I
În aceste rânduri de început, încerc să spun de ce ar interesa pe cititorul străin de lumea literară toată această agitație în marginea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia.
Fiindcă e mai mult decât o chestiune literară; în joc nu e doar un premiu, fie el oricât de prestigios – ci o chestiune de morală publică.
Sunt tot mai convins că, în chestiunea premiului Eminescu, este vorba de fapt despre un caz de ceea ce s-ar putea chema „trafic de prestigiu”.
Aș numi „trafic de prestigiu” acea situație în care o persoană își cauționează prin prestigiul profesional faptele reprobabile și culpele din alt domeniu de activitate. E un transfer simbolic prin care e mereu inocentat, orice ar face.
Se ia, de pildă, un rector prestigios și se așază în fruntea unui institut cultural de elită. Îl face țăndări în câteva luni; dacă protestezi, ți se răspunde imediat: „Ce vorbești, omul e un rector (ba chiar un ministru, ori chiar filozof) excepțional!”.
Se ia un cadru didactic de la Harvard și se face ministru de finanțe. Oricâte trăsnăi ar face și ar zice, oricât usturoi ar mânca, ți se va spune: „Nu se poate, domnule, nu miroase câtuși de puțin – e absolvent de Harvard, nu uita!”
Se ia un profesor universitar, se face prim-ministru; după ce va fi închis pentru corupție, lumea va spune indignată: „Cum au putut, domnule, să-i facă una ca asta – omul e totuși profesor universitar!”
Etc. E limpede, cred, ce vrea să zică „trafic de prestigiu”.
Ceva asemănător se întâmplă de ceva vreme cu faptele președintelui USR Nicolae Manolescu. Toate îi sunt inocentate de meritele criticului literar (extraordinar, nu încape vorbă) Nicolae Manolescu.
Vei observa că dă afară din redacții scriitori pentru delicte de opinie? Ți se va răspunde urzicat: „Lasă vorba, tinere, acesta e un mare critic literar!”
Vei spune că cenzurează colegi la România literară? Ți se va închide gura sec: „Da, dar habar n-ai ce însemnau cronicile lui înainte de Revoluție!”
Va cere cineva, fie el și Florin Iaru, să se reconstituie procesul de vot în cazul unui premiu de mare prestigiu? „N-am auzit de tine”, îi va spune marele critic, „ești un invidios, treci și scrie-ți cărțile”. Iar publicul va spune: „dacă așa spune un mare critic, așa trebuie să fie”. Iar președintele USR Nicolae Manolescu va fi iar făcut scăpat de criticul literar numit, aproape întâmplător, tot Nicolae Manolescu.
Prin urmare, cititorule, ar trebui să te intereseze cazul ăsta, chiar dacă nu ești filolog, fiindcă traficul de prestigiu ne-a făcut zile fripte tuturor.
Și trebuie să învățăm să-l recunoaștem – și să nu-l acceptăm.
Nimeni nu are dreptul să ne fraudeze, oricât de reputat profesional ar fi.
Nu după prestigiu trebuie evaluat omul. Ci după fapte îi vei cunoaște, se spune în textul clasic.
Iar faptele nu arată, de data aceasta, deloc bine.
Să le vedem, așadar, bob cu bob.
II
Au trecut deja patru zile de când scriitorimea română se agită în chestiunea premiului Mihai Eminescu – Opera Omnia de la Botoșani. Pentru inerta noastră breaslă, la care orice minune ține o treime de zi, e deja remarcabil de mult.
Îndeajuns, în orice caz, pentru a schița un raport de etapă – pentru a vedea cum stăm, adică, după tot ce s-a spus. Și, poate mai ales, după ce nu s-a spus.
Există, de fapt, două linii de discuție. Le iau pe rând.
1) Avem, pe de o parte, Apelul semnat de câteva zeci de scriitori din toate generațiile de la optzeciști încoace. Se cere în el demisia juriului în urma erorii flagrante de a-l premia pe Gabriel Chifu – poet onorabil, dar în nici un caz de nivelul excelenței (pe care un asemenea premiu îl presupune). Un juriu care nu poate face diferența între valoarea poeziei lui Gabriel Chifu și valoarea celorlalți competitori e, evident, ineficient. Mecanismul lui e undeva gripat și, indiferent de valoarea oamenilor care-l compun, trebuie înlocuit cu un altul.
În ce privește Apelul, am avut câteva reacții.
a) A lui Nicolae Manolescu. A fost o reacție temperamentală, mai agresivă în fond decât a semnatarilor Apelului. Nu poți răspunde unei reacții legitime de stupoare indignată cu arogantul: „mergeți să vă scrieți cărțile!” Pe cine trimite domnul Manolescu la scris? Pe Octavian Soviany? Dar, Dumnezeule, a umplut deja două rafturi de bibliotecă cu poezie, proză, traduceri – toate superlative! Pe Florin Iaru? Pe Emilian Galaicu-Păun? Dar ei tot scriu, de treizeci de ani încoace!
Cui spune, apoi, domnul Manolescu: „n-am auzit de voi!” Lui Andrei Terian, căruia i-a coordonat doctoratul? Celor premiați de „România literară”? Și de Uniunea Scriitorilor? (Sunt destui printre semnatari.) Sau, pesemne, celor premiați de Academia Română? Sunt și din aceștia.
În fond, ce încearcă domnul Manolescu este să acrediteze ideea că semnatarii Apelului sunt niște poeți invidioși pe succesul altui confrate, niște neica nimeni în care vorbește resentimentul. Or, se vede că e fals: e vorba și de poeți, dar și de prozatori, și de critici, și de traducători – aproape toți laureați ai celor mai prestigioase premii din România.
Încercarea aceasta de a deplasa discuția nu e demnă de un președinte al Uniunii Scriitorilor. Și, de altfel, arată că domnul Manolescu nu vrea să discute fondul chestiunii: anume premierea unui poet în dauna altor confrați, mult mai prestigioși & meritorii. Iar faptul că evită această discuție nu-l avantajează deloc.
b) A lui Mircea Martin. Este vorba despre o scrisoare deschisă, publicată în Observator cultural. E o reacție mult mai așezată, evident de bună-credință, în care se poartă cu adevărat un dialog. Lămurește una dintre întrebările fundamentale din Apel – anume de ce nu au fost premiați, înainte să dispară dintre noi, Alexandru Mușina & Traian T. Coșovei: fiindcă, spune domnul Martin, juriul lucrează cu nominalizările care i se dau. Alege, care va să zică, dintre cele câteva nume indicate de organizatori. E limpede că, pe viitor, juriul va trebui să dețină și prerogativa nominalizărilor.
Admite, apoi, „clara diferență de valoare” dintre Ion Mureșan, Marta Petreu, Mircea Cărtărescu, pe de o parte, și Gabriel Chifu, pe de alta. Și ne întreabă dacă am fi reacționat la fel dacă dl Chifu nu ar fi fost director executiv la România literară și vicepreședinte al USR. Da, domnule profesor, am fi reacționat la fel; fiindcă centrală în Apelul nostru e doar chestiunea adevărului poeziei – toate celelalte circumstanțe (agravante, admit) fiind… circumstanțiale.
Apoi, dl Martin trimite la propria laudatio – pentru a se vedea felul în care își reprezintă domnia sa personal poezia lui Gabriel Chifu. Într-adevăr, e un text exact, fără ditirambi jenanți, ba chiar dimpotrivă, cu destule distinguo-uri și bemoli la cheie, din al cărui subtext reiese limpede că poezia d-lui Chifu, în fond, e departe de excelența presupusă de acel context festiv. Textul, într-adevăr, îi face cinste criticului Mircea Martin; dar nu explică și nu justifică prin nimic alegerea juriului condus de președintele Mircea Martin. Cum spuneam mai sus, dacă un juriu nu poate distinge între asemenea „clare diferențe de valoare”, admise de propriul președinte, atunci acel juriu trebuie să plece.
Pe lângă explicații, scrisoarea domnului profesor Martin naște alte câteva întrebări importante. Iată-le:
i) Profesorul Martin se întreabă: „Sincope au fost, într-adevăr, dar nu cumva diferenţa de nivel şi sincopele înseşi corespund situaţiei din teren, din terenul poeziei româneşti contemporane? Mai avem astăzi, oare, un poet de talia lui M. Ivănescu, a ultimului Doinaş, a ultimului Cezar Baltag?” E evident că, în intenție, e o întrebare retorică – indicând subtextual un categoric răspuns negativ.
Ei bine, ba da, avem astăzi poeți oricând comparabili cu aceștia: Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Constantin Acosmei sunt, fiecare, lideri strălucitori ai unor generații de poeți, oricând egali cu cei indicați de domnul profesor. (Nu vreau să spun că ar trebui premiat Constantin Acosmei, născut în 1972, cu acest premiu pentru întreaga operă; nu încă, adică. Ci doar să arăt că, în fiecare generație din anii 80 încoace, există poeți extraordinari, demni de un premiu de acest prestigiu.)
Prin însuși faptul că pune această întrebare, și mai ales că ea i se pare retorică, domnul profesor Martin arată că am avut dreptate atunci când, în Apel, am presupus că membrii juriului nu mai disting corect valorile din generațiile postoptzeciste. Am avut dreptate – o constat cu părere de rău.
ii) Profesorul Martin vorbește despre un președinte de jure, în persoana domniei-sale, și unul de facto, în persoana profesorului Manolescu. Există prevăzute în regulament aceste două funcții, cu atribuțiile distincte ale fiecăreia? Se spune cumva în regulament că președintele de facto poate interzice membrilor juriului să comunice între ei? Și că el e singurul care are în orice moment acces la datele votului – pe care nimeni altcineva nu le poate verifica?
iii) Profesorul Martin nu spune dacă dă sau nu curs cererii lui Florin Iaru de reconstituire a voturilor din primele două tururi de scrutin. Lucru esențial, după cum o să vedem mai jos.
2) A doua linie de discuție pleacă de la o anchetă a lui Florin Iaru, publicată în Cațavencii. Coroborând informațiile din ancheta lui, Florin Iaru crede că Nicolae Manolescu a condus toată procedura votului prin telefon, astfel încât să nu existe proces-verbal, și că a modificat numele câștigătorului real, așa cum rezulta el din voturile juriului. Prin urmare, conchide Iaru, „ne aflăm în fața unui caz de manipulare și fals în acte publice, făcut cu bună știință”.
După cum se vede, acuzația lui Florin Iaru e mult mai gravă decât conținutul Apelului, care lua în calcul doar un malpraxis profesional; ea îl privește strict pe Nicolae Manolescu – al cărui interes imediat ar fi să lămurească lucrurile, reconstituind cu transparență deplină procesul de jurizare. Dacă există procese-verbale și acte doveditoare ale votului, domnul Manolescu ar trebui să le facă de îndată publice. Nu doar fiindcă și finanțarea premiului se face din bani publici; ci fiindcă și onoarea domniei-sale are de suferit tot public.
De altfel, chiar dacă nu-i privește direct, toți membrii juriului ar trebui să aibă același interes: să probeze public că președintele breslei lor a procedat corect. Tăcerea lor prelungită nu poate însă decât să adâncească suspiciunea și să dea și mai multă greutate presupunerilor lui Florin Iaru.
Cert e că, la această a doua linie de discuție, n-a răspuns încă de fapt nimeni.
Avem, prin urmare, două linii de discuții.
La cea dintâi, privind acuzația de malpraxis, a răspuns președintele juriului – cu bună-credință, dar determinând alte întrebări privind procedurile & regulamentul premiului, în siajul celor anterioare. Și probând faptul că, într-adevăr, pentru președintele juriului nici un poet ulterior lui M. Ivănescu, Șt. Aug. Doinaș sau Cezar Baltag nu mai atinge excelența.
La cea de-a doua, privind acuzația de manipulare și fals în acte publice, n-a răspuns încă nimeni. Ceea ce e deja foarte grav.
Dacă membrii juriului cred că, prin tăcerea lor, îl protejează pe domnul Manolescu, atunci se înșală. E în interesul tuturor ca lucrurile să se clarifice. Altfel, există o limită dincolo de care solidaritatea devine complicitate.
Dincolo de orice discuții posibile, domnul profesor Mircea Martin a dovedit, prin răspunsul său, că îi pasă. Oare profesorilor Ion Pop și Alexandru Cistelecan nu le pasă? Dar celorlalți membri ai juriului? Sunt printre ei oameni care îmi sunt modele – nu doar intelectuale, ci și umane. Mă refer, ca să fie limpede, la Ion Pop și la Alexandru Cistelecan. Au acceptat să facă parte din comisia mea de doctorat, acum zece ani. În teza mea despre Mircea Ivănescu arătam, printre altele, cum un fost doctorand al conducătorului meu de doctorat scrisese o teză, tot despre Mircea Ivănescu, atribuindu-i fraudulos acestuia poeme scrise de Radu Andriescu, Daniel Bănulescu etc. Țin minte cum Ion Pop s-a uimit atunci, aflând că respectivul doctorand devenise doctor, și a întrebat indignat: „Dar ce, conducătorul tău de doctorat nu are lentile?”
Vă întreb și eu acum: domnule Ion Pop, domnule Alexandru Cistelecan, nu aveți lentile? Nu puteți vedea cât de nedrept e totul? Se prea poate ca Florin Iaru să aibă dreptate – caz în care ați fost manipulați fără rușine. Și se cuvine să reacționați. Sau, dimpotrivă, se prea poate ca el să se înșele – iar acuzațiile lui să fie nedrepte. Caz în care de asemenea se cuvine să reacționați. Numai vorbind deschis despre ce s-a întâmplat se poate face lumină. Numai acceptând soluția propusă de Florin Iaru: reconstituirea voturilor din primele două tururi de scrutin. Atât de simplu e.
Sunt convins că, dacă dumneavoastră veți accepta această reconstituire, toți ceilalți membri ai juriului o vor face. Niici unul dintre ceilalți nu va avea argumente să tacă, atunci când niște oameni de prestigiul dumneavoastră vor vorbi.
În caz contrar, tăcerea dumneavoastră nu va mai fi, cum am spus, solidaritate. Ci ceva cu totul nedemn de acele două modele majore ale mele.
Pe care tăcerea dumneavoastră le erodează neîncetat.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Pe mine mă preocupă un aspect din replica d-lui Manolescu, care poate părea, raportat la articolul de mai sus, cel puţin în parte off topic. Eu îl găsesc însă deosebit de semnificativ pentru modul în care judecă domnia sa lucrurile.
Citez:
„Eu sunt în miezul lucrurilor literare, de multe nume care semnează protestul nici nu am auzit. Pe alţi semnatari, i-am debutat în România literară, revistă condusă de Gabriel Chifu.”
Nu am mai întâlnit până acum folosirea verbului „a debuta” ca verb tranzitiv decât la nişte antrenori de fotbal, care mereu „debutează” pe câte un jucător. După părerea mea, această formulare este nu numai un barbarism lingvistic, dar şi o nepermisă bagatelizare a meritului celui care debutează.
Aveți perfectă dreptate. E o probă a aceleiași mentalități hiper-autoritariste.
În plus, e și inexact – nu cred că vreunul dintre semnatari a debutat în „România literară” condusă de Gabriel Chifu.
Ci, eventual, în cea condusă de Nicolae Manolescu.
Ceea ce încearcă în fraza aceasta dl Manolescu e să transfere ceva din prestigiul personal înspre Gabriel Chifu.
Foarte clară intenţia, aveţi dreptate. Conotaţia freudiană a expresiei „i-am debutat” (la fel ca de exemplu „card de fidelizare”) a fost însă ceea ce m-a frapat pe mine cel mai mult.
O expresie care va face epocă: ”Trafic de prestigiu”. Imdediat îmi vin în mine trei nume: Radu Beligan, Sergiu Nicolaescu și Adrian Păunescu. Și. o Doamne, cîți mai sînt.
Din păcate, aveți dreptate întru totul – sunt atât de multe nume care ne vin instantaneu în minte.
Poate fi numai o impresie de-a mea, un exercițiu de wishful thinking – dar aș zice că traficul acesta de prestigiu începe totuși să fie denunțat mai amplu.
poate toti or fi luat exemplu de la Geniul Carpatilor,ierou intre ieroi
Asa pare sa fie. Functioneaza subconstient la foarte multi, acest exemplu comportamental. Cred ca dl Iohannis a caracterizat adecvat acest fenomen, precizand despre modelul sau ca este „toxic”.
” E limpede că, pe viitor, juriul va trebui să dețină și prerogativa nominalizărilor.”
Nu e limpede deloc. In orice caz, nu este in practica premiilor prestigioase, inclusiv a Premiului Nobel. Motivul este simplu; creste probabilitatea favoritismului.
De data asta cred că vă înșelați, domnule profesor. În cazul premiului Nobel, juriul (să-i spunem astfel) nu poate face nominalizări dintr-un motiv simplu: nici un academician nu poate cunoaște toate literaturile lumii. Prin urmare, conform regulamentului, persoanele sau instituțiile contactate de Comitetul Nobel își trimit nominalizările – și „juriul” decide care sunt plauzibile și care nu.
Prin urmare, Comitetul Nobel face nominalizări bazate pe alte nominalizări.
http://www.nobelprize.org/nomination/literature/
De asemenea, Academia Goncourt își decide singură nominalizații.
http://academie-goncourt.fr/
Etc.
Aveti dreptate. Regula inidcata de dumneavoastra se aplica si in cazul unui important premiu britanic:
THE MAN BOOKER PRIZE FOR FICTION
The Man Booker Prize is awarded annually by the Booker Prize Foundation to the author of the best (in the opinion of the judges) eligible novel.
Each year’s panel of judges is chosen with the advice of the Booker Prize Foundation Advisory Committee, and is appointed by the Booker Prize Foundation. The prize is administered by the Foundation’s Literary Director.
The judges are responsible for compiling a longlist of 12 or 13 books – ‘The Man Booker Dozen’ – and from this a shortlist of 6 books from which they then choose the winner.
:) Cioran a refuzat toate premiile literare care i au fost acordate. cu exceptia primului. era tinar si avea nevoie de bani (nu de distinctia n sine). in sfirsit, scrisul era o terapie pentru el si poate o desfatare pentru cititorii care puteau patrunde astfel in mintea umana. geniile n au nevoie de nici o confirmare. lui edison i a filat o lampa si a lasat in urma lui becul (sa i lumineze si pe altii)
romania este o lume bolnava. a valorilor inversate. singura cale a nulitatilor de a scapa de foamete este sa acceada in ierarhia birocratica (institutii ale statului). asadar hotia, minciuna, ingroparea n titluri academice isi gaseste astfel o explicatia. inflatia de experti, doctori / academicieni, generali / maresali din nefericire nu va atenua mizeria
De acord. Dar o funcționare corectă a mecanismului premiilor poate, totuși, asigura o bună practică a lumii literare.
Și o bună funcționare a sistemului literar.
În State, de exemplu, un premiu literar prestigios poate influența pozitiv o carieră academică, crește tirajele, aduce un plus real de prestigiu.
Toate acestea se întâmplă fiindcă lumea știe că premiile se dau „pe bune”.
Dacă s-ar întâmpla la fel și la noi, dacă premiile s-ar acorda așa cum trebuie vreme de măcar un deceniu – sunt convins că sistemul literar s-ar igieniza simțitor.
E unul dintre motivele pentru care scriu aceste texte – care, cum e lesne de ghicit, nu-mi procură nici o plăcere.
Va propun sa infiintati un premiu, chiar daca onorific, pe baza numarului de exemplare vandute de catre fiecare poet in parte. Este un lucru relativ usor de controlat (editurile va pot oferi datele de care aveti nevoie) si reprezentativ, in masura in care literatura este scrisa pentru a fi citita si nu doar analizata/criticata de catre profesionisti.
Desigur, puteti afirma ca valoarea unei opere nu se regaseste integral in priza la public si ca exista volume „dense” greu de digerat de catre cititorul obisnuit. Ei bine, eu unul nu vad valoarea pentru cultura nationala a unui volum de versuri care poate fi apreciat (era sa scriu „ingurgitat”) doar cu DEX-ul intr-o mana si un dictionar de neologisme in cealalta.
Simpla parere de inginer care nu intelege macar geniul lui Rothko sau Pollock ;)
Dacă am judeca după criteriul acesta, poeți precum Ion Barbu sau Mallarmé ar fi nuli.
Ce să mai vorbim de muzicienii de la Stravinsky încoace.
Oricât e de nedrept, poezia e o artă de avangardă; e normal să fie mai întâi pricepută de un număr restrâns de persoane..
Iar daca acceptam orice aberatie ca fiind expresie artistica ajungem sa apreciem vestita Merda d’artista „creata” de Piero Manzoni.
P.S. De la Stravinsky incoace s-au intamplat multe in lumea muzicii: Philip Glass, Arvo Pärt etc. (la etc. ar trebui sa insir peste 100 de discuri din colectia personala).
Of, of, câte bătăi de cap, polemici zgrunțuroase, pasiuni încleștate, pumni verbali, zic eu, pentru nimic. Stau și mă întreb dacă Eminescu s-ar fi bucurat sau nu să primească premiul Eminescu, din partea unui juriu condus de Manolescu, care, oricât l-am scărpina între coarne, este doar un biet critic, adică un scriitor (poet) ratat.
Ca să fiu sincer, eu nu l-am citit nici pe Manolescu, si nici vreun alt critic, dar asta nu m-a împiedicat să citesc literatură sau poezie și să mă bucur de ea, așa cum am crezut eu de cuviință.
Nu resimt absolut deloc lipsa criticii, în schimb mi-ar lipsi enorm litaratura sau poezia, premiată sau nepremiată de vreun juriu aiurea.
Manolescu este in mare parte o creatie de management cultural al anilor ’60. In peisajul infectat ideologic al acelor ani reprezenta o gura de aer curat, normal. Ceilalti erau fie ingenuu pervertiti, fie deliberat ticalosi. Beneficiind de conjunctura familiala si de ceva intuitie, Manolescu exploateaza conjunctura momentului si ramane normal. Normalitate care frapa in context si-i creaza renumele. Masura lui adevarata o da momentul post ’90 cand apar termene de comparatie. Istoria lui este subtire. Dar si aici are avantajul scuzei legat de varsta. Una peste alta a fost mai mult un norocos.