Home » Cultura » Citesti:

Scurta biografie a unui spion sovietic: generalul român Ion Serb

Petre Opris ianuarie 11, 2016 Cultura
43 comentarii 3,604 Vizualizari

În luna februarie 1972, revista americană „Time” a publicat o ştire despre generalul român Ion Şerb şi presupusa executare a acestuia prin împuşcare de către un pluton românesc, după ce generalul respectiv a divulgat sovieticilor anumite secrete privind securitatea naţională a României. De atunci, poveşti ciudate au continuat să fie vehiculate atât în România, cât şi în străinătate despre misteriosul eveniment care a avut loc la începutul anului 1972. Drept consecinţă, în studiul nostru ne-am propus să lămurim câteva aspecte privind biografia controversată a fostului general-locotenent Ion Şerb.

În contextul aplicării prevederilor Tratatului de Pace de la Paris (semnat de autorităţile române la 10 februarie 1947), Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi unităţile sale au fost transferate la 21 iunie 1947, de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul Afacerilor Interne. Operaţiunea s-a realizat sub conducerea generalului de brigadă Iacob Teclu (comandant al Trupelor de Grăniceri: 26 iunie 1947 – 12 februarie 1948). Apoi, acesta a fost schimbat din funcţie cu generalul-locotenent Pantelimon Comişel, iar la 30 decembrie 1950 a fost numit un nou comandant al Trupelor de Grăniceri: generalul-maior Mihail Boico.

În şedinţa din 9 ianuarie 1950 a Secretariatului C.C. al P.M.R., care a avut un singur punct pe ordinea de zi, ministrul Apărării Naţionale, generalul Emil Bodnăraş, a prezentat un raport detaliat privind situaţia în care se afla armata română şi planurile de perspectivă. Apoi, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Moghioroş au aprobat, printre altele, trimiterea după 20 ianuarie 1950 a unei cereri adresate guvernului Uniunii Sovietice, pentru „a admite şi în anul 1950 primirea în şcolile şi academiile militare ale URSS a unui număr de 320 elevi şi ofiţeri, dintre care 20 pentru trebuinţele trupelor M.A.I.”. Printre cei care au plecat în acel an la Moscova, în scopul participării la cursurile Academiei Militare „Klement E. Voroşilov”, în perioada noiembrie 1950 – iulie 1952, s-a aflat şi căpitanul de grăniceri Ion Şerb (n. 11 ianuarie 1926, Malu cu Flori, judeţul Dâmboviţa – d. 5 ianuarie 2004, Malu cu Flori). Interesant de remarcat este faptul că, în documentele oficiale din anii ’50, prenumele său apare sub forma „Ioan”, în timp ce în anii ’60 s-a utilizat în mod curent „Ion”. Pentru a elimina această discordanţă, în studiul de faţă am utilizat doar prenumele „Ion”.

În prezent se cunoaşte faptul că, după încheierea stagiului militar la Divizia 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu-Debreţin” (decembrie 1944 – 1946), unde a fost decorat cu Medalia „Serviciul credincios”, cu spade, clasa a III-a (Decretul nr. 1568 din 9 mai 1946), Ion Şerb a ajuns subofiţer în Legiunea de Jandarmi Muscel (1947-1948), apoi a urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri M.A.I. nr. 1 Bucureşti, în specialitatea grăniceri (1948-1949). La 23 august 1949 a fost ridicat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Centrul de Instrucţie Grăniceri de la Rădăuţi, în funcţia de locţiitor politic al unui comandant de companie. Avansările în grad şi funcţie s-au succedat rapid şi, la sfârşitul anului 1949, locotenentul-major Ion Şerb a devenit comandant al unui batalion de grăniceri, iar în 1950 a fost înaintat la gradul de căpitan şi a urmat un curs de limbă rusă (în scopul trimiterii sale la studii militare în URSS, în toamna aceluiaşi an).[1]

După un an şi jumătate, Gheorghe Gheorghiu-Dej a înlăturat pe Teohari Georgescu şi Ana Pauker de la Ministerul Afacerilor Interne, respectiv Ministerul Afacerilor Externe, iar la 20 septembrie 1952 a avut loc divizarea M.A.I. Ştefan Pavel a fost numit ministru al Afacerilor Interne şi generalul-maior Alexandru Drăghici a obţinut conducerea Ministerului Securităţii Statului (nou înfiinţat).

Tensiunile care existau la nivelul liderilor comunişti din România în primăvara anului 1952 au dezvăluit şi un aspect mai puţin cunoscut. La reuniunea din 28 mai 1952 a C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu l-a întrebat pe Teohari Georgescu „dacă e exact că şeful Statului Major [al Trupelor de Grăniceri] numit în 1948, de Dta. avansat de la colonel la general, Marincu Ion, a fost scos [din funcţie] acum 2 săptămâni, [deoarece] fusese şeful Biroului III al Statului Major în timpul lui Carol [al II-lea], şeful construcţiilor militare …”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a intervenit imediat pentru ca Teohari Georgescu să nu răspundă la acea întrebare şi i-a spus lui Miron Constantinescu astfel: „Credeam că pui o chestiune politică”. În acel moment, liderul suprem al partidului era interesat de o condamnare politică a lui Teohari Georgescu, nu de o dezvăluire a unor detalii sensibile de la Trupele de Grăniceri.

În contextul iminentei divizări a Ministerului Afacerilor Interne, locotenent-colonelul Florian Dănălache a fost avansat în grad la 19 septembrie 1952 şi, după trei zile, a început procesul de împărţire a Comandamentului Trupelor M.A.I. Generalul-maior Mihail Burcă l-a urmat pe ministrul Afacerilor Interne, Ştefan Pavel (devenind prim-locţiitor al acestuia, în perioada 20 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953), iar generalul-maior Eremia Popescu a fost numit comandant al Direcţiei Trupelor de Pază din M.A.I. (1 noiembrie 1952 – 15 iunie 1954; din 7 septembrie 1953 s-a numit Direcţia Trupelor Operative şi de Pază din M.A.I.). În acelaşi timp, colonelul Florian Dănălache a început acţiunea de înfiinţare a Comandamentului Trupelor Ministerului Securităţii Statului, care avea în subordine unităţile de grăniceri şi trupele de Securitate – ambele structuri fiind desprinse din Comandamentul Trupelor M.A.I. Operaţiunea s-a încheiat la 1 noiembrie 1952 şi Florian Dănălache a condus din acel moment noua structură de represiune deţinută de autorităţile comuniste de la Bucureşti, avându-l ca superior pe generalul-maior Ion Vinţe (ministru adjunct şi coordonator al Direcţiei Trupelor de Grăniceri şi Operative) – în locul generalului Mihail Boico.

După fuziunea din 7 septembrie 1953, dintre Ministerul Securităţii Statului şi Ministerul Afacerilor Interne, Florian Dănălache (avansat la gradul de general-maior la 21 mai 1953, împreună cu Vasile Vîlcu) a primit funcţia de comandant al Direcţiei Trupelor de Grăniceri din cadrul Direcţiei Trupelor Operative şi de Pază din M.A.I., apoi a fost ales prim-secretar al Comitetului orăşenesc al P.C.R. Bucureşti (23 septembrie 1954 – 4 aprilie 1956). În acele condiţii, vicepreşedintele Mihail Sadoveanu a semnat Decretul nr. 429 din 8 octombrie 1954 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, prin care generalul-maior Florian Dănălache a fost eliberat din funcţia avută la Ministerul Afacerilor Interne şi trecut în rezervă „pentru a primi alte însărcinări”.

Tot în luna septembrie 1953, generalii Ştefan Pavel şi Mihail Burcă au fost transferaţi la Ministerul Forţelor Armate. Fostul ministru de Interne era nominalizat pentru funcţia de comandant al Forţelor Aeriene Militare, iar prim-locţiitorul său a devenit comandant al Regiunii a II-a Militare – în locul generalului-maior Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov), care a fost mutat în fruntea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. În mod spontan, Ştefan Pavel şi-a manifestat nemulţumirea faţă de pierderea poziţiei din guvern şi, drept urmare, a fost trecut în rezervă (18 decembrie 1953), iar generalul-maior Mihail Burcă a preluat de la fostul ministru al Afacerilor Interne funcţia de comandant al Forţelor Aeriene Militare.

Prin plecarea generalilor Ştefan Pavel, Mihail Burcă, Florian Dănălache, Ion Vinţe (în funcţia de şef al Secţiei Administrative a C.C. al P.M.R.) şi Eremia Popescu din structura de conducere a Ministerului Afacerilor Interne, colonelul Ion Şerb a avut şansa de a fi nominalizat pentru a ocupa funcţia de comandant al Direcţiei Trupelor de Grăniceri (subordonată Comandamentului Trupelor MAI). În momentul preluării funcţiei (8 octombrie 1954), Ion Şerb era deja absolvent al Academiei Militare „Klement E. Voroşilov” de la Moscova şi putem presupune că dosarul său personal a fost apreciat şi din această perspectivă de către politicienii din România care au aprobat numirea respectivă.

La 30 iulie 1955, colonelul Ion Şerb a fost avansat la gradul de general-maior, iar la 5 august 1955 a devenit locţiitor al ministrului Afacerilor Interne şi comandant al Direcţiei Generale a Trupelor M.A.I., având în subordine Direcţia Trupelor de Grăniceri, Direcţia Trupelor Operative şi de Pază, Direcţia Pază Contra Incendiilor şi Direcţia Apărării Locale Antiaeriene. După reorganizarea din aprilie 1956, generalul-maior Ion Şerb a rămas locţiitor al ministrului şi comandant al Trupelor de Grăniceri şi Securitate, pe care le-a condus până la 1 martie 1960 – când cele şase brigăzi de grăniceri, centrul de dresaj a câinilor de la Călineşti, brigada de nave grănicereşti de la Brăila şi o patrulă de litoral din Regimentul de Aviaţie al M.A.I. au fost transferate de la Ministerul Afacerilor Interne la Ministerul Forţelor Armate, iar şase comenzi de batalioane de grăniceri (de la frontiera pe Dunăre cu Bulgaria şi URSS, precum şi de la frontiera maritimă) au fost desfiinţate. Concomitent, comandamentele direcţiilor de trupe (de Securitate, Pompieri şi Apărare Locală Antiaerienă) au fost contopite la 10 martie 1960 în Comandamentul Trupelor M.A.I., în scopul reducerii efectivelor, respectând Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 156 din 20 februarie 1960. Totodată, au fost desfiinţate Batalioanele 64, 48 şi 75 Securitate, amplasate la Timişoara, Satu Mare şi Botoşani, precum şi unităţile similare de la Drăgăşani, Orăştie, Floreşti, Oraşul Stalin (Braşov) şi Tecuci. În acele condiţii, generalul-maior Ion Şerb a fost eliberat din funcţia de adjunct al ministrului Afacerilor Interne şi prim-ministrul Chivu Stoica l-a numit la 6 aprilie 1960 comandant al Trupelor de Grăniceri, în cadrul Ministerului Forţelor Armate.

La 3 noiembrie 1961, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât eliberarea lui Ion Şerb din funcţia respectivă şi numirea în locul său a colonelului Gheorghe I. Catană, şeful Secţiei Organizatorice şi locţiitor al şefului Direcţiei Superioare Politice a Armatei – absolvent al Academiei Militare Politice de la Bucureşti, promoţia 1953.

Zece ani mai târziu, generalul-locotenent Ion Şerb a fost trecut în rezervă cu gradul de soldat (30 septembrie 1971) şi deferit justiţiei „pentru deţinere ilegală de documente şi divulgarea secretului de stat”. Ofiţerii Direcţiei a IV-a (Contrainformaţii Militare) a Departamentului Securităţii Statului au găsit la domiciliul locţiitorului comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor mai multe documente secrete, printre acestea aflându-se două hărţi cu însemnări. Pentru calmarea situaţiei, mareşalul Ivan Iakubovski, comandant-şef al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, a propus lui Nicolae Ceauşescu, la 19 ianuarie 1972, înlocuirea de la post a reprezentantului Comandamentului Forţelor Armate Unite în România, generalul-colonel Gheorghi Pavlovici Romanov – implicat în cazul de spionaj al lui Ion Şerb. Liderul suprem al P.C.R. a acceptat propunerea respectivă, însă generalul român a fost condamnat la şapte ani de închisoare.

Noul reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română, generalul-colonel A. A. Dementiev, a preluat funcţia respectivă în luna martie 1972 şi a avut, ca personal ajutător, un locţiitor (generalul-maior M. B. Razumov), un ofiţer translator (locotenent-colonelul P. Boloţki), un ofiţer cu cifrul (locotenentul-major Igor Vladimirovici Masiuk), un subofiţer (pentru chestiuni administrative) şi o dactilografă (Sofia Sergheevna). De remarcat este faptul că, potrivit Hotărârii Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 29 martie 1961) şi protocolului militar româno-sovietic (semnat de generalul Leontin Sălăjan la Moscova, la 31 martie 1961), reprezentanţa C.F.A.U. în România avea următoarea componenţă: un reprezentant principal al C.F.A.U. pe lângă Ministerul Forţelor Armate ale R.P. Române şi câte un reprezentant (evident, sovietic) pentru pregătirea de luptă a armatei române, apărarea antiaeriană a teritoriului, precum şi pentru marina militară română.

Anumiţi comentatori au încercat să explice – fără a aduce dovezi în sensul celor afirmate – faptul că Nicolae Ceauşescu l-a eliberat înainte de termen pe Ion Şerb (după patru ani), pentru a nu se tensiona şi mai mult relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova. În opinia noastră, fostul general a efectuat două treimi din sentinţă (în perioada 1972-1976) şi a fost eliberat condiţionat pentru bună purtare în detenţie, exact cum era prevăzut în legislaţia în vigoare la data respectivă. Pentru a demonstra acest lucru se poate utiliza aritmetica elementară. Cele două treimi au însemnat 63 de luni calendaristice (5 ani şi trei luni) şi trebuie să ţinem cont de perioada anchetării lui Ion Şerb în stare de arest (septembrie 1971 – ianuarie 1972). În aceste condiţii, povestea lui Ion Mihai Pacepa despre întâlnirea din Crimeea dintre Leonid Brejnev şi Nicolae Ceauşescu (3 august 1976), revenirea în ţară a liderului P.C.R. şi aşa-zisul ordin al acestuia privind punerea în libertate a lui Ion Şerb este doar o simplă fabulaţie a fostului general de Securitate.

O mărturie privind soarta lui Ion Şerb, după eliberarea sa din închisoarea de la Aiud, provine de la Ştefan Geamănu – preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Gorj. Într-un interviu relativ recent (ianuarie 2013), acesta a afirmat că l-a întâlnit pe fostul general în anii ’80, la Baza Judeţeană de Aprovizionare Tehnico-Materială Gorj. Ion Şerb era atunci director la Întreprinderea de Transport şi Utilaje pentru Construcţii de la Rovinari. Din cauza răsturnării unei bascule cu cărbune peste el, fostul spion a fost internat în spital, unde i s-a amputat un deget de la picior. Deoarece nu a crezut că era doar victimă a unui accident de muncă, Ion Şerb l-a rugat pe Ştefan Geamănu să îl păzească împreună cu un coleg, pentru a nu fi lichidat de Securitate. După câteva zile a sosit la spital sora generalului şi teoria conspiraţiei, vehiculată de Ion Şerb, nu s-a confirmat.

Anumiţi membri ai fostei Securităţi, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, au sugerat (greşit, după părerea noastră) faptul că generalul Ion Şerb a acţionat mult timp în folosul serviciilor secrete româneşti şi a adus beneficii deosebite României până în momentul în arestării sale, iar sentinţa nu a fost îndeplinită în totalitate din acest motiv. Teza respectivă a fost preluată şi susţinută de profesorul universitar Ion Coja pe blogul personal, astfel: „Fac o paranteză: a fost atunci, după august 1968, arestat un general român acuzat că a trădat și le-a predat rușilor niște documente privind schema de apărare a României în cazul unei invazii sovietice. Generalul Șerb, dacă nu mă înșel. Arestat și anchetat, generalul a cerut să vorbească cu Ceaușescu, să se explice către acesta. În fața lui Ceaușescu a pretins că gestul său a fost salvator pentru Țară, deoarece rușii nu prea credeau că suntem dispuși să ieșim la bătaie. Documentele furnizate de el rușilor i-a convins că „nebunul” de Ceaușescu nu glumește și că avea susținerea tuturor românilor ca să reziste invaziei sovietice cât se va putea”.

La rândul său, ziaristul Ion Cristoiu a încercat să îl prezinte pe generalul Ion Șerb drept un erou şi răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: Neagu Cosma, fost general de Securitate şi comandant al Direcţiei a III-a (contraspionaj), a publicat la 4 martie 1993, în ziarul „Vremea”, sub un titlu foarte dur („Der Putzer Cristoiu”), un articol în care îl ridiculiza pe jurnalist pentru tentativa sa de reabilitare a fostului spion sovietic.

Cazul lui Ion Şerb a fost prezentat şi în presa din străinătate. Astfel, la 21 februarie 1972, revista vest-germană „Der Spiegel” şi-a informat cititorii despre reţeaua sovietică de spionaj de la Bucureşti, condusă de colonelul Musatov, fost ataşat militar al URSS în România, şi despre arestarea şi împuşcarea generalului de către un pluton român de execuţie, în ianuarie 1972. Ştirea eronată a provenit de la agenţia „Associated Press”, care se baza pe „anumite surse diplomatice din capitala Franţei”. O săptămână mai târziu, revista americană „Time” a publicat informaţia despre „o presupusă executare a unui general român, Ion Şerb”. Ştirea despre arestarea sa a fost reluată la 20 decembrie 1972 – în „Lebanon Daily News” (Lebanon, Pennsylvania) şi „Lubbock Avalanche-Journal” (Lubbock, Texas) – fără a se mai repeta greşeala din „Der Spiegel” şi „Time” privind execuţia capitală care ar fi avut loc în ianuarie 1972, în România.

  • Versiunea completă a acestui text a fost publicată în Armata României și politica națională. Studii și comunicări prezentate la Sesiunea națională de comunicări științifice Pitești-Mioveni, 24 iulie 2015, Editura Istros, Brăila, 2015, p. 213-218.
  • Ideile principale au fost prezentate şi la conferinţa internaţională Need to Know III: Them vs. Us. Image of the Enemy (Visby, Suedia, 26-27 septembrie 2013), organizată de „The Institute of National Remembrance” (Polonia), „The Uppsala University” (Suedia), „The Center for Cold War Studies of the Univesity of Southern Denmark” (Danemarca) şi „The Baltic Intelligence and Security Studies Association”.

ADDENDA

După lovitura de stat din decembrie 1989, generalul Ion Şerb s-a înscris în Partidul Socialist al Muncii, înfiinţat de fostul premier comunist Ilie Verdeţ şi, în luna iunie 1996, a câştigat alegerile organizate pentru funcţia de primar în comuna natală Malu cu Flori (jud. Dâmboviţa). În primul tur de scrutin, Ion Şerb a obţinut primul loc (din cinci candidaţi), cu 562 voturi favorabile (40,03% din totalul celor exprimate), iar în al doilea tur a obţinut 810 voturi (54,14% din numărul total de voturi), învingându-l pe Constantin Voica, reprezentantul Uniunii Social Democrate PD (FSN) – PSDR.

La alegerile locale din luna iunie 2000, Ion Şerb a candidat din nou, însă ca reprezentant al Partidului România Mare. În primul tur de scrutin, acesta a obţinut 127 voturi favorabile (9,19% din totalul voturilor) şi s-a situat pe poziţia a patra (din nouă candidaţi). Constantin Voica a participat ca independent şi a câştigat în al doilea tur, cu 1052 voturi favorabile (73,26% din totalul celor exprimate).

După insuccesul înregistrat la alegerile locale din vara anului 2000, generalul Ion Şerb s-a retras din viaţa publică. Într-o ştire de presă din 22 august 2005, s-a amintit faptul că, în perioada mandatului său de primar, a pus în posesie în mod abuziv, împreună cu Ion Simion (secretarul comunei), o suprafaţă de 600 m2 de teren, în favoarea lui Ion Bucura (în anul 1996).

La 27 iulie 2005, Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte a constatat abuzul în serviciu săvărşit de Ion Şerb şi Ion Simion, însă fostul general şi primar a decedat între timp (5 ianuarie 2004, Malu cu Flori), iar fapta a fost prescrisă în cazul secretarului comunei.

  • Text publicat în Biografia unui spion sovietic: generalul Ion Şerb, în „Caietele CNSAS”, anul IV, nr. 1-2 (7-8)/2011, Editura CNSAS, Bucureşti, 2013, p. 361.

[1] Mulţumim pe această cale domnului Eugen Dorin Spătaru, din cadrul Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Arad, pentru datele biografice pe care ni le-a pus la dispoziţie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "43 comments" on this Article:

  1. MIHAI 2 spune:

    Decretul din 1946 prin are omul a fost decorat era – inevitabil – semnat de cel care peste ani avea sa devina socrul lui Radu Duda. Tovarasa de viata a lui Serb era chiar si prin anii 80 judecatoare la o instanta din Bcuresti – o figura pitoreasca.

  2. Alec spune:

    “După lovitura de stat din decembrie 1989″…
    Numai această consideraţie din addenda descalifică tot ce aţi scris în prealabil. Inferenţele din suşa teoriilor conspiraţiei nu califică academic. “România Mare” v-ar fi putut primi glorios textul, dacă ea ar mai fi avut vreo relevanţă astăzi.

    • Mircea Mi. Cociu spune:

      “INFERÉNŢĂ, inferenţe, s.f. Operaţie logică de trecere de la un enunţ la altul şi în care ultimul enunţ este dedus din primul. – Din fr. inférence.”
      Este dreptul, constitutional, de a avea o opinie! Ca a fost “revolutie” ori “lovitura de stat”, deschiderea treptata a arhivelor va mai lamuri chestiunea. Pentru cei care “putini am fost, multi am ramas” este o “revolutie”. Ca da bine la istorie, dar si la punga! Nu vorbim despre victimele adevarate, cele dintre 16-22 decembrie 1989. Celelalte, de dupa fuga tovarasului, trebuie contabilizate la celalalt tovaras, emanatul. Oricum, sa ne traiasca, in frunte cu procurorul general care a tras in teroristi inca din 21 decembrie 1989, servind patria sub drapel “securist”! Cat despre articolul incriminat, este mai bun decat nimic!

  3. ion adrian spune:

    Serb ca serb dar ce facem cu dna Merkel?

    Cred ca este sugestiv articolul dlui Traian Ungureanu din Adevarul din care citez:

    “Mesajul cu adevărat sinistru plecat spre noi din inima Europei nu e scandalul sexual. E scandalul sexual încoronat de complicitatea autorităţilor. Consenul oficial german cere tăcere şi supunere. Poliţia, ziarele, televiziunile, primarii, directorii de şcoală şi atâţia alţi domni şi doamne cu creiere lucind de curăţenie după spălătură au decis că neamul lor e dator să sufere cu plăcere şi în tăcere. Femeile pot fi, adică, violate cu voie de la poliţie, dacă distinşii autori sînt ambasadori ai tradiţiilor afro-arabe şi, cu atît mai mult, dacă sînt refugiaţi. Germania şi atîtea alte state vest-europene trăiesc sub şantaj. Orice protest, orice deget îndreptat spre valul de violuri care bîntuie de la Oslo la Zurich e imediat înregistrat la capitolul rasism sau extremism în prag de fascism. E de datoria organelor publice să nege şi să ascundă faptele. Adevărul e periculos pentru că n-ar face decît să toarne ţiţei (actualmente foarte ieftin) pe foc, stîrnind extremismul.’

    Pentru detalii:
    http://adevarul.ro/international/europa/europa-vreau-f-1_569295d937115986c65821f0/index.html?ref=yfp

  4. victor L spune:

    - Din articol, desi chiar din titlu e declarat “spion sovietic” nu reiese daca generalul a fost au ba (facind ceva studii in URSS, nu se putea sa nu fi fost cangrenat). Dar nu ni se spune.
    – fac un denunt, sint suspect: ca am participat la ” lovitura de stat din decembrie 1989″, caci am participat la Revolutia din decembrie 1989. Nu in Bucuresti, unde se poate spune ca Revolutia Timisoarei a fost furata.
    Un istoric ce se exprima cu atita lejeritate despre “decembrie `89″ o sa fie fala manualelor pentru viitoarele loaze ale scolilor Patriei.
    In rest, nimic de zis: transcriere curata a unor evenimente petrecute in spatele usilor inchise ale comunistilor romani.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Bună seara,
      Pentru a lămuri situaţia, reproduc un extras din protocolul şedinţei din 17 ianuarie 1972 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R.: “10. Şerb Ion să fie trimis în judecată pentru deţinere ilegală de documente şi divulgarea secretului de stat”.
      Pentru afirmaţia depre lovitura de stat din decembrie 1989, cu care nu sunteţi de acord (la fel ca domnul Alec din comentariul de mai sus), am o singură întrebare: când s-a încheiat Revoluţia din Decembrie 1989? Discuţia este mai lungă, foarte controversată şi sper să nu intrăm aici într-o polemică despre evenimentele de atunci. Aş prefera să discutăm pe această temă în momentul în care voi publica un studiu special în acest sens, posibil chiar pe acest site.

      • victor L spune:

        dle Opris,
        am inteles: ” “10. Şerb Ion să fie trimis în judecată pentru deţinere ilegală de documente şi divulgarea secretului de stat”.” Este acuza sistemului, dar dvoastra nu ne-ati lamurit daca era adevarat.
        Cit despre Revolutia din `89, ma scuzati, dar nu va astept verdictul, am trait-o.

        • Petre Opris Petre Opriş spune:

          Procesul din 1972 nu a fost niciodată revizut sau declarat ilegal, spre deosebire de cele în care au jost judecaţi şi condamnaţi alţi generali şi ofiţeri români.

    • Liviu Petre spune:

      ”facind ceva studii in URSS, nu se putea sa nu fi fost cangrenat”. Hmmm… va informez ca s-ar putea sa fi fost surprinzator de multi ‘cangrenati’ pentru ca au facut ‘ceva studii’ in URSS: Iulian Vlad, Emil Macri, Nicolae Plesita, Constantin Dascalescu, si ultimul pe lista, cu voia dv., Nicolae Ceausescu. :)

  5. Emil spune:

    Nişte sfertodocţi, domnule Opriş, quasi-analfabeţi. Ofiţerii lu’ Peşte. Foarte exact potretul pe care Mark Solonin, în excelenta carte “Butoiul şi cercurile” îl face celor trimişi la “Academiile” de “înalte studii militare” din URSS. Erau scoli pur şi simplu de alfabetizare a noii “elite militare” proletare, să nu ne lăsăm furați de titlurile pompoase.

  6. Josef Svejk spune:

    @Alec & Victor L

    Tehnic vorbind evenimentele din Decembrie 1989 au fost o revolutie/revolta populara semiesuata (sau semireusita – dep[inde cum privim lucruile :-) ) care s-a incheiat cu o lovitura de stat. Revolta/revolutia nu au reusit pentru ca cei ce am iesti in strada nu am avut suficient sange in instalatie sa trecem la lichidarea fizica a activului de partid si a securistilor. Asta a permis unei factiuni a PCR sa preia puterea in seara de 22 Decembrei 1989.

    Am iesit si eu in strada in dupaamiaza de 21 si apoi in 22 decembrie ’89. Fara indoiala ca in strada a fost o revolta sincera. Insa ziua de 22 Decembrie s-a incheiat cu preluarea puterii de catre aripa mofluza a fostului PCR reprezentata de Ion iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Barladeanu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Nicolae Militaru si cativa generali oportunisti din armata ca Stanculescu, Chitac si Guse. Deci a fost practic vorba de preluare puterii de catre aripa gprosovietica a PCR printr-o revolutie de stat (adica o preluare a puterii in afara legii in vigoare la acel moment). Astea sunt faptele. Sper ca nu o sa sustineti ca Iliescu a fost un revolutionar autentic ce si-a dezgolit peptu-i de arama in fata flintelor ostenilor scosi in strada de Ceausescu… :-) Deci autorul are din pacate dreptate.

    • ion adrian spune:

      Ca mai tot timpul de acord cu tine desi se pare ca nu ai nevoie de asa ceva :) =))

    • victor L spune:

      @ Josef Svejk,
      cind ai iesit si tu in strada, pe 21-22, in alte localitati unde a fost Revolutie, erau zeci de morti, iar 40 dintre ei chiar arsi la crematoriu pentru a li se pierde urma.
      Cind s-a iesit la Bucuresti s-a iesit deja cu esalonul doi PCR, care a profitat si a deturnat Revolutia. Si da, poti vorbi de o lovitura data Revolutie. Statul era deja tandari.
      NB,
      imagineaza-ti: in 20 decembrie unele unitati militare pactizasera cu timisorenii. Ce putea sa urmeze daca Bucurestiul nu ar fi deturnat mersul revoltei? daca nu ar fi intervenit esaloanul doi sa profite si sa dea o dubla lovitura: deturnarea Revolutiei prin asumarea unei lovituri de stat.
      Crezi ca am nevoie de interpretari de istorici ca sa imi dau seama dece imi suierau gloantele pe la urechi si in jurul meu mureau oameni?
      Da, tocmai te contrazici “Insa ziua de 22 Decembrie s-a incheiat cu preluarea puterii de catre aripa mofluza a fostului PCR” si nu mai poti spune ca a fost o lovitura de stat, ci o deturnare a Revolutiei pornita in Provincie.

      • Josef Svejk spune:

        Când am ieșit eu în stradă în altă localitate (nu în alte localități! :-) ) erau deja victime. Dar astea sunt detalii. Oricum revolta ar fi eșuat total dacă Ceaușescu nu și-ar fi pierdut capul și ar fi preluat personal comanda represiunii, în loc să o lase pe mâna țârcovnicilor săi și apoi să fugă. Tot ar fi fost răsturnat câteva luni mai târziu, dar numărul victimelor ar fi fost mult mai mare.

        Armata a refuzat să mai tragă în manifestanți la Timișoara, dar nu și în restul țării. Deruta armatei a început abia după sinuciderea/lichidarea lui Milea. La noi abia atunci a început retragerea cordonului de TAB-urilor din piața din fața comitetului județean PCR.

        Cât despre afirmația dumneavoastră stupefiantă legată de partciparea „eșalonului doi” la revoltă, puteți să dați UN SINGUR EXEMPLU de activist PCR ce s-a alăturat manifestanților?!

        Sediile PCR-ului municipal și județean erau pustii încă din dimineața de 22 Decembrie. La fel cele ale Miliției și Securității. În sediul organizației județene și în hotelul partidului din spatele ei (clădirile erau legate) erau doi fazani care nu plecaseră și care au fost rupți în bătaie, probabil chiar omorâți, după cum arătau. Cam tot atunci am aflat de fuga lui nea Nicu. Am fost în micul grup ce a încercat să canalizeze mulțimea spre capturarea/lichidarea conducerii locale a PCR și a securității. Adică să mergem să-i vânăm la ei acasă. Oamenii erau mult prea fericiți ca să se mai preocupe de aspectele practice. Atunci în dupăamiaza de 22 decembrie, la 19 ani, am realizat în mod dureros că revoluția e măcar parțial pierdută. Am luat-o pe prietena mea de mână și am plecat la ea acasă unde am celebrat în doi răsturnarea lui nea Nicu până în ajunul Crăciunului când părinții ei au răzbit din nou acasă…

        • victor L spune:

          @ Josef Svejk,
          nu mai bine adaptam sloganul catavencilor “Ceausescu sa ne ieri, in decembrie am fost beti”?

          • Josef Svejk spune:

            Sa-l regret pe Ciuriuit?! De ce?!?! Orice era mai bun decat continuarea stalinismului oltenesc al Stejarului din Scornicesti. In definitiv revolutia semiesuata mi-a oferit tot ceea ce mi-am dorit: Posibilitatea de a pleca definitiv din Romania, in mod civilizat cu avionul, in loc sa-mi risc pielea trecand ilegal frontiera paradisului comunist al lui nea Nicu. Daca as fi stiut in decembrie 1989 ce avea sa urmeze pana in 2016 tot asa as fi procedat.

            Am baut o cupa de sampanie cu ai mei cand I-am vazut poza hoitului la TV. As bea-o si azi fara ezitare. Procesul a fost o mascarada ridicola, dar daca treaba se lungea pocitania avea toate sansele sa scape. Sincer, ma temeam ca scapa viu. :-)

            P.S. : Observ ca ati uitat sa ne spuneti cati activisti PCR din aia mai din linia a doua care pus in fruntea multimii ca sa-l rastoarne pe Pingelica ati reusit sa socotiti :-) :-) :-)

    • dusu spune:

      sinteti dulce domnule svejk :” Revolta/revolutia nu au reusit pentru ca cei ce am iesti in strada nu am avut suficient sange in instalatie sa trecem la lichidarea fizica a activului de partid si a securistilor”
      da cind dumnezo atzi avut voi o asemenea putere ? ha ha

      • Josef Svejk spune:

        Puterea a fost ân mîinile noastre pentru cîteva ore în de 22 Decembrie. Dacă ați fi prticpat la revoltă, ați fi înteles asta foarte bine. Nenorociții prinși în comitetul județean PCR au fost practic linșați. Trebuia pur și simplu să ne continuăm treaba și mergem acasă la activiștii de partid și să-i lichidăm fizic. Lumea însă nu voia asta. Era îmbătată de fericire și sărbătorea victoria înainte ca aceasta să se fi produs.

        Mult mai târziu am aflat că așa procedaseră ungurii în 1956 când i-au spânzurat de stâlpii de iluminat din Budapesta pe toți activiștii de partid și securiștii pe care i-au prins. Rapid și expeditiv. Revoluția lor a eșuat doar atunci când trupele sovietice au revenit masiv în țară. Dar una e să pierzi o luptă inegală și cu totul alta e să lași prostește vctoria din mână.

        • dusu spune:

          cred ca vorbim limbi diferite
          totusi ; fara sa jignesc vitejia rominilor,da unguri, au alte insusiri domnule jveik
          nu stiu la care dintre orase faceti referire cu revolta,asa ca ramin in stand by cu replica
          pot sa va spun ( chiar zilele trecute intr o fitzuica romineasca aparea iara un articol de cacat cu rivolutia, ptr educarea tineretului, viitorul patriei) ca comunisti nu au pierdut nici o secunda puterea; la nivel de organizati de baza( stiti ,orice unitate socialista era subordonata ei si in ea) au fost desigur momente de deruta,dar glorioasa armata romina impreuna cu toate structurile de opresiune au ramas sub comanda comunistilor
          stiti cum ii omorau in Timisoara ? ii prindeau pe cei pe care ii socoteau capi si ii bagau in scara blocurilor unde ii ucideau; alteori ii impuscau din elicopter ca pe iepuri.
          de ce credeti ca timisoreni care au participat si au scapat, nu mai traiesc demult in patria dvs ?

          • dusu spune:

            momente de deruta datorate rapidei derulari a evenimentelor, care au luat o inaintea timpilor de comunicare a instructiunilor de la centru

        • ion adrian spune:

          Ai inteles exact lucrurile. Nu era vid de putere cum zicea Iliescu sau daca vrei era inca vid de putere reala pentru el si gasca lui de loviturnici kgbisti . Cateva zile puterea a fost la noi dar, pe mine, unii nu m-au ascultat inainte de 21 decembrie, adica atunci cand a cazut zidul Berlinului. Atunci cineva important care putea poate sa faca ceva mi-a spus cand l-am intrebat ce face ca :asteapta si eu i-am spus: de la dvs eu asteptam alt raspuns .Adica ce raspuns intraba dlui. Pai: Astept si ma Pregatesc! Dar asta e lipsa de viziune. Daca mai erau si altii care sa fi gandit ca mine si in locuri unde asemenea ganduri puteau avea relevanta si eficienta altfel eram azi.

  7. ciuciU spune:

    Iar dupa aia rusii ne-au mai dat armament modern?
    …dar Nicolai Ceausescu era un GeneraL absolvent al Academiei din Frunze, URSS, care se voia stapan absolut pe bucata lui de Lagar socialist, mai ceva ca Liderul North coreean!

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Da, statul român a primit în continuare armament şi muniţii sovietice, după arestarea şi condamnarea lui Ion Şerb. Banii n-aveau miros!

  8. Gogu spune:

    Ati putea spune ceva si despre generalul Militarul, fost agent sovietic, numit de Iliescu, care cunostea situatia lui, ministru al aprararii?

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Afirmativ. Sper să revin cu un material despre subiectul care vă interesează. L-am mai abordat o dată, în urmă cu trei ani (din câte îmi aduc aminte), în revista “Arhivele Totalitarismului”.

    • Josef Svejk spune:

      Cea mai faină chestie cu Militaru e secvența din „Orizonturi Roșii” în care Pacepa povestește cum l-a prins securitatea dând rușilor cartea de telefon a marelui stat major. Fără îndoială că unele din afirmațiile lui Pacepa sunt discutabile – iar altele s-au dovedit în timp false. Altele însă sunt adevărate. Asta cu Militaru cred că e cel puțin în principiu adevărată. Cartea lui Pacepa a fost scrisă în 1987. Nu avea cum să știe că Militaru va fi în gașca lui Iliescu în 1989-1990. Deci e mai mut ca sigur că Militaru era omul rușilor, motiv pentru care a fost cooptat rapid în conducerea perestroikistă a lui Iliescu – a carui primă grijă în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 a fost să cheme armata roșie în România. Noroc că Gorbaciov (având destule probleme acasă) l-a lăsat in offside…

      Iliecu știa deci precis cine e Nicolae Militaru…

      • Petre Opris Petre Opriș spune:

        Nicolae Pleșiță avea o altă versiune despre actul de trădare săvâșit de Nicolae Militaru în 1978. Din fericire, am reușit să aflu când a avut loc aplicația din Dobrogea (martie 1978), în cursul căreia generalul român ”a căzut pe tehnică” (l-a luat gura pe dinainte în fața sovieticilor aflați la acel exercițiu militar). Versiunea lui Pacepa nu este credibilă.

        • Josef Svejk spune:

          Adică e până la urmă cuvântul lui Pleșiță împotriva cuvântului lui Pacepa? Dacă e numai atât atunci e greu de spus care dintrei ei minte mai dihai. Prin natura profesiei lor trebuiau să producă în medie 3 minciuni la fiecare două vorbe :-) Așa ajungem la faza cu: „Toți cretanii sunt mincinoși. Eu sunt cretan.”

          Ce s-a întamplat de fapt și cum anume a fost până la urmă prins Militaru și mai ales cu ce anume?! Există indicii documentare, altele decât ceea ce au spus Pacepa și Pleșită?

          Cu ce anume putea să-l ia gura pe dinainte pe Militaru atât de grav? Ce secret fioros al României din 1978 putea fi dat în gât în câteva cuvinte la o șuetă cu muscalii de căte un individ agramat și senil precoce ca Militaru ? Că dacă e de ales între varianta cu Militaru le-a spus rușilor nu sțiu ce secret si cea cu Militaru le-a pasat rușilor documente secrete, sunt înclinat să o cred mai degrabă pe aia cu pasatul documentelor secrete.

          • Petre Opris Petre Opriş spune:

            După cum aţi spus foarte bine, există o situaţie bizară, creată de doi “securişti”. Evident, nu am crezut pe nici unul, dar sunt nevoit să menţionez ambele variante deoarece sunt două izvoare istorice orale foarte importante. Cine a avut dreptate? Nu ştiu. Presupun că nici unul. Din păcate, IMP a “înflorit” foarte multe gogoşi în prima lui carte (sau cei care s-au aflat în spatele lui), aşa că nu pot să-l folosesc drept sursă credibilă de informaţii. De la Pleşiţă am preluat doar informaţia despre aplicaţia la care a asistat Militaru în 1978, împreună cu nişte generali şi ofiţeri sovietici. Informaţia respectivă poate fi parţial confirmată, aplicaţia a avut loc într-adevăr în perioada 10-21 martie 1978 pe litoralul Mării Negre şi generalii sovietici au fost cazaţi la hotelul “Dacia” din staţiunea Neptun.
            Am spus că pe Militaru l-a luat gura pe dinainte. Eu m-am gândit mai întâi la funcţia pe care Militaru o avea în martie 1978 (comandantul Armatei a II-a – adică jumătate din întreaga armată română) şi la nemulţumirile care au apărut la militarii români, în momentul în care au fost trimişi să sape la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În asemenea condiţii, nu era nevoie ca Militaru să înmâneze sovieticilor nu-ştiu-ce carte de telefon sau documente strict secrete. El putea să se “parfumeze” cu nişte vin la întâlnirea cu oaspeţii sovietici şi să uite de “florile Philips” plantate prin hotel.
            Cam aşa ar putea suna povestea cu spionajul, atunci când istoricul nu are acces la dosarul “Corbii”.
            La 4 aprilie 1983, generalul-colonel Nicolae Militaru a fost trecut în rezervă, fiind pensionat la vârsta de 57 de ani şi cinci luni. Două săptămâni mai târziu, acesta i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu un memoriu în care menţiona, printre altele, faptul că, după detaşarea sa la Ministerul Construcţiilor Industriale, în vara anului 1978, a fost primit în audienţă de două ori de preşedintele ţării (la 28 septembrie şi 19 octombrie 1978), prilej cu care i-a prezentat şi lucrarea sa de doctorat. Nicolae Ceauşescu nu şi-a schimbat însă hotărârea, iar Militaru a rămas în funcţia de adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale până în anul 1983.
            În memoriul întocmit la 17 aprilie 1983 şi trimis şefului statului, Nicolae Militaru a precizat faptul că a suferit o intervenţie chirurgicală la 28 martie 1981, ca urmare a unor probleme grave apărute la vezica biliară şi pancreas, iar medicii i-au recomandat să respecte un regim alimentar strict şi un stil de viaţă mai liniştit. În opinia lui Nicolae Militaru, aceste recomandări puteau fi îndeplinite dacă liderul suprem al P.C.R. accepta mutarea generalului în funcţia de comandant al Academiei Militare.
            Deşi a fost pensionat în 1983, generalul Nicolae Militaru a rămas membru supleant al C.C. al P.C.R. până la Congresul al XIII-lea al P.C.R. (noiembrie 1984), fapt care i-a permis să se interneze în anul 1983 la Spitalul „Elias” din Bucureşti, unde s-a reîntâlnit cu Ion Iliescu – care îl vizita în acel moment pe Valter Roman.
            Din păcate, nu deţin informaţii din arhive care să dezvăluie faptul că generalul Militaru dorea să se răzbune pe preşedintele României pentru faptul că nu l-a numit în luna aprilie 1983 în funcţia de comandant al Academiei Militare şi, mai mult decât atât, a fost pensionat la ordinul lui Ceauşescu.

            • Josef Svejk spune:

              Vă mulțumesc pentru răspunsul detaliat. Sunt totuși ușor dezamăgit. Speram să existe ceva mai multe detalii despre isprăvile sovietice și poate chiar despre racolarea lui Militaru.

              E totuși oarecum straniu ca unul ca Militaru să fi fost mazilit doar pentru niște vorbe de clacă spuse muscalilor vis a vis de oastea română trimisă la Canal. Asta din cel puțin două motive:

              1. Armata Roșie la rândul ei trudea din greu pe șantierele URSS și prin campaniile agricole. Eu zic că era un nonsens ca Militaru să se plângă rușilor de ceva ce fusese importat de la ei :-) . Am văzut doar cu toții imaginile terifiante cu pifanii sovietici dotați cu șorțuri de sudor, ranforsate cu ceva tinichele, curățând deșeurile radioactive de la Cernobâl. Doi colegi de facultate basarabeni povesteau că au făcut armata la ruși la sfârșitul anilor ’80 la arma „lopătari” la BAM (magistrala Baikal-Amur) . Spuneau că erau regimente întregi pe care le mâncau țânțarii vara și degerau în corturi și barăci iarna, de ajunseseră să se întrebe dacă nu era mai bine să se dea volintiri pentru Afganistan :-)

              2. Sigur că Ceaușescu ctitorise neo-stalinismul în România, dar era totuși unul „soft”, bazat mai mult pe amenințare și inducerea temerii decât pe represiune fățișă. Dacă tot e vorba de armată și vorbe de clacă, nu-l pot uita pe pitorescul „koloniel” Fane Spânu de la regimentul 60 unde mi-am făcut cele 9 luni de armată între 1988-1989. Era ceva komandir responsabil în mod nebulos cu pregătirea batalionilui TR. Se manifesta punându-ne să traducem în Românește regulamente militare străine până căpiam :-) , cu care nu știu ce naiba făcea. Că nouă ne-a distribuit o singura traducere a regulamentului de luptă a parașutiștilor est-germani. Trecea periodc prin sala „tranlatorilor” și se apuca să-l înjure pe Milea (ministrul apărării din epocă). Nu-l scotea din „țăran agricol”, gherțoi”, „târtan”, „gepid senil” (asta chiar n-am înțeles-o: de ce gepid și nu sarmat? :-) ) și altele care nu ar trece de cenzură. Ocazional îl înjura și pe Ceaușescu și mai ales pe balabusta lui. Spânu a vorbit o singură dată în fața întregului batalion. A ținut ceva curs de „cunoaștere a armatelor străine” (sau așa ceva) când l-a înjurat pe Milea la fiecare 30 de minute (cursul a durat vreo 5-6 ore) și a spus două bancuri copioase (și noi pentru mine) cu Ceaușescu: Ăla cu pionezele Pactului de la Varșovia și ălă cu Nicușor care își viziteaza părinții în iad. A râs toată lumea în hohote – APV-iști și soldați deopotrivă. În mod cert exista cel puțin un ciochist pe pluton, adică minimum 6 în sală, deci e imposibil ca așa ceva să nu fi fost raportat. În 2010 mi-am văzut dosarul de la securitate – toate chestiile astea erau documentate și m-am prins cine era unul din turnătorii de la mine din pluton (cu al doilea am dubii), chiar dacă numele erau mascate. Cu toate astea nu știu ca și colonelul Spânu să fi pățit ceva…

              Poate că linia roșie era mult mai aproape în cazul lui Militaru, dar din nou, am îndoieli că a fost mazilit pentru niște câtcoteli. Pe de altă parte eu cred că e limpede că era omul rușilor. Înregistrările cu el din noptea de 22-23 decembrie 1989 lasă puțin loc pentru dubii…

            • Liviu Petre spune:

              Am cules de pe blogul lui Constantin Corneanu din ziarul Adevarul (http://adevarul.ro/cultura/istorie/intelligence-ul-romanesc-anii-90-5-1_557ec1abcfbe376e354c9adf/index.html ), informatii foarte interesante care neaga ca au existat inregistrari facute de Directia a IV-a, ce ar fi facut dovada ‘tradarii’ lui Nicolae Militaru. In schimb, exista o marturie extrem de interesanta a generalului Mircea Mocanu despre afinitatile pro- sovietice demonstrate public ale lui Militaru, care mie mi se par extrem de plauzibile atat ca demonstratie a absurditatii acuzatiilor aduse lui Militaru cat si ca explicatie pentru demolarea acestuia, luind in calcul psihologia lui Ceausescu:

              ”Generalul (r) Mircea Mocanu, fost comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (CAAT), susţine un alt punct de vedere privitor la relaţia dintre Nicolae Militaru şi Nicolae Ceauşescu cu efecte asupra nominalizării primului ca fiind prosovietic. „Teoria că generalul Militaru, pe o terasă, la un restaurant, ar fi transmis secrete militare unei femei care reprezenta KGB-ul este o invenţie, o făcătură a Securităţii. Nu avea ce să transmită URSS-ului. Nu avea ce să ştie. Una la mână: ce a comandat el? El a fost comandant la Armata de la Bucureşti. Or, armata asta era pusă unde se găsea de către sovietici. După război, ei au stabilit locul fiecărui regiment. Doi la mână: în fiecare primăvară, anual, până în 1989, se trimiteau, de la Marele Stat Major, la Moscova, la Comandamentul Unificat, text, hartă şi tabele cu Forţele Armate Române. Iar tehnica de luptă, nu numai că o aveam de la ei, dar veneau periodic să-i verifice capacitatea de luptă. Şi atunci, ce secrete ştia el? (…) Şi atunci de unde i s-a tras? Vă spun eu de unde! Când a venit ultima oară Brejnev la Bucureşti, după ce a coborât din avion, a salutat garda, s-a cântat imnul…A trecut la strâns mâini. Au fost întâi Comitetul Central şi guvernul, câţiva activişti, după ei urmând reprezentanţii Armatei. Eram aşa: primul, generalul Militaru, reprezentând armata de uscat; al doilea, generalul Mocanu, reprezentând apărarea antiaeriană; al treilea, generalul Zărnescu, reprezentând aviaţia militară; şi al patrulea, contraamiralul Dinu – el era la Direcţia de Informaţii a Armatei, dar era îmbrăcat marinar şi reprezenta marina. Ceauşescu îl însoţea pe Brejnev. Brejnev abia îşi târa picioarele, abia dădea mâna cu noi. Era terminat, consumat! Între ultimul din guvern şi generalul Militaru era cam un metru şi jumătate. Când Brejnev a ajuns în dreptul lui Militaru, Militaru a salutat şi a zis în limba rusă: «Să trăiţi, tovarăşe mareşal al Uniunii Sovietice!». Ceauşescu a făcut ochii mari. Dar, a trecut mai departe! A plecat, s-a terminat vizita…În scurt timp, Militaru a fost eliberat din funcţia de comandant al Armatei de la Bucureşti şi numit în funcţia de adjunct al ministrului Construcţiilor Industriale”, va declara generalul (r) Mircea Mocanu într-un interviu realizat de către istoricul Sorin Turturică.”

              In plus, ma intriga omniprezenta lui Plesita in acest episod, manipulind pe Constantin Olteanu, pe Nuta, si cred, in prlmul rand pe Ceausescu. Cu mai putin de un an in urma, in 1977, acelasi Plesita era elementul cheie al dispozitivului de represiune din Valea Jiului din timpul grevei minerilor. La cateva luni, patru, dupa ‘tradarea’ lui Militaru, are loc in 1978 ‘defectarea’ lui Ion MIhai Pacepa. Sa existe un fir comun al acestor intamplari, un fenomen de ‘compensare’ sau ‘complementaritate’ intre cele doua evenimente? In orice caz, mi se pare ca amandoua ‘tradarile’, una in favoarea sovieticilor, cealalta in favoarea americanilor, au fost se pare speculate in folos propriu de aripa ‘romaneasca’ a Securitatii, gen Macri, Vlad, Plesita si mai tarziu Stamatoiu, daca nu de-a dreptul determinate de aceasta.

      • ion adrian spune:

        Si de aceea a fost asasinat Trosca si niste exaltati manipulati care se credeau revolutionari au urinat pe cadavrul lui.

  9. Radu spune:

    De ce va referiti la dansul cu titlul de “General”. Dumneavoastra spuneti ca: generalul-locotenent Ion Şerb a fost trecut în rezervă cu gradul de soldat (30 septembrie 1971).

    In concluzie, in addenda textul:

    “După insuccesul înregistrat la alegerile locale din vara anului 2000, generalul Ion Şerb s-a retras din viaţa publică.”

    are un “general” in plus.

  10. Liviu Petre spune:

    Domnule Opris, cred ca ar fi interesant daca ne-ati da i descriere a peisajului dela varful Securitatii din perioada arestarii lui Serb: cine l-a demascat (Directia IV Contrainformatii Militare?), cine era la varful Contrainformatiilor Militare, care a fost reactia ‘neoficiala’ a generalilor armatei, etc. Interesant este ca Serb a fost trimis la munca dejos la Rovinari Motru in 1980, unde in 1981 a fost o revolta masiva a minerilor. Sa fie vorba de o simpla coincidenta?

    • Petre Opris Petre Opriș spune:

      Sunt multe idei, domnule Liviu Petre și foarte multe necunoscute (încă) pentru mine. Mai trebuie să studiez în arhive, înainte de a continua această poveste. Ea a pornit de la o știre pe care am găsit-o în martie 2012 într-o publicație din SUA. Atunci m-am gândit să creionez o imagine ”în oglindă” despre ce știa Vestul și ce anume cunoșteau românii despre generalul Ion Șerb. Dacă voi mai găsi informații interesante despre acest subiect, voi reveni la el.
      P.S. A fost foarte dificil să aflu data la care Ion Șerb a trecut la cele veșnice, iar toate încercările pe care le-am făcut pentru a contacta persoane din satul său care l-au cunoscut direct au eșuat.

  11. Petre Opris Petre Opriş spune:

    @ Josef Svejk
    1. Căderea unor lideri porneşte de la nişte lucruri mărunte, nu este neapărat ca în filme :)
    2. Nicolae Militaru a avut contacte cu sovieticii. Chiar el spunea că a fost la consulatul sovietic de la Constanţa prin 1983-1984.
    3. L-am întâlnit pe domnul colonel Spânu de la 60 Ps. (nu a păţit nimic, din câte ştiu) şi pe fiul său, Alin. E mică lumea! :)

    • Josef Svejk spune:

      Fără îndoială că alunecarea pe tobogan pleacă și de la lucruri mărunte. Întrebările mele însă rămân totuși fără răspuns:

      A. De ce s-ar fi plâns Militaru de trimiterea armatei la canal când și muscalii își umpleau burțile cu decorații de pe urma succeselor nepereche ale Armatei Roșii de pe șantiere și din agrcultură?! Și apoi era oricum invenția lor.

      B. De ce să file mazilit generalul Militaru în ’78 (când regimul părea un pic mai relaxat) pentru ceva gargară minoră comisă într-un cadru privat, iar locotenent colonelul Spânu scapă în 1988-1989 (la apogeul isteriei regimului) după ce-i înjură în mod repetat în fața vreo 200 de subordonați pe Pingelică, pe academiciana Codoi și pe pe ministrul apărării ?! Tocmai el, care era responsabil cu educația și pregătirea unei unități de elită a armatei române?!

      Ceva nu se leagă. Nu vi se pare?! Mai ales că e practic cert faptul că Militaru sugea de la țâța Moscovei și nici nu părea suficent de inteligent ca să nu pice de fazan cu ceva serios.

      • Genu spune:

        Lt.-col. Ștefan Spânu.
        În anul 1988 îndeplinea funcția de șef al cercetării Regimentul 56 Parașutiști de la Caracal. Fusese numit în anul 1983, fiind sancționat disciplinar. La vremea aia îndeplinea funcția de comandant al B. 1 Pșt. din R. 64 Pșt. Boteni-Titu. Era un foarte bun profesionist și un tip dintr-o bucată și nu prea cutezau să nu-i asculte ordinele! Cine o făcea, suporta consecințele!
        În anul 1988 a fost promovat comandat al Cursului de pregătire, perfecționare și specializare cadre parașutiști de la Buzău.
        Deci a fost promovat! Cât despre incident … poate mai aflăm câte ceva!

  12. Petre Opris Petre Opriş spune:

    @ Liviu Petre
    Vizita oficială a lui Leonid Brejnev la Bucureşti a avut loc în perioada 22-26 noiembrie 1976. Nicolae Militaru a fost schimbat din funcţie după un an şi jumătate (mai 1978), în locul său fiind numit generalul Vasile Milea. Concluzie: este cam mare distanţa în timp dintre momentul vizitei lui Brejnev şi schimbarea lui Militaru din funcţie.

    @ Josef Svejk
    Într-adevăr, întrebările rămân. Eu mă gândesc la exprimările mai puţin ortodoxe la adresa lui Nicolae Ceauşescu, în contextul trimiterii militarilor români la Canal, în agricultură etc. În aceea perioadă, sovieticii doreau să înlocuiască armamentul învechit deţinut de armata română, însă Ceauşescu nu a acceptat toate propunerile Moscovei.
    Ce anume a făcut domnul Spânu în 1988-1989 este o altă poveste.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Cu siguranţă nu arbitrarul spăgii ("şpăgi arbitrare", al treilea paragraf de la sfârşit în s...

de: Dorel Bucur

la "Gânduri despre blocajele din dinamica medic-pacient în România"

Cauta articole

iunie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)