Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Referendum-ul pentru redefinirea familiei, lumea postmodernă şi ieşirea din religie

Doru Valentin Căstăian octombrie 3, 2018 Cultura, Opinie, Societate/Life
21 comentarii 4,908 Vizualizari

Multă indignare şi pufniri autoîndreptăţite au curs zilele acestea prin media cu privire la tema care, vrem, nu vrem, este cu adevărat cartoful fierbinte al momentului, poticneala care ne adună în bule impenetrabile, ne încinge, ne învrăjbeşte şi ne umple de stupefacţie în faţa orbirii celorlalţi. Întotdeauna a celorlalţi. Prea puţină empatie, prea puţină atenţie benevolentă la posibilitatea ca, în miezul discursului celuilalt, să existe, totuşi, sâmburi de adevăr, sau intuiţii adânci pe care le-am putea, la o adică, respecta (o listă subiectivă şi, evident, parţială de excepţii remarcabile şi luminoase: articolele scrise de Andrada Ilisan[1], Andrei Găitanaru[2], Mihai Maci[3] sau Alexandra Mercescu[4]). De asemenea, acuzaţii de prostie îndreptate spre ceilalţi (deşi, statistic si sociologic, e greu ca proştii să fie în totalitate în tabăra cealaltă). De asemenea, nicio încercare de a decela cauzele profunde, structurale sau condiţiile epistemice şi ontologice ale “conflictului” (pe care le aproximam în altă parte[5], într-un articol pe care l-am scris data trecută când românii s-au încins în jurul acestei teme). Trebuie să recunosc, însă, că nivelul maxim de inflamare a fost atins probabil pe reţelele de socializare, unde şi cele mai paşnice şi mai echilibrate bule s-au încins şi au început să troznească a explozie. Riscând să fiu acuzat că aş fi baba care se piaptănă atunci când ţara arde (chiar arde?), voi încerca să spun în cele ce urmează câteva vorbe despre ceea ce consider a reprezenta cauzele structurale profunde cărora un conflict punctual le este epitom şi reflexie. Pe scurt, două vorbe despre lumea care face posibile referendumuri privind redefinirea noţiunii de familie. Desigur, discuţiile purtate în logica ereziei şi a erorii au rostul lor indenegabil într-o democraţie. Atâta doar că, în ultimă analiză, poziţionările logice şi psihologice ale indivizilor sunt doar simptomele unor conflicte culturale tectonice, de adâncime, ale unor opţiuni pe care societăţile le fac inconştient, mutant şi mutagen, la scară istorică. Logica lui „s-a mers prea departe, e momentul să ne oprim” poate fi instructivă pedagogic şi sociologic, dar ea este ineficace şi slabă explicativ, pentru că, pe de o parte, nu ne putem niciodată “opri” pur şi simplu, iar pe de altă parte, plasează cauzele conflictului la nivelul cel mai superficial, chiar dacă cel mai spectaculos. Evident, nu pretind să epuizez pozibilităţile unei asemenea abordări, de fapt este sigur că ratez aspecte fundamentale. Rândurile care urmează sunt doar un semn făcut către o direcţie explicativă insuficient explorată şi o invitaţie la dialog.

Religia

Pentru unii este deja o umbră a trecutului, o fantomă care bântuie, împiedicând cu umorile ei spectrale eliberarea raţiunii şi marşul glorios către o lume a omului. Pentru alţii e depozitara şi protectoarea adevărurilor supreme, spectaculos intangibilă într-o lume modernă care pune la dispoziţia detractorilor miriade de posibilităţi de atac. Pentru alţii, miza e în altă parte şi doar naivitatea epistemică şi politică ne poate face s-o luăm în serios ca factor explicativ atunci când aruncăm o privire către conflictele lumii noastre. Ceea ce cred eu este rezumat limpede de Mark C. Taylor care scrie, în After God:

„Nu putem înţelege lumea de azi dacă nu înţelegem religia. Niciodată n-a fost religia mai puternică sau mai periculoasă decât azi.  Nemaifiind închisă în biserici, sinagogi sau moschee, religia a ieşit pe străzi, umplând căile aeriene şi reţelele cu imagini şi mesaje care creează conflicte fatale, care ameninţă să scape de sub control… Religia nu se întoarce pentru că religia nu a plecat nici un moment.”[6]

Dacă Taylor are dreptate, devine imperativ necesar să „înţelegem religia”, să sondăm fenomenologic în logica ei operaţională, aceea care o face imposibil de ucis sau de surmontat. Mai mult, am ajuns la momentul, crede Taylor, în care nu mai putem ignora fenomenul religios şi nici nu mai putem amâna să (ne) punem întrebarea fundamentală cu privire la esenţa religiei.

Tot în After God, Taylor riscă şi o definiţie a religiei:

Religia este o reţea emergentă, complexă şi adaptativă de simboluri, mituri şi ritualuri care, pe de o parte propune tipare (schemata) de simţire, gândire şi acţiune care dau vieţii sens şi scop, iar pe de altă parte distruge, dislocă şi desfigurează orice figură stabilizatoare.[7]

Definirea religiei ca reţea, în termenii teoriei complexităţii, deschide, după cum voi încerca să arăt, căi cu adevărat fertile pentru a înţelege logica conflictelor care apar azi în zonele de întâlnire a flancurilor religios şi secular. Să vedem, însă, care sunt caracteristicile unei reţele adaptative emergente (RAE).[8]

a)     Reţelele adaptative complexe emergente (RAE) sunt compuse din mai multe părţi diferite care nu sunt autonome şi care sunt legate în diferite feluri. Aceste legături sau relaţii determină identitatea specifică şi caracteristicile membrilor şi componentelor reţelei.

b)     RAE prezintă  autoorganizare spontană, care complică relaţia dintre interioritate şi exterioritate astfel încât linia care se presupune că le separă devine evanescentă. Cu alte cuvinte, reţelele sunt mai degrabă deschise decât închise. La fel ca elementele individuale care le compun, reţelele (networks) care alcătuiesc încrengături (webs) complexe sunt codependente şi coevoluează prin interacţiuni complexe.

c)     Într-o RAE, întregul este mai mult decât suma părţilor. Întregul şi părţile sunt co-emergente şi fiecare devine ceea ce este numai în raport cu celălalt element şi prin el. Asta înseamnă că nu există indivizi separaţi de comunităţi şi invers.

d)     Întregul emerge pornind de la părţi, dar nu este reductibil la ele. Prin urmare, funcţionarea întregului nu poate fi înţeleasă printr-o analiză reducţionistă. Din moment ce RAE sunt structuri holiste, nu pot fi înţelese prin analiza părţilor lor.

e)     Agenţii individuali sau componentele RAE acţionează întotdeauna în interiorul unor parametri care descriu constrângerile care decurg din poziţia lor în reţea. Autonomia completă sau libertatea totală sunt iluzorii.

f)      Din moment ce încrengăturile (webs) formate din reţele interconectate (networks) evoluează în timp, fiecare configuraţie este condiţionată de istoria reţelei. RAE are, prin urmare, o memorie.

g)     Diversele componente pot interacţiona atât în serie cât şi în paralel pentru a genera efecte secvenţiale cât şi simultane. Asta înseamnă că nu există o relaţie simplă şi directă între o singură cauză şi un singur efect. Interacţiunile pot fi atât liniare cât şi neliniare.

h)     Complexitatea relaţiilor dintre membrii reţelei creează bucle de răspuns pozitiv (positive feed-back loops) care se deplasează departe de echilibru.

i)      Pe măsură ce sunt accelerate buclele de răspuns, RAE se apropie de o anumită condiţie critică de auto-organizare (self-organized criticality) în care un eveniment minor poate avea efecte catastrofale la nivel sistemic.

j)      Efectele catastrofale nu sunt cauzate de factori externi (exogeni), ci reprezintă o funcţie a multiplicităţii relaţiilor.

k)     Din moment ce asemenea catastrofe sunt sistemice şi, prin urmare, de neevitat, dezvoltarea nu este continuă. Perioadele de stabilitate sunt întrerupte de perioade de instabilitate care sunt întotdeauna distructive, dar care pot fi şi productive dacă apar la timp adaptările necesare.

Dacă am descris pe larg caracteristicile reţelelor emergente adaptative, asta se întâmplă pentru că fiecare dintre aceste trăsături este esenţială pentru înţelegerea dinamicilor care stau la baza ciocnirilor inevitabile dintr-o lume în care religia nu îşi mai află cu uşurinţă locul, dar pe care fatalmente n-o poate părăsi şi pe care o structurează agresiv. Dacă admitem caracterizarea făcută de Taylor, va trebui să concedem deopotrivă că:

i)                religia creştină (despre ea va fi în special vorba în ceea ce urmează) este un dispozitiv complex, de tip încrengătură, care corelează reţele diverse (teologice, comunitare, economice), având ca funcţie fundamentală codificarea cunoaşterii, comportamentelor, afectelor şi intuiţilor morale. La nivel funcţional, ea se comportă ca un mecanism menit să facă faţă devenirii, să ofere coduri utile şi repere fixe în raport cu orice proces care ar putea surveni în interiorul lumii.

ii)              în calitate de structură complexă (structură de structuri), religia ascunde exact dinamica pe care trebuie s-o îmblânzească. Propunând un model pretins anistoric, promiţând implicit că nici un proces şi nicio dinamică n-o va destabiliza fatal şi n- va face superfluă, religia ascunde tocmai natura devenirii ca devenire şi a proceselor ca procese. Ea ascunde tocmai faptul teribil care-i justifică existenţa şi anume că nu există nicio structură care să reziste indefinit şi permanent dinamicii proceselor şi devenirii destructurante. Promiţând victoria asupra a tot ceea ce curge veşnic, ea împiedică tocmai gândirea devenirii ca devenire.

iii)            religia creştină este o încrengătură de reţele care se interacţionează cu fluxurile externe pe care le decodifică şi le configurează şi de care se lasă, la rândul ei, configurată în limita posibilităţilor sale interne. De aceea, putem spune ca fluxurile creează în permanenţă presiuni mai mici sau mai mari asupra încrengăturii, presiuni care, cel puţin în principiu pot destructura reţeaua sau o pot face ineficace în raport cu ceea ce pretinde că structurează.

iv)             orice structură care se prezintă pe sine ca imună la procesualitate şi devenire („Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”) este sortită să opereze inevitabil în „logica ereziei”. Astfel, tot ceea ce ea poate codifica imperfect sau nu poate codifica devine pur şi simplu o eroare. Devenirea livrează în permanenţă forme şi entităţi noi – politice, economice, tehnologice, afective, morale etc – care sunt văzute pur şi simplu ca erori. Acumularea unui mare număr de astfel de forme (efective şi eficiente socio-economic şi politic, dar văzute drept erori şi erezii din perspectiva unei anumite religii) extinde de facto spaţiul social pe care respectiva religie nu-l controlează, slăbind-o şi făcând-o mai puţin relevantă (de aici şi lupta, aparent absurdă şi fanatică, de fapt perfect inteligibilă din perspectivă religioasă, pentru împiedicarea accesului la spaţiul public a unor astfel de elemente-balast). O iubire homosexuală nu deranjează cu nimic structura ordinii publice, ea rămâne o anomalie ce se desfăşoară în întuneric, sub umbra păcatului. O instituţie precum căsătoria homosexuală şi chiar parteneriatul civil este un element legitim al spaţiului public, nepreluabil prin interpretare în cadrul reţelei de reţele creştine. Ceva asemănător se întâmplă şi în privinţa tehnologiilor emergente. Pentru a lua doar un exemplu, mi-e greu să-mi imaginez un hibrid al viitorului, o fiinţă bionică sau o inteligenţă artificială la nivel uman preluate efectiv şi credibil în cadrul reţelei creştine. De aceea, nici măcar tehnofobia anumitor medii creştine (cu cât mai fundamentalist, cu atât mai tehnofob), nu este inexplicabilă. Tehnologia este un livrator permanent de realitate şi prin urmare un motor al devenirii şi o sursă constantă de presiune pentru reţeaua creştină.

Privind către opţiunea ei întemeietoare, putem spune că religia se coagulează în jurul unui refuz principial al devenirii. Religia este promisiunea îmblânzirii unui animal care nu poate fi îmblânzit, iar această opţiune este primară, o intrare „de-a-ndoaselea în istorie”, cum o numea Marcel Gauchet. Acelaşi Gauchet care spunea: „În însăşi esenţa ei, religia este tocmai această alegere de a te poseda consimţind deposedării tale, abătându-te de la intenţia de a domina natura şi de a legifera pe cont propriu, în favoarea unei alte intenţii, aceea de a te asigura de o identitate complet definită şi stăpânită… Acest sistem este cel al anteriorităţii radicale a principiului oricărei ordini şi, în consecinţă, un sistem al deposedării, al transmiterii şi al imuabilului.”[9]

Religia „ieşirii din religie”

Există câteva particularităţi ale creştinismului care o fac o religie de un tip special. Mai exact, creştinismul este acea religie care, prin dezvoltarea istorică a reţelei sale de reţele, creează condiţiile istorice pentru a fi depăşit. De fapt, după părerea mea, acesta este exact momentul istoric pe care-l trăim. Creştinismul, prin condiţiile sale interne particulare, a făcut posibilă o lume pe care nu doar că nu o mai poate stăpâni, ci, mai mult decât atât, o lume care, dacă e să păstreze condiţii umane pentru umanitatea care o populează, nu mai poate fi structurată principial de religie. Creştinismul este, pentru a folosi derutanta şi incitanta formulă a lui Marcel Gauchet, religia „ieşirii din religie”. Există o lectură conservatoare satisfăcută şi, vai, iremediabil superficială, care se mulţumeşte să constate că “miracolul occidental” s-a petrecut sub auspicii creştine şi care observă, mulţumită, că religia creştină a supravieţuit tuturor atacurilor şi vremurilor acide şi corozive pe care le-a traversat. Dar devenirea posibilităţilor înscrise în dispozitivul creştin, această “desfăşurare a transcendenţei”, cum o numeşte Gauchet, nu este o istorie neutră şi sterilă, nici o demonstraţie de inexpugnabilitate. Devenind şi actualizându-şi posibilităţile – în funcţie de anumite particularităţi ale câmpului istoric şi de anumite evenimente seminale precum prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi crearea subsecventă a unui vid de putere politică – creştinismul a creat în cele din urmă condiţiile pentru a fi depăşit, condiţiile pentru apariţia unei societăţi care se situează de facto în afara religiei. Pentru Gauchet, creştinismul este o soluţie structurală care rezolvă un paradox profund aflat în inima logicii iudaice, contradicţia ivită din tensiunea dintre universalitatea zeului iudaic şi particularitatea legământului. Creştinismul nu putea fi decât universal. Soluţie din spectrul extrem (din punct de vedere logic) al monoteismelor, creştinismul se clădeşte plecând de la inepuizabil-paradoxalul şi infinit-fertilul fapt al întrupării. Luând trup de om, Dumnezeu atestă, într-un gest simbolic exemplar, care desfide orice logică binară, interesul fundamental al divinităţii faţă de fiinţa umană în acelaşi moment în care este susţinută stranietatea radicală a spaţiului divin în raport cu cel uman: „Nu în viitoarea împărăţie a lumii se conturează omnipotenţa universală a lui Dumnezeu, ea se atestă de pe acum, în stranietatea sa radicală faţă de treburile lumeşti, o atare stranietate încât el nu cunoaşte un anume popor, ci numai fiinţe interioare, ridicate la înălţimea înţelegerii sale prin propria lor desprindere de cele lumeşti.” Suspendat permanent între posibilităţi contradictorii, creştinul se află de-a pururi în situaţia paradoxală de a fi un străin în mijlocul unei lumi a cărei repingere îi este principial interzisă. El locuieşte un spaţiu care nu are niciun fel de contiguitate sau afinitate cu principiul ei, care-i rămâne radical străin, dar care, făcută şi voită fiind de creatorul ei, nu poate fi lipsită de orice demnitate ontologică. În acest ghem paralogic şi paradoxal se află intricate căi şi posibilităţi infinite, drumuri superbe, intense şi improbabile dintre care unul va duce direct, dar nu în linie dreaptă, în afara religiei. Gauchet va constata că, la adăpostul probabil celui mai sofisticat aparat dogmatic, conceptual şi afectiv pe care l-a dat vreodată o religie, germinau sensibilităţi noi, fundamental anti-creştine şi non-religioase. Unei astfel de religii îi erau în principiu deschise multe căi. Una dintre ele, calea teocratică a resorbţiei secularului în religios, a devenit cu adevărat tentantă odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. Dar tocmai această supralicitare, acest moment în care religiosul încearcă să supună şi să sintetizeze laicul naşte o contrareacţie, un efort al puterii politice de a se defini în termeni proprii, seculari, un efort de a rezista, tot în baza unei logici creştine, presiunii teocratice. În spaţiul deschis de această înfruntare se desfăşoară ceea ce numim îndeobşte istoria şi dinamica occidentală. Privită în acest fel, istoria politică, ontologică şi (teo)logică a creştinismului este un proces în buclă de configurare a lumii şi de adaptare continuă la transformările pe care le provoacă, iar marile mişcări din interiorul său, de la disputele hristologice la Reformă pot privite ca mari mutaţii adaptative la transformările lumii creştine. Astfel, Reforma, cu ceea ce aduce ea (privatizarea credinţei), simultan cu diseminarea textelor tipărite, mediază şi face posibil ansamblul de fenomene care definesc modernitatea (deregularizarea, dematerializarea, accelerarea şi fragmentarea)[10], un ansamblu de fenomene la care ea însăşi reprezintă o adaptare şi un răspuns.[11] Prin disjuncţia agresivă pe care o operează ontologic între cer şi pământ, creştinismul face posibilă ştiinţa modernă[12] care îl va face în cele din urmă „să piardă cerul”.[13] De asemenea, impunând prin structura şi logica sa internă, o „problemă teologico-politică”[14], creştinismul permite statalităţii laice să se dezvolte. Simplificând masiv, dar nu fasificând, aş spune că unei faze ontologice a creştinismului (desfăşurată de la impunerea lui ca religie imperială până în zorii Reformei), când cerul şi pământul sunt puse în corespondenţă fără rest, îi urmează o fază hermeneutică (când încep să fie produse efectiv structuri şi fenomene necreştine prin intenţie şi funcţionalitate, chiar dacă datoare genetic creştinismului), la care creştinismul se raportează  doar prin interpretare, mulţumindu-se să le declare în acord cu logica sa, fără a mai controla efectiv dinamica spaţiului social şi politic pe care ele îl deschid. [15] Actualmente, ne aflăm într-un moment istoric în care producţia socială, tehnologică şi epistemică excede de facto posibilităţile hermeneutice ale creştinismului. Credincioşii de pretutindeni trăiesc cu sentimentul că religia lor se află sub asalt. Însă asaltul nu e doar o rătăcire a atacatorilor. Asaltul e ontologic, epistemic, cultural. O lume necreştină, o lume care va reuşi să rămână umană în ciuda caracterului său necreştin, este poate argumentul cel mai teribil la adresa pretenţiilor de universalitate şi apodicticitate ale creştinismului.

Lumea noastră

„Lumea noastră” este o expresie înşelătoare. Lumea noastră, lumea occidentală, este diversă, plurală, mişcată de conflicte fundamentale, principiale, ireductibile. Desfăşurând frugal analiza de faţă, nu am pretenţia unei explicaţii exhaustive. Desigur, frontul secularizării are timpi şi caracteristici diferite de la o zonă la alta şi este animat de microdinamici între care există doar asemănări de familie. Dinamica secularizării se articulează în dezbateri plurale şi inegale: politice, psihologice, juridice, filosofice.  Zilele acestea s-au scris şi texte excelente despre fiecare dintre ele. Am scris aici doar pentru a pune ceva acolo unde exista un vid explicativ. Iar acest nivel larg structural al explicaţiei, deşi pare îndepărtat şi greu accesibil în raport cu chestiunile arzătoare ale zilei este, de fapt, după părerea mea, un nivel fundamental. Conflictele punctuale sau de nişă sunt făcute posibile tocmai de această prăpastie structurală care se cască între lumea religiei şi lumea seculară. Lumea religiei nu este despărţită de lumea omului exclusiv prin obiectul credinţei (credinţa în Dumnezeu vs credinţa în om). De fapt, în opinia mea, cei care „cred în om” nu sunt decât nişte religioşi ai unei lumi târzii. Poziţia lor e anemică, sterilă şi profund viciată de aporii. Pentru mine, problema fundamentală a lumii seculare se referă la posibilitatea ca oamenii să se poată guverna singuri, plecând de la ceea ce au aflat despre ei de-a lungul devenirii lor. Problema teologico-politică a contemporaneităţii se referă, pentru mine, la posibilitatea de  a ne raporta la lume îmbrăţişând complexitatea şi integrând în calculul nostru politic fiinţa devenirii ca devenire (adică de-a pururi anarhică, destructurantă, ne-limitată.) Fie şi pentru simplul motiv că, dacă nu vom înţelege devenirea drept ceea ce este, ea  ne va pulveriza sau ne va reîntoarce în barbarie. Este, poate, pentru prima dată  în istorie când omul are posibilitatea efectivă de a se pierde pe sine, nu prin extincţie (deşi aceasta rămâne mereu o posibilitate), ci prin despărţirea de natura sa milenară.

Cei care-şi simt credinţa ameninţată, aflată sub asalt, reacţionează în toate felurile pe care le simt legitime. Eu nu cred că e vorba de fanatism sau înapoiere. În orice caz, nu în mod fundamental de asta, fanatismul e, totuşi, marginal. Încercând să configureze sau să păstreze legislaţia în cadrele pe care le consideră corecte, încerând să fixeze în piatră şi bronz simbolurile naraţiunii pe care o consideră exclusiv corectă (precum în cazul Catedralei Mântuirii Neamului), exhibând, sinucigaş pentru reputaţia lor şi sub riscul înstrăinării unei părţi a credincioşilor, însemnele unei puteri religioase, aflate cândva într-un mariaj onto-epistemic cu politicul. Dar imperiul fantazat e doar o formă într-o lume a formelor, iar povestea lor e doar una dintre multiplele poveşti din mall-ul narativ al postmodernităţii. După cum spune Gauchet, zeii nu mor, doar îşi pierd puterea. E posibil ca magneticul zeu al creştinismului să fascineze sufletele individuale încă multe secole de aici încolo. Îmi pot imagina creştini entuziaşti în catacombele viitorului. Credinţa ce le arde în suflete e dreptul lor democratic. Dar ea va trebui purtată într-o lume pe care religia, alimentată şi hrănită de ea, n-o mai controlează, n-o mai explică integral, n-o mai informează. După părerea mea, visul politic al creştinismului e pe cale să se sfârşească, deşi forţa lui va continua să irige şi să inspire suflete. Iar în vorbele mele e preocupare, nu jubilaţie. După cum a arătat Manent, problemele laicităţii sunt generate de fenomenul enorm al desprinderii lumii oamenilor de „religia ieşirii din religie”. În opinia mea, de rezolvarea lor depinde felul în care va arăta lumea noastră de mâine.

NOTE____________________


[1] http://www.contributors.ro/cultura/transsexualii-lui-almodovar-%C8%99i-adventi%C8%99tii-lui-steinhardt-un-text-despre-dragoste/

[2] http://www.contributors.ro/editorial/cuvant-pentru-cei-care-se-nelini%C8%99tesc/

[3] http://www.contributors.ro/editorial/referendumul-ini%C8%9Biat-de-%E2%80%9Dcoali%C8%9Bia-pentru-familie%E2%80%9D-nu-este-despre-homosexuali/

[4] http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/despre-identity-politics-drepturi-cu-drepturi-depline-%C8%99i-referendumul-%E2%80%9Edespre-familie%E2%80%9D/

[5] http://www.contributors.ro/cultura/cautandu-i-pe-fanatici-despre-ce-ne-apropie-si-ce-ne-desparte/

[6] Mark C. Taylor, After God, University of Chicago Press, Chicago and London, 2007, p. XIII.

[7] op. cit., p. 12.

[8] Mark C. Taylor, Speed Limits. Where Time Went and Why We Have So Little Left, Yale University Press, New Haven & London, 2014, pp. 249-250. Vezi şi The Moment of Complexity. Emerging Network Culture, University of Chicago Press, Chicago & London, 2003.

[9] Marcel Gauchet, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, Nemira, Bucureşti, 2006, tra. V. Tonoiu, p. 13, 19.

[10] Apud. Taylor, Speed limits, p. 277.

[11] Vezi şi Jacob Taubes, Teologia după revoluţia copernicană, Tact, Cluj-Napoca, 2009, trad. Andrei State şi George State.

[12] Vezi studiul clasic al lui Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea, Humanitas, Bucureşti, 1998, trad. Walter Fotescu.

[13] Expresia îi aparţine lui Rémi Brague. Vezi Înţelepciunea lumii. Istoria experienţei umane a Universului, Tact, Cluj-Napoca, 2012, trad. Cornelia Dumitru.

[14] Definită astfel de Pierre Manent: „Religia creştină nu e doar apolitică şi nici doar un ansamblu de credinţe despre lumea de apoi, cu atât mai puţin un ansamblu de „valori”, cum se spune astăzi. Ea constituie o comunitate umană inedită, punând totodată o problemă politică inedită. Această comunitate este Biserica, pe care am putea-o defini ca pe o „comunitate universală reală”: toţi oamenii sunt cel puţin potenţial membrii acestei comunităţi… Astfel, această comunitate non-politică intră în mod necesar în contact şi în concurenţă cu toate comunităţile politice, nu în mod direct, pentru că ar vrea să facă legea politică, ci indirect, pentru că se adresează fiecărei persoane în parte, încercând s-o câştige de partea sa, făgăduindu-i apartenenţa la o comunitate perfectă, Biserica înţeleasă ca respublica perfecta, fiindcă este o respublica christiana… Biserica, refuzând să-i guverneze pe oameni, dar devalorizându-i pe cei care-şi asumă această responsabilitate, nu reuşete decât să-i împiedice pe oameni să se guverneze corespunzător.” ( în Cum de putem trăi împreună, Humanitas, Bucureşti,  2017,  trad. Mona Antohi,  pp. 52-53). După cum au arătat în mod convingător mai mulţi cercetători ai modernităţii, naşterea absolutismului, ca moment fondator al mişcării laice moderna, a apărut exact ca răspuns la această problemă.

[15] Marcel Gauchet: „Aici (la 1700 n.m.) se încheie, ca să luăm un reper rotund, istoria propriu-zis creştină, adică istoria a cărei mişcare se confundă cu exploatarea şi desfăşurarea nucleului de posibili structurali introdus de întemeierea hristică… Linia cronologică a despărţirii a despărţirii apelor: momentul în care creşterea fenomenelor originale năcute din desfăşurarea transcendenţei creştine… le întoarce împotriva matricei care le-a purtat şi face din încorporarea substanţei înseşi a religiosului resortul central al dezvoltării lor. Se instaleză astfel faptul generator care explică natura excepţională a universului nostru. El nu este doar deosebit, este opusul celorlalte, pentru că esenţialul mişcării sale constă în a aduce în centrul spaţiului uman social ceea ce pretutindeni înainte şi pretutindeni aiurea îl articula şi îl comanda din afară. De aceea, sfârşitul istoriei creştine echivalează cu o schimbare a istoriei.”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. Bun articol, multumesc si la mai multe!

  2. ridike spune:

    Un articol interesant, dar care are strecurat în titlu o minciună rostogolită de multe persoane: „redefinirea familiei”. Nu despre asta este vorba la acest referendum. Nu se propune o altă definiție a familiei. Este vorba despre cum se ÎNTEMEIAZĂ o familie; cum i-a naștere, pe ce s-e bazează, de unde pornește: căsătoria între un bărbat și o femeie.

    Creștinismul nu are ambiții politice, cum afirmă autorul. Dumnezeu a înființat o Biserică, nu un partid politic. Scopul Bisericii și mesajul Evangheliei este să ofere o cale de salvare oamenilor. Îl poți accepta sau nu.

    Creștinul este un om cu dublă cetățenie: cetățean al acestei lumi, supus Cezarului și cetățean al Impărăției Cerurilor. Pe prima dintre aceste împărății suntem datori să o respectăm, iar pe cealaltă o iubim și o considerăm mult mai importantă. Ca cetățeni ai acestei lumi avem, deocamdată, același drept cu ceilalți semeni non-creștini să ne pronunțăm cu privire la problemele cetății. Nu este idealul nostru să fim stăpânii acestei lumi în care trăim doar o mică fracțiune din existența noastră.

    De ce semenii noștri de altă credință sau non-credincioși ar fi mai îndreptățiți decât noi să se pronunțe în treburile publice? Nu suntem cu toții egali în drepturi? Nu este democrația, prin regula majorității, mijlocul prin care se poate opta între puncte de vedere diferite?

    Am fost asemănați cu naziștii care au omorât milioane de evrei (Sorin Ioniță și alții). De ce? Un astfel de discurs nu este hate speach? Nu este incitare la ură? Sau hate speach este doar atunci când cineva spune ceva care nu este conform ortodoxiei corectitudinii politice.

    Despre referendum:

    Schimbarea Constituției, dacă va avea loc, nu garantează nimic pentru nimeni. Poate fi văzută doar ca o măsură de siguranță prin care ne asigurăm că, atunci când se va propune schimbarea concepției despre căsătorie, oamenii vor fi consultați, iar măsura nu va fi luată de niște politicieni corupți sau, și mai grav, de câțiva judecători care ar putea interpreta abuziv un text de lege.

    În timp, percepția publică se poate schimba. Majoritatea de astăzi, poate deveni minoritatea de mâine. Nu este exclus ca în viitor o majoritate a cetățenilor României să opteze pentru acceptarea căsătoriei între persoanele de același sex. Se va putea face atunci un alt referendum, iar măsura va fi mult mai ușor acceptată de întreaga societate, inclusiv de creștini, dacă va fi luată în mod democratic, prin pronunțare populară.

    Este revoltător ca un grup restrâns de oameni (de orice orientare filozofică sau religioasă, inclusiv creștini) să ia o decizie sau să promoveze măsuri de inginerie socială care îi privesc pe toți. De asta avem democrație, să ne exprimăm liber punctele de vedere și să luăm decizii prin consultare. Astăzi poate că fac parte din minoritate și nu îmi place decizia adoptată, dar o accept pentru că a fost luată democratic, nu prin jocuri de culise. În altă zi, pe altă temă, poate că se va întâmpla să fac parte din majoritate. Important este ca mecanismul să funcționeze, iar pierzătorii sau câștigătorii să nu fie întotdeauna aceiași.

    • Josef Svejk spune:

      Aveti dreptate.

      De aici si vine muntele de isterie si inversunare impotriva manifestarii supreme a democratiei: Din certitudinea ca majoritatea nu va fi nicidata dispusa sa inghita gargaunii preogresimii. Faptul ca se inchide usa manevrelor de culise e un dezastru de proprotii epice pentru ei.

      Boicotnicilor nu le pasa nicio clipa de pagubele colaterale semnificative pe care tot circul asta inutil le-a cauzat:

      - Pe de o parte s-a ajuns la antagonizarea cetatenilor pe o tema lipsita practic de miza politca.

      - Apoi ridicarea boicotului in slavi va avea une efect devastator la europarlamentare, posibil si la prezidentiale si apoi in mod cert la parlamentarele din 2020, consolidand puterea PSD.

      - Asocierea referedumului cu PSD (ce nu s-ar fi produs in lipsa circului mediatic) ii da acestuia o oarecare “onorabilitate” si trece in plan secund manevrele PSD de acapara ce a mai ramas din justitia indpendenta si nu in ultimul rand ii da ocazia sa legifereze pe usa din dos faradelegea.

  3. 2087 spune:

    Religia e un cancer al societatii, care propaga credinta in dictatori si slugarnicia totala fata de dictatori.

    In loc sa te invete sa fii independent, religia te invata sa te inchini la fiinte supranaturale care nu exista.

    Cati ani pierd oamenii inchinandu-se (ce naiba o fi insemnand si “a se inchina”) la absolut nimic?

    Cat timp pierdut, care ar fi putut fi folosit facand lucruri utile!

    Si cate zeci de milioane de euro aruncati pe Catedrala Prostirii Neamului, monument al megalomaniei lui PF Daniel!

    Cati bani irositi, care ar fi putut fi cheltuiti pe curatenie in spitale, ca sa nu te duci la spital cu o boala si sa pleci cu alta!

    Religia e o enorma risipa de timp si bani.

    • Zev spune:

      2087, Dude, daca erati pe langa mine va suspectam ca sunteti de la Productivity Commission, Comisia pentru productivitate ca altfel nu stiu sa traduc (Gigeii care masoara cat produce statistic cetateanul) Aia care ne spun ca trebuie marita varsta de pensie (si au dreptate, dar eu vreau sa ma pensionez cat de repede se poate, deci Huoo :). Inteleg argumentul dar oamenii sunt umpic mai mult decat producatori de bunuri materiale sau servicii. So anyway, religia e treaba fiecaruia, includerea ei in ecuatia productivitatii e gresita. Dar aprob pozitiv comentariul dv fata de catedrala. Numa’ ca eu credca numita catedrala e tare departe de religie, simpla arborare a unei cruci nu sfinteste orice bullshit se afla dedesubt. Si de-aia, asta nu e religie, e business. De-aia marturisesc (ma amuza teribil termenul, de cand cu referendumul marturiseste lumea left, right and bloody center). Eu inca astept sa marturiseasca Iliescu, Hrebenciuc, martiri de-astia :)

    • adi spune:

      Greșiți fundamental dacă vedeți religia drept un balast. E un mod de structurare a lumii. Aveți o încredere foarte mare (și nejustificată) în natura umană dacă vă imaginați că fără mijloace de susținere (inclusiv religioase) omul va prospera. Cu toate facilitățile vieții moderne, omul nu poate supraviețui ca specie fără speranță și alinare, iar ateismul nu oferă nicio speranță și nicio alinare. Raportarea la transcendent mi se pare indispensabilă pentru construirea unui viitor. Altfel, de ce să-ți mai bați capul? Am ajuns într-o etapă în care instinctul de procreare nu pare a mai fi suficient. Iar religia nu va dispărea atâta timp cât oamenii vor muri. Când oamenii vor deveni nemuritori, mai vorbim.

    • Ronald spune:

      Macar de-ar fi “decat” in bese-arici/moskei. Clasarea in toate topurile mondiale in categoriile retrograde ale republicii horrordocse/sovietice/socialiste (scuze pt pleonasm) rumunia este tributara/cauzata de religie.
      Din pacate cand, cu argumente solide, pertinente si logice, critici horrordocsia, te lovesti de un fundamentalism de tip islamic. In fapt, singura diferenta reala dintre horrordocsie si islam este “decat” eticheta atribuita “supremului”. Unii se-nchina la alah altii la dumnezeu. Nimeni nu pune pb “inchinarii”.

  4. mike spune:

    Intotdeauna am crezut ca Dumnezeu este un “programator” care a proiectat lumea dupa niste algoritmi bine definiti. Cred ca presiunea noilor tehnologii asupra acestei retele emergente, cum numea Taylor religia, arata ca omul modern nu mai vrea sa fie prins in aceasta retea si doreste sa fie liber, sa nu mai creada in ritualurile religioase si sa nu mai fie ingradit de religie. Omul modern a realizat ca religia este o utopie si ca reprezinta mai mult un refugiu temporar al oamenilor. In numele religiei s-au purtat razboaie teribile si, chiar si astazi religia este folosita pentru a destabiliza lumea. Un exemplu ar fi musulmanii care iau cu asalt lumea europeana si care ar putea distruge aparenta libertate, ar putea readuce libertatea intre firele acestei retele emergente. Insa ce s-ar intampla oare daca noi ne-am trezi intr-o zi fara tehnologiile noastre, fara terminalele prin care ne conectam la lumea din jurul nostru, la informatiile din lumea noastra? Ce s-ar intampla daca intr-o zi am ramane fara resursele noastre mteriale si fara cladirile de beton si sticla in care lucram precum furnicile? Ce s-ar intampla daca ne-am trezi in mijlocul unui razboi teribil? Am putea oare atunci sa ne intoarcem la loc in aceasta retea, in care am fi dispusi sa cautam salvarea noastra? Cred ca teama cea mai mare a omului este teama de haos, care poate fi de diverse feluri. De aici si nevoia oamenilor de a crede intr-o entitate aflata dincolo de lumea noastra, o fiinta care se afla undeva acolo sus si care ne sprijina prin numeroase fire invizibile. In aproprierea mortii omul are nevoie sa stie ca nu se duce in neant, in acest haos, ci se duce catre aceasta fiinta. Insa acelasi om, a ales sa cada din Rai, din acea lume atemporala unde fericirea sa era asigurata, in istorie, in timp, intr-o lume efemera unde a avut nevoie sa lupte pentru a supravietui, o lume unde a avut libertatea de a evolua pe cont propriu. In acel moment al caderii omului din Eden, a inceput sa curga timpul si s-a creat istoria. Urmeaza caderea omului din istoria si timpul sau?

  5. adi spune:

    Felicitări! Ați pus punctul pe i: LUMEA CARE FACE POSIBILE REFERENDUMURI CU PRIVIRE LA REDEFINIREA NOȚIUNII DE FAMILIE. Spune multe despre anul 2018 faptul că se organizează un astfel de referendum. La fel cum a spus multe despre anul 1864 faptul că în România faptul că s-a instituționalizat învățământul de masă.Sau la fel cum a spus multe despre anul 1649 în Anglia judecarea publică și executarea unui rege. Spiritul veacului …

    DAR, în plus, aș puncta faptul că religia oferă și un mecanism adaptativ. Eu o văd mai eficientă din punctul de vedere al supraviețuirii speciei decât ateismul post-modern. Prima oferă motivație (cu toate limitele și erorile, chiar manipulările aferente); al doilea doar descurajare. Observați vă rog diferența de entuziasm: trăiesc cu speranța în viața veșnică (sau în ceva dincolo de moarte), fac și cresc copii cu aceeași speranță VERSUS nu există niciun Dumnezeu, nu există viață după moarte, viața e o întâmplare, care poate fi plăcută sau groaznică sau absolut plictisitoare. Dacă ar fi să pariați, cine va supraviețui peste sute / mii de ani?

  6. Constantin spune:

    Referendumul actual n-are nicio treabă cu religia.
    Cădem în greșeala de a-l lua în serios și acest fapt îi conferă legitimitate.

    Este pur și simplu un demers politic al cleptocraților care mai fac un pas înspre capturarea deplină a statului. Dacă vreți, problema legată de religie este că în mizeria asta a acceptat să intre și Biserica Ortodoxă Română. Este doar o diversiune care nu merită efortul unei discuții temeinice în care să fie implicată religia!

    • adi spune:

      Are de-a face indirect. Pentru că argumentele pentru vot sunt inclusiv religioase.Și e vorba despre felul în care vedem instituția căsătoriei, iar aici religia / biserica are o miză. Dvs. personal, desigur, sunteți liber să nu luați în serios referendumul. Iar mulți alții să îl ia în serios – și chiar o fac. P.S: Argumentul cu Dragnea, diversiune e fals. Treaba a pornit de la 3 milioane de semnături, deci de la o agendă REALĂ, nu inventată. PSD doar s-a urcat pe un val. Așa cum se va urca și USR pe val la un eventual referendum Fără Penali. Argumentul cu diversiunea va fi valabil și atunci? Sau numai referendumurile la care dvs. țineți trebuie să fie importante pentru toți, iar viceversa nu?!

    • Josef Svejk spune:

      Puteit sa ne explicati pe scurt si in mod coerent cum de definirea constitutionala familiei duce la “capturarea deplină a statului.”?! Sunt numai ochi si urechi…

  7. viorel spune:

    Așa cum a precizat comentatorul @ridike, referendumul nu este despre redefinirea familiei, ci despre explicitarea noțiunii de căsătorie. Din moment ce domnul Căstăian nu l-a trecut pe judecătorul Cristi Danileț la excepții notabile (probabil nu l-a citit?), nu are de unde să știe asta. Voi relua în continuare câteva pasaje dintr-un comentariu postat dimineață la articolul domnului Petre Guran:

    Ana Corina Săcrieru, purtător de cuvânt al CpF: „Articolul 26 din Constituție ocrotește toate raporturile de fapt de familie, absolut toate. Demersul acesta are drept obiect exclusiv definiţia căsătoriei. Sunt două lucruri diferite”.

    Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române: „Tema acestui referendum este una foarte simplă și absolut clară (…) vorbim despre referendumul pentru definirea, explicitarea noțiunii de căsătorie. Niciodată nu a fost vorba vreun moment anume, pe parcursul acestui demers, despre familie. Biserica Ortodoxă Română, societatea civilă românească, Coaliția pentru Familie, percepe familia în toate gradele ei de existență, de la familia integrală, părinți-copii, familie monoparentală, familie provenită din adopție. Toate aceste variații în zona familiei rămân neatinse, pentru că scopul acestui referendum nu este familia și redefinirea ei, care este și imposibilă (…)”.

    Sigur, domnul Bănescu minte când afirmă că “Niciodată nu a fost vorba vreun moment anume, pe parcursul acestui demers, despre familie”. Tot așa băteau toaca reprezentanții CpF până nu demult (de unde și confuzia autorului), doar de puțină vreme au fost lămuriți că demersul lor n-are legătură cu familia. Stau mărturie tonele de pliante și sloganuri create de CpF în care se mințea nerușinat despre scopul referendumului.

    Pe lângă asta, spectrul familiilor recunoscute juridic este și mai larg decât cel despre care vorbește domnul Bănescu, astfel încât în România este recunoscută legal viața de familie și a cuplurilor heterosexuale care trăiesc în concubinaj, precum și a celor homosexuale (copiii nu sunt o condiție necesară pentru ca aceste cupluri să formeze o familie).

    • Josef Svejk spune:

      Constitutia Romaniei pune asa:

      ” ART. 48
      Familia
      (1) Familia se intemeiază pe căsătoria liber consimtită intre soti , pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea părintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor. ”

      In urma referendumului va deveni:

      ” ART. 48
      Familia
      (1) Familia se intemeiază pe căsătoria liber consimtită intre un barbat si o femeie , pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea părintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.”

      Ce mai atata teoria chibritului? Daca vis e pare ca articolul 26 permite familia homosexuala cu ce va mai deranjeaza modificarea articolului 48?!

  8. AT spune:

    “Puterea culturala e puterea de a numi realitatea”. Toate succesele progresismului au fost posibile deoarece progresistii sunt maestrii manipularii limbajului. Vrei avort? Ii spui drepturi reproductive. Vrei asa-zise “casatorii homosexuale”? Le spui “drepturi LGBT” si “marriage equality”. Batalia e castigata deindata ce presa preia acest limbaj al activismului progresist. Poate sa se declare independenta, obiectiva, neutra, echidistanta, dar nu are cum sa fie din moment ce vorbeste limbajul uneia dintre tabere.
    Prima data am auzit de “referendum pentru redefinirea familiei” pe Hotnews. OK, e presa, jurnalistii scriu si ei ce aud si ce li se pare in pas cu lumea, nu e nimic nou. Dar un doctor in filosofie sa numeasca atat de nonsalant negrul alb si albul negru? Adica un referendum explicit pentru pastrarea unei definitii sa fie numit pentru redefinire? Dupa ce mai intai au venit expertii sa ne explice ca nu se schimba nimic, si e in consecinta inutil, ia apoi au venit mistocarii sa ne arate si ei cat de inutil este? Nu pot numi asta altfel decat obraznicie.
    Adversarii referendumului nu utilizeaza ca metode decat acapararea limbajului si ocolirea subiectului. Dupa zeci de articole anti din toti acesti autori care ii plac domnului filozof, dupa o luna de inflamare artificiala, nu gasesc un singur argument de substanta pe tema subiectului referendumului. Gasesc la nesfarsit discutii tangentiale ba ca e inutil, ba ca e disciminatoriu, ca e organizat de cine nu trebuie, ca voteaza cine nu trebuie, ca il politizeaza PSDul, ca il deturneaza rusii, ca nu ne place casatoria traditionala, ca religia trebuie data la o parte. Dar ce anume e casatoria, daca nu uniunea intre un barbat si o femeie, asta n-am aflat. Si probabil nici n-o sa aflu, pentru ca progresistii nu sunt interesati de dezbatere si de castigarea unui argument, ci de impunere si dictate ale clasei conducatoare. Aveam acum, ca societate, sansa unei dezbateri populare pentru a lua o decizie pe care atatea alte tari nu au avut-o, pentru ca le-au refuzat-o curtile constitutionale sau parlamentele. Dar n-am avut-o, pentru ca asa-zisii nostri liberali nu o vor.

  9. Un prieten spune:

    Eroarea fundamentala consta in identificarea religiei cu credinta, facilitata indeosebi de faptul ca a doua isi are izvorul in prima. Intrucat religia este lucratura umana – imperfecta – si tinand seama de putinta si vointa fiecarui individ – fiinta umana imperfecta – diversitatea credintei devine evidenta, ratacirile explicabile. Atata timp cit va exista omenirea vor exista atat credinta cit si religia, constient sau in subconstient.

  10. George spune:

    Cel mai prost lucru dintre toate este acela ca se va ingrosa numarul oamenilor care vor privi cu neincredere Biserica! Si acestia vor fi dintre cei care au bune capacitati intelectuale si culturale!

  11. ridike spune:

    În esență, acest referendum este cât se poate de banal.
    Un grup de cetățeni, au considerat că în privința unui anumit subiect este mai bine ca lucrurile să rămână așa cum sunt. Acesta este mesajul simplu și cât se poate de benign al susținătorilor referendumului: „în privința căsătoriei vrem ca lucrurile să rămână așa cum sunt în prezent.”

    Nu s-a propus o schimbare din temelii a societății sau o modificare ieșită din comun, nemaiîntâlnită pe mapamond. Nu s-a acționat în afara regulilor statului român și al principiilor democratice. Totul a fost făcut ca la carte, pornind de la firul ierbii. Și atunci, de ce atâta ură și înverșunare din partea adversarilor? Cu ce v-am greșit, fraților?

    Vreți să fie altfel, stimați adepți ai „progresismului”? Este dreptul vostru să militați pentru asta. Încercați să convingeți o majoritate că este mai bine altfel. Poate că este un efort care va lua decenii. Dacă chiar doriți să vă promovați agenda, suflecați-vă mânecile și treceți la muncă, dar nu ne blamați pe noi, cei care avem altă părere decât voi, că nu suntem destul de luminați să încât să vedem și să acceptăm minunata voastră concepție despre om și lume.

    • adi spune:

      Exact! De ce atâta zgomot din partea adversarilor? Mai ales că pentru ei e inutil și tot îl boicotează. A, știu! Vor să ne lumineze pe noi, cei aflați în întuneric! Mulțumim pt amabilitate:)

    • Ronald spune:

      In esenta acest referendum este decat “primordial”

      … deoarece, desi, principial, nu se pot “referendui” drepturi si libertati, precedentul se va fi creat. Mai explicit: odata ce s-au “constitutionalizat” “drepturile” din pat… se poate sa urmeze un referendum despre ceea ce se poate face-n casa/curte (probabil habar n-ai ca este spatiu privat/personal). Cum ar fi de exemplu ca n-ai voie domn’e sa detii ficusi/curmali/lamai/smochini, deoarece nu sunt neaosi, poti sa cresti “decat” trandafiri. Sau, pre-ntelesu’ vostru, ca te poti inchina doar de la dreapta-la-stanga, conform legii adoptate-n parlavrament. Si/sau ca nasterea domnului n-a fost chiar in 25… “pe teritoriul romaniei s-au descoperit recent dovezi mai vechi decat oricare alta urma umana de oriunde ca de fapt interpretarea cu 25 dec este progresista si ca in realitate domnul-vostru isus-hristos s-a nascut pe 30 dec”. Deci imperios necesar un referendum ca sa stabilim in constitutie ca bradul se poate impodobi “decat” de un barbat si o femeie si “decat” in noaptea de 30 dec… la mai multe, “minunatilor”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Doru Valentin Căstăian


Doru Valentin Căstăian

Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale. Citeste mai departe


E randul tau

Am facut o tentativa de a accesa fonduri europene, cu afacerea sotiei, acum vreo doi ani...in viata ...

de: MirceaM

la "PSD-Dragnea, pătlăgeaua “cu chimicale” şi neofascismul românesc"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

aprilie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
2930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)