Home » Cultura »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Sindromul ratării

Tudor Calin Zarojanu decembrie 2, 2012 Cultura, Opinie, Sinteze, Societate/Life
49 comentarii 9,153 Vizualizari

Fără îndoială, există jurnalişti vânduţi. Oameni care, pentru o sumă de bani – ridicol de mică, de multe ori – sunt dispuşi să spună orice despre oricine, la cererea şi în beneficiul celui care îi plăteşte (angajatorul, în principiu, dar nu neapărat, poate fi şi cineva din afara firmei). După cum, la fel de sigur, o parte dintre comentatorii din toate mediile – inclusiv voci anonime de pe forumuri, dar şi vecini, cunoştinţe, prieteni, colegi, rude – au interese clare, directe sau indirecte, dar oricum de natură financiară, ca să spună ceea ce spun despre scena politică.

Nu-i mai puţin adevărat, însă, că rămân destui oameni care vorbesc cu sinceritate.  Personal, sunt dezinteresat de cei interesaţi, în schimb mă preocupă sincer atitudinea celor sinceri. Mai ales atunci când e vorba despre persoane  cu un anumit nivel de inteligenţă, de cultură, şi în special dacă sunt oameni la care ţin.

Am ajuns de mult la concluzia că sentimentele principale care animă societatea românească, de 23 de ani încoace, sunt resentimentul şi frustarea. Perfect explicabil, după o jumătate de secol de comunism şi deja aproape un  sfert de veac de tranziţie năucă. Numai că explicabil nu înseamnă întotdeauna justificabil şi rareori a găsi o explicaţie e o consolare.

Resentimentul şi frustrarea se pot rezuma, amândouă, printr-o frază: „Nu pot să-l înghit pe individul ăsta, pentru că are mai mult decât merită, în vreme ce eu în mod categoric am mai puţin decât ar trebui să am!”

Dar această constatare nu reuşea să mă mulţumească în încercarea de a înţelege poziţionări, comportamente şi luări de cuvânt care mie – subiectiv, fireşte – mi se par aberante.

De curând, într-o discuţie, mi s-a aprins becul! Acum cred că ştiu cum am ajuns fiecare dintre noi, românii, să susţinem ori să atacăm o idee sau alta: în funcţie de felul în care am trăit sau am ratat evenimentele istoriei recente. Asta nu scoate din calcul nici sistemele personale de valori, nici simpatiile şi antipatiile spontane, nici alegerile care ţin de temperament, caracter sau orice alte date personale, dar le catalizează într-un mod decisiv.

1. Ratarea disidenţei. Valabilă pentru covârşitoarea majoritate a celor maturi în decembrie 1989. Disidenţa nu însemna neapărat tipărirea şi răspândirea de manifeste, arestarea, puşcăria, domiciliul obligatoriu. Cei mai mulţi dintre noi am ratat ocazia de a ne opune măcar măsurilor tâmpite ale unui şef de colectiv. Slugarnici şi fricoşi nu numai faţă de forţe înspăimântătoare (Ceauşescu, PCR, Securitatea), ceea ce e cumva scuzabil, mai ales având în vedere ceea ce s-a întâmplat în anii ’50 – ci şi faţă de nişte trepăduşi, într-o perioadă în care, orişicât, nu te mai trimitea nimeni la Canal. E ceva care te marchează! Ca să scapi – post-revoluţionar – de jenă şi sentimentul vinovăţiei nu ai decât câteva soluţii: să te faci că ai uitat tot; să susţii că nu era chiar aşa de rău, ba chiar era mai bine ca acum (deci n-aveai de ce să te lupţi); să minimalizezi disidenţele reale; să recunoşti că ai fost fricos. Primele trei variante te poziţionează inexorabil faţă de tot ceea ce a urmat lui 1989 şi va urma vreodată. A patra e rară.

2. Ratarea revoluţiei. În istoria unui popor, o revoluţie vine o dată la câteva sute de ani. Ei!, şi cade în timpul vieţii tale, şi tu nu participi la ea – cum e? Pentru că, în ciuda lozincii cu „poporul care…”, în ciuda numărului enorm de certificate de revoluţionar şi în ciuda a ceea ce ne place să credem despre noi înşine, sunt convins că majoritatea românilor ştiu adevărul: revoluţia a durat până la fuga lui Ceauşescu, adică până pe 22 decembrie la ora 12.10. Faptul că DUPĂ căderea sistemului au ieşit milioane de oameni pe străzi nu înseamnă participare la revoluţie. Şi aici avem mai multe soluţii de adormire a frustrării: să susţii că n-a fost nicio revoluţie; sau a fost, dar nu anticomunistă (pentru că tu nu aveai – şi nu ai nici acum – idealuri anticomuniste); să insişti că, ba da, ai participat, căci se trăgea din toate părţile când mergeai să cumperi pâine; să afirmi că, orice-ar fi fost, a fost degeaba, pentru că acum e mai rău ca înainte. Ultima variantă e cea mai răspândită.

3. Ratarea Pieţei Universităţii. La numai câteva luni de la revoluţie, nimic nu mai „rima” cu Decembrie 1989, drept care s-a declanşat fenomenul Piaţa Universităţii. Pentru mulţi oameni, chiar inteligenţi, chiar participanţi la revoluţie, era prea devreme (în fapt, era deja prea târziu), ei erau mulţumiţi cu ceea ce se obţinuse, libertatea cuvântului şi surogatul de Parlament, voiau să-şi trăiască în tihnă cuceririle, drept care Golanii n-aveau cum să nu-i enerveze. Or, în 23 de ani, Zona liberă de neocomunism, mitingurile anilor 1991-1992 şi Alianţa Civică, născute din Piaţă, au rămas singurele manifestări de masă animate exclusiv de idei. Orice alt miting, protest, marş etc. a avut la bază (şi) revendicări de natură materială. Astfel, cei care au ratat Piaţa Universităţii s-au trezit în situaţia de a fi ratat singura şansă de a adera la o mare mişcare de idei. Soluţia: să afirmi, până azi, că a fost ceva neserios şi fără importanţă, chiar fariseic sau caraghios.

4. Ratarea coagulării elitelor. E inevitabil: în orice moment, mai ales dacă e istoric, unii se mişcă mai repede decât alţii. E valabil, în primele luni de democraţie, şi pentru coagularea elitelor intelectuale, atomizate înainte de Decembrie 1989. Au fost nişte oameni care s-au gândit că trebuie să strângă rândurile, să schimbe idei, să creeze organizaţii, să fondeze reviste de cultură. Au fost alţii care nu s-au gândit. Aveau altă treabă – sau niciuna. Chiar şi după votarea noii Constituţii, libera asociere era un drept, nu o obligaţie! Dar au trecut nişte ani şi acei unii s-au trezit pe dinafară. Inteligenţi, deştepţi, culţi, dar singuri. Sau obligaţi să se asocieze cu figuri dubioase. În plus, între timp, cei care se mişcaseră se poziţionaseră politic. Soluţia: să te poziţionezi invers şi să susţii că „ăilalţi” sunt vânduţi şi de fapt nici nu prea sunt elite.

5. Ratarea prosperităţii. Nu numai elitele intelectuale s-au mişcat cu viteze diferite, ci şi iniţiativa privată. Unii au început să facă bani sau măcar să construiască o afacere încă din ianuarie 1990. Cei mai mulţi dintre noi n-am făcut-o până azi. Sigur, există nişte precizări de făcut: cine ce bani sau relaţii avea deja în decembrie 1989, ce mijloace a folosit etc. Dar, dincolo de astea, vă sugerez o întrebare-test: Ce am investit şi ce am riscat, noi, ceilalţi, ca să obţinem prosperitatea? Soluţia: să te autoconvingi că oricine are bani (mai mulţi decât tine) a furat într-un fel sau altul.

6. Ratarea emigrării. Ai rămas în ţară. Şi în 1990, când erai mult mai tânăr, şi în anii din urmă, când eşti mult mai dezamăgit. Între timp, ţi-au plecat o groază de cunoştinţe. Unii pe termen scurt, să facă bani, destui definitiv. E clar că te-ai păcălit. Cum să trăieşti cu chestia asta? Da, bine, părinţii bătrâni, copiii mici, casa – nu prea crezi nici tu că astea au fost motivele reale. Soluţii: să-i consideri aventurieri, eventual chiar trădători, pe cei care au plecat şi să te bucuri în secret dacă nu le merge bine; sau să te autoconvingi că o anumită putere politică „o să dea” ceva şi pentru alde tine.

7. Ratarea profesională. Pentru că e foarte răspândită, despre ea nu prea se vorbeşte. Cei maturi în Decembrie 1989 n-au cum să accepte că deceniile de comunism au însemnat, între multe altele, şi decenii de deprofesionalizare. Un prieten pasionat de IT îmi spunea în anii ‘80: „Noi nu că nu avem ce-au ăia, dar nici nu mai ştim ce au!” Mândria personală nu suportă asta. „Cum, cum!? În ciuda condiţiilor, aveam meseriaşi de vârf!” Nu, nu aveam – decât o mână de oameni.  Dacă ar fi fost altfel, am fi azi în altă parte. Cum au mai şi dispărut domenii cu totul, avem un ridicat procent de oameni încă activi sau pensionaţi între timp care n-au realizat nimic notabil, profesional vorbind, în aceşti 23 de ani. Pe de altă parte, fabricile de diplome au scos pe bandă rulantă absolvenţi care – chiar dacă ar fi bine pregătiţi, ceea ce nu e decât în mică măsură adevărat – n-au nicio şansă să profeseze meseria respectivă, pentru că nu e cerere pe piaţă şi nici perspective să fie. Soluţii: să pleci din ţară (dacă mai poţi şi dacă ai unde să faci ceva cu ce ştii) sau să tragi concluzia că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu.

8. Ratarea politică. Aici avem două sub-categorii: ratarea intrării şi ratarea rămânerii. A doua îi priveşte doar pe cei pe care “i-a învins sistemul” sau prea multele lor matrapazlâcuri i-au scos în afara jocului. Prima categorie priveşte însă mult mai mulţi oameni decât s-ar crede la prima vedere, oameni care socotesc că meritau din plin un loc de parlamentar, ministru sau preşedinte – dar n-a fost să fie. Nu contează dacă au fost respinşi de sistem sau nici măcar n-au încercat să intre-n el – frustrarea e la fel de mare. Soluţia: Să lupţi din toate puterile ca să impui ideea că “toţi sunt o apă şi-un pământ”. În paranteză fie spus, vulpea neajunsă la struguri e un fenomen care priveşte şi politica ante-decembristă: există cel puţin un personaj de prim rang care a făcut caz de faptul că n-a fost membru PCR, numai că… făcuse de două ori cerere în acest sens, dar a fost respins!

9. Ratarea adaptării la capitalism, libertate şi democraţie. O categorie extrem de largă, cu multe subcategorii. Chiar dacă “La vremuri noi, tot noi!” a fost valabilă în mare măsură, o parte dintre foştii activişti PCR, demnitari, şefi de diferite ranguri, securişti etc. au ratat adaptarea la noua lume şi au rămas neconsolaţi în veci, cu atât mai mult cu cât văd foşti tovarăşi cocoţaţi în toate ierahiile. Adaptarea a fost ratată însă şi de destui scriitori, chiar unii de vârf – care, drept urmare, n-au mai scris nimic sau aproape nimic după Decembrie 1989. Te-ai fi aşteptat să izbucnească, să dea la iveală tot ceea ce nu puteau publica înainte – dar… tăcere. Ştiau să scrie “cu aluzii”, n-au reuşit să înveţe să scrie liber. O altă subcategorie interesantă este cea a cântăreţilor şi chiar a unora dintre actori care, sub dictatură, străluceau prin comparaţie exclusivă cu ceilalţi artişti români. Sigur, ascultam muzică străină şi vedeam filme americane, dar nu puteam să-i aducem nici pe Freddie Mercury, nici pe Al Pacino la şuşanelele de pe stadioane, cu cântări, bancuri cu frizeri şi cascadorii cu cai. După 1989, artiştii s-au trezit comparaţi, la ei acasă, cu Michael Jackson şi Nicolas Cage. Frustrant. În fine, nu e un secret că şi o mulţi simpli cetăţeni sunt până azi neadaptaţi la noua societate şi se poartă ca atare. Soluţia: Una singură – bombăneala.

10. Ratarea independenţei jurnalistice. Îi priveşte, fireşte, doar pe jurnalişti, dar – cum influenţa acestora asupra societăţii este enormă – are efecte la nivel naţional. Şi aici există cel puţin două subcategorii. Cea mai puţin nocivă este, paradoxal, mulţimea tinerilor jurnalişti care au intrat de la bun început într-un sistem aservit, în care vânzarea conştiinţei este prezumată. Este trist, este dramatic – privit din exterior – dar cel puţin nu generează frustare şi sentimentul ratării. Sunt joburi în care trebuie să îţi bagi mâinile în mizerii – dacă ştii de la început şi accepţi, viaţa e suportabilă. Mult mai severă e situaţia celor care au apucat să guste din jurnalismul independent şi necenzurat sau măcar au visat la el şi, în timp, s-au trezi prinşi în plasa unui patronat care îi plăteşte să spună “ce trebuie”. Nota bene: de cele mai multe ori aceste lucruri s-au petrecut treptat şi, o vreme, păreau acceptabile. Sunt rare cazurile în care un patron de presă îşi cheamă într-o zi slujbaşii şi le spune: “De azi, îl lăudăm pe Protopopescu şi îl înjurăm pe Bazilescu!”, dându-le astfel şansa ca – dacă li se pare de neacceptat – să nu accepte şi fie să plece, fie să intre în grevă. De cele mai multe ori lucrurile se modifică aproape insesizabil de la o zi la alta, azi “Hai să lăsăm ancheta aia, că n-avem destule probe!”, mâine “Nu vă mai luaţi de ăla, ştiţi că suntem prieteni, ce naiba!” – până ce descoperi că nu mai spui nimic din ceea ce crezi. (O paranteză: înainte de a-i călca în picioare – simbolic, fireşte – pe jurnaliştii care şi-au vândut talentul şi conştiinţa, e cazul să ne întrebăm: “Dar eu, la locul meu de muncă, oare ce n-aş accepta – sau n-am acceptat deja – să fac, contrar cu ceea ce cred, ca să-mi salvez salariul?”). Revenind la jurnaliştii care şi-au ratat şansa de a fi sau a rămâne cu conştiinţa curată, soluţia lor e evidentă şi vizibilă: se autosugestionează că e corect ceea ce spun şi ceea ce fac, ajungând să creadă toate prostiile şi mizeriile pe care le spun.

În loc de cocluzii: Vă sugerez ca, de fiecare dată când vi se pare ciudată, inexplicabilă, halucinantă atitudinea cuiva, să vă-ntrebaţi „Oare ce-a ratat omul ăsta şi de-aia se poartă aşa?”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "49 comments" on this Article:

  1. mihaela ciobanu spune:

    Magistral, multe atitudini ale prietenilor sau persoanelor publice mi se par explicabile (dar nu si justificabile) acum. Multumesc!

  2. Vlad A spune:

    @ autor – despre ratare
    au mintit, au facut bani murdari, s au cocotat in virf calcind peste cadavre – invingatori nu ratati.
    au scris si vorbit la comanda, s au bagat cu capul sub masa, s au transformat din bipede in patrupede – si au primit evident rasplata. au cistigat ratind libertatea.
    ps
    oameni de ieri, de azi si de miine isi pot rata viata fara sa si piarda demnitatea.
    libertatea e in noi nu in afara noastra.

  3. Bogdan Ivascu spune:

    Excelent articolul. Am o singura obiectie: Nicholas Cage e cel mai mare anti-talent de cand exista industria filmului. Si sa stiti ca nu sunt actor, n-am visat la vreo cariera in show bizz, cel putin in domeniul asta nu ma roade nici o frustrare.

    • bugsy spune:

      @Bogdan Ivascu: In “Leaving Las Vegas” Cage e genial. Nu cred ca e “cel ma mare anti-talent”, poate a facut doar alegeri neinspirate!

    • alex spune:

      Nici mie nu mi-a placut Nicolas Cage, chiar l-am dispretuit (la fel ca Dvs) pana la Knowing.
      De atunci am inceput sa ii urmaresc si redescopar filmele.

      PS: ratarea e omni-prezenta si de multe ori necesara (in economie, in politica, in viata in general, sunt tot felu de teorii acum mai nou pe tema asta), ce faci dupa aia conteaza. La noi nu s-a depasit mentalitatea de “la placinte inainte, la razboi inapoi”. Daca unuia ii merge bine e doar meritul lui, daca “se rateaza” e vina altora. Si atunci incepe razbunarea.

      Ar trebui adaugate la resentiment si frustrare si razbunarea- ca sindrom al ratarii neacceptate si neintelese.

    • Radu D.L. Popescu spune:

      :) Da’ de sergiu nicolaescu ce zici?

      • Mara spune:

        Nu stiu de Sergiu Nicolaescu, dar Nicolas Cage este in permanenta luat la misto dincoace, peste ocean. La Saturday Night Live, un fel de Catavencii in varianta live, au si un personaj care il imita perfect si apare deseori intr-unul din show-urile emisiunii…in una din ocazii, erau chiar unul langa celalalt, Nicolas Cage si imitatorul lui. Au umor!

  4. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    O poveste concretă din „iepoca de aur”.

    În anii 1980, în ajunul unui 23 august, brusc, subit și întîmplător, întreg personalul TESA al uzinei este convocat în fața direcțiunii. Ce se întîmplase ? Cf. noii mode a defilărilor pe stadioane (în loc de stradă+tribună cu activiști) elevii care ar fi trebuit să manevreze din tribune plăcuțele colorate cu diverse inscripții, nu puteau fi mobilizați (era vacanță). Deci „funcționarii” au fost chemați să le țină locul. Mă rog, nici o nenorocire, cu excepția bruscheții gestului, care irita puternic. Secretarul de partid (și gașca lui) în loc să-și asume operațiunea, l-au aruncat în față pe un director tehnic. Drept e că se potrivea – cu tehica mai slab, cu atitudinea de stăpîn de sclavi la superlativ. Avea și mutra necesară: ceafă de taur, expresie de bou fioros, roșu la piele și chel. Pare-se că nici lui nu i-a convenit însărcinarea deoarece se comporta excesiv de dur. Serviciul din care făceam parte trimisese doi bărbați și o femeie. Nu știu ce i s-a năzărit marelui șef că, printre ale răcnete-răgete, se oțărește către noi: „Serviciul cutare, ALINIEREA !” În acel moment am explodat: ”Cum se aliniază TREI OAMENI ? Și de ce ?” (Totalul adunarii consta în cîteva sute). Individul supralicitează zbierînd cît îl țineau bojocii (către mine): „Ai făcut armata ?” Eu, cel puțin la fel de zbierat: „Da ! Am făcut-o. Dar niciodată nu am fost puși să ne aliniem cîte trei.” Treaba s-a transformat într-un duel om-la-om de genul cine răcnește mai tare, eu înfruntîndu-l ad personam, adică într-un spațiu gol, fără fofilări, cu degetele înfipte în brîu. Văzînd că nu cedez nici un pas, bașbuzucul s-a retras strategic: „Poți să pleci !” „Am înțeles ! Plec !” Ca să-și salveze un strop din autoritate a inventat repede o chestie în genul Securității ― de abia făcusem cîțiva pași cînd a zbierat în urma mea: „Mîine să fii în biroul la mine!” M-am întors în dungă și am răcnit „ La ce oră ?” „La opt !” „Am înțeles. La opt.” Și am plecat.

    A doua zi m-am dus direct pe stadion, nici vorbă de birou. Tot ce am mai aflat era că tipul s-a interesat dacă sînt prezent și… gata.

    Ceea ce m-a uluit (eram destul de tînar, aprox. 35 de ani) a fost faptul că NIMENI, DAR ABSOLUT NIMENI din mulțimea informă aflată acolo nu și-a permis nici măcar un murmur, nici măcar o șoaptă. Așa, la grămadă, sub protecția anonimatului. Această lașitate generalizată m-a demoralizat rău de tot. Pe de altă parte s-a (am) dovedit că toți ceaușeii ăia de lătrau pe lîngă turmă mușcau atîta cît le permiteai.

    Nu fac din asta un gest eroic, nici atunci, nici acum. SUB NICI O FORMĂ ! Vreau doar să subliniez formidabila supușenie a maselor, departe de a fi specifică românilor (vezi și articolul People ‘still willing to torture’ pe BBC 10:41 GMT, Friday, 19 December 2008).

    La noi lipsesc doar liderii energici ȘI MAI ALES COERENȚI.

    • Grammaticus spune:

      Povestirea (scuze, e asa bine scrisa ca e literatura) mi-a evocat foarte bine timpurile de atunci.

    • T.B. spune:

      Frumos relatat!
      Chestia cu tacerea celorlalti am cunoscut-o si eu. Dar era de inteles, nu-i condamnam.

      • Vlad Ionescu spune:

        Poate ca tacerile de atunci ar putea fi explicabile. Dar tacerile de acum?! Cate mizerii si cate nedreptati se intampla in fiecare zi, la multe locuri de munca, si oamenii tac! Tac si se ascund mai ales cand se mai gaseste cate unul care iese din rand!

        • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

          Excelentă observaţia! Tăcerile din democraţie! Fără cenzură, fără ameninţarea Securităţii. Observaţia dv. îmi aduce aminte de ceea ce s-ar putea numi “sindromul ghişeului închis”. Sigur aţi văzut scena: un ghişeu închis, nu e încă ora, dar e deja coadă; se face ora, mai trec 5-10 minute, ghişeul rămâne închis, eventual se vede mişcare dincolo de geamul mat. Cineva mai din spate îi spune primului din faţă: “Bateţi să deschidă, a trecut ora!” – la care cel din faţă (e primul, oricum o să scape primul!) răspunde speriat, în şoaptă: “Se supără!” Şi nu bate.

          • brod spune:

            luati proverbele romanesti (ele sunt o chintesenta de caractere, atitudini si comportamente detectabile la majoritatea poporenilor – sub semnul acelui atat de obisnuit “ca lumea”). si veti afla ca trebuie “sa te faci frate cu dracul pana treci puntea”, “sa tii capul plecat” si altele asemenea. eventual, sa te inspiri din minoritarul cioban mioritic, care reprezinta doar 33 % din echipa ciobaneasca, celelalte 66 de procente fiind reprezentate de gigi becali si altii ca el.
            asa puteti intelege (nu si accepta) de ce acest popor a supravietuit, intotdeauna, fara demnitate si principii. doar cu fuduleala de tip “buricul pamantului”, cu milogeala si alte mizerii. asta-i natia, vocatia si situatia

  5. vida clara spune:

    Cei care isi vand sufletul nu o fac pentru ca apartin uneia sau alteia dintre meserii ci pentru
    ca nu au, nu cunosc sau (in cazul in care au totusi ceva habar) nu sunt adepti ai “regulii
    jocului” (nu sunt, cu alte cuvinte, jucatori) iar cu asta in mod automat, nu au / nu (-si) respecta
    principii bazice ale existentei (nu doar umane).

    Viata este suflet. Sufletul este memorie. Memoria este informatie (dar nu informatie artificiala, ca cea care formeaza memoria calculatorului ci informatie vie, informatie care nu este facuta
    ci se naste, traieste si moare (precum orice alt fel de fiinta) iar cat traieste, cat palpita incearca
    sa-si pregateasca un viitor mai bun, incearca sa escaladeze peretii puțului in care s-a nascut,
    inspre chemarea pe care i-o face lumina (cea de la capatul tunelului).

    Romanul (nu doar el, dar el intr-o masura mult mai mare decat am vazut la altcineva) confunda sluga cu sclavul, confunda sclavia cu slugarnicia.
    Una e sa te fi facut preș si alta e sa te fi facut preș, desi la forma, fara nuanțarea cuvenita
    nu se vede nici o diferența.
    Adica, una e sa te fi facut (altcineva) preș si alta e sa te fi facut (tu insuti) preș.
    Una e sa fii violat (rastignit, precum la trântă, cu umerii lipiti de pamant si mainile si picioarele imobilizate, peste vointa, dorinta si puterea ta) si alta e sa te apleci din
    motivatie intrinseca sa iei sapunul.
    Cei ce nu pot face diferentierea asta nu inteleg nici ca prostitutia nu este in primul
    rand feminina ci in primul rand masculina. Ca prostitutia majoritar masculina duce
    femininul la prostitutia sexuala (asimilata prin fortata antonomasie, femininului)
    cu deplin sprijin tocmai al celor si incapabili sa diferentieze nuanta, si primi ridicatori
    ai pietrei.
    E nevoie de asezarea sub control (monitorizare) legal a prostitutiei romanesti, ca de
    aer. Dar cu o majoritate de proxeneti, cum sa obtii o astfel de normalitate?
    Singurii care nu-si vând sufletul sunt “oamenii”. Oamenii sunt imposibilitati de chiar
    ceea ce au ajuns sa fie, sa-si vânda sufletul pentru aceea ca au in compunerea a
    ceea ce ei sunt “dragoste”. Cine contine cu adevarat asta nici macar nu poate sa o
    declare fara sa o faca sa nu mai existe.
    Dragostea nu se declara ci doar (atunci cand cu adevarat exista) se simte.
    Bulgarele de dragoste romanesc a renascut deabia in decembrie 1989 si este
    inca mic, prea mic pentru a deveni centrul gravitational al universului romanesc,
    nucleu in jurul caruia sa gravitationeze celelalte planete oricat de reci si/sau
    intunecate ar fi.
    Negutatori de suflet (atat vanzatori cat si cumparatori) vor exista intotdeauna.
    Doar procentajul se poate schimba, dar numai printr-un singur procedeu:
    auto-studiul care conformeaza auto – cunoasterea.

  6. skrum spune:

    Chiar si cea mai palida disidenta presupunea sa-ti asumi ratarea oricarei cariere si ascensiuni profesionale. Presupunea sa devii socialmente un nimeni. Cu alte cuvinte “ratarea”.

    Cati au fost dispusi sa faca asta? Ii numeri pe degete si au fost catalogati de carieristii epocii “nebuni”, sinucigasi. Dar ce spun, chiar si de familie, de prieteni, etc.

    Cum e posibila o atitudine moral-civica intr-o societate cu mentalitati semirurale (inca prezente si astazi)?

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      “Chiar si cea mai palida disidenta presupunea sa-ti asumi ratarea oricarei cariere si ascensiuni profesionale. Presupunea sa devii socialmente un nimeni. Cu alte cuvinte “ratarea”.”
      Aşa să fie oare? Au devenit Mircea Dinescu sau Ana Blandiana nişte rataţi – chiar înainte de decembrie 1989? Eu afirm că, ba da, disidenţa era posibilă, în anumite limite, chiar în acele condiţii, şi cei care nu au încercat nimic (printre care şi eu) sunt vinovaţi, cel puţin faţă de conştiinţa lor, şi au motive să trăiască (în veci!) cu sentimentul ratării – din acest punct de vedere, fireşte. Nu e o tragedie, nu e un păcat capital, nu e musai să-ţi marcheze viaţa, poţi să faci şi să fi făcut multe alte lucruri remarcabile, pozitive, dar ceva, mic, acolo, zace în sufletul tău, chiar dacă nu recunoşti, chiar dacă nici măcar nu conştientizezi.

      • adriano spune:

        Atat de frumos e acest raspuns/comentariu incat m-am oprit special sa il apreciez prin acest mesaj. Iar textul se vede ca inseamna multe zile luni ani de gandire, nu ajungi asa de usor la o astfel de limpezime a concluziilor. Felicitari.

  7. Stefan spune:

    Ca sa ratezi ceva, trebuie sa it doresti acel lucru. Ca la un concurs in care doresti foarte mult sa fii pe primul loc dar “ratezi” si ajungi pe locul second. Poti sa ai un mic sentiment al ratarii, dar daca esti un luptator de cursa lunga, sigur mai ai ocazia altor concursuri. Daca esti si destept, intelegi ca “it’s not the end, it’s the journey”.
    Ratarile si frustrarile sunt pentru cei care nu au avut un scop dar au furat scopul altora.
    1. Ratarea dizidentei? Sa fim seriosi, ca si acum, oamenii abia au supravietuit intr-un fel sau altul, atunci. Si au dus cu ei povara trecutului familiar din anii ’50 – ’60 (daca li s-a intamplat parintilor/bunicilor mei, mi se poate intampla si mie, oricand. asa ca mai bine stau linistit). A te lupta pentru libertate trebuie in primul rand sa stii ce este libertatea. Cine sa ne invete, parintii “chiaburi” batuti pentru un petic de pamant? Valorile ar trebui sa raman, da, dar totul este pana la supravietuire. Cand este vorba de supravietuire, ne intoarcem la primitivul din noi si il lasam sa traiasca.
    2. Ratarea Revolutiei? Dar toate revolutiile din istorie au fost la fel, cu perioade lungi de agitatii, instabilitate si incertitudine dupa ele. Nu sunt istoric, dar imi amintesc de Revolutia Franceza, de Revolutia de la 1848, de Revolutia Industriala ( aici glumesc, nu a fost o revolutie umana ci tehnica). Lipsa tintei finale din timpul Revolutiei a condus la instabilitatea de dupa. Am vrut “Libertate”, dar nu am definiti in nici un fel aceasta libertate. Nu am stiut exact nici atunci ce cautam si nici acum nu stim sa ne definim exact “goal”-urile. Dezvoltatorii personali ar spune ca definirea exacta a scopurilor si vizualizarea dorintelor rezolva 90% din probleme. Noi nu am avut si inca nu avem scopuri exacte, nu stim exact inca ce vrem, nu ne dorim nimic decat … ceva … “altfel”. Dar cum este acest “altfel”, nu stim sa spunem.
    3. Ratarea Pietei Libertatii? Manifestari animate de idei? Ideile nu sunt premiate decat daca sunt transpuse in realitate. Restul sunt filosofii inutile, bune de scris carti si de ars iarna in sobe.
    4. Ratarea coagularii politice? Bla, bla. Dinu Paturici.
    5. Ratarea prosperitatii? Lumea deja stie ca va pleca in Italia, Spania, Germania, Norvegia (mai nou) si va supravietui intr-un fel sub vreun pod. Cand te intorci la supravietuirea de baza, intrarea in Schengen nu are importanta, chiar daca acest lucru ti-ar putea aduce mult mai multe oportunitati. Vorbim despre spravietuire in Ro, nu despre prosperitate. Despre cum ne vom plati facturile iarna aceasta si cum speram sa ajungem cu bine in primavera.
    6. Ratarea emigrarii? Nicaieri nu sunt caini cu colaci in coada! Copilul este catalogat emigrant in noua clasa,tu esti “strainul” de la service si din comunitate. Oricat timp ar trece, generatia ta nu este integrata, poate doar generatia copilului. Nu e ratarea emigrarii doare, ci constientizarea faptului ca nu poti avea un loc la tine acasa, ca tara nu te vrea, ca nu mai incapi … de altii.
    Multi dintre noi am fost cel putin odata dezradacinati de acasa, in liceu, in facultate, sau poate dupa. Vine o vreme cand vrei sa apartii, sa ai locul tau. Nu putem pleca mereu cu caruta la greu. Sentimentul apartenentei este important. Desigur, nu la fel de important ca supravietuirea.
    7. Ratarea profesionala? Da, aici chiar cred ca toata lumea simte acest lucru. In Ro nimic nu este profesionist. Avem aparate in spitale, la fel de performante ca in marile centre spitalicesti, dar … 0 profesionisti. Avem tocilari foarte buni, care ar putea reda de la pagina 100 la 200 fara a gresi o virgula, dar care nu stiu sa invarta un buton, sau sa puna un diagnostic imagistic. Avem sute de biserici, dar nici un Pastor care sa isi pastoreasca cu adevarat turma. Desigur, stiu dogma, dar nu si sufletul omenesc. Se repara annual autostrazi, dar nimeni nu vrea cu adevarat sa fie reparate, sunt alte crapaturi anul vitor. Excelam doar in multinationale, dar doar pentru ca ne spun altii ce sa facem si cum. Noi … nu avem o cultura a profesionismului.
    8. Ratarea politica? Atunci cand participarea la vot va fi obligatorie si fiecare va face un efort mental sa aleaga ceva, atunci vom fi responsabili. Pana atunci, suntem doar chibitari. Si ne lasam de fapt condusi de cei cumparati cu un kg de faina, pentru ca ei MERG la vot!
    9. Ratarea adaptarii la capitalism, libertate si democratie? Nu ne putem adapta la ceva ce nu stim cum/ce este. Peste 2 milioane de romani au plecat “afara” si au aratat ca ne putem adapta foarte bine. Dar au fost unii care s-au intors pentru ca acolo nu s-au adaptat. E ca la un nou serviciu, uneori ne putem adapta usor, ni se potriveste, alteori nu. Daca am fi intrebati de ce nu ni se potriveste, poate am putea defini: nu ni se potrivesc regulile (trebuie sa muncim serios pentru bani), nu ni se potriveste civilizatia (daca nu tai scaunele din tramvai, nu ma simt bine), nu ni se potrivesc taxele (exista spatiul locativ comun care chiar trebuie ingrijit) sau impozitele (nu te poti bucura de autostrazi, de spitale civilizate, fara munca).
    Libertate? Nu prea stim ce-i aia. Stim foarte bine ca toate mailurile si convorbirile noastre sunt stocate cel putin 3 ani de catre provider. Apar in presa exemple ale interceptarilor de acum 5 ani, interceptari probabil fara mandate. Stim exact ca putem fi gasiti dupa IP si dupa telefonul mobil, chiar inchis fiind. Vedem zilnic la TV cum sunt filmati insistent toti participantii de la mitingul X. Cu backgroundul nostru, despre ce Libertate vorbim?
    Democratie? Chestia aia care nu tine de foame? Sunt liber sa ce? Sa supravietuiesc? Am dreptul democratic sa scriu aceasta postare? Si ce? Sunt constient ca e doar un exercitiu mental si atat. Dincolo de placerea de a-l scrie, nu am nici o satisfactie imediata, bazala in piramida lui Maslow. Stiu ca nu pot trai si hrani copii cu idei.
    10. Ratarea independentei jurnalistice? Toti devenim “curve” mai devreme sau mai tarziu. Doar ca unele ies rujate in strada si agata clientii ostentativ. Altele sunt mai discrete, posteaza anunturi in ziar si asteapta acasa. Altele devin hostess-uri, conduse de altii. Toate au nevoie, intr-un fel sau altul, de un “peste”. Sau sunt dependente psihic de cel care le-au “futut” prima data si le-au transformat in “curve”. Nu la “curve” trebuie sa ne uitam si sa le blamam. Unde sunt pestii mari? Unde sunt toti cei care le/ne-au transformat in “curve”? Nu persoanele abuzate sunt vinovate, ci abuzatorii. Dar … e mai simplu sa vedem aproape, “perversiunile curvelor” decat “teroarea pestilor”.

  8. Excelenta explicatie si remarcabila taxonomie. Poate ca ar merita examinate si alte doua tipuri de ratari cu efecte similare: cea din exil (inclusiv in cazul unor figuri foarte cunoscute) si aceea a celor care au sperat sa se afirme profesional in Vest, n-au reusit, au revenit in tara si s-au adaptat, cu mari frustrari si furii, conditiilor locale.

    Sa le numim ratarea exilului si ratarea revenirii. In exil (ma refer la exilul de dupa 1990, deci nu la acela anti-totalitar de dinaintea de prabusirea comunismului) as lua in calcul asemenea elemente: solitudinea, neputinta de a-ti gasi un scop in viata; incapacitatea de a reusi pe piata cartii vestice; incapacitatea de a face o cariera universitara; marginalitatea culturala, sentimentul non-apartenentei la cultura tarii in care ai decis sa traiesti.

    In tara: ai revenit in Romania nu din amor patriotic, ci pentru ca ai esuat in Vest. E un paleativ, nu rezultatul unei nazuinte. N-ai ajuns profesor la Paris, Ann Arbor, Berkeley sau Londra, te multumesti cu Bucuresti, Iasi si Cluj, dar esti macinat de ranchiuna impotriva celor care predau unde iti visai si tu sa o faci. Denunti teoriile conspirationiste, dar vezi tu insuti conspiratii pretutindeni.

    Nu publici la University of Chicago Press, abia reusesti sa strangi niste articole banale intr-un volum aparut in tiraje confidentiale, dar ai de comentat negativ despre cei care primesc premiile marilor asociatii profesionale vestice. Cum sa nu sufere acesti oameni de invidii cat Everestul?

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      Vă mulţumesc frumos – ca şi celorlalţi care au de spus ceva despre articolul meu.
      Nu vă ascund că mă flatează aprecierile dv.
      Cele două categorii suplimentare pe care le propuneţi sunt fără îndoială reale. Nu m-am gândit la ele pentru simplul motiv că eu cunosc prea puţin şi diaspora, şi pe cei care s-au întors.

      • antrenorul spune:

        “Nu vă ascund că mă flatează aprecierile dv.”

        Daca ratai textul de mai sus, nu se punea la ratari. Asa dezvaluiesti o alta categorie de frustrare despre care n-as vrea sa fiu frustrat.

    • vlad spune:

      Mai trist si mai grav mi se pare riscul ratarii celor care au studiat in Vest si s-au intors din patriotism. Cunosc personal cateva cazuri. Unii inca au energie, inca se tin tari, desi presiunile de a se adapta sunt enorme. Altii au cedat.

    • Cristian spune:

      Mi-a plăcut articolul – analiza al Dl. Zarojanu, dar nu pot fi de acord cu negativismul domnului Tismaneanu, ale carui articole imi face placere sa le cistesc. Este adevărat ca diaspora din care fac parte, din sudul Californiei este tehnica – ingineri, matematicieni, programatori sau doctori.
      Suntem OK.
      Invidia sau lichelismul nu sunt nici inventii sau monopoluri Românești. Cam toate punctele acoperite in articol se pot regasi cam la toatele rasele pestritze printre care ne ducem viața. Indiferent unde te afli competiția exista si esti forțat sa te adaptezi. Nu cunosc pe nimeni care sa se fi întors in tara cu coada între picioare. A făcut-o pentru o idee de business sau retirement.
      Pe scurt, nu suntem nici oaia neagră, dar nici campioni necontestati.
      Suntem mândri când auzim de câte un pusti care tine niște cursuri senzationale de matematica la Berkley, sau când vezi pe lucrarea de doctorat al unui Indian sau Chinez pe profesorul Foias, la bibliografie. Sau când a doua limba care se vorbește in Redmond este Româna.

  9. petre d. spune:

    excelent

  10. Mă regăsesc în lista pacienţilor. Îi spuneam lui Alin Fumurescu în martie 2011:

    “De ce am plecat? Motive amestecate. Pentru bani, pentru a-mi nutri caii verzi, pentru orgoliu personal, pentru a ma intoarce (online) cu cunostinte utile in spargerea imobilismului valah, si nu in ultimul rind, pentru a-mi perfectiona ratarea profesionala. Intotdeauna m-am remarcat prin inadecvare. Prin desincronizare. Citeam cartile dupa ce le apunea voga. Si-apoi, cind tara era plina de oameni « indispensabili », ce, fie se umileau intr-un mod rusinos sa-si pastreze locurile de munca, fie potentati ce tineau locurile caldute pentru urmatoarea cohorta de nepoti si cumetri, am decis sa-mi iau destinul in bagaj si s-o tulesc din ospiciu.”

  11. Radu D.L. Popescu spune:

    Domnu’ Zarojanu, am stat si m-am gandit, io nu sufar de nicio frustrare din aia care spuneti dumneavoastra, in schimb, nu-mi da pace un lucru: faptul ca io muncesc ca un prost de dimineata pana seara si-mi platesc impozitele si altii mi le fura si nici nu platesc pentru asta.

    Asta-i cea mai mare frustrare a mea.

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      Pentru prima parte, nu pot decât să vă invidiez.
      Iar singura dv. frustrare este, evident, perfect justificată.

    • Stefan spune:

      Ca tot e liber si am citit presa, brusc aceeasi frustrare mi-a revenit din nou. Si nu numai legata de politicieni, ci de toata “panarama” din tara aceasta. Este un articol in evz.ro despre cat sunt platite “vedetele” pentru ora de aparitie si realizez ca cel mai putin castiga, pentru o ora, mai mult decat salarul unul profesor sau medic pe o luna. ASTA este Romania.
      Ai cui papagali suntem oare?

  12. Lupul Monarhist spune:

    Am savurat articolul de la inceput pana la sfarsit. Un mare Like.

  13. Emil spune:

    Un articol absolut remarcabil, cu atat mai mult cu cat mă regăsesc personal într-una din tipologiile dvs. Îmi place să cred că numai până la un punct, mai departe, o combinaţie cu comentariul lui Delaepicentru.

  14. Eugen Ionescu spune:

    Pentru România ca și creuzet sociologic acest “decalog” mi se pare relevant. Dar mai ales punctele:
    1) – într-adevăr o anumita complezenta (hai sa zicem acceptanța) călduța fata de UTC, PCR etc…echivalează, la scara istorica, cu colaboraționismul. De acord, nu colaboraționism activ ci mai ales cu cel pasiv…Tăcând și zâmbind mai mult sau mai puțin jenat (fata de ei cadrele “uteceii” de exemplu) , cei care știau de fapt adevărul-adevărat sau cei care îl intuiau dădeau din umeri și mergeau, zâmbind mai departe “spre noi și noi culmi de progres și civilizație” – vezi cazul nemaipomenitului MRU…un exemplu viu pentru ziua de azi. Unii mai și dădeau din gura, e drept, ca să-și facă locul mai călduț…Povestea lui VASILIU MIRCEA PAUL e simptomatica pentru mii și mii de lașități, nu foarte grave în esența lor dar care se petreceau zi de zi..Din păcate, carenta este eminamente educationala…ceausismul încuraja delațiunea și minciuna…
    4) Punctul asta mi se pare esențial..Principii lor? Puține și de fapt negândite: “Nu ne amestecam cu ceilalți…politica e o curva…etc” De acord, dar tot trebuia sa o facă cineva (politica), nu? Sofismul asta, ieftin trebuia sa le fi trecut prin cap (elitelor fie ele și needucate dpdv politic)…Si au cauționat…au cauționat… si după ei, sau odată cu ei, toată societatea românească a cauționat și a tot cauționat, sperând ca cineva va face (bine!) până la urma și treaba…noastră…a fiecăruia. Sa nu ne miram prea mult deci: mistreții politici pe care ii vedem atât de des la TV nu au apărut spontan acolo ei fost aduși de noi acolo…prin vot sau prin non vot…Hmmm. In aceste condiții, ca și ei elitele, și noi toți ceilalți suntem îndreptățiți sa trăim un sentiment de frustrare.
    * La ceea ce a fost spus mai sus de Dl Tismaneanu trebuie spus ca exista un revers..Multi din cei care au reușit în viata lor profesionala “afara” se simt și ei din când în când frustrați atunci când trebuie sa treacă ani și ani până când sa fie solicitați de colegi din tara de origine pentru a da o mana de ajutor..Daca ma veți întreba întrebați “la ce?” As răspunde: la orice!

    • Eugen Ionescu spune:

      Eram sa uit…Apropos de punctul 6..;Am criticat recent pe Facebook poziția unui coleg și amic de-al meu medic ,când am găsit ca pe blogul sau dădea informații eronate privind salariile medicilor angajați în spitalele de stat din UE…De fapt cifrele furnizate erau umflate cam de doua ori, deoarece am dedus eu, se apropiau anumite negocieri ce priveau nivelul de salarizare a medicilor din România iar colegiul medicilor cauta argumente probatorii în vederea măririi salariilor doctorilor romani. In treacăt spus, problema e prea spinoasa, prea complexa (și in plus în afara de topic) pentru o abordare simplista, dar cred ca medicii romani sunt sub plătiți. In fine revenind, colegul meu s-a cam supărat (a și șters link_urile cu documentele privind salarizarea medicilor din spitalele de stat din Franța si din alte state occidentale) și m-a cam lăsat sa înțeleg ca de fapt nu prea “am” mai mâncat în ultimul timp salam cu soia…si ca dacă nu-mi convine salarizarea din F sa revin in Ro. E doar un exemplu trait..;O seara buna tuturor!

  15. AlinL spune:

    Am citit articolul ca si cum as fi luat un medicament amar. La sfîrșit mi-a făcut bine.
    În studenția mea din România m-am confruntat de multe ori cu acest sindrom al ratării. Avînd în vedere că era prezent la oameni de la care eu așteptam să învăț m-am frustrat de multe ori crezînd că poate e ceva prea complicat ca să pot eu înțelege. Autoritatea parentală nu a ajutat prea mult “Ăștia-s oameni deștepți mă mamă, pune tu mîna și mai citește odată cărțile alea că poate n-ai înțeles bine”. Înțelesesem eu bine dar nu puteam verbaliza.

    Vă mulțumesc pentru acest articol. Foarte-foarte bine scris!

  16. Mih spune:

    Excelent articol si f f f necesar: pune in lumina argumentului o realitate amara, aceea pe care, de obicei, multi refuza sa o recunoasca. Ori, este nevoie de vindecare, iar vindecarea nu se obtine niciodata fara cunoasterea cauzelor bolii. A privi in noi insine pentru a intelege ca suntem parte din problemele cu care ne confruntam, este dificil si uneori, refuzam categoric sa facem acest efort dureros, dar vital. Daca reusim totusi, e de dorit sa-i ajutam si pe altii, sau cel putin sa stim exact cu ce si cine avem de a face, pt a nu ne “re-contamina”.

  17. Aurelian Lazarut spune:

    Fenomenal articol, logica impecabila, . Un model al ratarii corect si complet parmetrizat.
    Felicitari.

  18. Carmen spune:

    Tudor a creat si Stefan a chestionat, propunand spre satisfactia intelectului, o structura de intelegere a starii psihologice a unei bune parti a romanilor. Cumva seamana cu conceptul lui Alain de Botton din ”The consolation of Philosophy”. Probabil ca Tudor ar putea dezvolta o brosura de succes, doar aducand bogate exemplificari de fapte si nume, care stau generos la dispozitie pentru fiecare idee. Fiecare meta-comentariu va deveni convingator si aproape terapeutic, brosura in sine poate chiar va fi privita ca un ghid al trairilor contemporane. Posibil sa fie suficient decalogul lui Tudor, poate ca ar fi excelent de adaugat inca doua capitole amare cum spune Dl. Tismaneanu. Si poate ca fatal, al treisprezecelea capitol sa fie o colectie de pareri al celor care nu se simt ratati. Persoane comune, care nu au avut curajul dizidentei, si nici un alt curaj special, vreunul din cele pe care numitele ratari l-ar cere ca panaceu. Cred ca exista si oameni care au avut rezultate in viata- mai bune si mai putin bune – care nu sunt esecuri, caci acei oameni au ales doar sa imbunatateasca putin cate putin viata lor, fara neaparat sa se frusteze. Nu cred ca sunt mai putin romani, sau poate ca cine stie, fiind ”altfel” vor primi imediat vreo eticheta vehementa de la cei care simt enorm si vad monstruos.
    Poate ca nu inteleg eu bine, cui adreseaza Tudor de fapt aceste capete de acuzare, caci incepuse articolul vorbind despre jurnalisti platiti. Cred ca daca nu imi scapa ceva, Tudor incepe articolul cu un a propos la conspiratia politico-jurnalistica (sau jurnalistico-politica?) versus sinceritatea dezinteresata si neoneroasa. Am asa o vaga intuitie ca exista un personaj real din gazetarie care a fost trigger la acest eseu, habar nu am cine si nici nu sunt curioasa. Poate ca stilul introducerii a vrut anume sa confuzeze, ca atunci cand dai mai la vale peste structura ordonata pe puncte, nu poti decat se te simti iluminat si, deodata de acord cu diagnosticul. Oricum, cred ca valoarea incepe de la ”mi s-a aprins becul” si admir sincer structura si justificarea, dar ma intreb cand vom putea sa ne miscam din patternul de simtire-gandire mioritic.
    Nu sunt un jurnalist platit, nu sunt ratata si nu simt frustare. Sincer si dezinteresat, m-am trezit si eu traditional sa imi spun niste pareri, sa fiu si eu mai aproape de romanism(e) si vreau sa va aduc un citat din Mircea Iorgulescu, despre personajele arhetipale carageliene si groaza lor de a nu mai vorbi:
    “Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Şi e, în acelaşi timp, un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni. Ei se exilează în limbuţie. (…) Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună cel mai adesea nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. (…) În lumea lui Caragiale nu este niciodată linişte, dar zgomotul şi agitaţia nu înseamnă viaţă trepidantă, ci consum deraiat de vitalitate.” (Mircea Ior­gulescu, “Eseu despre lumea lui Caragiale”, Ed. Cartea Românească, 1988)
    Cum spunea si Tudor, rareori justificarea e o consolare. Pentru mine ramane ca la romani e cvasi-prezent un consum deraiat de vitalitate. Nu am solutii, nu am propuneri, nu pot salva neamul, Tot ce pot sa fac e sa am grija de mine, sa am rezultate, sa invat fara zarva si sa fac mai bine fara sa imi consum vitalitatea in frustari. As invita politicos doar pe cine are curiozitate, sa experimenteze atitudinea asta, sa treaca de la substantive si adjective la verbe si adverbe, si poate ca facand altfel (alt -fel), o sa mai avem si altceva (alt-ceva) decat sentimente si vorbe despre ele.

    • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

      Vă mulţumesc pentru comentariu şi mă simt obligat la câteva precizări:
      1. Nu am pretenţia că e un inventar complet, dl. Tismăneanu a demonstrat deja contrariul;
      2. Nici vorbă de vreo acuzare – pur şi simplu nu reuşeam să înţeleg anumite atitudini şi refuzam să accept că toate se bazează pe interese materiale, aşa că am căutat alte explicaţii. De altfel, mă regăsesc în cel puţin trei din cele 10 situaţii descrise;
      3. Nu, nu există un personaj anume de la care am pornit şi, dacă ar fi fost, n-ar fi fost din presă. Am în jurul meu, în viaţa mea, oameni (ne-publici) al căror comportament mă intriga şi mă mâhnea, unii fiind oameni pe care îi iubesc.

  19. Vlad Ionescu spune:

    1. Curajul este de admirat, frica, mai ales acea frica din perioada comunista, nu este neaparat condamnabila. Nu poti sa reprosezi cuiva ca nu a avut curaj, ca i-a fost frica, in conditiile in care curajul putea sa insemna marginalizare si chiar sanctiune directa cu efecte asupra vietii personale si familiale. Nu cred ca a recunoaste ca ti-a fost frica este o rusine. Nu e de admirat, este insa de inteles. Tocmai de aceea trebuie apreciati cei curajosi.
    2. De acord!
    3. Detaliu: am participant la toate mitingurile si demonstratiile din 1990, insa aveam retineri in acea perioada in legatura cu unele idei si sustineri din Piata Universitatii. Trebuie sa recunoasteti ca pentru multi oameni normali era greu de inchipuit ca dupa o “revolutie a poporului” sa se intample niste ticalosii inimaginabile. Repet, la acel moment, pentru mine si probabil si pentru altii, era greu de inchipuit. Mecanismele de preluare a puterii sunt astazi clare si explicabile, dar atunci imi pareau doar o exagerare izvorata dintr-un soi de exaltare. Impartaseam, la fel ca si acum, valorile fundamentale: libertate, adevar, dreptate, democratie, stat de drept. Nu stiam insa cat de usor pot fi pervertite si cum trebuie aparate.
    4. Romania a avut, din punctul meu de vedere, mari probleme de natura morala in randul elitelor. Nu de elite am dus sau ducem lipsa, ci de caractere! Nu cred in ideea ratarii coagularii elitelor, ci in lipsa cronica de caractere in randul acestora care sa se manifeste consecvent in spatiul public.
    5. Afirmatia este partial adevarata. In Romania s-au facut mult prea multi bani fara merite, dar s-au facut si cu munca, inteligenta, creativitate. Problema este ca nu putem (sau nu vrem, multi dintre noi, iar altii chiar nu pot) distinge planurile, sa-i condamnam pe primii si sa-i laudam pe ultimii.
    6. Extrem de subiectiva si foarte partiala constatarea.
    7. Partial adevarat!
    8. Idem 6. Iar problema accesului in politica este mult mai complexa si complicata. Tratarea partiala si simplista este daunatoare.
    9. Constatare mult prea partiala!
    10. Am trait vremurile (anii ’90) cand jurnalismul putea fi indepentent si se putea trai din asta (chiar bine). Schimbarea a venit odata cu perioada in care presa independenta nu s-a mai putut autofinanta. Atata timp cat nu va putea exista independenta economica nu va exista nici jurnalism independent sitematic. Poate doar intamplator.

  20. [...] de-a treia pozitie din top este reprezentata de articolul redactat pe blogul contributors.com. Postul a inregistrat un numar de 223 de share-uri pe Facebook, 79 de comentarii, 415 like-uri, 8 [...]

  21. Sergiu Simion spune:

    Articolul domnului Tudor Catalin Zarojanu este unul absolut captivant deoarece ofera o grila de interpretare a societatii romanesti si in acelasi timp a comportamentelor oamenilor . Pe de alta parte, este un fapt evident si indubitabil ca avem si jurnalisti romani „ vanduti” despre care scrie autorul , dar ar fi fost poate mult mai interesant daca scria si despre ofiterii acoperiti de ieri si de azi din presa romaneasca, dar aici avem un tabu de care se pare ca nu se poate atinge nimeni . Pe de alta parte, avem si jurnalisti romani de exceptie care in ultima perioada scriu articole pur si simplu fascinante.

    In cazul de fata , teza de baza a articolului apartine unui trend psihologizant foarte in voga la noi . Autorul sustine ca societatea romaneasca ar fi animata de doua pulsiuni fundamentale :
    „Am ajuns de mult la concluzia că sentimentele principale care animă societatea românească, de 23 de ani încoace, sunt resentimentul şi frustarea. Perfect explicabil, după o jumătate de secol de comunism şi deja aproape un sfert de veac de tranziţie năucă.”

    Bineinteles ca exista resentimente si frustrari , dar a sustine ca numai acestea alimenteaza societatea romaneasca este o eroare majora care scoate in prim plan efectele , dar ascunde in fundal cauzele care genereaza aceasta situatie ( cine sunt cei care au resentimente si cum au aparut acestea ? cine sunt cei care au frustrari ? impotriva cui ? ce genereaza aceste resentimente si frustrari ? ) .

    Sa ne reamintim modul in care a inceput revolutia la noi. loc sa ne confruntam cu o explozie de ura , ne-am confruntat cu o explozie de bucurie a eliberarii ( exista in scenele filmate atunci un moment memorabil cu cineva care desfacea o sticla de sampanie … ). La altii nu a fost la fel . Istoria consemna ca in 1956 cand a inceput revolutia din Ungaria , dupa numai trei zile, pe strazile Budapestei se puteau vedea cum atarnau de stalpi unii activistii de partid si securistii de-ai lor.
    In mod cert si dupa comportamentul multimilor imense observate si filmate in miscarea din 1989, populatia nu era antrenata atunci de ura ( ura a fost injectata in populatie si a aparut in mod cert dupa aceea, dar aceasta este o alta discutie ) .

    Absurditatea acestui diagnostic social devine evidenta daca aceasta teza ar trebuie sustinuta in fata beneficiarilor ei. Din acest punct de vedere „sindromul ratarii” asa cum il defineste autorul da vina numai pe individ eludand practic sistemul si contextul in care acesta este sunt angrenat. Adica esentialul , pentru ca acolo se ascund responsabilitatile si principalii vinovati , in acest complicat angrenaj cetateanul avand numai rolul de beneficiar, mai exact de victima. Decalogul celor 10 ratari arunca pisica cetatenilor distribuiti in rolul de acar Paun, dar scapa printre degete adevaratii vinovati pentru starea de fapt .

    A fost o revolutie ratata?! Desigur, dar nici unul din mortii ei nu a fost ratat iar teroristii ei neindentificati ii cautam si acum . A fost „ Piata Universitatii ” ratata ?! Desigur, dar nici un miner , cu cei din fruntea lor cu tot, nu a ratat nici un golan deci toti au fost batuti ( unii chiar omorati ) ca in Evul Mediu in fata camerelor de luat vederi si sub ochii Europei ( statul roman privea atunci , ca si acum, in alta parte… ). A fost o prosperitate ratata , adica avem o populatie saracita ? Desigur, dar nu pentru faptul ca nu a avut curaj ( „Ce am investit şi ce am riscat, noi, ceilalţi, ca să obţinem prosperitatea? ”) ci pentru ca uneori nu avea nici ce sa investeasca , nici cum sa riste atunci cand legile sunt egale pentru toti dar functioneaza uneori numai pentru unii. De exemplu sintagma „ averea dobandita se prezuma a fi licita ” prevazuta cu ceva timp in Constitutie a legalizat practic furtul de aceea unii traiesc si dincolo de lege si dincolo de Occident. In acest caz , cetatenii ordinari ( supusi legilor ) nu pot fi decat „ratati”.
    De aceea, a sustine in fata unor cetateni dintre care care au fost unii impuscati la revolutie, altii batuti la mineriade , altii deposedati prin Caritas-uri, FNI-uri, etc , altii mintiti cu televizorul, altii mintiti de toti politicienii si toate partidele in care au crezut, etc. , altii terorizati de gastile de interlopi ,etc. ca sufera de „sindromul ratarii si frustrarii ” este inainte de toate o forma de cinism social pur.

    Este exact acelasi gen de rationament despre „capra vecinului” implicat in urmatoarea asertiune a unui psihanalist roman care este convins ca un episod punctual din dorinta de justitie sociala a romanilor, provine nu dintr-un sentiment moral , ci din …invidie ( !) :

    „ Psihologic vorbind ( psihologic vorbind, numai dupa unii psihologi – s.n.) această asteptare a tăierii pensiilor securistilor vine din dictonul românesc „să moară si capra vecinului”, dicton care ne face mult rău pentru că este unul resentimentar. Motivul este invidia transformată în resentiment.” (http://www.evz.ro/detalii/stiri/n-au-suferit-romanii-in-comunism-la-2-1-cu-psihanalistul-dem-zamfirescu-si-presedintele-iicm.html)

    Pe de alta parte, exista opinii mai pertinente despre starea natiunii care pun accentul pe criza morala si implicit pe criza sistemului de valori , ceea ce deplaseaza accentul de la indivizi la sistemul in care sunt de fapt prizonieri :

    „ …o profundă oboseală morală a unor largi categorii de cetățeni, o voință de-a încredința puterea cui vrea să o culeagă de pe jos, de a-i lăsa să se descurce pe beneficiarii urnelor, cum vor putea ei. Din punct de vedere clinic, este o stare de depresiune gravă care a adus nația la limita de jos a capacității ei de-a lupta. ” Ion Vianu – O ambianţă stranie şi un avertisment (http://www.revista22.ro/articol.php?id=20757 ) .

    In sfarsit, teza fundamentala pe care o sustine autorul incearca sa explice comportamentul oamenilor prin presupusele lor scopuri :

    „ Vă sugerez ca, de fiecare dată când vi se pare ciudată, inexplicabilă, halucinantă atitudinea cuiva, să vă-ntrebaţi „Oare ce-a ratat omul ăsta şi de-aia se poartă aşa?””

    Problema este ca aceasta teza functioneaza numai pe principiul ocheanului intors : mareste ceea ce ar trebui sa micsoreze , si micsoreaza ceea ce ar trebui sa mareasca. Explicatia unor comportamente sociale tine nu atat de nemultumirile , resentimentele si frustrarile unora sau de scopurile care le sunt atribuite, cat de responsabilitatile reale , actiunile si de faptele reale ( uneori penale ) ale altora ( oameni , actori si agenti sociali , institutii,etc. ) . Bineinteles, numai daca vrem sa le vedem. Cetatenii ordinari ( supusi legilor –s.n.) chiar daca uneori nu au nici o vina , aproape intotdeauna primesc nota de plata ( pentru ca sunt „ratati” ar spune autorul) , dar acesta este deocamdata mersul societatii romanesti ( de fapt, si al altora ) .

    • Sergiu Simion spune:

      Rectific , Tudor Calin Zarojanu – scuze pentru eroarea initiala de transcriere.

      • Tudor Calin Zarojanu Tudor Calin Zarojanu spune:

        Mulţumesc pentru comentariu, dar mă tem că nu m-aţi înţeles. Poate n-am fost eu destul de clar, aşa că rezum aici doar trei lucruri:
        1. Eu n-am vorbit despre faptul că revoluţia în sine (sau Piaţa Universităţii) ar fi fost ratată! Ci despre cei care au ratat ocazia SĂ PARTICIPE la ea, aşa cum a fost, atât cât a fost – ceea ce le-a influenţat atitudinea, până azi.
        2. Nici vorbă de acarul Păun, nici de capra vecinului. Eu n-am încercat să stabilesc vinovăţii, ci doar explicaţii. Am mai precizat o dată, mai sus: mă recunosc în cel puţin trei dintre categorii, aşa că…
        3. ” teza fundamentala pe care o sustine autorul incearca sa explice comportamentul oamenilor prin presupusele lor scopuri”. Nu, nu scopuri, ci frustrări! Unii dintre ei nici nu au vreun scop, după părerea mea.

        • Sergiu Simion spune:

          Multumesc pentru raspuns dar eu ma tem ca va contraziceti propriile teze . Ati vorbit de ” Sindromul ratarii” in care ati definit 10 ratari si ati numerotat aici inclusiv revolutia si Piata Universitatii. Sindromul asa cum il definiti dvs este de fapt un fel de “operatia a reusit”( sau nu ) dar pacientul n-a participat ” mai exact aruncati vina pentru esecul unui sistem politic si social pe individul punctual si aflat in postura acarului Paun . Bineinteles ca nu suntem instante juridice ( sintagma standard este “legal abilitate”,nu ? ) sa stabilim noi vinovatii ( desi este foarte adevarat ca instantele nu prea vor sa le vada… ) dar nu ne impiedica nimeni ( sau poate ne impiedica :) ) ) sa avem si pareri despre cauzele situatiei in care am ajuns cu totii ca societate. Nu este vorba despre scopuri ? Fie , sa vorbim atunci despre “frustrari” desi cam tot acolo ajungem. Nu cunostem frustrarile oamenilor decat daca vorbesc ei insisi despre ele ( la fel este si cu scopurile ) , altfel prin ceea ce se numeste “atribuire” , le formulam noi in locul lor.
          De fapt cam aceasta a facut mereu sistemul in care am trait si traim inca.

  22. ausar spune:

    Domnilor,

    Articolul foarte bun, comentariile pe masura, prilej de analiza si atitudine.
    Ma intreb ne ajuta ?
    Sigur ca in viata ratam mai mult sau mai putin este inevitabil, dar de ce ? facem un efort sa nu ratam?
    Avem o axiologie dar nu suntem “tributarii” ei ?
    In aceasta vara am descoperit moda plagiatului la o parte a comunitatii academice.
    Este un gen de cancer al societatii romanesti.
    Ca reactie de protest este lansata in Piata Victoriei “Promenada Ghilimelelor” care la randul ei a coagulat spiritul “Piata Vicoriei 2012″ de protest impotriva notionalismului si a statului de drep promovat de usl in campania de suspendare a presedintelui TB prin referenum, redenumindu-se “Romania Euroatlantica Piata Victoriei 2012″
    Au for proteste interesate zilnic de la ora 19 intre 02.07 2012 si 07.12.2012, care au avut efect in special la referendum.
    Dupa referenum manifestatia s-a diminuat, multi dintre trecatori fiind surprinsi de atitudinea
    “unui grup mic rebel si penibil” afisata zi de zi.
    Protestul di Piata Victoriei a incercat sa contracareze protestul confiscat din Piata Universitatii.
    Inceput ca protest impotriva plagiatului, s-a transformat in protest impotriva anihilarii statului de drept si nationalismului si mai tarziu imptriva politicii abuzive a usl a sfarsit in derizoriu cu rezultatele catastrofale de la alegerile din 9 decembrie.
    Acum astepam “marete realizari”
    Cred ca este o ratare colectiva in primul rand data de sumumul ratarilor personale.
    De ce credeti ca l-am ratat ?
    Credeti ca va rata si usl ? si va reveni sansa unui nou protest viguros care sa aiba rezultate ?
    Credeti ca se poate face ceva ? ca avem veo solutie ?
    Mai ales ca usl a pus la cale si va organza proteste impotriva justitiei, CCR, DNA, DIICOT, CSM.?

    Altfel, toate cele bune.

  23. gion spune:

    C.C.R.=Cateii Curtii Romanesti.

  24. Hrisant H. spune:

    RATAREA SPIRITUALĂ : Românul s-a născut creştin (sau Dumnezeu s-a născut român, în varianta extremă). Da, numai că ce fel de legătură are românul cu creştinismul? Una puternică, evident. O dovedesc statisticile: românii sunt unul din popoarele cele mai evlavioase din Europa. Ateismul de stat nu a reuşit să destrame religiozitatea puternică a românilor. Dar de ce spiritualitate e vorba? Cu o biserică ce a perpetuat sclavagismul instituţionalizat (robii ţigani bisericeşti) până la dezrobirea acestora din urmă (ultima instituţie sclavagistă din Europa!), care a lins papucul tuturor regimurilor care au tolerat-o sau a căror părtaşă a fost – “să ne rugăm pentru Măria Sa Sultanul”; “şi pe conducătorii Republicii Socialiste România să-i pomenească Dumnezeu întru împărăţia Sa”? Cu o biserică care nu a zis nici pâs la demolarea ceauşistă a bisericilor, şi care după revoluţie, când ar fi avut atâtea ocazii să valorizeze mesajul creştin dăruindu-se celor nevoiaşi, se dedică proiectului faraonic al Catedralei Mântuirii Neamului, ridicată pe bani publici şi pe închideri de şcoli şi spitale?
    Iar dinspre partea enoriaşilor, cum stăm? Bâtele şi topoarele minerilor; baba bisericoasă care e stâlp de biserică şi care face mătănii mormăind în barbă “dă Doamne să moară duşmanii”? Protagoniştii topului mondial de avorturi şi abandonări de copii pe cap de locuitor? (nota bene, avortul e un drept legitim; nu o modalitate de contracepţie). O ţară unde o parte a populaţiei nu consideră că e o soluţie dureroasă, dar necesară să fie eutanasiaţi câinii vagabonzi, ci se bucură că aceştia sunt omorâţi în chinuri, atârnaţi în cârlige, că se pune acid pe ei? Unde e creştinismul? În faptul că li se spune copiilor la şcoală să închine perna înainte de culcare şi să nu practice malahia? SOLUŢIE: te spovedeşti, posteşti, te duci la biserică, pupi mâna popilor, nu speli vinerea, ţii posturile, îţi faci cruci peste cruci când treci pe lângă o biserică, şi când preacurveşti bagi un ban la Cutia Milei… Cum făcea Ştefan cel Mare şi Sfânt, nu?
    PS – ah, cred că şi “ratarea ateismului” ar fi un subcapitol al “ratării spirituale”…

    RATAREA IDENTITARĂ a diasporei: sunt plecat de 15 ani din România. NU mă mai consider român, ci “de origine română”. Viaţa mea de aici e ok, am o slujbă, casă, familie etc. Le vorbesc copiilor mei în altă limbă decât româna (alta decât limba ţării unde locuiesc şi cea a soţiei, căci a vorbi mai multe limbi mi se pare un avantaj incontestabil). Copiii mei nu se simt români, căci eu am vrut să nu se simtă. Căci dacă am plecat din Bucureşti/România, am făcut-o pentru a nu mă mai întoarce niciodată. Citesc şi scriu în română şi când dau de un român, îl apreciez pentru ceea ce este el ca om: atât şi nimic mai mult. Dar recunosc că dacă aud vorbindu-se pe stradă româneşte, în primul moment sunt circumspect şi bănuitor. Fac orice ca să nu dau impresia că pricep. Apoi merg mai departe, fără să întorc capul.
    SOLUŢIE: Îmi zic că Paul Goma, că Eugen Ionescu. Pun mp3-uri cu Cristi Paţurcă de la Golaniadă şi mi se face pielea de găină. Ceea ce Ioan Petru Culianu numea “fiorul mistic” sau “instinctul reptilian”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tudor Calin Zarojanu


Tudor Calin Zarojanu

Absolvent de Informatică, jurnalist şi scriitor. A publicat, între altele, „Viaţa lui Corneliu Coposu” şi „Sfîrşitul lumii”. De curand au iesit de sub tipar „Salut... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)