fel, pe baza unor tipare similare, dar cu o orientare politică total opusă, Hugo Chavez a reușit distrugerea societății venezuelene în numele unui socialism bolivarian, opus așa-ziselor elite politice concentrate în partidele tradiționale, care de-a lungul timpului au reprezentat, în viziunea chavistă, mai mult interesele Washingtonului decât cele ale maselor populare, lipsite de acces direct la actul guvernării.

Muddle și Kaltvasser consideră populismul o ideologie oarecum secundară în raport cu mișcările politice „de anvergură“ precum comunismul sau nazismul. Cei doi autori identifică și alte două ideologii considerate secundare, anume elitismul și ultraliberalismul, primul fiind întâlnit în societăți totalitare precum cele fasciste, în sine la fel de greu de definit precum cele populiste, iar cel din urmă în societățile liberale din lumea anglo-saxonă și din țările din vestul Europei. Îndrăznim totuși să propunem un amendament la această poziție, argumentând în favoarea coexistenței celor trei forme în majoritatea sistemelor politice, cu preponderența uneia sau alteia dintre cele trei, în funcție de starea de sănătate socială a fiecărui sistem socio-politic. Am putea spune că accentul exagerat pe una din cele trei caracteristici corespunde unei maladii politice, identificată fie ca „populism“, „elitism“ sau „ultraliberalism“, cel din urmă luând forma corectitudinii politice duse la extrem.

Mișcările recente din Marea Britanie, ce au culminat cu referendumul privind apartenența la Uniunea Europeană, pot fi privite și prin prisma erodării prestigiului elitelor britanice, în special prin tabloidizarea familiei regale, creând un vid valoric și cedând astfel spațiu mișcărilor politice xenofobe și populiste. Cu atât mai interesant este faptul ca referendumul a fost inițiat și organizat de partidul conservator britanic, în esență un partid reprezentativ pentru elitele politice, socio-economice și – de ce nu? – culturale ale Regatului Unit. În același timp și deloc întâmplător îl vedem pe Jermy Corbin, un marxist declarat, aflat cândva la marginea extremei stângi a ofertei politice britanice în fruntea celui de-al doilea partid ca importanță din Regatul Unit, Partidul Laburist.

În cele ce urmează ne vom opri asupra cazului României, și asta din mai multe motive. În primul rând, fiind un nativ al acestei țări, sunt oarecum familiar cu istoria ei contemporană, istorie ce ne plimbă într-un interval de timp relativ scurt de la un regim comunist cu puternice influențe staliniste, la un post-comunism de tranziție cu specifice accente populiste și naționaliste (vezi „Vatra Românească“ și „Partidul Romania Mare“ în anii ᾽90) și în cele din urmă la o democrație liberală, am spune funcțională, mai ales din prisma unei intense lupte anticorupție, devenită eficientă în urma aderării României la Uniunea Europeană și, în plus, ca urmare a măsurilor luate de președintele Băsescu. Al doilea motiv este legat de asaltul împotriva democrației liberale înregistrat de societatea românească ca urmare a ascensiunii politice fulgerătoare a Uniunii Social-Liberale în anul 2012, după criza financiară ce a cuprins întreaga lume, cu repercusiuni inevitabile pentru economiile fragile ale țărilor din estul Europei.

Romania a fost, poate, țara europeană cu cel mai represiv regim comunist, în anii ᾽80. Președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, ajunsese la putere prin mijloace specifice partidelor comuniste din acea perioadă: prin manevre de culise în interiorul partidului, menținându-se în funcția de Secretar General prin tactici specifice populismului, de la înfierarea vechilor elite comuniste ca reprezentante ale vechiului val stalinist, vinovate de încarcerări în masa și crime împotriva umanității, la promovarea propriei personalități ca om al poporului, fiu de țăran și fost ilegalist în perioada interbelică. „Domnia“ președintelui Ceaușescu va continua pe o perioadă de aproape 25 de ani, în care Romania va înregistra, în ciuda unui inițial progres democratic, o degradare economică și socială continuă, din care – se poate argumenta – nu și-a revenit complet nici în zilele noastre. Cu toate acestea, discursul populist și naționalist a continuat, chiar dacă în realitate regimul Ceaușescu se baza pe niște „elite“, pe elitele comuniste, adică membrii de partid aflați în fruntea organizațiilor de partid și în fruntea poliției politice, făcând mai puțin parte din rândul „poporului“.

Perioada postcomunistă ce a caracterizat România anilor ᾽90 este în cele din urmă greu de definit: în termeni culinari, am putea vorbi de un ghiveci de democrație liberală, elitism (prin continuitatea la putere a vechilor structuri comuniste) și național-populism. Un populism care trebuia să-și afle cândva un debușeu și care a culminat în 2012, când forțele Uniunii Social-Liberale, o coaliție constituită în principal de Partidul Social Democrat și Partidul National Liberal, două partide de altfel incompatibile ideologic, au reușit să obțină majoritatea în parlament, prin manevre de culise, și să răstoarne guvernul condus de Mihai Răzvan Ungureanu. În sine, o schimbare de guvern ca urmare a schimbării configurației politice a parlamentului este un fapt destul de comun într-o democrație liberală. Însă, în acest caz, atacul venit din partea USL la adresa președintelui de atunci, Traian Băsescu, precum și schimbările mai mult sau mai puțin reușite în arena social-politică pot fi privite și deslușite tocmai prin prisma populismului, cu cele trei caracteristici identificate de Cas Mudde și Critobal Rovira Kaltwasser.

Vom începe cu elitele. În acest caz, ele erau reprezentate de președintele Băsescu în special, de partidul Liberal Democrat, principalul susținător al politicilor președintelui, precum și de reprezentanți de marcă ai societății civile, cum ar fi scriitorul Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas sau Horia Roman Patapievici, directorul (de atunci) al Institutului Cultural Român. România, la acea vreme, încă mai simțea consecințele crizei financiare din 2008, consecințe ce au determinat impunerea unor politici speciale de austeritate în paralel cu intensificarea luptei anticorupție, ambele susținute de către Președintele Băsescu. Ca urmare a acestor politici de austeritate, România se găsea totuși într-o situație financiară relativ bună în comparație cu alți membrii ai Uniunii Europene. Însă reversul medaliei a fost acesta: suferințele impuse populației prin scăderea salariilor și pensiilor, accesul îngreunat la creditul bancar precum și continua luptă împotriva corupției, ce scotea la iveală aspecte neplăcute ale societății românești, au creat o profundă nemulțumire și o adevărată derivă a discernământului în rândul populației.

La început, pe baza unei majorități fragile, USL-ul a reușit crearea unei noi majorități și impunerea lui Victor Ponta ca prim-ministru. Schimbarea s-a petrecut într-un ritm neobișnuit de rapid, coaliția reușind într-un timp record să înlocuiască șefii celor doua camere ai Parlamentului, apoi Avocatul Poporului, ca și pe directorul Institutului Cultural Român (lucru în fapt inutil, dar cu puternice conotații revanșarde, specifice de asemenea populismului), încercând în final suspendarea președintelui țării, acuzat ca ar fi încălcat Constituția. Șablonul e aici foarte simplu, iar rolul populismului în degradarea societăților liberale e și mai evident, pentru cine privește cazul României. Avem o alianță politică, USL, care reprezintă „poporul“ nemulțumit de criza economică și financiară prelungită, avem apoi „elitele“ în frunte cu președintele Băsescu, responsabil pentru politicile economice din anii crizei, elite „rupte“ de starea actuală a societății, precum și voința resentimentară a populației de a sancționa măsurile impuse de sus, voință pe care coaliția USL a hrănit-o și din care și-a confecționat legitimitatea. Asaltul asupra democrației românești s-a dat astfel pe mai multe fronturi. În primul rând pe cale parlamentară, Parlamentul fiind în viziunea USL o instituție care reprezintă cu adevărat poporul, și față de care celelalte puteri în stat ar trebui să aibă un rol secundar (trecerea unor instituții de stat de sub autoritatea președinției sub cea a parlamentului continuă și azi), apoi prin ordonanțe de urgență și prin implicarea guvernului în atribuțiile specifice președintelui, cum ar fi politica externă sau numirea procurorilor. A existat la acel moment în USL chiar intenția de desființa Curtea Constituțională [1][2], iar lucrul acesta, dacă ar fi reușit, ar fi transformat România într-o democrație pur electorală (o mulțime dintre regulile ei de funcționare fiind deci suprimate), situație în care diferitele grupuri minoritare sunt expuse, fără apărare, dictaturii majorității. Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat, un rol decisiv având forurile Uniunii Europene, iar suspendarea președintelui Băsescu s-a dovedit temporară, referendumul de suspendare neaducând numărul necesar de voturi. Între timp, Romania și-a revenit din punct de vedere politic, deși spectrul anului 2012 încă planează asupra țării guvernate de PSD, unul din actorii importanți în ceea ce am putea numi „Revoluția Populistă din 2012“.

Presiunea asupra justiției continuă și acum, prin mijloace mult mai subtile, însă asistăm totodată la impresionante mișcări de masă ale societății civile în sprijinul independenței justiției, printr-un soi de populism întors pe dos, în care principalii actori sunt de astă dată cetățenii, iar nu masa amorfă a populației. De partea cealaltă, conducătorii politici se dovedesc a fi, în momentul de față, o non-elită, compusă din personaje care, fără competențe atestabile, administrează ministere-cheie. Apelul recent al lui Vlad Alexandrescu, „O țară nu se conduce cu secretare, șoferi și plagiatori!“ developează cât se poate de bine situația periculoasă în care ne-a adus Revoluția Populistă din 2012.

Am putea conchide că populismul este un simptom al unei maladii sociale existente la un moment dat în democrație, dar poate fi, în anumite condiții, și un mecanism invers, de însănătoșire a societății atunci când voința populară se transformă într-o mișcare civică, conștientă de necesitatea păstrării valorilor fundamentale ale unei societăți cu adevărat deschise. Protestele din Romania anului 2017, venite în apărarea justiției și a luptei anticorupție, pot fi văzute ca o formă pregnantă de anti-populism, ca un exemplu elocvent de autoapărare a unei democrații surprinzător de mature, într-un est european încă nostalgic după diferite forme de totalitarism.

[1] http://adevarul.ro/news/politica/exclusiv-dovada-usl-vrea-desfiinteze-dna-cnsas-ani-curtea-constitutionala-1_50ae23dd7c42d5a66399f13d/index.html-

[2] http://revista22online.ro/16617/.html

[3] http://epochtimes-romania.com/news/vlad-alexandrescu-apel-catre-psd-o-tara-nu-se-conduce-cu-secretare-soferi-si-plagiatori—265223

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "34 comments" on this Article:

  1. euNuke spune:

    Nu. Populismul NU este o ideologie. Este doar o caracteristică a discursului politic intr’o democrație.

    Populismul nu există în dictaturi, pentru că dictatorii nu simt nevoia de a se face populari și de a face pe plac maselor. Dictatorii nu sunt populiști, dar, e drept, pot fi populari. Așa, precum Castro cel Fidel.

    Discursul agresiv xenofob al dictatorilor [precum Chavez, Maduro, Ahmadinejad, Kim-îi nordcoreeni] nu poate fi comparat cu discursul alarmist anti-imigrație al unor lideri politici democratici precum Nigel Farage, Trump ori Geert Wilders; primii nu fac altceva decât să propage ideologia lor totalitară impunînd liniile principale de gândire obligatorie pentru supușii lor, ceilalți sunt participanți legitimi la viața democratică expunînd propriile opinii care se întâmplă să aibă elemente comune cu opiniile unor segmente sociale masive dar foarte diferite între ele. Nimeni nu te obligă în Olanda să gândești că Wilders; nimeni nu te obligă să aderi la “cauza” lui Wilders în principal pentru că nici măcar nu există o “cauză”, ci o simplă platformă democratică ce se opune imigrației necontrolate și expansiunii Islamului. Simpla preocupare asupra securității granițelor, asupra imigrației și asupra religiilor nu te face nicidecum un populist, un extremist sau un naționalist; în schimb etichetarea negativă a interlocutorilor politici în sensul excluderii din viața politică democratică spune mult despre cei ce o folosesc uzual. Nu Wilders este extremistul populist, ci indivizii ce se prevalează de opinia dominantă pro-multiculturalism pentru a’l elimina, izola sau șicana pe un politician democrat anti-imigrație care îndrăznește să aibă opinii în răspăr cu cele mainstream, nu numai ale elitelor ci și ale societății.

    Nimic nu garantează că ceea ce presa astăzi înfierează că “populism” ar reprezenta o politică iubită de mase, populară; din contra, un lider “ultra-populist” precum Nigel Farage a avut de înfruntat o întreagă clasă politică și un electorat cosmopolit refractar la naționalisme și a durat 20 de ani pentru ca opiniile lui să devină cvasi-populare deși în tot acest timp nimic nu s’a schimbat în doctrina partidului sau -UKIP; pare că poporul britanic a devenit populist ascultînd îndemnurile unui lider marginal al unui partid mărunt, insignifiant în viață politică autohtonă, prezent exclusiv în Parlamentul european. Dacă populismul lui Nigel ar fi fost valid atunci acesta ar fi fost astăzi prim-ministrul Mării Britanii, iară nu pe făraș, în America, pe post de bufon prezidențial. Dar britanicii se pare că nici vorba să și’l fi dorit pe Farage de conducător, chiar dacă i’au ascultat și înțeles opiniile în ceea ce privește UE, strict asupra Uniunii și Tratatelor ei.

    Vechii greci aveau un alt termen pentru populist, anume “demagog”. Mă întreb de ce oare a ieșit din uz. Poate pentru că toți liderii politici de astăzi sunt mai mult sau mai puțin demagogi, aflați în permanentă căutare a valurilor de sentimente populare pe care să se urce și să ajungă la putere? Nu cumva un politician ca Merkel este mai demagog decât un Farage din moment ce de’a lungul mandatelor ei i s’au tot schimbat opiniile, uneori radical, fiind când pro când anti multiculturalism, când pro când anti centrale nucleare, când pro când anti căsătorii homosexuale, când pro când anti Erdogan? Dacă agenda ta ca politician se alcătuiește și se schimbă de la o zi la alta pe bâză unor sondaje ce surprind opinia publică dominantă asupra unui subiect, nu cumva se cheamă că ești cel mai populist politruc cu putință pe spectrul politic?

    • victor L spune:

      Ai un + la nota maxima.

    • bec spune:

      ca de obicei, excelent comentariu.,

    • Alex spune:

      Faci o greseala ca multi altii. Libertatea de exprimare garanteaza atat libera exprimare a extremistilor, cat si a criticilor lor. Daca critici un alde Wilders si spui ca e un xenofob, aveti impresia ca-i baga cineva pumnul in gura. Nu domnilor, critica NU e cenzura. Daca nu are nimeni voie sa-l critice pe prea slobodul de gura Wilders, tu de ai voie sa critici?

      • euNuke spune:

        @Alex
        E adevarat, s’ar putea sa gresesc pe undeva, nu pretind ca as fi infailibil, dar din pacate nu mi’ati citit comentariul din moment ce sustineti ca eu as fi scris ca e interzis sa’l critici pe Wilders.

        In schimb pot sa va informez -pe baza stirilor din ultimii 2 anii, inclusiv din presa de limba romana- ca politiciana extremista Merkel a incitat public la cenzura si a facut presiuni asupra platformelor social media in sensul infiintarii unor mecanisme private de cenzura. Cenzura solicitata de acest politician eurofob si extremist german are legatura cu Islamul, cu dictatorii islamisti precum Erdogan, cu imigratia ilicita si necontrolata; extremismul de stat german a ajuns la nivel de represiune – vorbim de adevarate razii printre comentatorii online ce indraznesc sa critice Islamul, politica europeana privind migratia, distrugerea granitelor de catre politrucii internationalisti:

        https://www.nytimes.com/2017/06/20/world/europe/germany-36-accused-of-hateful-postings-over-social-media.html?mcubz=0

      • Absurdistan spune:

        Deosebirea este ca oponentii lui Wilders au incercat obsesiv sa il bage la puscarie pe in om care nu a facut rau nimanui, pur si simplu pentru ca si-a exprimat opinii absolut rationale, incluzind comentarii pertinente despre Mein Kampf-ul musulman, Coranul.

        Pe de alta parte, criminali pe scara mare, ticalosi prin FAPTELE lor, tradatori repugnanti precum doamna Merkel sint bine merci, nimeni nu ii trage la raspundere pentru complicitatea lor la invazie, tradare, crime si violuri in massa.

        Ipocrizia si – bravo, EuNuke! – demagogia sint astfel crase si fara limite.

    • YellowSubmarine spune:

      @euNuke, Populism = demagogie!

      Populistii si dictatorii au cateva atitudini comune: demagogia, stereotipurile si exploatarea temerii oamenilor (strainii sunt de vina pentru tot ceea ce este rau in tara, etc). Mai ieri, cei demonizati in Europa erau evreii, in ultimii ani am aflat ca la Budapesta si la Bucuresti “lucrurile merg prost” din cauza oamenilor lui Soros care promoveaza o societate deschisa, in UK lucrurile merg prost din cauza migrantilor polonezi, romani si bulgari, in USA din cauza mexicanilor, in Polonia din cauza rusilor si a hagemoniei germane (Germania este rea), samd. Orice politica populist-nationalista trebuie sa-si inventeze un tap ispasitor.

  2. klz spune:

    Foarte interesanta analiza, am doar doua amendamente.

    Austeritatea lui Basescu nu a avut efecte economice positive semnificative, probabil ca am fi fost in ziua de azi intr-o situatia econonimica similara daca nu ar fi implementata. Mai mult decat atat, poate ca nu ne-am fi intors la Partidul Stat in iarna lui 2016 daca Basescu, mult prea increazator in capitalul lui politic, ar fi ales masuri mai putin drastice.

    In al doilea rand, Corbyn nu este un marxist ci un laburist tipic din factiunea de stanga (partidul laburist are 2 factiuni principale, stangistii si centristii – Blair a fost centrist, spre exemplu). Corbyn propune taxarea crescuta a bogatilor si a corporatiilor, imbunatatirea protectiei sociale, politica internationala noninterventionista. Marxistii propun abolirea proprietatii private si a economiei libere de piata, pozitii pe care Corbyn nu le-a exprimat vreodata.

  3. euNuke spune:

    2. Populism si totalitarism.

    Atunci când discursul populist apare pe piața ideilor este greu, dacă nu imposibil să aplici asupra lui o grilă morală și să’l califici ca element potential al binelui sau răului public. Nu tot ce este popular, sezizat de politicieni și transformat în populism, poartă în sine un vector malefic așa cum pare să sugereze presa alarmată recent si ipocrit de valurile de populism. Dar, e drept, de’a lungul timpului mișcările populiste au reușit să transforme în rău societățile și să distrugă democrații relativ solide. Socialismul, atât cel marxist cât și cel fascist, a fost la origine un curent de gândire eminamente populist, adresandu’se maselor puse în opoziție cu elitele vremii [așa cum subliniază și autorul textului]. Partidele socialiste au fost si sunt populiste și s’au folosit de sentimentele și frustrările pupulare pentru a cuceri puterea în stat și ulterior pentru a transforma Statul în instrument al ideologiei; astăzi, când au reușit acest lucru iar Statul a primit o haină sau alta din garderoba imensă a ideologiei socialiste, politrucii descoperă cu surprindere că ideilor lor fixe asupra progresului au devenit vetuste și că socialismul a devenit nepopular; lumea nu mai aderă cu ușurință la internaționalismul proletar, la înfrățirea între popoare, la pacea mondială și alte asemenea bazaconii; ca reacție la acest fenomen de decădere a fixațiilor pro-umaniste ale socialismului [grija pentru popor, pentru muncitori și țărani, pentru locul de muncă și locuințe șamd], politrucii socialiști au început a înfiera noii-vechi dușmani de clasă: populiștii, ceilalți populiști care au iarăși succes; sunt vechi, pentru că același lucru l’a făcut și elita bolșevică a lui Stalin în interbelic când și’au declarat camarazii fasciști trădători și dușmani, din motivul că și’au afirmat idealurile naționaliste, în răspăr cu cele internaționaliste bolșevice; aplicarea unor căi “băștinașe”, a unor metode autonome de lucru în construirea noii orânduiri și a noului om era un soi de erezie în lăuntrul socialismului; așa și astăzi: Orban al Ungariei e brusc un dictator și e pălmuit de bonomul nanodiktator populist Juncker pentru că se opune fățiș liniei stabilite la centru în privința migrației, dar liderii politici ce au decis suspendarea Schengen ori aplicarea Acordului de la Dublin sunt ok, deși, în esență, nu e nicio diferență ideologică între ei și toți au procedat în mod irațional și nedemocratic luînd decizii nu după consultarea lucidă a cetățenilor, ci după evaluarea sentimentelor dominante în societate în ceea ce privește străinii.

    Dar, e drept, un simplu ordin birocratic nu transformă o țara intr’o dictatură. În schimb adoptarea unei Constituții fără plebiscitarea ei sau în pofida rezultatului nefavoravil dat de consultarea populară este un act dictatorial și reprezintă primul pas pe drumul către servitute și totalitarism. Și asta deja s’a întâmplat în Europa cu actualul Tratat impus în baza unui val popular de simpatie față de Europa [atenție: față de Europa, nu față de toate structurile și reglementările produse de UE]; este veritabilul populism distructiv care din păcate rămâne nesesizat de presa mainstream conectată încă emoțional la idealurile stângii internaționaliste. Oamenii de presă europeni, în majoritatea lor, iubesc orbește Europa și în mintea lor există o echivalență între Europa, civilizația europeană și Uniunea Europeană, echivalență ce o transmit permanent, sistematic întregi populații europene; Centrala UE cu comisarii săi este privita în mod absurd ca un soi de gardian al civilizației europene deși ei sunt satrapii ce au erodat regimurile constituționale ale democrațiilor europene și și’au impus propria lor constituție pan-europeană printr’un diktat în slow motion; este cu atât mai aberant cu cât acești populiști totalitaristi ce au confiscat și instrumentat ideea nobilă și populară a Europei unite sunt prezentați că adevărați păzitori ai căii luminoase în contrast cu demonii întunericului-extremiștii populiști, naționaliști, xenofobi și islamofobi, adica acei politicieni ce fac opozitie democratica programelor populiste integriste ale Centralei. Comisarii autoritaristi euro-fobi, crestino-fobi, anti-burghezi și anti-imperialiști [unde imperialismul este musai american, că doar corporațiile americane sunt amendate la Bruxelles, nu și cele ruse sau chineze] călăresc astăzi un alt val populist, cel ecologist, și se prezintă lumii ca, vai, apărătorii cei mai viteji ai echilibrului climatic, cavalerii neînfricați ai Domniței Terra aflată la ananghie, împresurată de forțele sexiste ale industriei poluante cu șapte mii de furnale falice ce trebuiesc tăiate de urgență că altfel Domnița se va îneca în propriile lacrimi. Ecologismul este noul populism global. Îndată ce voi ridica la fileul dezbaterilor bagheta minune a CODOI-iului [vorba profetesei Leana] mii de omuleți jalnici se vor ridica din tină ca să’mi ia gâtul dacă voi îndrăzni să pretind că CODOI-ul e bun pentru mine. Cum nu sunt politician însă, se va spune despre mine că sunt…negationist. Bizar este că un politician precum Trump ce se pune în calea curentului eco e privit ca un populist, deși e evident unde sunt populiștii în politică, că sunt puzderie, că ecologismul este extrem de lucrativ pentru ei și că poporul european încă răspunde pozitiv la discursul verde ultrapopulist. Ceea ce nu ar fi o problemă dacă aceștia -populiștii înverziți recent- nu ar pune la cale încă un act totalitar, anume o taxă globală pe energie; abia asta mă îngrijorează și abia acum găsesc util să incerc a risipi fumurile produse de circul alarmist al verzilor pentru ca tot omul, îndeobște indiferent la chestiunile astea, să înceapă să judece mai limpede fenomenul de încălzire ideologică a ecosistemului politic și să descopere singur gărgăunii și șarlatania ce au adus haită de prădători la un loc și la un acord epocal, în pofida atâtor diferențe de opinii [eufemistic vorbind, că altfel ce legături or fi între semnatarii Acordului de la Paris: dictatorii din America de sud, China si ciracii ei, monarhii islamici și progresiști europeni...a, uitasem, plus amicul Putin, tovarășul de Trilaterală al doamnei Merkel].

  4. Dan Nicolescu spune:

    Faptul ca preseditele Basescu nu a putut prevedea si preintimpina lovitura de stat din 2012 a USL, prin rasturnarea in parlament a guvernuui Ungureanu, il descalifica drept politician. A fost primul semn al decaderii sale sub limite ce nu puteau fi nici macar concepute in anii de glorie ai dsale si care il face de fapt mentorul situatiei actuale, Dl.Basescu nu a facut nici odata parte dinn niciun fel de elita ( educatie precara, cultura general si politic absenta total, temperament specific unui om needucat ), dar a fot un ” animal poltic ” dotat cu instincte si simturi deosebite. Singurul care se putea compara din acest piunct de vedere cu Ion Iliescu.
    Din pacate, ambii au esuat lamentabil, si cu consecinte dintre cele mai grave pentru Romania si pentru poporul roman.
    Dl. Iliescu, nu s-a putut desprinde de trecutul sau comunist si, imbatrinind, nu si-a mai putut stapini pornirile , dorinta de razbunare si setea absoluta de putere, specifica liderilor politici comunisti. A fost omul,care putea transforma Romania, dar a fost in fapt cel care a tinut in loc Romania , ba chiar a dat-o inapoi, timp de aproape 15 ani ( interludiul Constantinescu este de fapt tot opera sa si a scolii sale KGB-iste ). El a fost , ce-i drept . si a ramas, un consecvent ” elitist ” comunist
    Dl. Basescu are meritul de a fi, in cea mai mare masura, propria sa creatie. S-a comportat , as putea zice, impecabil , ca lider politic al vremurilor sale, dar nu ca ” om de elita ” pina la momentul 2012. . Dupa acest moment, caracterul sau autoritar , de capitan de vas ( adversarii sai erau tratati ca mateloti razvratiti, care ori trebuiau aruncati in lanturi in cala vaporului, ori spinzurati de catarg ), lipsa sa de educatie, l-au impins catre jalnicul personaj de astazi, care isi anuleaza tot ce a realizat pozitiv. Dl Basescu este de fapt un “populist” , desi a luat unele masuri necesare, justificate economic care nu ar confirma aceasta caracterizare .
    Deci Romania, a avut de ales intre ” elitismul”de tip comunist . ceea ce a si facut prin votul popular in mod repetat, pina in 2012 si ” populismul” basescian de tip mahala.
    Dl Basescu si Dl Dragnea , Dl Ponta si Dl Tariceanu , sint, din pacate, acelas tip de oameni politic!. Niste derbedei, pe care cei 50 de ani de comunism, i-au facut sa para drept oameni politici.
    Dl Iliescu ar fi meritat un adversar pe masura, dar din nefericire, ” elita ” romaneasca nu a putut scoate la iveala vreunul. Chiar si autorul articolului, atunci cind vorbeste de ” elita romaneasca” mentioneaza pe Dnii Cartarescu, Liiceanu si Patapievici ( lipseste Dl. Plesu ), deci un scriitor,un filozof si un fizican- filozof-eseist. Unde sint oamenii politici, doamnelor si domnilor , capabili sa se opuna valului populisto- comunist ? Am ramas cu visatorii ?

    • victor L spune:

      Sinteti memorabil:
      “Faptul ca preseditele Basescu nu a putut prevedea si preintimpina lovitura de stat din 2012 a USL, prin rasturnarea in parlament a guvernuui Ungureanu, il descalifica drept politician.”
      Poate ca aveti ceva dreptate: auzind dvoastra ca altii ii ziceau “dictatorul”, probabil ca la asta va referiti, il considerati un fost dictator pe marinar care a capotat ca prostul neputind preintimpina un vot negativ in Parlament, vot in timpul caruia, cel vizat, prim ministrul Ungureanu, era in Polonia, la o intilnirea neoficiala.
      Eu ii mai gasesc multe vini marinarului: ca nu a facut din Romania Gradina Raiului. Ca a numit magistrati tot dintre români (care, stii cum se zice, sint hoti si lenesi; toti. Stiti strigatul din rarunchi “toate partidele aceiasi mizerie”)). Poate ca nu ai auzit (sau te prefaci!), unii spun ca intre Basescu si prim plagiatorul era un blat si l-a pus pe MRU ca prim ministru ca motiv de, stii mata!
      NB,
      iti spun eu un politician care nu s-a descalificat politic: Iona Iliescu.
      Au trecut 27 de ani si manevreaza atit de politic, incit nu se stie nimic despre dosarele (Revolutiei) si Mineriadelor. Atunci cind tov Iliescu a putut preintimpina lovitura de Stat. Cu brio; sper sa ii acordati admiratia dvoastra de departe :P

      • Dan Nicolescu spune:

        Stiu si eu reiee clar din comentariul meu, ca Ion Iliescu, pe care de altfel l-am cunoscut personal,
        a fot si este este cel mai dotat lider politic din anii post comunisi ai Romaiei.
        Din pacate, asa cum am spus :
        ” Dl. Iliescu, nu s-a putut desprinde de trecutul sau comunist si, imbatrinind, nu si-a mai putut stapini pornirile , dorinta de razbunare si setea absoluta de putere, specifica liderilor politici comunisti. A fost omul,care putea transforma Romania, dar a fost in fapt cel care a tinut in loc Romania , ba chiar a dat-o inapoi, timp de aproape 15 ani ( interludiul Constantinescu este de fapt tot opera sa si a scolii sale KGB-iste ). El a fost , ce-i drept . si a ramas, un consecvent ” elitist ” comunist. ”

        Am sperat in 1989 ca Dl.Iliescu, un intelectual comunist autentic, va putea juca rolul pe care istoria i l-a oferit. Sperantele mele si ale multora ca mine au fost 100% investite in el, in Decembrie 1989. Nu a fost capabil sa-si deaseasca conditia !

      • neamtu tiganu spune:

        dai in basescu dai in victorL, de la PDL, pe el, pe el

        • Dan Nicolescu spune:

          Fata de comportarea de acum a Dlui Basescu , cre ca apare din ce in ce mai evident, ca sufletul dsale este alaturi de ” derbedeii ” din PSD. Reusita loviturii de stat din 2012 se explica si prin inactiunea sa in fata ” derbedeului “Ponta. Poate vedea in Dl Ungureanu un rival periculos, care putea uspr deveni un lide ti fpstul presedinte al Poloniei , parca Kwiatovki il chem,, si el fost presedinte al Tineretului Comunist, dar apartinind elitei comuniste de tipIliescu, fara a avea tarele acestuia si care a tinut tara pe linia corecta.

  5. AT spune:

    S-a clarificat in sfarsit diferenta intre populism si democratie: in populism, cetatenii sunt numiti masa amorfa, pentru ca se conformeaza mecanismelor prescrise in democratie. In democratie, poporul este numit cetateni, pentru ca considera necesar sa corecteze democratia prin activism revolutionar.

    Nu stiu cum se face ca cei care isi dau cu parerea despre alt right ori nu stiu despre ce vorbesc, ori manipuleaza cu intentie. Steve Bannon nu se identifica cu aceasta miscare, cei care se identifica cu ea il repudiaza si il critica, dar noi trebuie sa credem reporterii si comentatorii ca Steve Bannon este alt-right. Iata-l pe Richard Spencer, cel creditat cu termenul alt-right, criticandu-l pe Steve Bannon chiar zilele astea.
    https://www.youtube.com/watch?v=CJ6awraQ_Go

  6. neamtu tiganu spune:

    Un articol care incepe generos si se-mpotmoleste in Dimbovita.
    Mai ales, a exemplifica populismul cu 2012, mi se pare tras adinc de par. Nu mai vorbesc de mult laudatele “elite”, pe undeva mai populiste decit unii politicieni.
    In 2012 s-a intimplat ceva absolut normal intr-o democratie, organizarea unui referendum. Ca acesta nu a reusit se datoreaza si schimbarii unor reguli pe parcurs iar daca am fi sinceri am spune ca totusi partial a reusit.
    Sa ne imaginam ca ar fi reusit total, adica Basescu ar fi fost indepartat. Ce ar fi fost rau in asta? De altfel restul anilor pina la incheierea mandatului au fost catastrofali atit pt. Romania cit si pt. presedinte si echipa lui, mai ales prin faptul ca poporul isi pusese mari sperante in acesta si a fost extrem de dezamagit. Nu cumva exact acest rest de mandat a dus la intarirea fara precedent a PSDului? Nu cumva victoria categorica a PSDului se datoreaza tocmai bilbiielilor basesciene?
    Presupun ca eventuala cistigare a referendumului ar fi dus la luarea presedentiei de catre PSD, presedentie care ar fi compromis PSDul si astazi am fi avut sansa sa existe o alta clasa politica.

  7. MariS spune:

    Populism versus elitism, bună temă. Într-adevăr, cum spunea cineva, populismul şi elitismul nu sunt ideologii, sunt atitudini. Ele ţin de atitudinea noastră faţă de adevăr şi dreptate. Elitiştii spun că ei deţin adevărul, prin faptul că se consideră cei mai cultivaţi. Populiştii, în schimb, consideră că dreptatea e de partea lor, fiind cei mai numeroşi. Iar cum adevărul şi dreptatea merg deobicei împreună, fiecare va considera că le are pe amandouă.
    E interesant cum s-au folosit de elitism şi populism extremele politice, adică naziştii şi comuniştii. Naziştii au ambalat elitismul în populism, ei construind o teorie a elitelor, predicând că elita o reprezintă poporul german. Comuniştii au procedat invers, lustruind populismul cu elitism prin discursuri care ridicau proletariatul, poporul muncitor, la rangul de elită.
    În democraţie se întâmplă altfel: până la vot se dau toţi populişti, iar când ajung la putere devin, mai totdeauna, elitişti (sau autişti).

  8. Dan Coe spune:

    Capitalismul democratic promoveza falsele valori. Elita, adevaratele valori nu ajung niciodata sa conduca acest tip de societate in care totul se vinde sau se cumpara. Clasa politica e la cheremul celor cu bani, iar politicienii, fie ei si de elita, pun pe primul plan propriul interes, pe planul doi interesul partidului si a celor care il finanteza si abia la urma, daca mai e loc, interesul cetateanului. Alegatorii sunt mai adesea mituiti, culmea cu bani pe care tot ei ajung sa-i plateasca.

  9. RazvanM spune:

    Comunismul in lumea contemporana: marxism-leninism si political-correctness controlabile de catre elite.

  10. R.A.Muresan spune:

    Din pacate, multi dintre cei care comenteaza aici nu sint preocupati atit de problema populismului sau a definirii sale, cit de propriile prejudecati.
    In conditiile in care, in trecut, populismul era folosit mai degraba ca strategie politica, e intr-adevar surprinzator sa-l asimilezi cu o ideologie. Cel putin asa parea pina acum. Dar azi vedem bine cu totii situatiile complicate la care sintem nevoiti sa facem fata din cauza lui. Amploarea fenomenului nu poate fi redusa pur si simplu la sincronismul miscarilor politice datorate crizei, asa incit sintem constrinsi sa revedem definitia — populismul fiind, in mod evident, o exacerbare programatica a unor simptome initial minore.
    Scopul unei ideologii politice determina modul in care trebuie sa functioneze societatea, pe cind scopul populismului este accesul la putere sau pastrarea acesteia indiferent de mijloace: nu e intimplator faptul ca acesta e locul unde extremele (de stinga si dreapta) se intilnesc. Putem gindi, ca pina acum, ca populismul e extremismul lipsit de ideologie si ca apare spontan in perioadele de criza, sau ca populismul este chiar ideologia dominanta a perioadelor de criza, fie ca e de stinga, fie ca e de dreapta.
    Daca ar fi sa facem o analogie din domeniul patologic, atunci cea mai potrivita ar fi alergia. In formele sale usoare, aceasta se poate reduce la simple inflamatii, rinita, etc; in formele grave insa, poate duce la moarte prin soc anafilactic — si asta in conditiile in care organismul reactioneaza exagerat la stimuli sau corpi straini mai degraba inofensivi.
    Simplificind insa si mai mult, analogia culinara a populismului e gogoasa: intr-adevar, poti ruina o democratie doar vinzind gogosi, mai ales intr-o perioada dificila, cind oamenii sint mai predispusi sa creada ca urmeaza foametea.

  11. Cinicul spune:

    Cea mai mare pedeapsa pe care o primesc populistii este cand reusesc sa cucereasca puterea. Unii, precum Farage, se prind la timp de pericolul dezvaluirii faptului ca ca regele e gol si se retrag. Altii sunt atat de orbiti de setea de putere merg mai departe si apoi isi dovedesc adevarata incapacitate.
    Pacalitii sunt mai intotdeauna aceiasi.

  12. Dedalus spune:

    A le spune oamenilor ce vor sa auda. A le da ce-si doresc acum, pe seama viitorului.

    Autorul incearca sa infiinteze o cvasiideologie, in ramele abordarii populiste, din cate inteleg. E un demers teoretic legitim, pana la urma, nu am nimic impotriva acestei abordari.

    Sigur, a multumi acum pe toata lumea, cu pretul viitorului asigura voturi. Iar voturile inseamna putere.

    Cine nu isi doreste bani multi doar pentru ca sta 8 ore intr-un loc? Cine nu ar vrea sa aiba loc de munca asigurat? E si foare comod sa dai vina pe altii ori de cate ori ceva nu e in ordine. Si asa mai departe.

    Dupa mine insa asa ceva aduce prea tare cu “de la fiecare dupa poisibilitati, fiecaruia dupa nevoi”. Dupa parerea mea, populismul este doar un comunism fara resurse suficiente.

    Atractia ocrotirii neconditionate – paternalismul ocrotitor si intelegator (nu degeaba “tatucul” Stalin)- are un pret imediat, anume libertatea si unul financiar ce va fi platit de copiii si nepotii nostril. Fata hada a populismului este tocmai aceasta jefuire a propriilor copii.

    Suntem deja in aceasta logica a autodistrugerii, putem sa ii spunem fara teama populism sau oricum altcumva.

  13. tyty spune:

    Populismul este o reactie la schimbarile fundamentale ale societatii, schimbari produse de tehnologiile informatice (retele sociale, inteligenta artificiala, ingineria genetica, Internet of All Things). Aceste tehnologii, cu dezvoltare si implementare exploziva, schimba fundamental societatea si implicit pozitionarea individului fata de grup, stat, natiune… Statele nu mai au nevoie de armate extinse, de cohorte de muncitori industriali “robotizati”. E nevoie de grupuri restranse de indivizi ultra antrenati (trupe de elita, hackeri, informaticieni, cercetatori, geneticieni) si de suportiul tehnologic. Bursele dirijeaza capitalul fara ca statul sa poata interveni, astfel statul devine administrator de fonduri colectate prin impozite si nu conducatorul societatii. Indivizii se simt alienati de aceste schimbari si de aici pana la aparitia “scamatorilor” politici ce pun pe acelasi plan minciuna cu adevarul numai sa-si atinga scopurile “pragmatice” nu e decat un pas. A se vedea ca derapajele populiste au loc in jurul unor persoane pe care se construieste o realitate fictiva intersubiectiva (Putin, Chavez, Ayatolahul Sfant, Orban, Trump, …). Poate una din cauzele esecului USL a fost tocmai lipsa unui astfel de scamator politic (Ponta e doar un penibil cabotin). O analiza extrem de interesanta a fenomenului in cartea „Homo Deus. A Brief History of Tomorrow” de Yuval Noah Harari

  14. Ela spune:

    Remarcabila abordare, foarte instructiv text, felicitari!
    Desigur, populismul actual romanesc ESTE DIFERIT de demagogia grecilor antici, ca si de toate celelalte evenimente istorice care au produs instalarea democratica si durabila a diverselor dictaturi, fie ele populare, naziste sau teocratice. Dar tot populism este!
    Exact ca la maioneza, ca sa prinda fara sa se taie, atat ingredientele cat si manipularea lor trebuiau sa fie perfect adaptate la conditiile bucatariei locale (temperatura, dexteritatea bucatarului, etc.) Si exact asa s-a intamplat.
    Rezultatul este perfect pentru bucatari si fanii lor ignoranti in arta culinara, dar adepti ai indopatul fara mestecat, si este indigest pentru restul…
    Talentul manipulatorilor romani consta in buna cunoastere a mentalitatii predominante, care s-ar putea rezuma in bancul cu 2 batrani la cantina, care se plang de calitatea mancarii : “e foarte proasta, de-a dreptul infecta, si in plus, portiile sunt prea…MICI!”

  15. Cinicul spune:

    Poate n-ar strica ca autorul sa faca o incizie mai adâncă și să analizeze radacinile mai vechi ale populismului la romani. Câteva studii de caz: Cuza, Averescu, CZ Codreanu, Carol al II lea.
    Populismul românesc are o trăsătură aparte, de sorginte slava. Romanii cred in liderul salvator care le poate rezolva toate problemele, un Sf Gheorghe călare pe un cal alb, sfant care ucide balaurul cu sulita. Cam asa era vazut Averescu și Brătianu i-a dat puterea ca sa vada romanul ca in politica nici sfinții nu prea pot face miracole.
    Macar Averescu avea scuza, făcuse ceva inainte și în naivitatea lui chiar credea că ar putea schimba ceva.
    Poate ar merita un studiu sociologic și romanii care au votat recent alt Partid al Poporului, cel al lui DD.

  16. un pedeserist spune:

    singurii politicieni care ar putea sa-l egaleze pe Base sunt sociologul pieleanu, morsa competenta, militianul abraham si psihologul hanibal dumitrascu…ei sunt niste oameni deosebiti, iar domnul bogdan chireac a fost numit morsa competenta tocmai de acest presedinte numit Basescu…deasemenea ciutacu a fost numit tonomat.
    rusine!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Stefan Butuc


Stefan Butuc

Ștefan Butuc este de profesie chimist, licențiat al Universității București în 1995 și absolvent de master al Universității din Houston/Texas, în 2003. În ultimele două... Citeste mai departe


Bucharest Science Festival 2017

Bucharest Science Festival 2017, 27 septembrie - 1 octombrie

Cateva dintre evenimente:
  • Exploratorii frontierelor Cosmice - Conferința susținută de Prof.l Mark McCaughrean, Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene
  • Food Evolution - Cum decidem cum să ne hrănim? - vizionarea documentarului Food Evolution + o discuţie prin Skype cu scenaristul şi producătorul lui, Trace Sheehan
  • Atelierele de chimie Kids' Lab
  • Atelierele GeneEd - ateliere practice de extragere a ADN-ului
  • Noaptea Cercetatorilor de la Muzeul Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" si de la Muzeul National de Geologie

Pentru detalii despre programul complet al festivalului și rezervări vă invităm să vizitați siteul www.BucharestScienceFestival.ro.

E randul tau

Nu se pune problema „acceptării” anonimatului. Pur și simplu nu am fost întrebați, am fost r...

de: Gabriel Fornica-Livada

la "Învățământul care îl merităm. Despre țapul ispășitor și arderea canapelei"

Cauta articole

septembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)