Recomandari de lectura: Democratia liberala si adversarii ei

Paradigma liberalismului democratic din care s-au inspirat in mare masura revolutiile din 1989 este departe de a fi una lipsita de critici de la dreapta si de la stanga. Asaltul impotriva valorilor liberale isi are originea in mentalitatile anti-capitaliste, anti-rationaliste, anti-burgheze si anti-occidentale proprii romantismului politic, anarhismului, celor mai multe versiuni de socialism si a altor directii sceptice la adresa proiectului insusi al modernitatii. Unul dintre criticii cei mai virulenti ai constitutionalismului democratic a fost filosoful german Carl Schmitt despre care Jan Werner Müller, profesor la Universitatea Princeton, a scris o excelenta biografie cu titlul elocvent „A Dangerous Mind” (O minte primejdioasa). Recent a aparut o lucrare a profesorului Müller despre ideile politice de orientare anti-liberala in secolul XX si despre marile polarizari spirituale ale unui secol pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice.

Public mai jos recenzia pe care am scris despre volumul „Contesting Democracy: Political Ideas in Twentieth-Century Europe” (New Haven/London: Yale University Press, 2011) publicata, in ianuarie 2012, in revista „International Affairs”, care apare sub egida Royal Institute of International Affairs (Chatham House) din Londra, unde scriu cu regularitate despre carti pe teme de idei politice, democratie, revolutii si tranzitii post-comuniste.

A înțelege evoluția universului intelectual pe parcursul unui secol dominat de lupte politice violente este o sarcină foarte dificilă. Nu există capitol al istoriei gândirii politice europene a secolului douăzeci care să nu fie analizată cu limpezime in volumul de față, o carte superb scrisă, cu argumente lucide și provocatoare. Jan Werner Müller, care a scris până acum despre Carl Schmitt, intelectualii germani și reunificarea, și eforturile europene de asumare a trecutului traumatic, oferă o veritabilă arheologie a ideilor politice, care sunt situate în contextul evenimentelor istorice încadrate de primul război mondial, revoluția bolșevică, atacurile împotriva liberalismului din perioada interbelică, de hubrisul utopic radical al religiilor politice care au fost fascismul și comunismul, ascensiunea creștin-democrației, de-radicalizarea sovietismului, proiectul Uniunii Europene și de revoluțiile din 1989-1991 cu promisiunea anti-politicii și cu ale lor consecințe periculoase dar și entuziasmante. Imaginea de ansamblu care rezultă astfel este una de permanent tumult intelectual, confirmând caracterizarea Hannahei Arendt conform căreia secolul douăzeci a fost unul al furtunilor ideologice.

Structura volumului urmărește cronologia principalelor evenimente istorice. Autorul accentuează faptul că doctrinele politice nu pot fi înțelese dacă nu sunt asociate luptelor, opțiunilor și unor valori politice. Colapsul așteptărilor originare, extrem de optimiste, fundamentate pe viziunea, de dinainte de 1914, a unei păci eterne și a reformismului social a generat încercări de a transcende ordinea existentă, de a construi comunități total înregimentate bazate pe dezastruoasele mituri mobilizatoare ale războiului de rasă sau de clasă. Müller analizează rolul intelectualilor în dezvoltarea mișcărilor revoluționare de extremă stânga și dreapta. Autorul îl consideră pe Max Weber drept unul dintre intelectualii vizionari ai veacului trecut, cel care a anticipat, în special în ultimii ani din viață, preeminența mișcărilor-partid populist carismatice bazate pe mobilizare în masă și de disprețul față de valorile și drepturile tradiționale. Unul dintre gânditorii politici din cercul lui Weber a fost tânărul Georg Lukács, un exaltat filosof al artei care a fost inițial marea speranță a neo-kantianismului. Motivat de ceea ce el însuși a numit anti-capitalism romantic, Lukács a rupt cu mediul său social (s-a născut într-o familie aristocratică evreiască) și a îmbrățișat marxismul, devenind astfel intelectual revoluționar. În această calitate a scris unele dintre cele mai fascinante texte de filozofie politică radicală, eseuri care abordau subiecte multă vreme ignorate, precum conștiința de clasă, alienarea și reificarea.

Müller excelează în analiza fascinației unora dintre cei mai importanți intelectuali europeni pentru proiectele escatologice ale leninismului, fascismului și nazismului. Originea acestor viziuni revoluționare apocaliptice a fost apologia făcută de Georges Sorel rolului purificator al violenței în istorie. Radicali de tot felul au împrumutat de la acest idiosincrasic gânditor francez disprețul pentru gradualism, moderație și politică evolutionista. Müller împărtășește această lectură a rolului lui Sorel cu autori fundamentali pentru Lesezk Kolakowski și Jacob Talmon.

Pentru Müller, proiectul european a fost adânc înrădăcinat în ethosul anti-totalitar al părinților fondatori ai creștin-democrației, în special Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer și Maurice Schumann. Ei au fost democrați veritabili, dar nu au fost liberali. Această poveste însă este puțin mai complexă dacă ne gândim și la exemplul socialistului belgian Paul-Henri Spaak, unul dintre primii adepți ai unificării europene. Cu toate acestea, sunt de acord cu Müller: fundamentul proiectului Europa a fost construit de personaje istorice care au fost profund afectate de cataclismele totalitare și ale căror preocupare principală a fost de a anticipa și de a preveni repetarea unor asemenea fenomene dezastruoase. Acest lucru explică și importanța curților constituționale, a instituțiilor politice create exact cu scopul de a preveni efectele distructive ale aventurismului politic.

Așa cum remarcă Jürgen Habermas pe coperta patru a volumului de față, Müller reușește să ofere „o abordare echilibrată a evoluțiilor din Europa de vest și de est”. El compară în mod convingător căutarea subiectivității din marxismul și post-marxismul occidental, de la Jean-Paul Sartre la Claude Lefort, și filozofia libertății în Europa central-răsăriteană. Expunerea pe care o face ideilor lui Jan Patrocka despre subiectivitate, adevăr și autenticitate este în mod particular relevantă pentru o mai buna înțelegere a procesului de transformare a unor idei emancipatoare în acțiune politică. Într-adevăr, Patocka, care a fost studentul lui Edmund Husserl și Martin Heidegger, a fost primul purtător de cuvânt al Cartei 77, unul dintre cele mai importante momente ale disidenței est-europene. Arestat și interogat brutal de poliția secretă, Patocka a acceptat cu calm un sfârșit de martir. Nu putem să înțelegem proiectul societății civile al anti-politicii disidenței sau viziunea lui Vaclav Havel legată de politica post-ideologică, post-teleologică și non-machiavelică fără o analiză a tradiției patockiene.
Müller acordă atenție specială tezei lui Francis Fukuyama, intens criticată, privind sfârșitul istoriei. Autorul oferă interpretări inedite revoluțiilor din 1989, anul pe care Ioan Paul al II-lea l-a numit annus mirabilis. 1989 nu a fost sfârșitul unei lumi măcinată de clivaje, conflicte și confruntări sângeroase. A fost însă punctul terminus pentru un model specific de politică, și anume, cea inspirată de reprezentări istorice grandioase. 1989 a însemnat, printre altele, o invitație la modestie epistemologică, o virtute pe care adepții pluralismului liberal au prețuit-o întotdeauna. Unul dintre eroii lui Müller este gânditorul liberal francez Raymond Aron. Acesta din urmă a fost întotdeauna un adept al lui Max Weber și un critic al mesianismului politic al lui Marx. Aron a înțeles totodată diversitatea uneori halucinantă a universului democratic. El a identificat pertinent frustrările și anxietăților provocate de funcționarea societăților liberale. O astfel de perspectivă lucidă l-a inspirat pe Jan Werner Müller în realizarea volumului de față, o carte imperios necesară despre cele mai importante pasiuni politice ale unui secol mai violent și distructiv decât oricare din trecut.

Traducere din limba engleza de Bogdan C. Iacob