Resentimentul este o stare de spirit dureroasa si intunecata, o macinare launtrica necontenita, o gelozie abisala si o invidie nascuta din constiinta marginalitatii. Resentimentul este axiofob, doreste nivelarea, anihileaza meritele in numele formulei „Las’ca stim noi”.
Nu e vorba aici despre constiinta nefericita din Fenomenologia spiritului de Hegel, despre o negativitate ce-si afla sensul intr-o neliniste creatoare. Resentimentarul nu se intreaba de ce a ajuns pe acest taram fara sanse, prefera sa-i acuze pe cei care nu-l acompaniaza in directia sterilitatii, a eternului bombanit. Culpa este intotdeauna a celuilalt. Esecul provine din malefice conspiratii. Resentimentarul erudit se plange ca nu este admirat indeajuns, ca i se ignora pedantele tomuri. Resentimentarul ignar biciuieste tot ce-i apare-n cale, se pretinde iconoclast, heterodox, deschizator de drumuri, demolator de tabu-uri, in speranta ca va fi luat in seama. Resentimentarul fanatic, acel true believer despre care a scris Eric Hoffer, destesta lumea asa cum este ea oranduita, nu este un revoltat in sensul camusian (o conditie normala in timpuri de criza si nu doar atunci), ci un exaltat monoman care crede ca detine cheia pentru fericirea umanitatii (Robespierre, Cernisevski, Neceaiev, Lenin, Trotki, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao, Enver, „Che” Guevara, Ceausescu, Pol Pot, Mengistu). Istoricul Richard Pipes nu gresea atunci cand definea intelligentsia radicala rusa drept „intellectuals craving for power”, un grup de indivizi pentru care nu exista alta cale de afirmare istorica decat completa, absoluta anihilare a ordinii stabilite. Resentimentarii detesta stralucirea naturala, fara focuri de artificii, schimbarile incrementale, intelepciunea neincruntata, moderatia necrispata, libertatea interioara traita ca o experienta fireasca.
Social, resentimentul capata forme diverse, intotdeauna menite sa gaseasca tapi ispasitori pentru propriile infrangeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentara, la fel ca si anti-americanismul, desigur cu distinctiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestavilite, clocotitoare si de nedomesticit. O ura uneori refulata, rationalizata, camuflata, dar nu mai putin vicioasa si sufocanta. O configuratie a aversiunii, a saraciei etice si a unei umanitati atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba in volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, aparut in 2010 la editura Curtea Veche, calduros prezentat de Dan C. Mihailescu in emisiunea „Omul care aduce cartea”. Public mai jos textul prefetei pe care am scris-o pentru aceasta carte. Le multumesc si pe aceasta cale celor care au contribuit la volum, de la Mihai Sora, Sever Voinescu si H.-R. Patapievici la Marta Petreu, Teodor Baconsky si Mircea Cartarescu (imi cer iertare ca nu dau aici toate numele, selectia este aleatorie) si a carui coperta, cat se poate de percutanta, ne-a fost cu generozitate oferita de marele artist Devis Grebu.
Secolul al XX-lea, ale carui prelunigiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, memorabil analizate in scrierile unui J. L. Talmon, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei.
Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii coprespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange. Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann, traia experienta vieneza prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.
Utopie, demonism, resentiment
Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.
Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente. Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.
Resentiment sau redemptiune?
Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii. O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul. Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheama oftică. Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie. Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere. In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura. Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.
Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator. Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om. Acestea au fost gandurile care m-au indemnat sa lanzez pe blogul meu personal o dezbatere despre rolul resentimentului in lumea de azi. Nu a fost nicicum scopul meu de a directiona discutia catre tensiunile politice din Romania acestui deceniu, nu am trimis vreun plan tematic ori vreun chestionar. M-am adresat unor intelectuali, prieteni de valori si idei, i-am solicitatat sa spuna ce cred pe un subiect care apare frecvent in vocabularul polemic al timpurilor noastre. Le raman indatorat pentru textele trimise. Nu am avut alt ţel decat clarificarea unui spatiu psiho-politic si cultural-simbolic, decelarea functiei resentimentului in organizarea urii, in negarea dreptului la diferenta, in coordonarea unor campanii fals-culturale menite sa-i anihileze valoric pe cei care nu vor sa cedeze strategiilor uniformizante. Multumesc revistei Verso, profesorului Andrei Marga si lui Vlad Muresan pentru publicarea dosarului despre resentiment in numarul din 1-15 aprilie 2010. Ganditor de care ma simt apropiat in efortul de a intelege mitul marxist si reverberatiile sale in lumea de azi, Vlad Muresan a redactat cu generozitate acest dosar si m-a ajutat in chip decisiv in pregatirea volumului. Multumesc domnului Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche, pentru deschiderea dovedita si spijinul dat aparitiei acestei carti care ar putea, sper, contribui la depasirea multor neintelegeri conceptuale (si nu numai) din viata publica romaneasca.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
[…] Vladimir Tismăneanu, despre eșec, resentiment și neputință. […]
In aceasta analiza cred ca important este obiectul urii. Prin atasarea ei de proprietatea privata capata forme reale si personajele sunt identificabile. Ura de clasa insa atasata de valori, sisteme soaciale construite pe sisteme de gandire determina o disipare favorizata de negare care in final ne poate conduce la a nega existenta fara a insemna ca nu exista. Sistemele colectiviste sunt construite pe colectivizarea negarii superioritatii alteia decat a colectivitatilor si se supun principiului majoritatea conduce, minoritatea se supune. Ce sisteme democratice functioneaza pe principiul majoritatii decat cele colectiviste si pot fi ele numite democratice? Minoritatea este negarea insasi, obiectul urii sau neinduratorii cuvant al carei etimologi poate spue multe.
Foarte, foarte, foarte interesant articolul, din punctul meu de vedere, si bine venit.
Multumesc!
…iertam, dar nu-i uitam !
Resentimentul e secreţia sufletească a mediocrităţii şi a inferiorităţii contrariate. De pildă, există inşi cărora gloria cutărui contemporan le strică somnul, tensiunea arterială şi siestele. Incapabili de recorduri savuroase, excelenţă mentală ori isprăvi de letopiseţ, aceşti jochei ai Neantului îşi fac agendă mârşavă, căutându-şi satisfacţia în tablouri cu zâne terfelite, premianţi comatoşi, eroi sabotaţi şi genii obnubilate. Neputându-se acomoda cu un portret estompat şi mişcându-se permanent între veleitarism şi obidă, mediocrul egolatru îşi „sublimează” acest calvar adoptând insigna demascatorului încercănat, deturnându-şi insomniile către obstinaţia pamfletului vâscos, a denunţului suprarealist, a faulturilor obscene. Adversarul, identificat din rândurile elitei, trebuie arătat cu degetul, scos de sub plapumă, jupuit de prestigiu, lovit sub centură. Demitizat şi, cu militantă acreală, demonizat: ca profitor astuţios, ca mentor libidinos, ca uzurpator îmbuibat, ca stricător de suflete. Astfel, până mai ieri anonim sau palid, bârfitorul zelos îşi obţine, prin hulă – când pedantă, când şmecherească – râvnita felie de mondenitate. Sensibil la o închipuită hipnoză a compatrioţilor, el devine detectiv (fantezist), apoi procuror (inflamat) şi gâde (jouisseur). Face rating, e inclement şi demolator, smulge gheare camuflate, divulgă turpitudini nebănuite. Apoi, în răsfăţul unui public de rinoceri, surâde. Şi-a dat, în sfârşit, un destin…
Resentimentul s-a nascut in mintea chinuita a unor elite care si-au pierdut maretia spoleita de irealitatea pe care ei au creat-o. Elitismul nu dainuieste ci se demonstreaza matematiceste iar atunci cand nu e posibil se striga pompos in fraze stiintifice nihiliste.