Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Troienele lui Andrei Şerban în Iaşi. Din ontologia spectatorului căzut de pe scenă

Ioana Repciuc decembrie 20, 2012 Cultura, Opinie
4 comentarii 2,528 Vizualizari

Puţine experienţe de spectator rămân vii în memorie, peste ani. O mulţime de circumstanţe motivează sau anulează  receptarea profundă a artei cu care intri în contact. Multe dintre aceste circumstanţe sunt intens subiective. Receptorul de artă se manifestă în relaţie cu desfăşurarea dramatică în conformitate cu propriile experienţe, percepţii, a trecutului şi prezentului personal, mai precis, vine cu o încărcătură de neanulat. Şi atunci cum să ajungi la spiritul fiecărui individ care te priveşte şi să îi creezi impresia covârşitoare că i te adresezi, că spre el, spre întrebările lui, este adresat actul tău artistic, că replica ta ar putea fi un răspuns la una dintre neliniştile lui, că strigătul tău este ecoul uneia dintre nemărturisitele lui crize existenţiale. Desigur, multiple teorii ale receptării artistice au sondat această problematică, şi nu este scopul acestui text să refacă mult prea cunoscute traiectorii literare sau filosofice. Tocmai de aceea, pentru sporirea autenticităţii şi alungarea unei apăsări livreşti care ne îndepărtează frecvent de naturaleţea cu care ne apropiem de cultură, voi renunţa la privirea literară, concentrându-mă doar pe experinţa pură a spectatorului care am fost eu însămi la un spectacol de neuitat. Cred că una dintre cele mai valoroase şi, e drept, utopice, cronici de spectacol ar fi cea rezultată din scanarea tuturor impresiilor trezite de operă în fiinţa tuturor spectatorilor prezenţi. În ciuda imposibilităţii acestui proiect, am la dispoziţie mărturisirea propriilor mele impresii.

Noapte de iarnă, sfârşit de săptămână,  15 decembrie 2012, clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, cu organizarea Operei Naţionale ieşene, Troienele lui Euripide. O piesă pusă în scenă de Andrei Şerban, cunoscut regizor român consacrat în străinatate şi rar întâlnit pe scenele ţării sale de origine adună lume multă şi bună, personalităţi culturale, politicieni, artişti, profesori, simpli ieşeni, interesaţi de petrecerea culturală a timpului liber. Foaierul teatrului, proaspăt renovat, pare neîncăpător şi vibrează a nerăbdare. Până aici, nimic excepţional. Blazonul regizorului era suficientă garanţie a unei seri speciale. Îndepărtarea de obisnuinţă începe abia când, la intrare, ni se explică faptul că nu vom avea un anumit loc în sală, pe un scaun, ci vom participa la un spectacol interactiv, că actorii ne vor purta spre alte spaţii ale clădirii. Sună cu adevărat neconvenţional, dar nu sunt uimită. Puţinele informaţii pe care le am despre tipul de teatru pus în scenă de Andrei Şerban îmi sunt de ajuns pentru a accepta pactul lipsei de confort. Îmi alung speranţa de a mă odihni aşezată într-un fotoliu de catifea roşie, inevitabil aşteptat după frigul şi zăpada de afară.

Şi, într-adevăr, spectacolul nu debutează prin convenţionala separare dintre sală şi scenă, printr-o amorţire a simţurilor motorii ale fiinţei din public şi lăsarea acţiunii în întregime pe seama calităţilor celor de dincolo de cortină. Din contră, pornim la drum, spre culise. Semi-întunericul de pe culoarele fruste accentuează senzaţia de aventură, aşa cum se întâmplă în preambulul povestirilor fantastice. În foaier ni se spusese deja că vom participa la finalul războiului troian. Până aici, anunţata interacţiune şi co-participare e întrutotul conform programului. Tinerii îmbrăcaţi după simpla modă antică ne cheamă spre un spaţiu care pare neîncăpător. Ne strângem unii într-alţii, trăind la unison avertismentul profetic al tobei atinse cu gesturi largi, rituale, de un tânăr cu chipul concentrat exclusiv asupra ritmului. Suntem grăbiţi, interesaţi să ne asigurăm un loc în mulţime, unul care să nu ne îndepărteze prea mult de centrul lăsat liber al culiselor, acolo unde se vor ivi personajele. Imediat, în spaţiul care mai rămăsese între noi şi perete apare şirul fecioarelor troiene, flancate de tinerii ahei cuceritorii. E înlăturată din costume orice trimitere la mesaje beligerante sau militare, tinerii aceştia nu sunt îmbrăcaţi în soldaţi, iar singurele lor arme sunt vergi foarte lungi de lemn. Numai povestea atât de cunoscută a cruzimii învingătorilor îndreptate spre cei învinşi, urmărită de Euripide în tragedia sa, putea să lămurească relaţia de dominare a femeilor jeluitoare de către bărbaţii din jurul lor. Mulţi dintre vecinii mei de culise tresar  când aud pentru prima dată combinaţia inegalabilă dintre strigăt, plâns şi cânt a corului feminin. Mirajul creat de acest fundal sonor este dublat de folosirea exclusivă a limbii greceşti vechi. Prin urmare, plonjăm dintr-o dată în trecut. Limba e o perfectă maşină a timpului, destinată să ne transporte dinspre propriile noastre războaie profane, sociale, economice, civice, spre tristeţea sacră a victimelor celui mai cunoscut război din istoria culturală.

Urmăm, ca într-o procesiune, şirul femeilor Troii şi a paznicilor lor. Dar noi nu suntem invadatorii, ci ni se permite să recreăm grupul înfiorat al oamenilor cetăţii, spectatori ai propriei istorii crude de atunci, poate la fel de inocenţi în pasivitatea şi slăbiciunea lor ca şi noi înşine, în prezentul nostru, cetăţeni incapabili să reacţionăm în forul civic unde ne sunt decise destinele. În pelerinajul nostru spre centru, ne ferim de picioarele de lemn ale dispozitivelor asamblate pe scenă ; actorii ne avertizează grijuliu să ne ferim şi, uimitor, inclusiv regizorul Andrei Şerban, cu chipul grav, face acest rol de ghid, apărut dintr-o dată, neprogramat, printre actori. Nu mi se pare incompatibilă nici expresia sa încruntată, nici prezenţa sa, căci suntem în culise, locul din care pesemne orice regizor veghează la modul în care sunt desăvârşite indicaţiile sale.

Dincolo de orice, sunt sigură că impactul cel mai puternic l-a avut asupra noastră limba aceasta stranie, de două ori străină ; o dată istoric şi cultural, şi încă o dată fonic. Ne despart de utilizarea ei vie secole de alte înfrângeri şi alte victorii şi ne e greu să acceptăm că iluzia artistică ne este oferită tocmai refuzându-ni-se instrumentul esenţial al semnificaţiei. Privesc spre chipul bătrânului de lângă mine care-şi susţine cu greu trupul obosit în mulţime. Mi-amintesc grija de a-l proteja de propriile mele mişcări stângace, în încercarea de a-mi găsi echilibrul, atunci când soldaţii îşi făceau loc în faţa noastră şi ne trimiteau semnale să ne retragem şi mai în spate. Mi-aş dori să citesc pe chipul său efectele întâlnirii cu obscuritatea aceasta lingvistică. Nici tânăra studentă sau elevă din dreapta nu pare să accepte cu deplină uşurinţă lipsa „subtitrării”.

Mai târziu, când vor apărea în scenă protagonistele, femeile celebre ale Troiei, fărâme de sens se înfiripă în mintea noastră. Ne servim de memoria culturală şi receptăm prezenţa Andromacăi şi a Hecubei, recunoaştem frumuseţea Elenei şi nebunia Cassandrei. Aud în spatele meu şoaptele bucuroase ale identificării. Din întâmplare, o zăresc în apropiere pe o vestită profesoară de la catedra de limbi clasice a universităţii ieşene. Prima reacţie a fost de invidie, căci ea e o fiinţă privilegiată, una dintre cele care poate descifra cântecele oraculare ale Cassandrei şi retorica gravă a reginei-mamă. Imediat însă îi deplâng condiţia, bucurându-mă de accesul liber pe care eu şi majoritatea camarazilor mei de suferinţă lingvistică îl împărtăşim. Cântecul vechi al Troienelor răsună cu mai mult freamăt în noi, tocmai pentru că e detaşat de orice referinţă. Încerc să fac abstracţie până şi de puţinele cuvinte greceşti pe care le ştiu, să uit că, la un moment dat, am avut parte chiar şi de traseul turistic pe meleagurile Asiei Mici, acolo unde se presupune că ar fi stat cândva măreaţă Troia.

Şi atunci înţeleg că acesta e pactul suprem al neconvenţionalului pe care Andrei Şerban ne cere să-l acceptăm. Să păşim în teatrul său renunţând la sofisticatele sau săracele noastre bagaje culturale, la prejudecăţile teatrologice care ne-ar putea în mod facil conduce la a-i asocia arta cu teatrul crud al lui Artaud, cu laboratorul lui Grotowski sau cu munca actorului condusă de Stanislawski. Ar trebui poate să nu ne amintim de succesul pe care această punere în scenă l-a avut în avangarda teatrală americană, în anii 70, la New York; să uităm – dacă ştiam cumva – că Euripide a scris acest text la începutul secolului al V-lea din cealaltă eră, pentru a descrie teroare resimţită de puţinii locuitori ai Troiei decimarea lor în război; să ne delimităm de propriul nostru eu încărcat de convenţii, de timpul şi de spaţiul pe care îl părăsisem ajungând aici.

Suntem purtaţi dinspre culise spre scenă, fără însă  să se schimbe în vreun fel decorul frust şi aproape bezna. De jur împrejurul pereţilor, sus, deasupra capetelor noastre, doar înguste platforme de lemn susţinute de scări. Într-adevăr, nu suntem într-o bogată cetate antică, ci într-o ruină a ei. Îmi amintesc, vinovată, cu incapacitatea mea de a mă elibera cu totul de asocieri culturale, că teatrul lui Andrei Şerban este creat pentru a reface unitatea pierdută a centrilor fiinţei noastre, cel motor, cel psihic şi cel intelectual. Mişcarea de translaţie pe care suntem nevoiţi să o facem de la stânga la dreapta sau din faţă în spate, atunci când corurile sau personajele ne cântă şi ne cheamă din diferite unghiuri, apărând neaşteptat, mă face să conştientizez că şi noi, spectatorii, lucrăm cu propriul corp spre completarea acestui spectacol, deşi aceste limitate întoarceri sau freamăte ale noastre nu se compară cu zbaterile ample ale femeilor Troiei.

Deşi sunt deja afectată de vocea intensă a Hecubei şi de cântul oracular al Cassandrei, prin care vorbeşte Apollo şi  zeii îşi transmit sentinţele lor aspre, nu mă găsesc suficient de pregătită pentru a asista la cutremurătoarea scenă a violenţelor asupra corpului Elenei. Efectul sporeşte cu cât îmi este foarte aproape căruţa în care e purtată, prin mulţime, fragmentele de lemn aruncate spre ea de actori, cu defăimare, îmi ajung aproape de faţă, iar suliţele izbite violent de podea îmi răsună puternic în picioare. Şi scena în care mama Andromaca, pregătindu-şi fiul, pe copilul de doar 5-6 ani, Astyanax, de moartea sortită prin decizii politice, se petrece la doar un metru de ochii mei. Sunt iarăşi greu de redat efectele create de pătrunderea, printre noi, cetăţenii ad hoc ai Troiei răvăşite, a diverselor personaje, purtate în cuşti de lemn sau pe braţele tinerilor bărbaţi, procesiuni ghidate de unii dintre ei, cu rolul bine definit de a despărţi în două valurile mulţimii. La un moment dat, atunci când moartea îşi face loc, ca unic deznodământ posibil al acestei acţiuni, suntem protejaţi de cruditatea ei printr-un abur-fum care ne separă şi mai mult de realitate, dar şi pe unii de alţii, deşi suntem atât de aproape încât ne putem auzi tresăltările şi respiraţia.

În fine, vine şi căderea; adevărata ferocitate a regizorului apare abia acum şi, de data aceasta, se îndreaptă asupra noastră. Este vorba de ridicarea cortinei, pe care o întrevedem acum din cu totul alt unghi decât eram obişnuiţi. Şi suntem îndemnaţi spre sală, spre frumoasele şi comodele noastre fotolii roşii de catifea ; vedem pentru prima oară în această seară lumina cristalelor veneţiene, rafinatele ornamente baroce, culorile primitoare. Dar coborâm de pe scenă ca forţaţi să ne naştem, să ne acomodăm brusc ochii cu lumina caldă, după ce părăsisem întunericul funest al Troiei, obligaţi să acceptăm ruptura bruscă dintre cântecul antic al tragediei şi istoria recentă, izbitor de recentă a atmosferei în care a zeul acestei lumi era Alecsandri şi replicile cele mai savurate erau cele în stricata franceză de mahala a Chiriţei. Dintr-o dată, mi se schimbă imaginea despre paradis. Cu siguranţă, nu îngerii rococo de pe tavanul sălii îmi sugerează fericirea eternă.

Şi decăderea spre sală, dintr-un paradoxal rai al tristeţilor, se continuă pe scenă. Din fericire, experienţa noastră recentă ne face acel spaţiu mult mai accesibil, îl privim cu familiaritate, fiindcă abia ne-am desprins de acolo. Tema care domină toate scenele următoare este, iarăşi, cea a căderii. E vorba de o alunecare de pe un imens plan înclinat, postat în centrul scenei, cu scopul de a sugera Marea Trecere, moartea Troiei, a eroilor ei, dar mai ales alunecarea notelor din cântecul femeilor. Bocetul lor funebru este unul dintre cele mai sugestive ecouri ale stingerii şi nu mă pot abţine să nu îi găsesc apropieri tulburătoare cu cântecele de înmormântare din folclorul nostru arhaic. Şi, iarăşi, mă gândesc la inspiraţia pe care un alt mare nume românesc din teatrul universal, Eugen Ionesco, o găsea în Cartea tibetană a morţilor, pentru a crea un teatru al absurdului. Mâinile troienelor urmează aceaşi mişcare descendentă, cerşind parcă îndurare. E o rugăciune sonoră, dublată de una mută, dar niciuna nu se îndreaptă către zei, aşa cum nici bocetele ţăranilor noştri nu izvorăsc din vreun gând la ajutorul divin. E un cântec pentru oameni, atât cei care ştiu să cânte, cât şi cei care ştiu să asculte, cei decăzuţi din graţia de a fi pe scenă, dar dăruiţi, tocmai de aceea, cu privilegiul înţelegerii.

Aşa cum spuneam la început, sunt sigură că spectacolul ne-a trezit conştiinţele şi a avut în mod variat efecte asupra fiecărui dintre noi. Dincolo de diferenţe, consensul apreciativ e probat de entuziasmul cu care publicul a acordat actorilor jertfa de aplauze, prelungită timp de vreo zece minute. Salutului lor antic li s-a răspuns însă stereotipic şi contemporan prin pocnirea palmelor, ca semn cultural al aprecierii. Daţi-mi voie să spun că a existat o puternică împotrivire a corpului meu de a da ghes acestei reacţii gregare de bucurie. Atunci când trăieşti o tragedie nu mai poţi fi zgomotos decât cu riscul de a atenta la însăşi efectele pathosului antic asupra fiinţei tale. E adevărat, trasee culturale extrem de lungi au demistificat relaţia noastră originară, nemediată de asamblaje estetice şi raţionale, cu tragicul şi cu pateticul. Până şi limba noastră profană a decăzut atât de grav sensul pathos-ului antic, un termen de specialitate desprins din universul autosuficient al teatrului şi demitizat apoi în lume. A existat un singur moment de coerenţă acustică al aplauzelor noastre, atunci când tobele tinerilor antici au venit generos să le ofere ritmicitate.

În final, Andrei Şerban a apărut pe scenă, vizibil emoţionat pentru că se afla pentru prima dată în postura de a vedea acest spectacol pus în scenă ca operă muzicală, aşa cum fusese iniţial creat de compozitoarea sa, Liz Swados, cea care-l însoţea acum la Iaşi. Regizorul ne-a oferit şi una dintre cheile de interpretare mai generală a tipului de regizare propus de el pentru textul atât de vechi al lui Euripide, aceea ce a fi capabilă să se plieze perfect pe nenoricirile şi slăbiciunile oricărei societăţi româneşti. Referinţa la istoria noastră prezentă a fost ultimul gest de cădere, cel care ne-a readus iremediabil pe zăpada rece din care ne desprinsesem cu două ore în urmă. Sunt sigură însă că Troienele au fost înţelese şi de către cei câţiva spectatori care, poate, au venit în acea seară la teatru cu ignoranţa fericită că vor asista la un spectacol… de sezon. Pentru câteva clipe, aş fi preferat să fiu în locul lor.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Sincretismul artistic din fiecare spectacol conceput și realizat de către Andrei Șerban generează invariabil catharsis, acea misterioasă combinație de milă și groază, atât față de cele întâmplate pe scenă, cât și față de revelația fragilității umane. Această esențială luciditate empatică pe care o trăiești în receptarea artistică evidențiază, deopotrivă splendoarea spiritualității și, respectiv, a faptului ireductibil de a fi om.

  2. eu****** spune:

    Este minunat articolul.
    Mi-a produs o mare bucurie.Multumesc!

    Tare mult mi-ar fi placut sa fiu la aceea reprezentatie.
    Ma bucur ca cineva care a fost prezent a reusit atat de bine sa descrie toate emotiile traite.

    Ca de obicei Andrei Serban creaza un univers, creaza un experiment si trairile suferite de spectator cred ca sunt menite sa te ajute sa ajungi undeva, pe alte trepte.

    Tot la fel creaza si Lucian Pintilie in filmele sale.

    Ceea ce ma surprinde de fiecare data, fie la Andrei Serban, fie la Lucian Pintile, este puterea degajata de scene, imagini. Este ceva mult peste literea unui text, este o simbolistica si in acelasi timp este un izvor de energie. Este ceva care ramane mereu prins de suflet si nu pleaca de acolo.

    Imi aduc aminte ca eram destul de mic cand am vazut filmul “Padurea Spanzuratilor” in regia lui Liviu Ciulei si nu am uitat subiectul filmului si nici chipul celui care traia drama. Si acum cred ca as putea sa desenez chipul celui chinuit. La fel nu am uitat piesa montata la Bulandra “Furtuna”.

    Repet, o mare bucurie acest articol, il consider un cadou trimis de la distanta!

    Sarbatori fericite!

  3. Despre Opera spune:

    Am fost acolo, în Troia, și acum 20 de ani, la TNB și acum la TNI…
    De 20 de ani mi-am dorit să revăd Troienele și să scriu despre asta:

    http://despreopera.wordpress.com/2012/12/16/troienele/

  4. costina spune:

    Regret ca nu am fost acolo… dar iti multumesc ca ai reusit nu doar sa reconstitui atmosfera, ci si sa patrunzi in sufletul devastat de modernitate al unui spectator neconventional…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioana Repciuc


Ioana Repciuc

Cercetător ştiinţific în etnologie la Academia Română din Iaşi (din 2006), doctor în filologie (2011) la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. În prezent, luc... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)