Home » Cultura »Educatie »Opinie » Citesti:

Sub înaltul patronaj. O ștafetă a răului

Gabriel Liiceanu iunie 7, 2019 Cultura, Educatie, Opinie
51 comentarii 29,431 Vizualizari

Studiu de caz

.

„Selecția inversă nu se obține doar prin avansarea mediocrilor pe bază de dosar, ci şi prin umilirea valorilor. Aceasta s-a practicat pe toată durata regimului [comunist], sistematic, de către unii cu un fel de satisfacție josnică şi rămâne răspunzătoare de multe din gravele noastre neîmpliniri şi eșecuri.“

Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat

.

Avertisment

„Studiul de caz” (revin acum la subiect pentru a patra oară!), departe de a fi unul izolat, e doar fanta prin care se străvede ecuația lumii în care trăim. Pericolul cel mai mare în care ne-am instalat deja, care ne angajează viitorul și, până la urmă, pune în cumpănă (faptic, și nu patetic vorbind) însăși existența acestei țări, este selecția inversă sau contra-selecția. Sunt convins că aceasta este sursa răului românesc actual. Și că așa ni se năruiește țara. Desigur, „pila”, „relația”, „cumetria”, „lanțul slăbiciunilor” n-au apărut de ieri-de azi în România. Într-o măsură, ar putea observa cineva, acestea toate țin de însăși natura umană: suntem înclinați „să ținem aproape”, trăgând după noi în spațiul public confortul relațiilor private. Nu e oare plăcut să știi că la Universitatea la care ești rector sau la facultatea unde ești șef de catedră s-a pripășit și soția, un fiu sau o fiică? Să te simți la serviciu ca în familie? Nu e oare plăcut să știi că șoferul tău, și garda ta de corp totodată, este singurul doctor în filozofie din SPP? (Ce pedigree!) Sau, ca general cu patru stele, după ce ți-ai făcut-o secretară, nu e oare plăcut să-i poți oferi iubitei în dar, de ziua ei, „Steaua României”?

Până după război, „relațiile” nu lezaseră încă drastic și cu sistemă inteligența, priceperea și caracterul, onorând exclusiv imbecilitatea, analfabetismul și ticăloșia extremă. Or, de șaptezeci de ani încoace, noi respirăm în lumea pe dos. Și de aceea ne e viața grea și otrăvită și de aceea pierdem an de an, de treizeci de ani de când granițele s-au deschis, tot ce apare mai de soi „sub partea noastră de cer”. Câtă vreme poate oare să rămână în istorie o societate care își face regulă de viață din selecția inversă? Asta e întrebarea patriotică pe care ar trebui să ne-o punem cu toții. Cum să scăpăm de pecinginea imposturii care, când apare, pustiește totul în jur?

Altfel spus, povestea Facultății de Filozofie căreia i-am dedicat patru episoade pe platforma Contributors se distribuie la scara întregii țări. E scenariul de funcționare al Universități bucureștene, al sistemului de învățământ universitar, al instituțiilor bugetare din România în care lucrurile se rezolvă pe clanuri, pe rubedenii, pe relații de slujire, de vasalitate, pe orice altceva, dar, pentru nimic în lume, pornind de la criteriul excelenței. Totul e aranjat în așa fel încât inșii obscuri, pegra, potlogarii să câștige iar societatea să piardă și să bată pasul pe loc sau să intre în recesivitate.

Ce am descris în aceste pagini nu reprezintă o văicăreală în plus, menită să amplifice starea de rău a unui popor care suferă de depresie. Dimpotrivă, dincolo de descrierea unei falange a ticăloșiei în acțiune, obișnuită să se recompună după orice obstacol apărut în cale, parabola acestei fabule este simplă: din timp în timp, lumea are nevoie, vorba lui Musil, „de oameni care nu pot să fie înregimentaţi minţind laolaltă cu ceilalţi.“ La timpul potrivit apare, de pildă, un om dispus să nu accepte că titlul de doctor pe o temă de etică poate fi obținut prin furt de către un ministru al Culturii și sub coordonarea unui profesor de etică. Înarmat cu caracter, inteligență și tenacitate, straniul personaj neînregimentabil descoperă și denunță plagiatul după zece ani de la susținerea doctoratului măsluit, dislocând complicitatea grupului profesoral și declanșând procedura de retragere a titlului. Numele acestui franctiror apare mai jos și acest text îi este de fapt dedicat. E frumos când un om ne propune să primenim aerul și când, deschizând firesc fereastra, ne arată că se poate. Atunci ni se face rușine și ne trezește și pe noi, ceilalți, din lehamite, depresie și lașitate. Și din aerul puturos în care respiram.*

____________________

Începe al patrulea episod al unei novele cu demnitari de stat, miniștri plagiatori, turnători, fenomenologi, tot soiul de doctoranzi, postulanți și alte specii care aparțin faunei universitare românești. Vine vorba chiar și de o străveche specie academică din Olanda sau Regatul Unit. În decor apar fursecuri, sticluțe de apă minerală, Coca Cola, flori.

Când s-a mai bucurat filozofia de atenția și interesul înalților demnitari ai României, ca în zilele noastre?

Figura 1

În imaginea de mai sus – suntem în anul 2008 – îl putem observa pe fostul președinte al României, Ion Iliescu, într-una din noile săli ale fostei cantine a Căminului Grozăvești de pe Splaiul Independenței nr. 204. Acolo se mutase Facultatea de Filozofie cu câțiva ani în urmă, după ce fusese izgonită de la etajul I al Facultății de Drept. Dl. Iliescu urmărește cu atenție prezentarea tezei de doctorat în filozofie pe care un candidat o face în fața unui public numeros. Este firesc ca dl. președinte să fie oaspete de onoare la această ceremonie universitară: candidatul, un tânăr de 32 de ani, nu e un oarecare. A intrat în slujba președinției încă de la vârsta de 24 de ani. A slujit cu credință mai întâi ca expert la Departamentul de Cultură – Culte din cadrul Administrației Prezidențiale, apoi, pentru scurt timp, a fost consilier prezidențial în același domeniu.

De ce la „Culte“? ne putem întreba. Pentru că tânărul candidat a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Iar acum, în 2008, își susține lucrarea Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin. Și, dat fiind că lucrarea „surprinde“ etica muncii între teologie și filozofie și, în plus, studiază valoarea morală a muncii, este cât se poate de firesc să fie propusă la Filozofie sub îndrumarea unui profesor care predă virtutea, Holocaustul și etica afacerilor – pe scurt, etica – în cadrul acestei facultăți.

.

Iată-l, așadar, pe candidatul Ioan Vulpescu (figura 2), prezentând rezultatul muncii lui de ani de zile. E de presupus că, în mod cu totul și cu totul remarcabil, dată fiind funcția extrem de solicitantă de la Cotroceni, apoi aceea de secretar executiv al PSD însărcinat cu strategiile politice, candidatul a studiat și și-a scris teza cu precădere pe timpul nopții și în weekenduri (dacă o fi avut vreunul liber). Câți tineri, asemenea lui, s-ar încumeta să descâlcească după o zi de muncă puzderia de fire care leagă, într-o fericită complementaritate, teologia și filozofia? Căci așa pare că și-a petrecut viața candidatul Ioan Vulpescu în anii care au precedat susținerea doctoratului, încununată de succes.

Figura 2

Vorbind, dl. Vulpescu pare relaxat (figura 2). Stă aproape lipit de primul rând de bănci, cu mâinile adunate pudic în față. Se simte ușurința comunicării, intenția de a-și cuceri publicul prin ținuta destinsă și, implicit, buna stăpânire a materiei despre care vorbește. O încredere încapsulată în sine, liniștită precum un lac de munte.

Ce e real și ce e aparență în această imagine? În ce măsură o fotografie este replica exactă a obiectului fotografiat? Ce altceva ar putea fi văzut aici dacă nu un tânăr care se deplasează cu desăvârșită grație între filozofie și teologie? Care-și prezintă teza doctorală cu o temă extrem de interesantă (etica muncii) în fața unui public select și a unei comisii ai cărei membri sunt unu și unu: un rector, un academician, un decan, doi profesori universitari… ? Pe scurt, fotograful a surprins o ceremonie academică desfășurată în sala unei facultăți de filozofie. Ce ar putea fi aparență în toate astea? Ei bine, totul.

În filozofie, când spui „aparență“, spui și „fenomenologie“. „Fenomenul“ cu care operează fenomenologia și cu care noi ne întâlnim în mod frecvent în viața curentă este ceea ce apare ascunzându-se. Asta înseamnă că mai nimic din ce apare nu este ceea ce pare să fie. Că totul, în primă instanță, e aparență. Că noi trăim într-o lume de măști, de trucaje. Iar fenomenologia nu e altceva decât o metodă a dibăciei mentale, care dibuiește în fiecare lucru tehnicile lui de ascundere, de obturare, de disimulare. Așadar, „punerea lor în lumină“.

Ce ar spune un fenomenolog care s-ar apleca asupra imaginilor de mai sus cu scopul de a ilustra felul în care fenomenologia înfrânge viclenia originară a fenomenelor? Dacă ar lua ca exemplu fenomenul „teza de doctorat a dlui Vulpescu“, el ar fi vorbit pesemne cam așa:

„Dacă vă uitați la lucrarea legată în coperți albastre de pe prima bancă, imediat în fața candidatului, veți constata că ea nu este de fapt ceea ce – în sala de la Filozofie de la Universitatea din București, într-o zi sărbătorească, cu un auditoriu ales, cu doamne platinate și frumos coafate, cu o comisie de domni respectabili și cu un fost președinte de republică asistând la ceremonie – pare să fie; ea nu e ceea se apare în axul privirii noastre, părând că dezvăluie spontan, în toată splendoarea ei, «lucrarea de doctorat» ca atare. Adevărul fenomenului «lucrarea de doctorat a dlui Ioan Vulpescu» stă în culise (la periferia vederii), în discreția însăși a nearătării sale, a ascunsului său.

Dar, ar continua el, ce anume, ca «fenomen», arată ascunzând teza de doctorat a lui Ioan Vulpescu? Un plagiat! Lucrarea e un trucaj și, odată cu ea, totul, în imagine, devine un trucaj: susținerea doctoratului cu atmosfera ei festivă; candidatul; comisia; felicitarea călduroasă a dlui Ion Iliescu, cu zâmbetul lui larg (figura 3). Dar ceea ce este extraordinar, fenomenologic vorbind, la o privire și mai atentă este că și imaginea din figura 2 (aceea cu sala ascultând prezentarea lucrării de către candidat) înfățișează un trucaj! Cine se poate lăuda că a văzut vreodată fotografia unui trucaj (în speță imaginea acestui doctorat plagiat), fără ca ea însăși să fie un trucaj? Trucajul înfățișat de fotografia care, ea însăși, nu e un trucaj este doctoratul trucat. Ceea ce se obține este o formidabilă butaforie. Și este cu atât mai remarcabilă cu cât suportul ei intim și nevăzut este rabaterea în lucrarea însăși a trucajului: lucrarea vorbește despre etica muncii (deci de onestitatea muncii și de toată aura de valori născută prin vrednicie și trudă) într-o lucrare plagiată, obținută, deci, prin opusul muncii, adică prin furt, «pe scurtătură». Rezultă că sala în care vibrează o atmosferă festivă, specifică încununării unui efort academic deosebit, adăpostește o ceremonie a furtului. Bucuria sărbătorii ascunde de fapt doliul comunitar al hoției.“

Și fenomenologul nostru ar încheia pesemne cam așa:

„Propun ca, pentru această rafinată mise en abyme din inima însăși a tezei, să i se acorde domnului candidat titlul de doctor în filozofie.“

Figura 3 – Ion Iliescu: ”Ma bucur că s-a remarcat calitatea susținerii tezei de doctorat în filozofie de către Ionuț Vulpescu, teză apreciată de toți membrii juriului  și calificată cu Magna cum laudae (sic!)” – „Ionut Vulpescu se dovedeste un tânar cu calități deosebite – profunzime, seriozitate, modestie, decență, simt al umorului. Îi doresc succes în noua sa “intreprindere” – lansarea în campania de alegeri pentru Camera Deputatilor !“  (sursa)

Acest travaliu de dez-văluire fenomenologică (Ent-hüllung) pe teza lui I.V., în urma căruia ea a ieșit la iveală „în adevărul ființei ei“, a fost făcut însă între timp de unul dintre cei doi traducători ai tratatului heideggerian de fenomenologie Ființă și timp: dl. Cătălin Cioabă, el însuși cadru didactic la Facultatea de Filozofie. Teza de doctorat a dlui Vulpescu, adică „fenomenul“ care, pe parcursul susținerii – și apoi încă unsprezece ani –, a rămas acoperit, obturat, disimulat, încă ne-descoperit și care, ca atare, era apt să devină prin excelență obiectul cercetării fenomenologice, investigat de dl. Cioabă în bibliotecă și acum dez-văluit în ființa lui, „de-periferizat“ din câmpul privirii, arată acum ca în figura de mai jos:

Figura 4

Pasajele colorate, încercuite, marcate etc. reprezintă tot ceea ce, la prima vedere, apărea ascunzându-se. Adevărul e că, aruncând în lume un fenomen atât de intens fenomenologic ca lucrarea sa plagiată, dl. Vulpescu i-a târât pe toți ceilalți în trucajul lui, adică, așa cum se exprima dl. Cătălin Cioabă la sfârșitul cercetării sale (vezi De ce ne-ai batjocorit?, în Contributors, 11 martie 2019 ), în bătaia lui de joc: și-a bătut joc în primul rând de coordonatorul tezei (care, coordonând un trucaj academic, și-a bătut joc, la rândul lui, de noi, lăsând să se înțeleagă că undeva, într-un colț de lume, a mai apărut un laureat academic, demn de respect și admirație), apoi și-a bătut joc de întreaga comisie, care a ridicat în slăvi teza plagiată (pesemne că mai toți referenții s-au grăbit să salute originalitatea tezei), și-a bătut joc de cei din sală, invitându-i să aplaude o cacialma, și-a bătut joc de dl. ex-președinte Iliescu pe care candidatul l-a lăsat să-l felicite, radiind de bucurie, pentru un furt, și-a bătut joc de tema lucrării („etica muncii“), și-a bătut joc de toți doctoranzii cinstiți, și-a bătut joc, în sfârșit, de Facultatea de Filozofie, ba chiar de bunul Dumnezeu pe care, ca absolvent de teologie, și l-a luat ca aliat într-o lucrare plagiată.

Dar și comisia (figura 5)! Biata comisie! Comisia nu e una oarecare! (Ar fi însă bine să știm că, până în clipa de față, componența ei e secretă. La cererea repetată a dlui Cătălin Cioabă de a i se comunica componența comisiei și conținutul referatelor, Universitatea, sub semnătura rectorului, dl. Mircea Dumitru, și a directorului CSUD („Consiliul pentru studii universitare de doctorat“), dl. Bogdan Murgescu, a decretat că atât compoziția comisiei doctorale, cât și referatele membrilor ei nu sunt informații de interes public.)

Figura 5

Așa stând lucrurile, nu am voie deocamdată să rostesc nici numele profesorului-coordonator din stânga fotografiei, nici pe cel al profesorului de la Arad de lângă el, nici pe cel al rectorului Universității din București (în picioare), care prezidează comisia, nici pe cel al domnului academician de lângă el (ușor de păcălit de către candidat, pentru că vine dinspre istoria artei și deloc dinspre filozofie – dar ce o fi căutând atunci în comisie?), nici pe cel al decanului din extrema dreaptă a imaginii, personajul cel mai degajat vestimentar, un adevărat filozof post-modern din zona balcanic-europeană.

Dar să lăsăm acum „analiza fenomenologică“ a fotografiilor și să schimbăm perspectiva de interpretare. La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, a apărut, sub numele lui Erwin Panovsky, o metodă revoluționară de interpretare a operei de artă: iconologia. Un tablou, de pildă, dincolo de semnificația sa factuală (ce anume reprezintă „semnul plastic“), dincolo de cea expresivă (de stil, de compoziție, de simboluri folosite, de context cultural), are absorbită în ea, spune Panofsky, fără ca autorul să fi fost conștient de acest lucru, un spirit obiectiv al epocii. Părintele iconologiei îl numește habitus, termen pe care, în varianta germană a operei sale, îl traduce cu Weltanschauung („viziune despre lume“), iar în cea anglo-saxonă, cu basic attitude. Aici nu mai e vorba de stilul particular și inconfundabil al autorului, ci de un stil prezent în toate produsele culturale ale unei epoci, pe care opera (artistul) îl exprimă în mod inconștient. Alături de semnificația transmisă intenționat de artist în operă, mai există, așadar, și un surplus meaning, o semnificație care transcende opera și care aparține ideologiei integratoare a epocii, constituind ceea ce Panofsky a numit semnificația documentară a imaginii. Altfel spus, imaginea devine simbolică dincolo de elaborarea de către artist a unui program simbolic idiomatic: în ea se află mai mult decât a pus, cu bună știință, creatorul ei. Sau, cum spunea Alexandru Dragomir la interpretarea pe care a făcut-o la O scrisoare pierdută: „Oricine creează cu adevărat spune mai puțin decât ar vrea să spună și mai mult decât crede că spune. Acesta e Spielraum-ul, «spațiul de joc», al interpretării“.

Privitor la fotografiile prezentate mai sus, putem acum să ne referim, jucându-ne puțin și „de-a iconologia“, la semnificația lor documentară, la „duhul“ care răzbate din ele. Ca să nu mai lungim vorba, dacă ne uităm la ele ca „documente culturale“, aș numi acest „duh“, adică aerul pe care îl respiră ele – duhul reciclării. În fotografia auditoriului (figurile 1 și 2), ne izbește vârsta celor care asistă la susținere. Toți vin „de dinainte“ și toți sunt „reciclați“. Fostul secretar de partid comunist, Ion Iliescu, s-a reciclat ca primul președinte român de republică democratică de după 1990 (a trecut formal de la „idealurile nobile ale comunismului“ și de la tehnicile comuniste de păstrare a puterii – a mai avut scăpări cu diversiuni teroriste și cu câte o mineriadă-două – la multipartitism, alegeri libere, piață liberă, alianță NATO etc.). Fostul profesor de etică socialistă, coordonatorul tezei, s-a reciclat după 1990 și predă, cum spuneam, Holocaustul, etica afacerilor și componentele teologice ale moralei laice. Fostul profesor de materialism dialectic și istoric la „Liceul Industrial de Petrol“ din Videle s-a reciclat și a devenit decan la Filozofie. Cum s-ar zice, la vremuri noi, oameni vechi, dar scăldați în apa tranziției, botezați în ea și renăscuți din ea.

Să ne aruncăm o clipă privirea asupra fotografiei comisiei de doctorat (figura 5), dar de astă dată nu asupra personajelor care o compun, ci asupra mesei la care sunt așezate. Să poposim, așadar, o clipă și la „semnificația factuală“ (Sach-Sinnfactual meaning), a imaginii cu pricina. Masa comisiei are stilistica metamorfozei post-decembriste a meselor de prezidat ședințe de pe vremuri. A dispărut fața de masă de catifea roșie. A apărut apa minerală îmbuteliată în sticle mici „Dorna“. Fiecare membru al comisiei are în față o sticluță cu dop alb și alta cu dop albastru, în așa fel încât să poată opta între apa minerală plată și cea cu bule. În schimb, la cinci persoane, există doar trei farfurii cu fursecuri. Nu se văd pe nicăieri șervețele și nici farfurioare pe care membrii comisiei să poată mânca fursecul ales, fără să rămână cu degetele unsuroase. Unul dintre membrii comisiei, cel din extrema dreaptă (decanul?), a băut apă, dar a uitat să pună dopul la sticlă. Toți ceilalți l-au pus. Domnește aici o atmosferă ușor neglijentă, neatentă la detalii și ornamente, oarecum austeră, specifică unui spațiu „viril“.

Însă cel mai semnificativ personaj din această micro-interpretare iconologică este, neîndoielnic, candidatul însuși, dl. Vulpescu (figurile 2 și 3). În analiza „semnificației documentare“ a fotografiilor, el nu face parte din „generația reciclată“, ci din urmașa acesteia, pe care aș numi-o „generația clonată“ (sau „de transfer“). Această generație e extrem de importantă: ea asigură generației reciclate o perenitate. Misiunea ei este conservarea, în forme adaptate la prezent, a trecutului comunist al României. N-ar fi fost păcat să se piardă tot ceea ce poporul român a deprins, cu atâtea sacrificii și trudă, vreme de vreo patru decenii? Descurcăreala, furtul, corupția, delațiunea, relația de cumetrie, fentarea legii, duplicitatea – cum să lași toate aceste delicatesuri ale „vieții-laolaltă” să se piardă pentru totdeauna? Nu era firesc ca reciclații să-și dorească urmași? Nu era normal să apară o generație care să se înfrupte și ea din tehnicile de disimulare și minciună aducătoare de serioase profituri care „au făcut istorie“ atâta amar de ani?

În decembrie ᾽89, Ionuț Vulpescu avea 14 ani. N-a trăit ca om matur comunismul. Evacuarea conținuturilor etice ale conștiinței, furtul practicat cu dezinvoltură, cățărarea la vârf pe linie de partid, toate acestea nu le putea deprinde decât printr-o dotare naturală adecvată, dublată de întâlnirea la timp a maeștrilor potriviți. Căci altfel, cum să fi descoperit el singur, atât de fraged fiind (la 24 de ani era deja în solda Cotroceniului), acea lume veleitară care simulează lumea excelenței fără să plătească prețul accesului la ea? Lumea contorsioniștilor în care totul e fals, aparență, zbatere tenace pentru izbânzi impure, lumea patimilor viscerale, lumea ahtiaților de putere care nu stau pe gânduri să nenorocească un popor când e vorba de binele propriu. Aceste fotografii din arhiva candidatului, puse cu mândrie pe pagina personală de Facebook, respiră „duhul“ blocajului istoric în care trăim de trei decenii. Unul realizat prin transferul răului pe celălalt mal al istoriei. Prezența în sală a „înaltului demnitar“, dublată de compoziția comisiei aflate la catedră semnifică transferul operat de generația reciclată. Iar autorul tezei plagiate despre „etica muncii“ semnifică și simbolizează generația de transfer.

Asta e! Cu generațiile „reciclate“ și cu cele „clonate“ nu te poți pune. Există în istorie și o ștafetă a răului.

***

Afirmarea statornică a generației de „transfer“ este probată și de alt eveniment, survenit cu zece ani mai târziu. Suntem în 2018. E vorba tot de susținerea unui doctorat (figura 6).

Figura 6.

Unele figuri din imaginile anterioare se regăsesc în scenografia noului doctorat, altele au dispărut și au fost înlocuite. Astfel, de astă dată demnitarul care asistă la susținerea doctoratului nu mai e Ion Iliescu, ci Petre Roman. El nu mai e așezat, precum era Iliescu, ci în picioare în banca întâi, și nu mai ascultă, cum făcea acesta, ci pune întrebări, prezumate a fi de estetică, deși formația lui e de inginer. Candidatul nu mai e un tânăr, ci o tânără de 26 de ani, dra Oana Șerban, originar poetă din Buzău. Teza ei e redactată în engleză (deși comisia e eminamente autohtonă) și are titlul The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity. În mijlocul comisiei nu mai e rectorul Universității din București, ci fostul rector al Universității Babeș-Bolyai, filozof și, împreună cu soția, informatori ai Securității cu acte în regulă de la CNSAS.

Aceiași ca la doctoratul lui Ionuț au rămas: decanul, în partea stângă a imaginii, îmbrăcat la fel ca în 2008. Și coordonatorul, aflat însă de această dată nu în calitatea de profesor de etică, ci de estetică. Pe care – zic foștii lui studenți răutăcioși – a deprins-o după 1990, citind împreună cu ei din manualul de estetică a lui Nicolai Hartmann, apărut în traducerea lui Constantin Floru în 1974 la editura Univers. Profesorul venea la curs cu foi îngrijit transcrise, de mână, pe foi studențești, pe care le debita de la catedră. (Se știe de altfel că cel mai bine înveți când înveți împreună cu alții.)

Spre deosebire de atmosfera austeră de la doctoratul domnului Vulpescu, aici se simte cum o prezență feminină și-a pus amprenta peste tot, inclusiv asupra mesei la care stă comisia, înviorată de două splendide buchete de flori, dintre care unul iese dintr-o uriașă cutie de bomboane. Și membrii comisiei sunt mai răsfățați aici. Sticlelor de apă minerală (cu un design deosebit) li s-au adăugat doze de Coca Cola, o cutie mare de suc așteaptă la marginea mesei și, alături, un vas cu cafea. Lipsesc fursecurile, ceea ce îi scutește pe membrii comisiei de tentația de a molfăi în timpul susținerii tezei.

.

Epilog. La doar câteva luni după acest doctorat încununat de succes, în ianuarie 2019, la Facultatea de Filozofie, departamentul de istoria filozofiei și filozofia culturii scoate la concurs un post de asistent. Judecând după bibliografia de concurs, se pare că postul este dedicat drei Oana Șerban. Spre neșansa ei, dar mai ales a comisiei, la concurs au apărut în ultima clipă încă trei concurenți. Și toți, judecând după CV-urile lor, cu o instrucție filozofică de înalt nivel. Unul cu trei doctorate în filozofie (2009- Central European University, Budapest, 2011- Universitatea București, 2017- University of Texas at Austin), altul cu un doctorat în filozofie la Universitatea din Leiden, Olanda (2017), altul cu un doctorat în filozofie la Universitatea din București și cu multe ediții și traduceri ale unor mari gânditori moderni.

Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie și o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre. Apoi, câțiva membrii ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbește de „înlăturarea oricărei forme de discriminare și asigurarea unui acces echitabil la funcțiile didactice din cadrul Facultății“? Ce dacă „experiența profesională a candidatei/candidatului în alte instituții decât Universitatea din București“, care face parte dintre criteriile de calitate ale evaluării (art.9 g), a fost ignorată, de vreme ce parcursul a doi dintre candidați prin marile universități occidentale nu a jucat nici un rol în evaluarea finală?

Dar nu e firesc să fie așa? Nu e firesc să rămânem noi-cu-ai-noștri-între-ai-noștri-pentru-ai-noștri? Regulamentele sunt făcute ca să le invocăm când nu le respectăm. Trăiască selecția inversă! De fapt, făcându-și studiile în lumea largă, ceilalți candidați s-au înstrăinat între timp de noi. Iar noi, după cum se știe, „nu ne vindem țara“ și nu încurajăm o compoziție pestriță a membrilor unei comisii de doctorat ca, de pildă, aceea de la Universitatea din Leiden care i-a acordat doctoratul lui Răzvan Ioan, unul dintre candidații respinși la București. Auziți ce nume au: Prof. dr. Susan James – Birkbeck College London; Prof. dr. Simon May – King’s College, London; Prof. em. dr. Piet Steenbakkers – Utrecht University; Dr. M. van der Schaar – Leiden Unviersity; Dr. V. Gijsbers – Leiden University! Și priviți-i! (figura 7).

Figura 7.

Un doctorat la care participanții sunt îmbrăcați în togă, iar candidatul în redingotă cu papion! Poate că și vechimea Universității (fondată în 1575) e de vină pentru ritualurile ei învechite. Nu e mai de încredere o comisie pământeană, oficiind în fosta cantină de la Grozăvești și alcătuită din „reciclați“ și turnători ai fostei Securități?

Nu știm. Istoria ne va lămuri. Răspunsurile la aceste întrebări depășesc orice demers fenomenologico-iconologic, după cum realitatea lasă adesea în urmă închipuirea.

__________________________

* Înțeleg că după darea pe față a colcăielii de la Filozofie din București, s-a trezit și „Liga Studenților“ din Iași, care a venit cu colindul sub ferestrele rectorului. Întors acasă, în capitala moldavă, inenarabilul Tudorel Toader, după ce, înainte de a-și lua în primire portofoliul Justiție, îi făcuse rost fiului de un loc în Facultatea de Drept schimbând regulamentul de concurs, s-a grăbit să țină, odată revenit, o conferință „despre statul de drept“! Asta îmi amintește de Adrian Severin care, prins cu mita în Parlamentul Europei, ajuns la București a conferențiat „despre corupție“.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "51 comments" on this Article:

  1. Nick spune:

    Ar trebui tipărită o carte cu toate aceste articole, să rămànă ca dovadă/studiu pt posteritate.

  2. CetateanulRoman spune:

    WOW! ce sursa nestiuta de valori!
    Dl Decan a fost coleg de profesorat cu d-na PM la liceul de petrol din Videle!!!!!
    Asta institutie de invatamint! Nu sintem demni! Spiritele mari se ating……..
    Ar fi de ris daca nu ar fi hidos.
    Multumesc foarte mult pt tot ce ne scrieti!

  3. Kurt spune:

    Cea ce deosebește România de vest, de democrațiile occidental europene se poate vedea în personalul “Academiei” de ieri și de azi. După 29 de ani avem istoriografi “academici”, politicieni, “intelectuali” care ignoră documetele, factele, sursele istorice (cea ce e normal în vest), martorii timpului și produc teorii, speculații geopolitice, mitologii nebuloase. Prin omisiuni și evitarea factelor se poate falsifica, se pot fabrica minciuni, totul sub doctrina ideologică a timpului, al partidului stat.

    …”… Nu știm. Istoria ne va lămuri. Răspunsurile la aceste întrebări depășesc orice demers fenomenologico-iconologic, după cum realitatea lasă adesea în urmă închipuirea….”

    Partidul stat impune ideologia sa și impune o doctrină în interior care e deasupra realității. Totul în sfera publică e subordonat țelului de stat impus de partidul-stat. Putin demonstrează acum în Rusia ce e posibil după Rusia țaristă și URSS. Ortodoxia a luat locul doctrinei și ideologiei comuniste. Oficial se comunică de la Moscova: rușii au o misiune universală (creștin- ortodoxă), rușii sunt singurii pe lume care salvează azi omenirea de decadența occidentului.
    Of. Greu de spus dacă pentru KGB.istul Putin ortodoxia e numai un bluff (Petru cel Mare nu mai e la modă în Rusia de azi a lui Putin, era prea orientat spre vest. Ultimul Tar e slăvit, e noul Rus), e numai o reactie întârziată la Gloria Franței unde E. Macron pretinde o misiune universală a Franței (drepturile universale ale omului, liberte egalite fraternite), în SUA unde D. Trump proclamă America first, în China unde Xi Jiping vede China în anul 2050 ca cea mai mare economie a globului cu cel mai puternic potențial militar.

    Vorbe și facte.
    Ideologii și impunearea forțată din partea partidului-stat în Rusia și China a imaginii unice în interior pentru locuitori un model pentru București ieri, azi și mâine. In estul continentului a reapărut naționalismul isolaționist suveranist (neatârnarea ceaușistă) ca doctrină politică și țel de stat la Budapesta, Varșovia, Praga. UE e scindată azi în est – vest.
    UE e departe de a fi un bloc unitar. Prefer diversitate și pluralitate. E mai aproape de realitate. Diversitatea limbilor materne în UE e un aspect binefăcător. E o fațetă a culturii europene.

  4. quovadis spune:

    Căci aceloraşi mijloace
    Se supun câte există,
    Şi de mii de ani încoace
    Lumea-i veselă şi tristă;
    Alte măşti, aceeaşi piesă,
    Alte guri, aceeaşi gamă,
    Amăgit atât de-adese
    Nu spera şi nu ai teamă.

    Nu spera când vezi mişeii
    La izbândă făcând punte,
    Te-or întrece nătărăii,
    De ai fi cu stea în frunte;
    Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
    Între dânşii să se plece,
    Nu te prinde lor tovarăş:
    Ce e val, ca valul trece. Sa ne bucuram cind citim aceste versuri. Mihail Eminescu

  5. quovadis spune:

    De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
    Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
    În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
    Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
    Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
    Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
    O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
    Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
    Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,

    SAU

    Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
    În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
    Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
    Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
    Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
    Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
    Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
    Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

    SCRISOAREA III MIHAIL EMINESCU

  6. Wiebs spune:

    Exact din aceste motive top 10% din absolventii de liceu nici nu iau in consideratie sa mearga la o universitate din Romania.

    Pleaca direct in strainatate si nu se mai uita in urma.

    Cati absolventi de Oxford, Cambridge, Stanford se mai intorc in Romania?

    • crs spune:

      Am studiat istoria la universitatea din Nantes, Franta. Nu e deloc de modelul Cambridge, e al 6-lea sau al 7-lea oras al Frantei musteste de maoisti, leninisti, suporteri ai cauzei palestiniene diversi si variati. Ca paranteza, ati vazut opera lor cu vreun an-doi in urma, cand au devastat centrul orasului pentru ca nu vroiau aeroport.
      Afirm ca toate universitatile romane, oricare ar fi ele, sunt cu o suta de ani in urma fata de cea din Nantes.
      Romanul il admira pe ceausoglu care a CUMPARAT titluri de DHC prin prestigioase universitati, in batjocura. Logica romanului: a primit titluri pentru ca putea (de retinut). Oricum occidentalii au furat.
      Si oricum el a dat.

      Aici e mana lunga a moscovei.
      Nu exista scapare de la macelul care vine decat mutarea in vest, definitiva si irevocabila.

      • Gabriel Deliu spune:

        Cu tot respectul, spui prostii. Cum și de ce să mă mut in vest?
        Să plece (sau să se plece!) hoții!

    • Iar cei ce se intorc, din pacate spune:

      profeseaza cu totul altceva decat au fost instruiti … . Trist !

  7. clencix spune:

    Un snapshot clar al prezentului mediocratic si kleptocratic, al aprecierii superficiale și rapide în insuficiența de cultură și în lăcomia de a trai fără timp de autoreflectie – motoarele progresului tehnic contemporan. Asta e cutuma stampilată de ideologiile insuficiente – legionarismul și comunismul din România ale secolului trecut. Aș generaliza pesimist la formele regenerative ale prostiei în istorie, înlocuind referințele din text la “rău” și “comunism” prin “prostie” și orice altă “ideologie – religie” cu logică insuficientă. Vom dormi mereu în pat cu dușmanii?

  8. Livio spune:

    Multumesc pentru articol. Trista marturie… Asta se intimpla in Bucuresti, intr-o institutie de stat. Inmultiti cu numarul de facultati de stat si private, care au aparut dupa 1989 ca ciupercile dupa ploaie si veti obtine imaginea intreaga a uriasului aparatului de fabricat impostori.

  9. Lapusneanu spune:

    8. Omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare. Nelegiuirea nu va scăpa pe cel care o săvârşeşte.
    9. Am văzut toate aceste lucruri şi mi-am sârguit inima mea spre tot lucrul care se face sub soare într-o vreme când omul stăpâneşte pe altul spre nenorocirea lui.
    10. Şi am văzut păcătoşi în mare cinste purtaţi la locul de odihnă, pe când cei ce lucraseră drept au fost izgoniţi de la locul cel sfânt şi au fost uitaţi în cetate. Şi aceasta este deşertăciune!
    11. Din pricină că hotărârea pentru pedepsirea răutăţii nu este îndeplinită de îndată, pentru aceasta se umple de răutate inima oamenilor ca să facă rău.
    12. Dar deşi păcătosul face rău de o sută de ori şi îşi lungeşte zilele, eu ştiu că fericirea este a acelora care se tem de Dumnezeu şi se sfiesc în faţa Lui.
    13. Fericirea nu va fi pentru cel fără de lege, care, asemenea umbrei, nu-şi va lungi viaţa, fiindcă el nu se teme de Domnul.
    14. Este încă o nepotrivire care se petrece pe pământ, adică: sunt drepţi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor nelegiuiţi şi sunt păcătoşi cărora li se răsplăteşte ca după faptele celor drepţi. Am zis că şi aceasta este încă o deşertăciune!

    citat din Ecclesiastul cap.8
    http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=18&cap=8

  10. mihai spune:

    chernobyl , esenta sistemului !

    • Kurt spune:

      Chernobyl radiază încă 100.000 de ani puternic,
      4,5 miliarde de ani pentru uraniu 235…

      Dobitocii, escrocii, hoții și semoidocții din guvern, parlament și instituțiile publice pot ruina în viitorii 10 ani toată țara. Copii sunt tezaurul României.

  11. Eugen spune:

    Credeti ca le este rusine de ce au facut? Eu nu cred. Cand tot clanul face la fel, nu e nici o rusine…

    Trebuie neaparat sa-l reamintim aici si pe printul generatiei de transfer (care se simte din nou pe cai mari):
    http://www.contributors.ro/editorial/fie-va-mila-de-noi-domnule-ponta/

    “pe poarta „miștocărelii”, care, cu aportul dvs deloc neglijabil, a devenit un loc comun al limbajului public de la noi, a intrat golănismul în clasa politică. Au intrat analfabeții, tipii al căror limbaj, înregistrat pe când puneau la cale afaceri dubioase, te făcea să crezi că ai descins în inima Ferentarilor. Au intrat miniștri ai culturii și ai învățământului incapabili de un acord gramatical corect. A intrat o șleahtă de huligani publici, prezenți în fiecare seară la televizor, care făceau din cuvinte materia primă pentru minciună, sofism, amenințare, jignire.
    [..]
    Pe scurt, ați reușit, prin propriile performanțe lingvistice (un fel de insolențe de puber devenite stil de exprimare), cât și prin oamenii pe care i-ați tras după dvs odată ajuns prim-ministru, să degradați nu numai climatul public și starea noastră de spirit, dar și funcțiile politice și administrative cele mai importante ale țării. “

  12. Arges spune:

    Vor invata sa se imbrace, vor mobila incaperile, vor umple cartile cu ganduri copiate.
    Cand cineva le va spune ca nu spun nimic nou, se vor revolta, apoi se vor vaita ca are occidentul ceva cu noi.
    Si in continuare copii nostri buni vor pleca acolu unde sunt ascultati si valorizati
    ….
    iar aici, din cand in cand vor rasarii “oameni care nu vor sa treaca prin viata ca prostii”

    A

  13. JK spune:

    Ce titlu este acesta:
    Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin
    ?
    Cum poate fi fi etica ÎNTRE teologie și filozofie?
    Dacă lăsa doar VALOAREA MORALĂ A MUNCII ÎN ETHOSUL CREȘTIN nu se înțelegea că face o analiză comparativă? Exact ca-n cercetarea din domeniile tehnice, unde titlurile tezelor încep cu CERCETĂRI ASUPRA …. și sunt traduse invariabil în engleză cu RESEARCHES REGARDING …!
    Ce etică a muncii există în ortodoxism? Și cum s-a dezvoltat aceasta în carcanul dogmei? Etc. etc. Cred că aici avem de-a face mai mult cu antropologia și etologia decât cu filozofia.

    Nu știu cum ne va lămuri istoria, dar putem avea o imagine a ceea ce se întâmplă în alte părți ale lumii. Exceptând universitățile vechi și private, din nefericire, nici Occidentul nu-i ferit de fenomene pe care cei de-acolo le califică adesea drept BALCANICE. Ei sunt atinși de supunerea universităților maniei guvernanței economice. Noi vrem să altoim acest nou curent pe infrastructura socială feudală. Se străvede prin tot ce cunoaștem și cazurile prezentate în articol “etica” funcționarului otoman detașat în Valahia, Moldova sau Banat, ca și a boierului contemporan lui, care măsura reușita tot în pungi de galbeni. Ăsta ar fi un subiect de teză de doctorat: Etica muncii și deontologia în ex-provinciile otomane: caracterizare și continuitate! Pentru că la fel cum ne lăudăm cu folclorul nostru românesc și ni se par coincidență sonoritățile foarte apropiate ale muzicii populare din Serbia, Bulgaria și Turcia, la fel, nu prea punem în legătură moravurile noastre prezente cu cele vechi. Din mentaliatea de slugă al cărei vis este să ajungă boier, prin tertipuri de la ‘Stambul, și mai precis din Fanar, vin toate. Și de la năravurile primitivilor coborâți de pe tancurile sovietice și repede preluate de autohtoni (fiul unuia chiar apare într-o fotografie aici). Și de la mediocritatea intelectuală stridentă a unuia ca Iliescu și a altora ca el. De la umplerea formelor cu maimuțăreală.
    Cu capul plecat de frica sabiei, cum să bagi de seamă la cerul înstelat, iar sub ochiul stăpânului și cu frica-n suflet, cum să asculți de legea morală? Un soi de frică (frica de Dumnezeu) este chiar o virtute ortodoxă.

    (Aștept cu nerăbdare să traduceți la Humanitas “Médiocratie” și “Dans la disruption: Comment ne pas devenir fou?”, cărți scrise de doi filozofi: Alain Denault și respectiv Bernad Stiegler. Bernard Stiegler nu numai că așteaptă o altă omenire, dar explică și cum putem să grăbim venirea ei și transformarea celei prezente. Ne dau o imagine a ceea ce se întâmplă la ei. Pentru ceea ce se întâmplă la noi, în afară de dumneavoastră, nu mai știu pe altcineva care să atace filozofic, dar nu în jargon filozofant, astfel de subiecte.)
    Dacă a spune ce vezi și ceea ce văd toți a devenit un act de curaj, înseamnă că suntem foarte mici ca nație. Parcă ni s-a mai întâmplat așa ceva și mereu am rezolvat cu o ipocrizie mai rafinată. Ne pișăm în liftul istoriei și privim în obiectivul camerei de supraveghere cu nădejdea că e stricată.

    • Sorin Cozmanciuc spune:

      Un comentariu de bun simt, scurt, la obiect, subtil si nu lipsit de un dram de umor. Sectiunea de realitate-imediata descrisa in textul-analiza semnat de dl Liiceanu ma lasa fara cuvinte. Pe mainile caror semeni isi lasa Romania educatia superioara a generatiei de 20-30 ani?

  14. voevod spune:

    Citind acest articol a început să mă doară burta, încetul cu încetul.
    Înțeleg că e doar o opinie, alții vor spune că nu e chiar așa de rău dar din păcate e mult mai rău pentru că atitudinea asta a pătruns la toate nivelurile nu doar cele mai râvnite.
    Îmi pare sincer rău că nu aveți un răspuns la întrebarea cum scăpăm?
    La fel de rău îmi pare că exodul celor e care îi numiți ” mai de soi „sub partea noastră de cer”” o să continue.

    E păcat că articolul acesta nu va fi (cel mai probabil) discutat atât de serios pe cat o merită.
    Mulțumesc!

  15. Cosmin spune:

    In 2010 cand Liiceanu a scris despre un concurs similar de la Facultatea de Filozofie, Oana Serban, pe atunci studenta prin anul 1 sau 2 , a trimis o scrisoare patetica catre redactia contributors, semnand in numele studentilor facultatii. Dupa ce multi studenti au scris si ei ca nimeni nu i-a intrebat, Oana Serban a trimis o alta epistola in care recunoaste ca ea si Irina Nicolae sunt singurele semnatare. http://www.contributors.ro/dezbatere/scrisoare-catre-parintele-nostru-profesorul-gabriel-liiceanu/

  16. delia f spune:

    Al citi pe GabrieLiiceanu este intotdeauna un deliciu si o provocare la gandire.
    Comica scrisoarea din 2010 semnata “mai multi studenti”. Nu mai am stamina pt polemici.
    IN urma cu un timp a fost campionatul mondial de atletism in UK. O epidemie de virus intestinal i-a afectat pe participanti. In ziarul The Telegraph, genialul Matt a schitat atunci o caricatura cu alergatorii pe stadion care , in loc de batul de la stafeta, isi predau in alergare, un sul de hartie igienica.

  17. man of war spune:

    calatorul neutru care strabate europa de la vest la est incearca senzatii in general placute. ospitalitatea ibericilor, corectitudinea neamtului care si face discret datoria (n o sa observi niciodata der deutschen polizei decit cind ai nevoie de ei) apoi tari ex comuniste (cehia si ungaria, care s mai aproape de noi) destul de decente si cu o infrastuctura buna. calvarul incepe cind treci granita romaneasca. ce te surprinde sint hirtoapele si omniprezenta militienilor (ce i foarte trist este ca acesti sapcalii tineri in majoritate sint mai prosti decit predecesorii), bulgaria a intrecut romania iar grecia i grecia oricum ar fi. romania ramine tara militienilor multi si prosti care fac echipa buna cu putorile bugetare si politrucii cleptocrati. tot ce a fost mai rau in balcani s a adunat in curbura carpatica.

  18. Gabriel spune:

    Domnule profesor,
    Mă bucur că ați scris cele de mai sus și mă apucă pandaliile cînd văd ignominiile ce le-au inspirat. Nu
    pot însă să nu mă-ntreb: de ce abia acum? De ce doar dumneavoastră? Întrebări, desigur, retorice. Mai bine mai tîrziu…

  19. Matrix spune:

    Draga domnule profesor,

    Nu are nimeni nevoie de excelenta in Romania. Uneori o gasesti la nivele de putere mici : un director, un profesor universitar sau de liceu, un inginer, un contabil si multe alte profesii si cariere. Ei , majoritatea anonimi, fac ca aceasta tara prabusita in coruptie, cumetrii, servilism, mediocritate si ipocrizie , sa mearga totusi mai departe, sa progreseze. Cautati si veti gasi numerosi oameni exceptionali in Romania , dar care nu sunt rectori, decani , membri ai Academiei Romane. Va numarati printre ei!
    Din Stanford , CA, cu prietenie,

    M

    PS Am ras copios pe alocuri…aceste comisii ridicole, cu pahare de plastic, cu sticle de apa cu capace in culori diferite, cu fursecuri, biscuiti…Acesti fosti reciclati nu puteau fi altfel decat niste caricaturi, artefacte ale istoriri.

  20. Bogdan B. spune:

    Admirabil efortul autorului de a pune reflectorul pe mizeria morala care nu are cum sa nu afecteze viitorul Romaniei.

    Mi-e teama insa ca la fel cum corelatia dintre moravurile si vestimentatia sau manierele academicienilor nu ne ajuta prea mult sa distingem cauza de efect si ingrijorarea despre nivelul invatamantului superior in Romania poate conduce la concluzii gresite despre eventualele solutii.

    Nu cunosc starea programului spatial al Romaniei (daca unul exista) dar mi se pare mai firesc ca Romania sa cheltuie putinii bani pe care isi permite sa-i cheltuie in cadrul unui program spatial european decat sa se dea de ceasul mortii ca sunt mult in urma americanilor. La fel si cu universitatile. Mai bine Romania ar pune toti banii pe care isi permite sa-i cheltuie pe invatamant superior sa trimita cat mai multi studenti la universitati de prestigiu decat sa subventioneze industria de fursecuri in cel mai ineficient mod posibil. Cei care nu se intorc pentru cel putin zece ani in Romania sa plateasca inapoi bursele ca imprumuturi a la “Teach America”.

    Ca sa va dau un exemplu Nashville nu incearca sa faca Harvard din Vanderbilt sau Berkley din Middle Tennessee State University ca nu prea are cum. Toarna bani din greu in a construi o industrie bazata pe turism, muzica de diferite varietati unele dintre care impun un consum mare de alcool (care este usor de cumparat) pentru a fi tolerate. Si este plin de tineret care vrea sa se mute aici.

  21. Ma tem, Domnule Liiceanu spune:

    ca din realistul articol , vor intelege doar ca trebuie sa poarte redingota si papion, … . In rest, nu vor renunta la nepotism, pesches …. etc. .

    • stoian spune:

      O replica a lui Ion Creanga,mereu actuala in spatiul mioritic:,,Buna tara,rea tocmeala,F.t-o in c. de randuiala! c.de randuiala….”,Scuzati prescurtarile,dar asta e adevarul!…

  22. Sergiu Simion spune:

    Dupa 30 de ani. Universitatea si Securitatea sau candoarea si mirarile filozofiei romanesti ( I)

    ” Cel care merge pe cal nu crede celui care merge pe jos ca-l dor dintii”.

    Proverb chinez

    Platforma Contributors.ro ne-a oferit o interesanta dezbatere despre misiunea si destinul filozofiei romanesti , dezbatere declansata initial de o serie de articole ale filozofului Gabriel Liiceanu publicate acolo ( Draci peste tot (I), Draci peste tot (II), Draci peste tot (fine). Dansul rectorului (III) . Aceste articole despre draci si ” indracire”, apar la 16 ani dupa ce un alt filozof roman a scris un tratat in oglinda intitulat ” Despre ingeri ” (https://www.ecasacartii.ro/media//catalog/product//d/e/despre-ingeri-2015.pdf

    ) , deci metaforic vorbind incheie un ciclu social derulat intre rai si iad ( sau invers. .

    Aparitia articolelor a generat o polemica aprinsa . Mai intai a provocat o ” reactie emotionala” ( apud Liviu Papadima ) a Facultatii de Filozofie ( http://www.contributors.ro/cultura/maniheisme-sofisme-%C8%99i-al%C8%9Bi-demoni-filosofici/ ) ulterior a provocat o replica asumata in nume propriu a autorului citat anterior care a incearcat sa impace si capra, si varza (http://www.contributors.ro/editorial/dreptate-la-doua-capete/).

    Articolele mentionate prezinta profilele personale si carierele universitare ale unor conducatori de doctorate urmate de carierele fulminante si gonflabile ale unor doctoranzi care au darul ubicuitatii si , dupa un model deja consacrat la noi, reusesc performanta stranie de a fi in acelasi timp in mai multe locuri si in mai multe domenii .

    Profilele si datele prezentate prin colationarea unor domenii diferite sunt captivante , cireasa de pe tort fiind tandemul reprezentat de catre actualul decan al Facultatii de Filozofie din Bucuresti , recte Romulus Brancoveanu ( in calitate de conducator de doctorate ) si ” superman” -ul de stat Adrian Mladinoiu ( ” secretar de Stat în cadrul Secretariatului General al Guvernului, parașutist militar, comandant de grup în dispozitiv, alpinist de intervenție, ofițer de protecție pentru înalți demnitari, manager de situații de criză, specialist în „bună guvernare“. Are un masterat în investigarea fraudelor, a mai avut parte și de instrucție contrateroristă și posedă un permis de conducere la categoriile A, B, C, E. ” ) in calitate de doctorand.

    In realitate, marile problemele ale filozofiei si ale mediului universitar de la noi sunt cronice, la nivel de generatii , respectiv de sistem si vin din trecutul lor.

    Prin regimul comunist societatea romaneasca a fost supusa unui intens proces de decivilizare si dezumanizare. Directivele secrete ale NKVD din 1947 pentru tarile din Est prin prevederile lor sinistre au atacat intregul sistem de norme si valori sociale , culturale , morale, religioase si traditionale si au inversat complet scala valorilor abrutizand aproape intreaga societate :

    44. Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi (s.n.).

    45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă (s.n.).

    Sursa : Cristopher Andrew & Oleg Gordievski – KGB. Istoria secreta a operatiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov , Editura ALL, Bucuresti, 1994, p.487-492

    Rezultatul a fost unul de-a dreptul inspaimantator . Partidul Comunist ajuns la putere prin crime si frauda a segregat societatea in celule ( clasa muncitoare, taranimea si intelectualitatea ) si gardienii lor ( Securitatea, Militia si Armata ) .

    Sadismul , teroarea si crima au devenit politica de stat , tot ceea ce a fost valoare umana si morala, educatie, civilizatie si normalitate a fost decimat sistematic in puscariile si lagarele comuniste , criminalii de sistem beneficiind in mod constant de impunitate penala si de confort si /sau omnipotenta financiara :

    https://youtu.be/06zuc3fFVug

    Tara a devenit un penitenciar gigantic deoarece metodele de schimbare prin tortura a sistemului de valori al unor detinuti politici folosite in ” Experimentului Pitesti” au fost extinse sub forma soft la scara intregii societati.

    Normalitatea sociala a disparut si fost inlocuita cu mentalitatea primitiva , brutala si patologica specifica regimului comunist , mentalitate care si-a lasat amprenta pe toate generatiile crescute de acel regim.

    Cum nimeni nu poate sari peste umbra lui , generatia din care face parte decanul Facultatii de Filozofie din Bucuresti ( promotia 1982 ) si care se afla acum la butoane , este formata si ea in creuzetul cumplit al anilor `80 .

    Aceasta generatie s-a afirmat plenar in cadrul regimului comunist , a platit pretul necesar si a evoluat doar in limitele permise de un sistem in care totul se facea cu aprobare .Pentru a avea o imagine asupra continuitatii de sistem si de mentalitate este suficient sa analizam contextul politic si social in care s-a format aceasta generatie.

    In anul 1981 , prin decret, orasele mari au fost inchise pentru repartitia absolventilor de univeritate , posturile au fost blocate , concursurile si transferurile au fost sistate, toate acestea ascutind la maximum concurenta la repartitie , dar si dorinta de parvenire a unora. In acei ani, primirea in partidul comunist , activitatea in ASC ( Asociatia Studentilor Comunisti ) pentru cele 50 de sutimi oferite la media de absolvire , intrarea in gratiile profesorilor si cererile de reexaminare pentru marirea notei erau vitale pentru cei care doreau sa se afirme atunci , in acele conditii si sub umbrela acelei mentalitati.

    In acei ani si in plina criza politica , sociala si economica a Romaniei din anii `80 este publicat in mod oficial , deci cu aprobarea regimului , “Jurnalul de la Paltinis” (1983 ).

    Apariatia lui l-a contrariat pe Emil Cioran :

    “Un strain care ar citi Jurnalul ar putea crede ca in anii aceia oamenii din Romania nu faceau altceva decat sa se piarda in meditatii atemporale sau sa viseze la soarta civilizatiei. Jurnalul trece dincolo de limitele inevitabil discrete ale unui text filozofic si isi dezvaluie adevaratul sau gand: cautarea de sine. Crima ce incununeaza cartea il priveste mai putin pe Maestru cat pe Discipol…” (https://www.amazon.com/Jurnalul-Paltinis-Romanian-Gabriel-Liiceanu/dp/973502232X).

    Aceasta carte a inaugurat aparitia oficiala a unui univers paralel cu evolutia reala a societatii romanesti in care oamenii traiau in frig , foame si intuneric , iar inginerul Gheorghe Ursu era omorat in secret si in beciurile Securitatii (1985 ) pentru ca a indraznit sa tina , fara aprobarea regimului , un jurnal despre realitatea si lumea in care traia.

    Ramane o enigma ontologica si o provocare pentru orice cercetator in domeniul social sa explice cum un absolventii unei facultati politico-ideologice de o asemenea natura si formati in acei ani pot avea un acelasi succes social in doua sisteme politice antagonice care se anihileaza reciproc si care presupun sisteme de valori politice , sociale , culturale si morale opuse.

    Revenind la subiect , ceea ce a contrariat in acest caz pe domnul Liiceanu este apropierea intre doua domenii foarte diferite :

    ” În cazul noului tandem, lucrul care te izbește este deocamdată doar apropierea dintre două domenii pe care nu cred să le fi unit cineva până acum pe lume: pe de o parte, pază si protecție, parașutism și contraterorism, pe de alta, filozofie.” ( II ).

    In realitate , filozofia a urmat exemplul psihologiei si s-a raliat unei tendinte generale de promovare a unor cariere profesionale fulminante si specifice Ministerului de Interne :

    ” In psihologia romaneasca avem cea mai inaintata democratie din lume in privinta sanselor unei cariere profesionale de exceptie . Este perfect posibil ca un ofiter de graniceri inainte de 1989 ( respectiv din Ministerul de Interne ) sa devina in mars fortat , sef de promotie la o facultate la zi, psiholog, psiholog resurse umane,( specialist in ) Selecţie psihologică ,Asistenţă, consiliere şi recuperare psihologică,Training psihologic aplicat pentru categoriile speciale de personal,Team building, Diagnoze şi intervenţii organizaţionale ,Management resurse umane, Proiectare organizaţională , dar si Şef serviciu, Şef direcţie, Consilier, Psiholog clinician, doctor,istoric, sociolog, consilier, doctor, conducator de masterate, colonel,lector si titular al Cursului „Intelligence şi securitate naţională”, co-autor al “Masterului de Securitate” , sa se ocupe de “Cultura de intelligence a decidentilor politici” , sa devina vicepresedinte al al Comisiei de psihologie pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala, membru al Comisiei de Psihologie a Ministerului Sanatatii fiind investit in “Conducerea operativa” (interesanta sintagma !!) a Colegiului Psihologilor din Romania ca “reprezentant al Colegiului Psihologilor din Romania, la negocierea sistemului de salarizare unitar în grupul de dialog social al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.”

    Uff ! O secunda sa ne tragem impreuna sufletul …”

    http://www.psihologiaonline.ro/noutati-mainmenu-50/396-democratie-psihologica-prin-reprezentare-militara.html

    Problema este ca apropierea si cooperarea intre domenii extrem de diferite este o realitate in tanara democratie romaneasca si o constanta a mediului universitar din 1990 si pana in prezent.

    Sa ne aducem aminte impreuna ca Virgil Magureanu , o persoana cu patru identitati ( https://evz.ro/misterioasa-identitate-virgil-magureanu.html?v=347635&page=1) , fost ofiter de Securitate , fost profesor la Academia Stefan Gheorghiu , fost director al Serviciului Roman de Informatii si actual profesor de sociologie politică la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității București (https://ro.wikipedia.org/wiki/Virgil_M%C4%83gureanu) este absolvent al Facultatii de Filozofie.

    Sa ne aducem aminte impreuna ca marii profesori de filozofie Mircea Flonta (https://romanialibera.ro/opinii/comentarii/academia-romana–cerul-patat-al-culturii-noastre–apel-la-patriotism–initiat-de-un-utecist-si-semnat-de-cativa-comunisti-si-securisti—opinie-440610

    ) , Gheorghe Vladutescu (https://revista22.ro/dosar/lista-celor-200-elitele-colaboraioniste-cu-securitatea

    ) , inclusiv actualul rector Mircea Dumitru (https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21909172-consiliul-pentru-studierea-arhivelor-securitatii-mircea-dumitru-semnat-angajament-olograf-securitatea-dar-nu-poate-atribui-calitatea-colaborator-sensul-legii.htm

    ) , potrivit relatarilor din presa , au facut mai devreme sau mai tarziu ” pactul cu Diavolul” si dupa principiul trivial ” participa , dar nu se baga” nu vor ( si nu se vrea) , sa fie declarati colaboratori ai Securitatii.

    Am ajuns astfel la cel mai sensibil aspect al statului filozofiei si al stiintelor sociale in general din Romania comunista , respectiv al raporturilor lor cu Partidul Comunist si cu bratul lui inarmat, Securitatea .

    In acest caz , si dupa 30 de ani de la caderea regimului comunist , domnul Liiceanu citeaza un fost doctorand al domniei sale care scoate castanele din foc si pune degetul pe rana in locul tuturor :

    “Văzând ce se întâmplă în „facultatea noastră“, unul dintre cei mai străluciți doctoranzi pe care i-am avut și-a pus întrebarea ce ar fi trebuit să se întâmple pentru a nu fi ajuns unde am ajuns. Și iată ce spune el într-un e-mail trimis în urmă cu o zi-două:

    „În Germania de Est universitățile au fost desființate toate după reunificare și reînființate de la zero cu noi concursuri pentru toate posturile. E poate la fel ca în cazul acelor spitale în care bacteriile mutante au intrat în pereți, așa încât o demolare și reconstruire sunt singura soluție care elimină agenții patogeni. Cam asta avem noi acum în sistem, în toate domeniile, niște bacterii bine adaptate la antibiotice și dezinfectanți, care se readaptează iar și iar la orice mică schimbare.“

    Asta trebuia, așadar, făcut în 1990 (s.n.) . O vreme, în primii doi ani, studenții îi dăduseră afară pe mai toți dinozaurii (s.n.) care au supraviețuit glaciațiunii marxist-leniniste. Dar, după ce autorii epurării au terminat facultatea și au plecat cu burse în Occident, noile generații de studenți(s.n.), care nu-i mai cunoșteau pe dinozauri, le-au permis acestora, încet-încet, să revină în facultate(s.n.), precauți la-nceput, apoi din ce în ce mai siguri pe ei, refăcând rapid, în alt context, cutumele vechii facultăți de ideologie a urii (căci asta devenise, din 1948, filozofia practicată instituțional în România), cu periajele de rigoare făcute la zi.”(II).

    Daca tragem linie si adunam, dupa declaratia citata anterior de vina pentru situatia din Facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti ar fi de fapt studentii care le-au permis ” dinozaurilor facultatii de ideologie a urii” ( nu este clar cine sunt acestia ) sa se intoarca.

    upa 30 de ani. Universitatea si Securitatea sau candoarea si mirarile filozofiei romanesti ( II)

    Problema este ca “ideologii urii” nu au plecat de fapt niciodata din societatea romaneasca . Un profesor ca Silviu Brucan care prin anii `60 preda socialism stiintific la Facultatea de Medicina si Farmacie din Bucuresti , era o incarnare in carne si oase a butadei care circula in Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti din anii `80 despre profesorii care au facut liceul dupa facultate , in cazul lui lipsind insa facultatea (https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/100-de-ani-de-comunism/prima-conducere-a-romaniei-dupa-revolutie-lucruri-mai-putin-stiute-despre-silviu-brucan-1052196) .
    Marea enigma este cum o asemenea persoana care in 1947 cerea sa fie omorati taranistii si liberalii ( https://adevarul.ro/locale/zalau/cum-ajuns-silviu-brucan-dea-lectii-democratie-cerut-condamnarea-moarte-maniu-coposu-detalii-biografia-unui-stalinist-notoriu-1_569e57a137115986c6aec618/index.html ) ajunge dupa Revolutia din 1989 unul dintre fondatorii Grupului de Dialog Social , pentru ca ulterior sa devina ” analist politic si profesor de democratie” prin mass-media.
    https://evz.ro/uploads/2019-01/04-grupul-pentru-dialog-social-gds-fondatori-silviu-brucan-si-alin-teodorescu.jpg
    Morala cinica a acestui paradox politic si social este aceea ca cei care au fost la butoane in timpul comunismului au ramas tot acolo si dupa caderea lui .
    Cum momentul 1990 a fost ratat pentru eternitate, devine din ce in ce mai clar ca timp de trei decenii nici Facultatea de Filozofie, nici Universitatea din Bucuresti , etc. , nu au avut curajul sa-si scoata ” scheletele din dulap” , dar aceasta nu mai este vina studentilor.
    Cazurile recente ale unor profesori care au prejudiciat imaginea Universitatii Bucuresti dand recomandari unor persoane condamnate penal ( https://adevarul.ro/educatie/universitar/savantii-inchisorilor-gigi-becali-comparat-churchill-sfantul-augustin-profesor-i-a-semnat-lucrarea-detentie-1_56c084e45ab6550cb8caa985/index.html ) sau chiar au invitat in Facultatea de Filozofie persoane puse sub urmărire penală în „Dosarul Revoluției” pentru săvârșirea de infracțiuni contra umanității ( https://www.g4media.ro/mai-multe-organizatii-civice-protesteaza-fata-de-invitarea-lui-petre-roman-si-a-lui-teodor-brates-la-o-conferinta-la-facultatea-de-filosofie-este-inadmisibila-transformarea-mediului-academic-intr-o-t.html ) au pus in discutie problema foarte grava a legitimitatii morale ( variabila lipsa intr-o zona extinsa a sistemului nostru politic si social ) a unor actiuni , persoane si institutii.
    Rezultatul a fost unul catastrofal pentru evolutia domeniul filozofiei comparat ( interesant ! ) cu religia, culpa asumata fiind doar una de tip indistinct si colectiv :
    “Am ratat (s.n.) în ᾽90 schimbarea la față a filozofiei, cum a ratat-o de altfel tot poporul român pe cea a României. Filozofia, ca și religia de altfel, ar fi avut nevoie, în noul ceas al istoriei, de alți slujitori(s.n.). De oameni capabili să se piardă, pentru a-și câștiga identitatea, într-o formă de iubire. Una care trecea dincolo de persoana lor. Să se piardă, în fond, în libertatea pe care istoria ne-o dăruise.”(III)
    Cu adevarat straniu este faptul ca situatia filozofiei pare trasa la indigo dupa cea din domeniul psihologiei unde profesorul Daniel David pune exact acelasi vag si impersonal diagnostic acolo unde exista de fapt o acerba lupta pentru putere , control , si resurse ( https://evz.ro/cearta-ca-la-nebuni-la-colegiul-psihologilor.html) iar conducerea domeniului , exact dupa modelul patentat de clasa politica , a fost trimisa in judecata de DNA pentru obtinerea pe nedrept a fondurilor europene ( https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/presedintele-colegiului-psihologilor-trimis-in-judecata-de-dna-ar-fi-incheiat-contracte-cu-el-insusi-si-cu-sotia-sa.html ) :
    ” În concluzie, prin politicile academice centralizate şi locale am ratat (s.n.) şansa normalizării psihologiei pentru cel puţin încă o generaţie (+20 de ani) şi am redus contribuţia acesteia la ştiinţa românească şi astfel la competitivitatea ţării. Practic am „omorât” psihologia – în forma ei modernă – din nou, tocmai când o generaţie nouă începuse să fie interesată de normalizarea acesteia. Comuniştii au „omorât-o”, desfiinţând-o; noi am „omorât-o”, „desfigurând-o”! Nici nu ştiu ce este mai rău…Cred că Goangă, Gruber, Motru, Mărgineanu, etc. nu ar fi foarte mândri de noi. Să bată clopotele! ”
    Daniel David – Sa bata clopotele pentru psihologia romaneasca …!
    http://www.contributors.ro/cultura/sa-bata-clopotele-pentru-psihologia-romaneasca%E2%80%A6/
    Din nefericire si conform proverbului ” nu vorbesti de funie in casa spanzuratului” , profesorul Daniel David omite sa aminteasca gestionarea recenta a domeniului psihologic de catre structuri si instante straine acestei profesii .
    Usa domeniului a fost larg deschisa de catre profesorul Mircea Zlate care a avut mareata idee de a infrati domeniul civil cu cel militar si invers , inventand disciplina de ” psiholog in domeniul securitatii nationale” ( http://www.e-scoala.ro/psihologie/master_psihologie_aplicata_in_domeniul_securitatii_nationale.html ).
    A reusit astfel in timpul democratiei o performanta imposibila chiar si in timpul comunismului, respectiv aceea de a deschide calea organizarii in incinta Facultatii de Psihologie din Bucuresti a unor evaluari psihologice pentru permisul de port-arma (https://docs.google.com/forms/d/e/1FAIpQLSeiXlWWuJiGED0V7msgrvNciwz628yBxupKeqcRiHdBpU3Ndw/viewform?formkey=dHE0YnBpVlB6ZjdHOGhIczgzLVJXQkE6MQ).
    Acelasi tip de revolutie si transformare topologica l-a suferit si Facultatea de Sociologie din Bucuresti devenita brusc , si nu se stie de ce , de ” Asistenta Sociala” ( altruista titulatura ) , ceea ce a ridicat din start mingea la fileu masteratelor si doctoratelor in, bineinteles, “securitate nationala”.
    Odata pornita avalansa , lucrurile merg intr-un singur sens. Ascendent. Toti , incepand cu studentii si profesorii din universitati si terminand cu politicienii din partide si Parlament trebuie instruiti musai in domeniul securitatii nationale si chiar in stilul agentilor 007 :

    „ Credem că optimizarea formării culturii de intelligence a decidenţilor politici prin implicarea nemijlocită a Comunităţii Naţionale de Informaţii vizează următoarele aspecte:
    - reformarea politicilor privind managementul resurselor umane ale partidelor;
    - formarea elitelor politice să includă în mod obligatoriu pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
    - implicarea mediului academic (s.n.) în procesul de formare a elitelor politice în domeniul securităţii naţionale;
    - accesul la informaţii clasificate – condiţie pentru înscrierea pe listele electorale;
    - programe de formare continuă in domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.”

    “Formarea culturii de intelligence (s.n.) reprezintă, în opinia noastră o prioritate a oricărui demers educativ prin cunoaştere, iar coordonarea factorilor iar coordonarea factorilor implicaţi ONG – uri, medii academice, instituţii cu atribuţii îndomeniu să devină o nouă responsabilitate a Comunităţii Naţionale de Informatii.”
    Ion Duvac – Cultura de intelligence a decidentilor politici”
    http://documents.tips/documents/duvac-cultura-de-intelligence-a-decidentilor-politici-2007.html
    https://www.scribd.com/document/43797433/Duvac-Cultura-de-Intelligence-a-Decidentilor-Politici-2007

    Odata sparta gheata, infiltrarea si parazitarea mediului universitar si academic de catre structuri straine acestora s-a derulat in cascada. Universitatile au devenit brusc interesate de viitorul natiunii ( recte de securitatea ei ) aderand cu mare entuziasm patriotic la acest nou curent :

    http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    http://hiphi.ubbcluj.ro/licenta/securitate.html
    http://admitere.unibuc.ro/facultatea-de-sociologie-in-colaborare-cu-serviciul-roman-de-informatii-in-cadrul-programului-de-masterat-studii-de-securitate-analiza-informatiilor/
    http://www.unibuc.ro/facultati/administratie-afaceri/( inclusiv politicile publice, studiile de securitate și sociologia militară )
    http://iss.ucdc.ro/http://sas.unibuc.ro/studii_de_securitate
    Stafeta a fost predata mai departe onor Academiei Romane interesata si aceasta in mod patriotic de viitorul tarii , respectiv de securitatea ei .Aceasta institutie a patronat in 2012 o reuniune selecta a militarilor de cariera si a admiratorilor civili ai lor :

    CONFERINŢA „SECURITATEA NAŢIONALĂ ÎN SOCIETATEA BAZATĂ PE CUNOAŞTERE, INTELLIGENCE, CUNOAŞTERE STRATEGICĂ ŞI DECIZIE”.
    Bucureşti, 26 noiembrie 2012
    http://www.juridice.ro/231688/securitatea-nationala-in-societatea-bazata-pe-cunoastere-intelligence-cunoastere-strategica-si-decizie-bucuresti-26-noiembrie-2012.html
    In acest caz intre onor Academia Romana si celebra Academia de Stiinte ale Securitatii Nationale ( ASSN ) diferenta nu mai este una de natura si cultura , ci de grad.
    La nivel general, societatea romaneasca a mimat democratia si statul de drept , dar in realitate a virat catre o societate duplicitara de gradul II respectiv o societate a diversiunii si imposturii generalizate in care sub ceva se poate ascunde altceva , iar statul de drept este in pericol sa se metamorfozeze in statul penal(ilor) dupa principiul lagarului de la Kolîma in care exact cei care incalcasera legea se ocupau de respectarea ei.
    Aceasta stare de fapt este o posibila explicatie a intarzierii si blocajelor dintr-o societate infiltrata si parazitata de structuri necivile si marcata de paradoxuri. Nimeni nu si-ar fi imaginat vreodata ca un gardian din 1988 al Doinei Cornea se va metamorfoza intr-un lider al opozitiei politice din 2019 ( https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/amintirea-lui-d-ciolos-din-armata-despre-doina-cornea-am-inteles-ce-presupunea-rezistenta-in-fata-unui-regim-ce-insemna-teroare-923387 ) ), dar la noi realitatea depaseste de multe ori imaginatia .
    Marea intrebare in acest caz nu este ce au facut timp de 30 de ani politicienii si o clasa politica devenita penala ( este evident pentru toata lumea inclusiv pentru justitie ) , ci ce (nu) au facut in tot acest rastimp mediul universitar, academic, societatea civila si liderii ei .
    In acest context devine semnificativa o relatare a postului de radio Europa Libera care inainte de 1989 a vorbit pentru prima data despre agentii special instruiti in timpul comunismului ca sa actioneze dupa caderea acestui regim pentru a impiedica sau a intarzia trecerea la democratia de tip occidental.
    Concluzia este una singura. Daca in timpul comunismului filozofia autentica era posibila doar in afara zidurilor Facultatii de Filozofie inclusiv in varianta fara dinți ( exemplul tragic al lui Constantin Noica ) , in postcomunism filozofia a devenit acum posibila inclusiv in varianta ” cu grade” ( sta marturie tandemul si exemplul comic al Facultatii de Filozofie din Bucuresti ).
    Maktub (Asa a fost scris).

    • MariS spune:

      @Sergiu Simion: “Marea intrebare in acest caz nu este ce au facut timp de 30 de ani politicienii si o clasa politica devenita penala ( este evident pentru toata lumea inclusiv pentru justitie ) , ci ce (nu) au facut in tot acest rastimp mediul universitar, academic, societatea civila si liderii ei .”
      Raspunsul nu e greu de dat daca suntem sinceri: sa ne amintim de “Sfantul” Augustin Lazar, cel mai inalt magistrat al nostru de dupa ’89, care a foat “uns” ca procuror general al Romaniei de catre cine credeti? De catre chiar number one al nostru: prezidentul Klaus. Si apoi a mai fost si “preafericit” cu o pensie grasa de acelasi prezident. Ati auzit vreun repros din partea “elitei” societatii civile? Eu nu, doar alte premieri. De ce? Nu conteaza ca a fost prieten cu tortionarii pe vremea comunistilor, tot ce a contat a fost “sfintirea” unor dosare ale unor persoane importante, nu spui cine, si a faptului ca asigura transferul metodelor trecute impotriva unor persoane importante din PSD. Aceleasi colaborari “fructuoase” cu securitatea, dosare la comanda, ridicari de pe strada, etc. Nu conta ca mai picau si altii in plasa, ele erau victime colaterale. Nici macar stimabilul domn Liiceanu nu a suflat o adiere de critica macar, vizavi de personaj. Ce sa mai vorbim de altii? Dubla masura in toata regula.
      In rest autorul articolului are dreptate, doar ca nu spune si remediul. Ce trebuie facut? In primul rand eliminarea dublei masuri si in al doilea rand un invatamant care sa puna un accent mult mai puternic pe formarea CARACTERULUI. Fara caracter ne vom plange in continuare mult si bine…

      • Sergiu Simion spune:

        ” Raspunsul nu e greu de dat daca suntem sinceri (s.n.) : sa ne amintim de “Sfantul” Augustin Lazar (a ) s.n., cel mai inalt magistrat al nostru de dupa ’89, care a fost “uns” ca procuror general al Romaniei de catre cine credeti? De catre chiar number one al nostru: prezidentul Klaus. …(b)
        In rest autorul articolului are dreptate ( c) doar ca nu spune si remediul (d). ”

        …adica ceva de genul ” influentei razelor de luna asupra galosilor de guma” ca sa citam un celebru politician.
        Sa traducem acum ceea ce ati scris din romana in romana :

        1.Nu ati citit articolul …
        2.Nu ati citit comentariul…
        3.Nu aveti argumente…
        4. Recurgeti la diversiune ( a) (b)
        5. Printr-o prestidigitatie triviala ( d) validati articolul pe care de fapt nu l-ati citit (c) .

        Cu alte cuvinte este foarte comoda diversiunea si umbrela pseudonimului (no responsibility,etc. ), nu ?

  23. delia f spune:

    “The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity.”
    Wow, am ratat acest titlu la prima citire! What on earth is this? What does it mean? She came up with a political theory of her own? Is it about the communists or the nazis? Imi suna ca un non-sense, o prostie, dar gradina este mare si intotdeauna inveti ceva nou, deci trebuie citit, pentru confimare sau infirmare a primei impresii.
    I knew it! I had a bad feeling about placing of art and politics in the same phrase. It was about communists and it was French- Jacques Ranciere. Two blows in the head, considering that my favourite French are Cioran, Aznavour and Marguerite Yourcenar :-) Bloody hell!

  24. Sorin Popa spune:

    Savuroase imagini și savuroasă interpretare! Indiferent de regimul politic, arivismul nu va dispărea. Întâmplător, la noi are coloratura tovărășească a “reciclării” și a “clonării” (cum ați spus foarte corect) fiindcă solul lor de dezvoltare e asigurat de fosti comuniști sau inși suiți la vârf prin Sistemul Falsificării Absolute, care a fost comunismul. Plagiatul, în sensul ăsta, nu e atunci decât modalitatea up to date a falsului de a se reproduce. Ce e de făcut? După opinia mea, mai întâi, Saturn trebuie să își mănânce copiii.

  25. Dedalus spune:

    Storsul absceselor poate provoca unora nebanuite placeri estetice, constat.

    ()()()

    Educatia din Romania este cvasinexistenta. Nu pricep ce e mai mult de spus decat atat.

    Ca se vand diplome? Da, la toate nivelele, in toate formele si in toate scopurile!

    Ca nu stie nimeni nimic in ciuda acestor diplome? Mare noutate!

    ()()()

    Dar (pentru ca exista si un mare dar), dupa ce toata lumea “se crizeaza” in fata dezastrului, acelasi cor pune alta partitura si incepe sa laude bizonul dac pentru nebanuita sa intelepciune: cercetare excelenta, cei mai buni IT-isti, profesori exceleti dar neplatiti etc. etc. etc.

    Si uite asa constatam cu stupoare ca pe meleaguri dambovitene ce se naste din pisica se numeste leu.

    ()()()

    Domnule autor, cu tot respectul, m-am plictisit sa mi se tot arate ceea ce vad si singur si ceea ce cred ca majoritatea romanilor stiu demult: ca educatia din Romania e o catastrofa, la toate nivelele.

    Domnule autor, daca dorit sa faceti ceva util, veniti cu o propunere, cat de mare sau de mica, oricat de controversata ar fi! Dati o mana de ajutor, macar asa simbolic!

    Spuneti ceva, cum credeti ca ar trebui, ce credeti ca e bine. E clar ca aveti talent literar, stie toata lumea. Dar cu ce ne ajuta mai mult o descriere telentata a dezastrului, decat una schioapa ca stil?!

    Sigur, acum vor sari toti sa spune ca platforma nu e un loc politic, nu e un loc de solutii etc.
    Cum ar veni, platforma trebuie sa se pastreze un Zid al Plangerii curat si bine amenajat :-))

    ()()()

    “- Domle, ce frumos arde shura!
    – Pai pune si dumneata o galeata de apa!
    - Desigur, dar mai intai lasati-mi sa contemplu aerul universal, legatura elementelor asa cum este aceasta descrisa in inefabilul dans al scanteilor!
    - Domle, arde!
    - Stai sa fac o poza si sa il injur pe ala de a pus focul!”

    • delia f spune:

      @ Dedalus Plictiseala este un drept si o chestiune individuala. Chiar nu intelegeti ce inseamna un filozof , un intelectual si un poet? Ce importanta esentiala au in educatie, in formarea opiniilor si in societatea civila, numai prin faptul de vorbi si de a scrie. Sunt f. curioasa ce pregatire profesionala aveti.

      • Dedalus spune:

        Daca se refera la o situatie concreta precum cea din articol, autorul nu mai este un “filosof si poet”. Din simplul motiv ca nu a scris un articol filosofic.

        Iar daca un autor scrie despre ceva arhicunoscut, indiferent cat de talentat ar fi, nu vad care este relevanta sa pentru societate. Desigur, daca ar scrie un roman cu subiectul studiile de doctoral – da! De acord, ar fi important in sensul pe care il amintiti.

        Dar atat timp cat este descrisa o situatie reala, cu personaje reale, argumentul “discursului intelectual” nu mai tine. Nu mai vorbim despre dorinta din plan estetic, ci de un scop social. Sau socio-poltic, cum doriti.

        Un cetatean care scrie o carte de matematica isi asuma rolul de matematician, nu conteaza ca e de meserie sofer, arhivar sau filosof.

        ()()()

        Cat priveste pregatirea mea – asta nu priveste pe nimeni. Este o chestiune de eticheta pe net: nu se intreaba asa ceva, cine vrea sa spuna – spune singur. A intreba asa ceva, mai ales intr-un context aluziv, este o insulta grava.

        Dar inteleg dorinta de a divaga, atunci cand nu ai argumente. E simplu sa te referi la persoana din fata ta, te scuteste de efort intelectual.

        ()()()

        Daca se doreste un cor al aplaudacilor pe platforma, imi spuneti si eu unul ma retrag.

        Consider ca un intelectual are obligatii fata de societate. Acest lucru inseamna ca fie ramane in zona literara si scrie – in ordine, fie se angajeaza in dezbateri publice, dar atunci trebuie sa se conformeze regulilor acelui spatiu.

        Ce rost are prezentarea in cheie estetica a unor banalitati?!

        Educatia din Romania e pe butuci si altceva mai bun nu gaseste lumea de facut decat sa se delecteze cu prezentarea talentata (recunosc ca e un text frumos scris – fara niciun sarcasm o spun) a dezastrului!

        Ce minunat ne prabusim! Sa ne extaziem si sa aplaudam? Intelectualul trebuie sa fie dirijorul concertului Dezastrului, ca sa il apreciem?

        ()()()

        Cum vede autorul situatia manualelor? Ca doar are o editura.
        Cum crede ca ar trebui gesionate doctoratele? Ca doar stie despre ce e vorba.
        Cum ar trebui sa fie origanizate comisiile?

        Sunt doar cateva intrebari care imi vin in minte, poate nu cele mai bune, dar despre asa ceva este vorba. Cine ar trebui sa contribuie la combaterea dezastrului din educatie? Nu intelectualii?

        Dupa ce toata lumea se ocupa cu estetica si literatura, apare stupoarea ca … merge prost! Ca tinerii pleaca din tara, la studii sau la lucru.

        Oriunde te duci este loc pentru vaitat dar nu este loc pentru solutii. Intotdeuana altcineva trebuie sa se ocupe de lucrurile importante si intotdeauna locul lor e in alta parte.

        • delia f spune:

          @ Dedalus Cine trebuie, poate si este platit sa dea solutii este guvernul.
          A spune cuiva ” daca nu aduci solutii, taci” este o cenzura absurda si sinistra a libertatii cuvantului.

        • MariS spune:

          De acord cu dvs. ca nu e suficienta plangerea oricat de slefuita ar fi daca nu e insotita si de solutia problemei in cauza. Doar ca tinerii aplaudaci de azi nu stiu ca ii plagiaza pe cei de ieri, adica pe cei de pe vremea impuscatului. In plus, dubla masura nu le da voie sa vada adevarata dimensiune a problemei. Adevarul doare iar tinerilor imberbi de azi le sare instant mustarul daca nu canti in struna cu ei si cu idolii lor. Lucrurile tind sa se repete si prea putini observa asta. Dar continuati sa comentati, caci mai sunt si din cei ce va apreciaza.

    • @ DEDALUS

      „Domnule autor, cu tot respectul, m-am plictisit sa mi se tot arate ceea ce vad si singur si ceea ce cred ca majoritatea romanilor stiu demult: ca educatia din Romania e o catastrofa, la toate nivelele.
      Domnule autor, daca dorit sa faceti ceva util, veniti cu o propunere, cat de mare sau de mica, oricat de controversata ar fi! Dati o mana de ajutor, macar asa simbolic!
      Spuneti ceva, cum credeti ca ar trebui, ce credeti ca e bine. E clar ca aveti talent literar, stie toata lumea. Dar cu ce ne ajuta mai mult o descriere telentata a dezastrului, decat una schioapa ca stil?!”

      Domnule Dedalus,

      E, neîndoielnic, vina mea că nu m-am făcut înțeles. În naivitatea mea, am crezut, o clipă, că tocmai asta am făcut: că am venit cu o propunere, cu o soluție, și nu cu simpla re-descriere a dramei autohtone pe care o știm prea bine cu toții de ani de zile. Să încerc din nou.

      Mai întâi, vă rog să credeți că n-am scris niciodată la Contributors de dragul exhibării „stilului literar”. El nu e niciodată, pentru mine, mai mult decât o cârjă pentru o idee, o cale lină sau plăcută de acces la un sens pe care încerc să-l exprim. Ce îmi propun de fiecare dată este să înțeleg ce mi (ni) se întâmplă (nouă, oamenilor; sau nouă, românilor), asta fiind, cred eu, premisa bunei noastre funcționări în lume. Dacă odată cu mine înțeleg și alții, beneficiul există deja.

      Poate este un fleac și o banalitate faptul că în textul acesta cu Ștafeta răului am încercat să văd cum se trec și se preiau de la o generație la alta ritualurile răului apărute în România (formalizate, puse în practică, exersate zi de zi, devenite stil de viață), începând cu sfârșitul anilor ᾽40. Și cum, odată bătute în cuie vreme de patru decenii, ritualurile acestea au trecut, după 1990, pe celălalt mal al istoriei. În acest sens am vorbit de „generația reciclaților“ și de „generația clonaților“ („de tranzit“). De-abia după ce înțelegem că problema răului postbelic nu se rezolvă la noi pe cale biologică (cum s-a sperat o vreme – scăpăm de marile lichele, de „reciclați“, prin moartea lor bună – căci bună a fost și a lui Iulian Vlad, și a lui Vadim Tudor, și a lui Păunescu și a altor multe sute și mii de lichele de prima mână) și că, iată, avem de înfruntat noile contingente de lichele tinere care reproduc matrița celor vechi, se pune problema lui „ce e de făcut?“. Adică: cum scăpăm de vechiul algoritm de generare a răului, preluat cu succes de „generația clonaților“? Cum scăpăm de tiparul comunist de generare a răului, pesemne cel mai viguros și eficace din istoria omenirii?

      *
      Și acum ajung la al doilea punct, la reproșul dumneavoastră că nu fac decât să scriu „frumos“, dar că nu sunt în stare să fac nici o propunere, cât de mică o fi ea, numai propunere să fie.
      Pesemne că paragraful cu care se încheie „Avertismentul“ meu, în graba lecturii, a trecut neobservat de dumneavoastră. Îl reiau:

      „Ce am descris în aceste pagini nu reprezintă o văicăreală în plus, menită să amplifice starea de rău a unui popor care suferă de depresie. Dimpotrivă, dincolo de descrierea unei falange a ticăloșiei în acțiune, obișnuită să se recompună după orice obstacol apărut în cale, parabola acestei fabule este simplă: din timp în timp, lumea are nevoie, vorba lui Musil, „de oameni care nu pot să fie înregimentaţi minţind laolaltă cu ceilalţi.“ (Continuarea o găsiți în text)

      În acest paragraf este indicată soluția pe care mi-o cereți și care, culmea, ați văzut-o la lucru în eficiența ei în votul de acum două săptămâni. Ce s-a întâmplat acolo?
      Fiecare dintre noi, pe cont propriu, și-a făcut treaba de cetățean și s-a dus la vot. Adică exact ce nu s-a întâmplat în 2016. Treaba făcută de niște milioane de „indivizi“ (adică de cetățenii votanți care au ieșit unul câte unu și s-au dus la vot) s-a însumat într-o masă critică aptă să ne schimbe istoria de pe o zi pe alta. Treaba făcută de fiecare în parte la secția lui de votare a evitat, cred eu, erdoganizarea României prin trimiterea în pușcărie a celui care, dacă nu se mergea în felul ăsta la vot, se pregătea s-o facă.

      Ei bine, același lucru trebuie să se întâmple în fiecare zi, cu fiecare dintre noi, în micul spațiu public în care ne mișcăm: la serviciu, la școală, la facultate, în fiecare sector al capitalei, în fiecare oraș mare sau mic, în fiecare cartier, în fiecare cătun. Dar pentru asta sunt obligatorii două lucruri: înmulțirea oamenilor cu caracter (deci a celor care au câteva repere morale ferme). Îndeajuns de mulți încât, ca la vot, să facă masă critică. Și, în al doilea rând, o cantitate semnificativă de inși care s-au eliberat de frica de dinainte de ᾽90, precum și de lașitatea care i s-a adăugat după, deși acum nu ne mai sunt vizate viața și libertatea (acum a rămas înțelepciunea soft a lașității: să nu mă pun rău cu șeful, vai, ce-o să pățesc dacă ies din rând, de ce să-mi complic existența etc.).

      În textul meu apare personajul care întrupează soluția. Îi dau și numele – lector universitar Cătălin Cioabă – și spun că de fapt lui îi este dedicat textul, tocmai pentru că e cel care ne-a arătat prin exemplul lui „ce-i de făcut“. El s-a purtat în micul lui spațiul public, la el la slujbă, ca un om liber, care a acționat pe cont propriu, cu legea în mână, „înarmat cu caracter, inteligență și tenacitate“. Îi dau numele în text. Dacă în toate facultățile noastre ar apărea oameni „înarmați cu caracter, inteligență și tenacitate” asemeni lui, și cu un înnăscut simț al dreptății, nu ar mai exista în România doctorate plagiate, nu ar mai exista concursuri pe post cu câștigătorul stabilit înainte de concurs, Tudorel Toader nu și-ar mai băga fiul la Universitatea la care e rector (și, după ce ar fi pus umărul la năruirea statului de drept, nu s-ar mai fi putut întoarce ca rector la Iași, căci l-ar fi excretat colegii și studenții ca pe o rușine a jurisprudenței). Dacă în toate instituțiile bugetare ar exista destui inși „înarmați cu caracter, inteligență și tenacitate”, atunci s-ar forma o masă critică care nu ar mai permite existența unor prefecți, primari, consilieri, ștabi și ștăbuleți de tot soiul dedulciți la tiranie (un alde Mazăre, un alde Marius Oprișan, replicând scrâșnit inginerului care îi spune delicat că în cutare problemă tehnică bate câmpii – „băi, fii atent, să nu te mai prind că mă contazici pe mine în public, ai înțeles? “). Atunci neo-secretarii de partid comuniști travestiți în baroni locali ar dispărea în fața atitudinii neînfricate, a nemaimersului pe burtă, a invocării legii, a apărării demnității proprii, a revendicării dreptății până în pânzele albe.

      Vă trimit, dragă domnule Dedalus, link-ul unui video-clip al lui Cătălin Cioabă (https://www.facebook.com/watch/?v=660994541012108), postat de el pe facebook înainte de alegeri. Priviți-i frumusețea umană. Căutați soluția în el și în ce a făcut din clipa în care a realizat că ieșitul în stradă e doar jumătatea soluției. Și îmi permit de asemenea să vă citez un pasaj din acest video-clip:

      „Am ieșit în stradă când s-a dat ordonanța 13 , am protestat pe ger și zloată sau pe ploaie, pe caniculă, pe orice vreme, oricât de greu a fost.
      Dar, după cum știți, asta nu a stopat decât provizoriu abuzurile. Am învățat să fim solidari ca cetățeni, dar, în ceea ce privește stârpirea corupției, aproape nici un rezultat.
      Atunci mi-am zis că e cazul să mă întorc în „lumea mea”, în lumea universitară. Dar nu pentru a mă ascunde într-o carapace, nepăsător, ci pentru a lupta acolo mai departe. Căci corupție există peste tot. “

      Aici e soluția. Grație gestului lui Cătălin Cioabă, titlul de doctor al lui Ioan Vulpescu a fost retras, concursurile viitoare pe post nu vor mai putea arăta ca până acum, decanatul Facultății de Filozofie va trebui să dea socoteală pentru primirea la Școala doctorală a sepepistului Mlădinoiu, care și-a băgat în cap să devină doctor în filozofie fără nici o instrucție filozofică prealabilă. Îmi place de asemenea să cred că Liga Studenților de la Iași a colindat pe sub ferestrele rectorului Toader mai zilele trecute în urma celor petrecute recent la Universitatea din București.

      Dacă, dragă domnule Dedalus, sunteți gata să faceți „la locul de muncă“, în adunările de bloc, în relația dumneavoastră cu primăria și cu toate instituțiile statului care nu-și fac treaba, deși sunt plătite din banii dumneavoastră și ai noștri (inclusiv jandarmii care ne-au gazat pe 10
      august), în relația cu toți cei aleși să ne slujească și care ne batjocoresc – ceea ce a făcut Cătălin Cioabă la Facultatea de Filozofie și în marșurile #rezist (și ca el alte mii și poate milioane de oameni neștiuți), atunci veți avea răspunsul la „ce-i de făcut? “, pe care, regretând nespus, se pare că eu n-am reușit să vi-l dau.

      Domnul autor

      • laura spune:

        @Gabriel Liiceanu

        Domnule profesor dr. Gabriel Liiceanu,

        Sunt în preajma vârstei de 30 de ani. În scurta-mi viața de până acum, am avut nenumărate evenimente în care întâlnit și suferit efectele acestei ștafete a răului pe care o descrieți. Cred că toți am făcut-o. Nu am eu dreptul să cred că aș fi specială în această privință. Evenimentele nedrepte într-o societate nedreaptă sunt un soi banalitate. Asta, chiar dacă unele dintre aceste evenimente, m-au adus cel puțin o dată (în mod evident) în pragul morții.

        Prin conjunctura de a mă fi născut în ’90, am fost “îndoctrinată” într-un alt spirit (engleză înțelegeam și vorbeam de dinainte de vârsta de 10 ani, acesta nefiind un fapt lipsit de importanță în contextul educației mele). Acest spirit cere în mod necesar, ca o nedreptate să nu rămână așa cum frumos spuneți ne-răs-bunată. Pur și simplu, miza acestei aduceri la normal a lucrurilor e prea mare ca efect în viitorul nostru și al comunității noastre pentru a fi ignorată.

        Cu toate acestea, în lipsa unei expresii mai bune, de fiecare dată când am făcut demersuri în sensul restabilirii normalității am dat cu capul de un zid al abjecției, mizeriei și aberațiilor, zid de o asemenea creativitate a răului încât l-ar rușina până și pe Kafka. Or asta, nu doar din partea celor care ar fi trebuit să restabilească ordinea (eventual aceștia spunând o gogomănie de tipul “nu avem calculatoare să dăm mailuri, deci nu putem să facem ce ne ceri tu (WTF!?!)”), ci și din partea celor din jur. Am pierdut bani, nervi, timp și am auzit de atâtea ori “ești nebună” sau “ești prea mică să faci ceva” încât la un moment dat chiar începusem să cred că sunt și nebună și fără vreo putere. Mi-a fost foarte greu să-mi recapăt încrederea în mine.

        Deși da, aveți dreptate. Starea asta a lucrurilor nu-i decât un balon de săpun suflat de niște lași care îi intimidează pe ceilalți. Și au reușit, ne-au făcut să ne simțim proști, mici și fără putere în fața lor.

        Discutam chiar ieri, despre câți din generația mea au plecat din țară sau vor să plece. Or am ajuns cu toții (tineri pregătiți, habar n-am cât de bine, căci și asta e în dubiu acum, dar validați de companii din afară prin concursuri la care au candidat 300-400 de persoane pe loc) că dacă rămânem aici trebuie să ne ajustăm foarte mult pretențiile cu privire la realitate și la viitor. Nu am fost niciunul încântați de idee, chiar dacă ne dăm seama din experiența celor deja plecați că nu ne va fi ușor.

        Noi nu am primit nimic cu dedicație. Mă rog, probabil nici nu am fi acceptat să primim, căci suntem deja prea prinși în atâtea lațuri încât să ne mai punem și singuri jugul de gât ar fi chiar peste poate. Sau ba nu, am primit enorm de mult, căci am primit viziunea a ceea ce știm că ne dorim să avem în jurul nostru. Însă ce ne dorim în jurul nostru, ne costă și ne va costa enorm.

        Noțiunea de dreptate în această țară e un vis pe care poate dacă nu mai facem de acum prea multe greșeli, eu tot nu o să ajung să-l văd împlinit nici măcar parțial. De ce să fiu eu aceea care răs-bună? Prefer sincer să mă duc în lipsă de altceva să spăl vase prin țări mai puțin cinice și mai sănătoase la cap. Prefer să-mi ajustez așa așteptările. Alternativa este radicalizarea mea, compromiterea mea umană în vederea unui viitor mai bun pentru posibilii mei copii.

        Așadar, de ce să rămân? Ce speranță să am că voi vreodată “destul” sau că vom fi vreodată “destui”?

      • delia f spune:

        Fenomenele sunt reale si Gabriel Liiceanu le diagnosticheaza cu precizie. Cei vizati nu sunt plictisiti deloc. Dupa seria cu dracii, despre care am crezut initial ca este o exagerare/ exasperare, au contraatacat printr-o scrisoare colectiva, confirmand acuzatiile in full, iar acum, dupa descrierea fenomenului de predare a stafetei, nici mai mult nici mai putin decat un veteran comunist, Andrei Marga, a iesit la contraatac.
        Uff…

      • mihai spune:

        Domnule Gabriel Liiceanu,
        Este foarte adevarat ceea ce spuneti. Eu personal ma simt recunoscator pentru tot acest efort pe care il faceti.
        Eu cred ca una din probleme – imi cer scuze daca pare ceva banal sau prostesc, insa pentru mine e o problema de baza – este aceea in care o persoana in care se trezeste aceasta constiinta se gaseste DEJA, EA INSASI, in situatia in care locul ei de munca a fost “rezolvat” prin niste aranjamente mai mici sau mai mari. Este cazul, dupa mine, aproape intregului personal din sistemul medical, si aproape intregului personal din invatamant. Ca sa nu vorbim de sistemul juridic, politie, etc.. Este o plasa in care e prinsa o mare parte din populatia oarecum “educata” a tarii noastre. Care are tot interesul sa nu existe nici o schimbare. Intelectualitatea noastra este destul de captiva!
        Solutia, cred eu, vine (daca vine) din domeniul economic si al legilor. Ar trebui sa totul sa devina eficient d.p.d.v. financiar sau sa dispara. Avem nevoie de privatizare aproape totala si de piata libera nu numai in domeniul alimentelor, ci si al ideilor, al educatiei, al medicinei.

  26. Horia spune:

    De ce nu cresc florile la fel de multe ca buruienile?
    Buruiana creste de obicei acolo unde, mai intai, a săpat rădăcina altei plante si apoi, cu tupeu, isi infasoara vrejul exact in jurul plantei careia ii fura seva. Iar daca se poate , se urca si pe plantele din jur. Si creste buruiana fără rușine, in stratul cu flori, ca si cum ar fi si ea o floare , până când sufocă tot. Floarea insa, isi sapa singura locul.
    Asa si noi, si tara noastra cu pământ bun si flori frumoase, doar ca stam si ne uitam cum creste buruiana si nu o smulge nimeni. Pentru ca nu luam atitudine la modul concret si nu vrem să ieșim din zona de confort.
    A lua atitudine nu inseamna numai sa iesi in strada sau la vot. Inseamna ca in fiecare zi a vietii tale sa ripostezi la nedreptate si fata de dreptul care ti-a fost furat. Inseamna sa faci petiții, în scris, CU NUME ȘI PRENUME ( nu anonime) si sa ceri sa ti se îndrepte răul făcut, indiferent despre ce este vorba, sau cat de impamantenita este fapta rea care te-a supărat. Mai bine ma zbarlesc in scris, decat sa mârâi in gand frustrat. Stiu, e greu, nu e timp, multora le este inca frică, sau se justifica cu poezia arhicunoscuta si comodă ” oricum nu se indreapta nimic”.
    BA DA! Fiecare petiție scrisă e o buruiana smulsă!
    Nu poti sa speri la o grădina frumoasă și îngrijită daca stai si te uiti cum ti se incolacesc buruienile de propriile picioare!
    Se vor schimba garnituri întregi de politicieni, de profesori, de funcționari. Toți pleacă de la firul ierbii, dar nu trebuie lăsați să urce daca nu merita.
    Pare idealist, dar va asigur ca funcționează!

  27. Cinicul spune:

    Domnul Liiceanu ar trebui sa stie ca in Romania ștafeta răului are cel puțin 125 ani.
    Cand lui Caragiale i se refuza un fotoliu în Academie in favoarea unui neica-nimeni funcționa tot selectia inversă. Cititi lista membrilor pot-mortem ai Academiei și veți vedea că de acolo lipsesc și alte valori ale acestei națiuni, multi decedați înainte de 2
    1947.

  28. dominic diamant spune:

    Stimate domnule Liiceanu,
    Vă scriu din postura amărăşteanului Donchi din Dejagaskar, anonim şi planetar.
    Faptul că dv. executaţi o incizie extrem de dureroasă pe un organism putred şi fetid iar comentatorii se îmbulzesc să vă susţină sau să vă admonesteze că n-aţi făcut-o la timp
    faptul că gravul fenomen analizat caracterizează întreaga societate românească, puţini fiind cei curajoşi şi demni care să rezoneze în mod activ
    faptul că, într-un fel sau altul, întreaga lume este victima unui astfel de fenomen, demonstrează fără putinţă de tăgadă, că umanitatea se rostogoleşte vertiginos şi iremediabil pe toboganul care duce spre extincţie.
    Adevărurile clamate din păcate sunt ca nişte picături într-un ocean. Lumea, ca hipnotizată sau somnambulă, nu e dispusă să recepteze şi să ţină cont de ele, fapt ce face imposibilă o eventuală reechilibrare şi, în consecinţă şi în disperare de cauză, se angajează frenetic în modalitatea spectaculoasă şi spectaculară, asemenea pasagerilor de pe vaporul Titanic care s-a scufundat.
    Părerea mea personală este că astfel de dezbateri sunt prioritare şi necesare ca aerul iar mass media, în loc să ne(se) aburească la infinit cu sinstra realitate politică, ar trebui să le susţină la orice oră, pe toate canalele, în speranţa că poate, totuşi ne vom trezi. Aiurea ! Soarta noastră e pecetluită. N-o spun ca nihilist ci ca un om cu experienţă cu capul pe umeri.

  29. Absurdistan spune:

    Domnișoara, doamna, domnița (ce-o fi) Oana Șerban pare să fie în miezul multor prea multe ticăloșii academice – oarecum minore, pe măsura inutilității fundamentale a unei “facultăți” de filosofie.

    (Oare cum va fi supraviețuit, atît cît a făcut-o, Socrate, fără “tenure”? Sau Beethoven fără doctorat?)

    În 2011 Oana se strofoca în scrisorele demne de o parodie de Topârceanu, acum se pare că a devenit indispensabilă magiștrilor politruci pe care i-a sprijinit.

    Trebuie că are cu totul alte calități domnișoara, de o natură nemenționabilă, dar vă rog nu va gîndiți la vulgarități neavenite.

    Honi soit qui mal y pense, chiar cînd ai dreptate.

  30. Mircea spune:

    Alexandru Macedon a fost un conducător extraordinar.
    A ascultat sfaturile unui filozof ca Aristotel (plătit bine pentru sfaturile sale).
    Si se pare că sfaturile acelea l-au ajutat să ajungă până în India.
    Dar Alexandru Macedon a fost un conducător extraordinar…

    Figaro, bărbierul din Sevilla, era un burghez
    care-și câștiga traiul din servicii – era “Il factotum della città”.
    Și ca atare îi vindea excelenței sale contele de Almaviva
    sfaturi despre cum să o cucerească pe aleasa inimii sale….

    Sfaturi cum ar fi – să se travestească în soldat și să se prefacă beat.
    Și pentru fiecare din aceste sfaturi primea o monedă de aur.
    (ca să vă faceți o idee – o uncie de aur valorează azi 1,329.50 dolari americani)

    Și desigur – Almaviva era un aristocrat (aristocrație = puterea dată “celor mai buni”).
    Dar Figaro nu se simțea ofuscat de titlul de conte și-i lua taxa pe prostie.

    Premiera operei a avut loc în 1816 la un an după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo.
    Napoleon a fost finanțat de Rotschild. Inceputurile capitalismului…
    5 ani mai târziu Europa a fost zguduită de revoltele din 1821.

    Desigur… puterea ar trebui dată celor mai buni…
    Dar Figaro vindea sfaturi pe bani buni… :)

  31. Cinicul spune:

    Nu poti fi promotorul unor standarde morale ridicate cand ii dai in judecata pe cei care indraznesc sa spuna adevărul. Păcat ca s-a amestecat și Plesu in mizeria de mai jos.

    https://antoneseiliviu.wordpress.com/2019/06/11/liviu-antonesei-jurnal-de-pirit-34-primul-ter

  32. ion adrian spune:

    Acest text afisat intr-o universitate di Afrca de Sud este adevarul in jurul caruia ar trebui sa se structureze invatamantul oricarei tari:

    “Distrugerea oricărei națiuni nu necesită bombe atomice sau rachete balistice intercontinentale. Trebuie doar scăderea calității învățământului și permisiunea fraudei la examenele studenților.”

  33. Salutare tuturor!

    Da! Iinca un material excelent, marca Gabriel Liiceanu!

    ———————————————-
    @ Gabriel Liiceanu: Toata stima!
    ———————————————-

    Obisnuiti cu si partasi la realitatea curenta a Romaniei (macar prin acceptarea ei tacita atata amar de vreme) suntem, iata, din nou, inviorati de radiografia clara care ni se propune si de analiza exemplara a doua intamplari care ilustreaza cat se poate de bine definitia “generatiei clonate” ca rezultat al “transferului”. Ar fi insa cateva aspecte care, in opinia mea, plutesc neclarificate in subtext (fara sa fie vorba de o intentie a autorului in acest sens), lucruri asupra carora as vrea sa punctez cateva idei.

    In primul rand, am putea ramane cu impresia gresita ca ar fi vorba aici de doua intamplari de exceptie care intrerup o stare de normalitate continuata fara incidente intre cele doua evenimente considerate, intamplari care ne apar astfel a fi doua insule de neadecvare intr-un context satisfacator de larg de normalitate. Aceasta perceptie este total rupta de realitate. Nu este cazul. Nu este vorba aici de nici o insula si nici de o presupusa normalitate de principiu in care bunul simt sa fi guvernat majoritar pe terenul scolilor doctorale romanesti sau pe cel al concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice universitare, pe timpul scurs intre cele doua intamplari. Acestea doar ilustreaza – cum nu se poate mai bine – realitatea dominanta si continua dintre ele si definesc normalitatea de facto – care e mizerabila – exact asa dupa cum se poate constata in cele doua exemple. Normalitatea de principiu, bazata pe respectarea valorilor, a bunului simt, a regulamentelor si procedurilor – tocmai ea este exceptia insulara. Nu va faceti iluzii, dupa sustinerea publica, teza respectiva a trecut de validarea CNATDCU-Minister! Si daca a fost plagiata, nu este clar ca nimeni n-a citit-o inainte sa o valideze? Nu e clar ca toata lumea se acopera de proceduri si de hartii prin care, de fapt, se omite lecurarea tezei? Pe celalalta fata a acestei monede calpe e faptul ca si tezele bune raman necitite! Prin urmare, nu e vorba de nici o selectie (directa sau inversa), ci de arbitrar si de suficienta unor nevertebrate aflate in exercitiul discretionar al puterii cu care sunt investite.

    Daca intervievati membrii CNATDCU despre topul primelor 10 idei/demersuri stiintifice remarcabile ale anului, pe domenii (si pe anii de mandat), idei propuse in tezele de doctorat pe care le valideaza, veti ramane surprinsi: cu cateva exceptii, nimeni nu poate formula ceva articulat despre majoritatea tezelor pe care le valideaza. Ori, un membru CNATDCU ar trebui sa fie in stare sa tina o lectie si o conferinta de popularizare despre ideile propuse in tezelor de doctorat pe care le valideaza. Altfel, daca o teza nu merita acest efort de lectura, intelegere si popularizare, inseamna ca nu este realmente o teza de doctorat, ci cel mult, una de licenta, eventual nejustificat de voluminoasa (plagiata sau nu – este o alta discutie – o sa reiau mai jos).

    Desigur, girul autoritatii si notorietatii este esential in mecanismul clonare-transfer. Si nu e vorba ca Roman, Dumitru, Teodorescu, si Iliescu sunt acolo. E vorba ca pana si ei sunt acolo! Pana si ei fac asta! E o mare diferenta de nuanta! Si sunt acolo tocmai ca sa descurajeze orice opozitie insulara care ar putea aparea. Ma intreb cum ar fi sanctionat o universitate infiintata la 1600 prestatia a 4 domni care prin actiunile lor i-ar fi lezat imaginea? Si astfel ajungem la urmatorul punct, tot o intrebare: cine sa apere renumele universitatii cand auditul calitatii pe concursurile didactice si pe sustinerea tezelor lipseste sau este doar balet cu hartii?

    Cu argumentele de mai sus, vedem ca, de fapt, nu e vorba de exceptii negative surprinzatoare, ci de o politica a statului finantata, aplicata in mod consecvent si organizat. Toata lumea se acopera de hartii si nimeni nu mai citeste, pentru ca, de fapt, “se stie”, nu e nimic de citit – asta e normalitatea de facto – boala cu care ne-am obisnuit, impotriva careia societatea (academica) romaneasca nu-si gaseste sau formeaza anticorpi.

    Considerand acum plagiatul prin reproducere neinsotita de citare, el este doar una din formele posibile de teza nula valoric, cea mai triviala, cea mai abrupta, brutala si cea mai usor de depistat (pana si de catre un elev slab din ciclul primar) – dovada exercitiului de putere discretionara facut de nevertebrate, dupa cum ziceam. Avem apoi plagiarismul rafinat, intortocheat, pentru detectia caruia cultura cititorului trebuie pusa bine la bataie. Si mai avem, desigur, teze neplagiate, total originale – si totusi total lipsite de valoarea pe care ar trebui s-o demonstreze o teza de doctorat – teze care raman la stadiul unui exercitiu de investigatie pre-doctorala ramas neterminat si care nu are puterea sa ateste imersia si ancorarea profunda a autorului in stiinte prin campul de interes considerat. A mai ramas de mentionat ultima categorie, cea mai defavorizata, anume cea a tezelor de doctorat muncite bine, autentice, in care poti gasi rezultate remarcabile si originale (teoretice si/sau aplicative). Despre majoritatea acestora nu se discuta aproape niciodata public, iar acest lucru este foarte, foarte rau! Pe de o parte nu exista suficienti cititori curajosi care sa asume public concluziile lecturarii unui text original (o lectura grea!), si, pe de alta parte, nu exista suficient public educat cu apetit pentru receptare. Game over!

    Sa ne gandim acum, oare ce ar fi de facut?
    Desigur, trebuie sa acceptam ideea ca vindecarea sociala este un proces controlat tehnic. M-am mai referit la acest aspect in niste discutii pe care le-am avut cu cativa membrii #rezist. Vindecarea se face tehnic, prin legiferare. Am iesit in strada cat am fost tanar si am vazut cum atata energie pozitiva care s-ar fi putut consuma intr-un proces de legiferare s-a pierdut intarziind astfel, cu ani de zile, desfasurarea unei istorii abrupt pozitive a Romaniei! Apreciez #rezist dar nu pot sa mai cred in nici o miscare de strada care nu coaguleaza finalizari legislative. Sa ai posibilitatea sa strangi 80`000 de semnaturi pentru a initia o lege si sa n-o faci este – iertata sa-mi fie opinia – o chestiune de activism social efervescent dar imatur. Sper ca miscarile de tip #rezist vor deveni curand suficient de tehnice si mature incat sa produca rezultat in procesul de legiferare. O idee care poate fi dezbatuta public si in jurul careia se poate coagula o masa critica de sustinatori ar fi urmatoarea: Titlul de doctor este un titlu de stat, iar falsificarea lui (ca obiect sau ca procedura de obtinere) trebuie sa se pedepseasca cel putin tot asa de dur ca falsificarea bancnotei.

    Enunt: Falsificarea titlurilor are caracter penal. Toti cei implicati in falsificarea titlului de doctor, cu intentie sau din neglijenta, vor fi pedepsiti in solidar cu: interzicerea dreptului de a alege si a fi ales timp de 10 ani, interzicerea pe 10 ani a dreptului de a mai lucra pentru institutiile statului, organismele finantate de acesta si companiile in care statul este parte/actionar, cate 10 ani de munca la matura si lopata in folosul comunitatii, in cea mai mare piata publica centrala a orasului de rezidenta/domiciliu si vor fi obligati in solidar si in parti egale la restituirea cu titlu executoriu a tuturor resurselor financiare pe care statul si tertii lezati le-au cheltuit in vederea acordarii sau in consecinta acordarii titlului falsificat, de la inceputul programului doctoral si pana la data constatarii nulitatii titlului si parasirea functiilor in raport cu care nedetinerea titlului este o incompatibilitate.
    Intrebare: daca legea ar fi atat de corecta in recompensarea nerusinarii celor care falsifica titluri de doctor, credeti ca ar mai exista cazuri?

    Tot ce pot sa sper este ca, in timp, societatea romaneasca se va activa in profunzime si va deveni una tehnic competenta sa intre in procesul de legiferare opunandu-se astfel eficient normalitatii de facto pe care cu totii am trecut-o cu vederea si sub tacere atatia ani. Ramane sa vedem in ce masura liderii de opinie cu notorietate si influenta in societate vor asuma si ei sa popularizeze ideea unor demersuri tehnice implacabile de eradicare a acestui tip de infractionalitate extrem de malign pentru societatea in ansamblul ei.

    Nu in ultimul rand as vrea sa comentez ceva si pe problema asumarii. Roman, Dumitru, Teodorescu, Iliescu si-au asumat ceea ce au facut prin prezenta lor, prin discursul lor acolo. Noi cei de aici suntem capabili sa asumam contrariul a ceea ce au facut ei? Da sau nu! Suntem si noi capabili sa asumam, simultan, cu modestie, propria opinie si propria identitate in slujba unui bine social pe care ni-l dorim implinit? Fiindca, daca nu le asumam, nu suntem cu nimic mai buni decat ei!
    In plus, mai avem aici si privilegiul de a ne cunoaste intre noi si de a ne bucura impreuna de niste materiale de calitate! Asa ca, dragi cititori, va poftesc respectuos la a va semna replicile, la a da consistenta unei identitati acelei opinii pe care o sustineti (un contact, un profil web). Semnand schimbati lumea in care noi si copii nostri vom trai! Nu semnati? Atunci ei au invins deja! Si vor ramane invingatori pana cand semnati! Legiferarea (binelui de maine) e pe baza de opinie asumata prin semnatura azi! Fiti mandri si deschisi! Nu aveti de ce sa va rusinati sau de ce sa ramaneti in anonimat! Nu va mai lasati intimidati! Semnati!

    Altfel, o sa stam aici in anonimat, sa inventam si rontaim concepte precum “generatia clonata” si “transfer”, o sa malformam limba fortand sinonime pentru “infractori” si “infractiune” – cum ar trebui sa fie calificate legal, de fapt, lucrurile despre care vorbim.

    Precizez si sustin prin semnatura proprie ca textul de mai sus este doar o opinie politica a subsemnatului si nimic altceva! :-)

    Nicolaie Popescu-Bodorin
    http://lmrec.org/bodorin/



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Wage led growth e doar un nume sofisticat pentru ceea ce numim de obicei, in termeni si mai "tehnici...

de: r2

la "Direcții alternative în economie"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)