Ceea ce se li intimpla in prezent sistemului financiar si statelor care inca il sustin imi evoca o scena din Maestrul si Margareta de Mihail Bulgakov. Un anume Woland, magician si alchimist, adunase toata lumea buna a Moscovei intr-o sala de spectacol de magie. La un moment dat, dintr-o miscare de bagheta a lui Woland, incep sa curga din abundenta bani asupra spectatorilor. Cei mai multi spectatori nu numai ca isi indeasa bani in buzunare si in genti bani, dar se si trezesc imbracati in haine foarte scumpe si elegante. La iesirea din sala de spectacol, in strada, toti acesti bani se transforma in pulbere. Iar hainele cele scumpe dispar asa cum au aparut, prin magie. Numai ca spectatorii ramin si fara hainele cu care venisera la spectacol. Ramin pur si simplu in pielea goala.
Cei din sala au crezut, pentru ca au vrut sa creada sau pentru ca au fost naivi, ca banii si hainele sunt reale. Au avut incredere ca sunt reale. Cind au iesit din sala de spectacol, magia s-a stins, ei revenind la realitate. Increderea a disparut. La fel si banii si hainele. Toti l-au considerat pe Woland un escroc, dar putini si-au dat seama ca fara increderea lor in magician (voita sau naiva), actul de magie nu era posibil.
La finalul cartii, Bulgakov ne dezvaluie ca Woland era Lucifer, diavolul in in persoana.
Asadar, daca ai incredere, faci bani cit sa dai din belsug si altora. In lipsa acestui ingredient, nu mai valorezi nimic.
Alchimistii nu cautau numai piatra filosofala, ci si o metoda de a transforma orice metal in aur. Nu se stie daca a existat vreodata aurul alchimistilor, dar se stie ca un aur cam de aceeasi factura au creat si continua sa creeze bancile si institutiile financiare pe baza increderii investite de toata lumea in hirtiile emise de ele, cu sprijinul fatis al bancilor centrale si al statelor (leverage). Cele mai valoroase astfel de hirtii dar si – in acelasi timp – cele mai evanescente sunt CDS-urile, instrumentele financiare derivate care si acum masoara riscul de faliment al unui stat si costul la care se poate imprumuta. Credit default swap (CDS) este un schimb de riscuri de faliment al debitorilor, mai precis, al oricarui debitor, de la instalatorul Joe, care isi cumpase un apartament in Miami, desi nu avea un job, la corporatistul Costel, care isi cumparase pe credit casa, masina propie, masina pentru nevasta si masina pentru familie, pina la statele din zona PIIGS si din zona Euro. Adica un pariu ca toti acesti debitori (imprumutati tot la banci) vor da, sau dupa caz, nu vor da faliment. Adica un joc de poker intre finantisti si magicieni ai banking-ului. Se estimeaza (a se vedea Blythe Masters, 2011, scrisa de un anume Iovanovici, ziarist la postul de radio francez Revue de presse internationalle) ca in lume exista cel putin 55 de mii de miliarde USD (55 de trilioane) creati prin aceste CDS-uri, bani care sunt tot atit de evanescenti ca si „banii” oferiti cu atita marinimie de Woland naivilor sai spectatori.
Tranzacţiile profesioniştilor, mai ales cele denumite în mod tradiţional comerciale, au în general caracterul unor contracte comutative, fiind făcute cu intenţia ambelor părţi de a câştiga (win-win situation). Este fără îndoială că riscul în afaceri nu este o condiţie de valabilitate a actului juridic implicat, ci un element fără de care tranzacţia în cauză îşi pierde caracterul profesional: operaţiunea în cauză nu mai este o afacere, ci un cadou, iar activitatea organizată pe care o desfăşoară profesionistul nu mai este o întreprindere, ci un joc în care toate cărţile câştigătoare sunt în mâna profesionistului. Aşa cum am arătat mai sus, eşecul în afaceri înseamnă faliment. Dacă o întreprindere care a eşuat în activitatea sa, fiind în insolvenţă, supravieţuieşte totuşi, fie pentru că statul intervine cu ajutoare de stat sau înlătura prin lege consecinţele insolvenţei, fie pentru că judecătorii ezită să deschidă procedura insolvenţei sau trecerea la faliment, este evident că nu mai suntem pe tărâmul economiei de piaţă şi ideea de concurenţă devine absurdă. De altfel, ne putem întreba în ce mod suportă riscul propriei afaceri marile corporaţii, mai ales cele financiare, care au fost şi încă sunt salvate de la faliment de stat pentru că sunt prea mari pentru a eşua. Riscul inerent al crizei economice – o criză creată sau chiar indusă de marile corporaţii financiare – este transferat de stat de la aceste corporaţii către simplii particulari plătitori de taxe sau consumatori, încât pare că este mai profitabil să creezi o criză decât să o eviţi. Paradoxul de-a dreptul iritant este că aceste corporaţii salvate de la faliment de stat, cu riscul falimentului propriilor cetăţeni, nu numai că nu au pierdut datorită crizei dar, dimpotrivă, şi-au majorat profiturile în criză. Şi, în mod evident, managerii acestora au fost răsplătiţi cu bonusuri uriaşe. Într-adevăr, pentru aceşti manageri, lăcomia este bună (greed is good).
Increderea nu înseamnă naivitate şi nici manipularea sau exploatarea acestei naivităţi. Sistemul financiar global este dominat în prezent de cutuma conform căreia marii actori ai economiei şi ai afacerilor, produsele lor financiare sau chiar statele (care se împrumută pentru a funcţiona, deşi ar trebui ca taxele şi impozitele plătite de contribuabili să fie exact suma a ceea ce pot consuma statele) să fie supuşi unor evaluări ale unor agenţii de rating, auditului sau opiniilor de expert. Prin obligativitatea indusă a acestor opinii, s-au creat afaceri uriaşe care se concentrează exclusiv pe emiterea acestor opinii, iar cei supuşi „scanării” acestor emitenţi de opinii plătesc chiar ei pentru emiterea acestor opinii. Cu cât mai mari sunt agenţiile de rating sau firmele de audit, cu atât mai scumpe sunt aceste opinii. Cu cât sunt mai scumpe, cu atât mai „credibile” sunt aceste opinii. La instalarea şi în executarea acestei cutume s-au omis, însă, două elemente – simplu de decelat – pe care s-a construit această cutumă: (i) suntem în prezenţa unor opinii, şi nu a unor certitudini, care să angajeze, eventual, răspunderea celui care le emite; (ii) cel evaluat este cel care plăteşte serviciul de evaluare, ceea ce pune emitentul opiniei în conflict de interese. Evaluarea, auditul, ratingul sau scoringul şi consultanţa, toate sunt simple opinii, dar frumos împachetate în aceste „opinii”, credibilitatea de faţadă a marilor actori ai economiei şi instrumentele financiare derivate emise de aceştia, transformate uşor în active toxice, au putut fi vândute mai scump decât aurul, iar când o singură carte de la „temelia” acestui castel de cărţi de joc a fost mişcată din locul ei, s-a dezlănţuit furtuna.
Cind Federal Reserve (FED) a permis băncilor, prin efectul de pârghie (levier, leverage) să păstreze un raport de 33:1 între fondurile împrumutate şi cele proprii sau atrase, bancile care aveau 1 dolar (propriu sau atras in depozite), au putut „crea” din nimic, sau mai precis, din încrederea pe care o deţineau şi o comercializau, alţi 32 de dolari, bani care nu existau decât pentru că populaţia avea încredere în bănci; putem vorbi de bani fiduciari, sau de pseudo-bani în această situaţie; aceşti bani fiduciari erau, totuşi, daţi cu împrumut, circulau, creau masă monetară, dar fără un echivalent valoric în ceva real, palpabil; de aici şi bula financiară. Băncile ajunseseră, astfel, la cel mai mare nivel de încredere in 2008, desi anul 2007 trimisese pietei avertismentele Bear Sterns (banca de investitii din SUA preluata de J P Morgan) si Northern Rock (banca ipotecara din Marea Britanie, preluata de stat).
Or, băncile vând încredere, şi nu bani sau altceva, iar firmele de rating sunt plătite să spună minciuni favorabile băncilor. Daca nu mai exista incredere, totul se transforma in pulbere, la fel ca si banii lui Woland.
Mai grav este că acele bănci care, în 2008, erau prea mari pentru a eşua, au devenit acum şi mai mari, prin ajutorul statului în evitarea falimentului. Acum nu sunt doar prea mari ca să poată falimenta, ci sunt de o importanţă sistemică. Corporaţii în care nu există democraţie, ci doar cultul profitului, au ajuns să fie mai importante decât statele! Iar cei care suportă consecinţele acestui parazitism sunt contribuabilii şi, la urmă, cei săraci. Prin crearea şi multiplicarea instrumentelor financiare derivate, care securitizau ipotecile, ratele nu mai ajungeau la împrumutător, ci la băncile de investiţii. Astfel, băncile acordau credite cu mai multă uşurinţă, deoarece nu le păsa dacă împrumutatul rambursează împrumutul sau nu. Securitizarea poate fi asemănată unui joc de poker, căci ea nu mai înseamnă acum decât ambalarea unui credit în ţipla frumoasă a agenţiilor de rating care acordă calificativ AAA. Titlurile securitizate nu se pun în vânzare decât după acreditarea AAA, dar după acest moment devin mai valoroase decât aurul.
Acum bancile vad ce inseamna ca acest joc sa li se fi intors impotriva. Nimeni nu mai are incredere in banci. Ba, mai mult, bancile nu mai au incredere in banci. Or, fara incredere, o banca nu mai are “obiectul” muncii. Nu mai are nimic de vinzare, asa ca trebuie sa traga obloanele. Se simte aceasta blazare chiar si la „marii” manageri expati de banci din Romania, care au observa – in sfirsit – ca increderea clientilor, acest combustibil fara de care masinaria de facut bani nu mai porneste, s-a evaporat.
Poate e bine sa reamintim tuturor managerilor de banci, atit de putin obisnuiti cu realitatea ultimilor ani in care increderea – o notiune, oricum, evanescenta – nu mai exista, ceea ce spunea unul din primii presedinti ai SUA, Benjameni Franklin : poţi minţi anumite persoane tot timpul, poţi minţi pe toată lumea un timp, dar nu poţi minţi pe toată lumea, tot timpul. Eu as adăuga că cineva va observa şi îţi va dezvălui impostura.
Unde legea se îndepărtează de bunul-simţ, dreptul pozitiv devine un ambalaj inutil al abuzului de putere economică. Mai ales după apariţia Noului Cod Civil roman, trebuie să reinterpretăm noţiunea de ius în sensul de drept, regulă, normă făcute pentru a provoca ordine. Dreptul e un mijloc, ca şi contractul, care este menit să arate drumul de urmat pentru ca cetăţeanul să îşi poată împlini menirea în societate, fără anarhie, fără război, ci prin mijloace paşnice. Comerciale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Oare sunt singurul care o cu totul alta paralela… cu un grup de clienti ai bancilor.. amagiti de un oarecare avocat ca peste noapte vor ramane si cu banii/casele, dar si cu datoriile sterse?
Atac la persoana, nu se pune :)
In majoritate subscriu articolului ca vorbeste despre niste lucruri pe care om inteligent le intelege sau le intuieste oricum, dar care e solutia?
De curand vedeam pe Discovery ca un lider din Africa a decis la un moment dat ca resursele minerale ale tarii trebuie folosite in folosul cetatenilor, si brusc o agentura straina i-a organizat o mini revolutie care i-a fost fatala (fizic).
Incearca numai sa anunti ca vrei sa cumperi petrol in EUR si dispari ca natiune :)
Articolul e misto . Desi nu e original -ideile astea au mai fost spuse – e important ca ele sa fie articulate ca un intreg. Si e important ca oameni precum Piperea sa continue sa emita acest gen de idei.
@Mihai,
Esti o raritate printe comentatori: putini vad ce ai vazu tu. Asa e, puterea corporatiilor e imensa incat au ajuns sa dicteze politica economica a statelor in functie de propriile interese.
Inca un exemplu autohton…tie ca un fin observator, ce-ti spune faptul ca 2 ministrii ai transporturilor romani au declarat ca anuleaza contractul cu Bechtel iar la o saptamana dupa declaratii, au tacut brusc? Intre timp Bechtel s-a carat cu banii din tara, in schimb inca nu mi-e clar care sunt autostrazile construite de aceasta firma, care prin toata lumea se ocupa cu construire infrastructurii si bunastarea bastinasilor. Vezi aici cazul Cochabamba cu acelasi Bechtel: http://www.youtube.com/watch?v=aTKn17uZRAE.
Alte exemple autohtone: FMI si OUG50, sau CIS si Codul Muncii. Cine a trait in Romania in ultimii 2 ani si nu intelege aceste exemple inseamna ca doarme…dormi linistit, FMI vegheaza pt. tine!
Nu am aflat multe lucruri noi, dar in schimb mi-a confirmat multe pareri/banuieli personale.
Foarte bun si concis articolul. Multumesc!
Stiu ca sistemul financiar modern este o constructie artificiala intretinuta de stat. Toata problema a inceput in momentul in care statul a exagerat in a da iluzia bunastarii. Pentru ca este singura resursa care i-a mai ramas prin care sa-si dovedeasca utilitatea. Nu bancherii sunt cei care au gresit. Ei au functionat in datele sistemului. Nu bancile au adus haosul ci statele. Daca dispar statele, bancile vor reveni la modul lor natural de functionare, cel de intermediar, tezaurizator si creditor. Statele sunt in situatia de a-si proba ratiunea de a fi in vremurile astea. Si nu prea reusesc perseverand in paradigma de pana acum.Criza este a statelor. Si aici reglemantarile se schimba prin violenta.Razboi .
Felicitari pentru articol. Acest articol imi confirma faptul ca sunt inca intreg la minte. Sunt economist de meserie iar in locul in care imi desfasor activitatea sunt inconjurat de finantisti si contabili ACCA. Mentionez ca nu lucrez in Romania si sunt mai multe nationalitati in structura in care lucrez. Incerc sa le explic acest lucru de 3 ani de zile, sustinind ideea ca doar munca adevarata poate sa produca bani reali si o valoare adaugata, si ca nu se poate de fapt ca toate resursele sa fie limitate (oameni, materiale, pamint, univers) si doar banii sa fie o resursa infinita. Pur si simplu la un moment data crapa undeva. Incerc sa le explic de 3 ani ca banii reali nu se produc la jocurile de poker care au loc la bursa si ca bursa nu este un loc in care ar trebui sa se faca speculatii ci sa se stabileasca pretul corect si cinstit in functie de cerere si oferta, pentru materii prime, bunuri si servicii. Incerc sa le explic de 3 ani ca banii trebuie ancorati de ceva. Pentru ca in felul asta dispare incertitudinea.SI bulele speculative. Din pacate am constatat ca generatii intregi in tari diferite sunt conditionate inca din facultate sa gindeasca intr-un anumit fel, fara ca sa poata mai apoi sa dezvolte o judecata simpla si logica, fara influente, o judecata bazata exclusiv pe premise solide, ancorate in realitate, pe bun simt si o elemetara logica economica. O ecranizare a ceea ce ati spus dumneavoastra mai sus puteti sa gasiti in 2 filme recente care din pacate nu sunt promovate indeajuns pentru ca…te fac sa deschizi ochii. Cele 2 filme sunt „Margin Call” si „The Company Men”. Inca o data felicitari pentru articol. Doamne ajuta!
„doar munca adevarata poate sa produca bani reali si o valoare adaugata”.
Intotdeauna conteaza la ce sistem te raportezi. La modul ideal este valabil ce zici tu.
Intr-un sistem inchis poti sa faci bani reali fara munca acumuland din alte sisteme.
Intr-un sistem deschis- mai greu.
Bancile vor sa traiasca intr-un sistem care e inchis cand fac ei bani pe seama altora si deschis atunci cand fac pierderi si vor sa le paseze altora.
Toate cele bune.
Domnule profesor, regret ca la sfirsitul unui articol care contine multe informatii neaccesate de cititorul de rind – si care astfel da sentimentul ca provin de la un om care stie ce zice – cadeti in eroarea de a introduce un citat atribuit unuia „din primii presedinti ai SUA, Benjameni Franklin”. Asa se face ca intregul demers logic si demonstratie se pune singura sub semnul intrebarii. Pacat! Va sugerez sa adaugati o erata – oricine poate gresi. Cu stima, Sorin Paveliu
PS: Citatul este atribuit mai multor persoane insa cel mai adesea fostului presedinte american Abraham Lincoln fara insa a putea fi fost documentat.
Domnule Paveliu,
Daca citatul nu poate fi atribuit documentat nimanui, nu putem sa-l consideram o creatie a eposului popular, gen „Miorita”? In felul acesta, demersul logic are coerenta si capata rigoare stiintifica. Atit pentru cititorul de rind, cit mai ales pentru ceilalti.
Frumos film ala cu Margin Call.
Avand in vedere ca stiam un pic de cum se scrie softul pentru tranzactionarea pe bursa am fost uimita cat de bine e facut.
Articolul asta e incredibil de bun. Si daca ar merge mai departe si ar spune ca de fapt populismul a impins ploticieni sa dea mai mult decat aveau, ar explica cum s-a ajuns aici.
Oricine isi doreste sa ramana cu casa in care traieste. Nu stiu de unde ai scos treaba cu „datorii sterse” pentru ca asta nu apare nicaieri in procesele in care e implicat Piperea. Spor la dat credite :))
Chestiunea cu „datoriile sterse/neachitate”(boii de la bicicleta) nu e chiar o ipoteza fantezista. Pina la urma de aia au aparut „pariurile” de tip CDS. In care „fraierii” pun, periodic, bani adevarati (vrabia din mana) in speranta obtinerii obtinerii ciorii de pe gard/blanii ursului din padure in cazul falimentului dobitocului pe care s-o pariat anterior.
Domnul prefosor ar hi trebuit sa explice mai pe larg mecanismul de functionare al acestui contract aleatoriu numit CDS si in ce consta natura lui vicioasa. Pariorii nu mizeaza pe „indreptarea pacatosului” ci pe pieirea lui…
Domnule Piperea,
Sunteti extraordinar in acest articol, insa nu puneti punctul pe „i”, mai precis nu amintiti de „nodul gordian” care le-a permis bancilor sa ne lege pe toti de glie, si anume felul cum trateaza depozitul neregulat de bani, adica depozitele la vedere. Conform dreptului roman antic, cei care pastreaza ceva in depozit trebuie sa asigure „tantundem” pentru cel care a efectuat depozitul, adica un echivalent de aceeasi valoare care poate fi returnat la cerere in orice moment. Ori bancile au bagat mana pana la umar in acest „sac de aur” si au profitat de aceasta „incredere” a oamenilor in ele, bazandu-se pe o lege observata in timp care zice ca este foarte improbabil ( dar posibil ) ca toti cei care au depozitat bani sa-si retraga deodata fondurile. Ultima banca care a utilizat corect principiul segregarii fondurilor clientilor depozitari, si CARE CEREA O TAXA PENTRU DEPOZITUL DE BANI, a fost Banca din Amsterdam, infiintata la 1602 si care a rezistat peste 200 de ani, chiar daca la un moment dat, in panica din 1720, clientii au retras aproape 95% din fonduri….
Va recomand sa cititi „Moneda, creditul bancar si ciclurile economice- Jesus Huerta de Soto”, care este o lucrare de referinta in tratarea acestui subiect, atat din punct de vedere economic, dar mai ales din punct de vedere legal.
Cu mult respect !
Domnule avocat, mai studiati si incercati sa vedeti in profunzime fenomenele. Ceea ce exprimati aici este un punct de vedere superficial si comercial pe care il folositi in scopul de a va face cunoscut. Din pacate aveti doar o abordare OTV-ista a fenomenului. Eu zic sa va limitati la tabloide si, de ce nu, sa o cautati in continuare pe Elodia.
Ce sunt Tera-Structurile care domina „piata”(cea financiara!)?Cine a permis formarea acestor Tera-Structuri?Ma refer la Fonduri, Tera-banci,etc? Cat de „libera” este „Piata” atunci cat intervin politicile protectioniste sau buyout-uri ? Oricum… dupa cei 4 ani de criza se poate concluziona: Cea mai importanta activitate umana desfasurata pe planeta Pamant…este activitatea bancara ! Fara banci nici iarba nu mai creste si nici Pamantul nu se mai invarte in jurul axei sale ! Dixit! Cam asta a inteles tot pamanteanul pana acum! In rest …nimic nu conteaza
S-a atins cumva o coarda sensibila, domnule finantist? Poate ca au mai scapat unele mici inadvertente, dar, in esenta, autorul are foarte multa dreptate.
Unii „finantisti” de pe aici ori de aiurea, se lauda cu circumvolutiuni mai „evoluate” decat ale „superficialilor” care insa isi pot imagina lejer ca o LUME FARA BANI, este o lume ideala, alias Imparatia Cerurilor pt a carei propavaduire a fost rastignit Iisus… Nimic nou sub soare; acum „rastignirea” se practica in spatiul virtual, sub „protectia” anonimatului…
Iata o doamna suficient de titrata pt a mai putea fi acuzata ca ar fi ‘superficiala’ si mai ales… „comerciala”! Tot respectul pt exemplul personal cu care onoreaza profesia de psiholog, nu ca alti colegi de breasla…
http://www.damaideparte.ro/index.php/ne-putem-imagina-o-lume-fara-bani/6001/
Pana una alta, gogoasa umflata cu pompa lacomiei, care a ajuns sa fie banul, este demascata in tot mai multe articole. Pt mine este semnul imbucurator ca putem fi contemporani cu „un nou cer si un nou pamant”..
http://www.lovendal.net/wp52/imperiul-diavolului-bancile-offshore-locul-in-care-elita-globala-isi-ascunde-banii/
http://antiiluzii.blogspot.com/2011/12/repararea-banilor.html
Precum se vede, s-a depasit punctul non-retur, iar „presiunea” dinlauntrul „gogoasei” mincinoase, este f aproape de cea a unei explozii spectaculoase… Macar de-ar crapa, odata!
Draga Tania,
Cum spuneam si alta data: nu ai inteles nimic.
Creditele si bulele sunt facute de catre „fraieri” care musca din prajiturica pusa cu mare larghete la indemana lor. A rezolva problema inseamna a intelege si a judeca mai mult inainte de a te arunca la placinte, in ciuda dictonului: ” La placinte inainte, la razboi inapoi.”
Articolul de mai sus tocmai asta incearca sa faca: sa arunce o lumina acolo unde „fraierii” nu prea vad, ca poate, poate se mai lumineaza si in alte imprejurari schimba abordarea!
Spor la treaba!
Legenda : „fraier” – persoana care are acces limitat la informatii si/sau care are limita in gandire.
Domnule Piperea, tot respectul!
Mi-a parut rau ca nu ati mai ajuns sa candidati la presedentie; ne dati vreo speranta pt urmatoarele alegeri? :)
„Hirtia asta-n loc de aur si margaritar,
Cit de comoda e, indata stii ce ai, deplin.
Nu trebuie s-o vinzi intii, sau sa te targuiesti,
Si dupa voie te imbeti cu dragoste si vin.
De vrei metal, zarafu-i la-ndemina.
Cind n-are, iaca sapi o saptamina.
Paharul, lantul, schimbacios se liciteaza.
Hirtia insa, se amortizeaza.
Pe sceptic, cind batjocoreste, sa mi-l rusinati,
Ce am rivnit cu sete, am ajuns.
In tarile imparatesti se vor gasi
De-acum hirtie-n loc de aur, prea de-ajuns.”
(Mefistofel, in Faust, partea a doua, de J W von Goethe. In traducerea lui Lucian Blaga)
Lucifer este domnul iluziilor. Dupa ce a s-a razvratit, vrind sa fie si el ca Cel Atotputernic, a fost pravalit pe pamint unde a devenit domnul lumii acesteia. Si o stapineste asa cum se potriveste omului falos si nesatul.
Pasajul din Goethe este una din sursele de inspiratie ale lui Bulgakov in Maestrul si Margareta.
Daca le punem pe amindoua laolalta putem gasi o foarte buna analiza a fenomenelor financiare, incepind cu nasterea capitalismului – odata cu bancile italiene din Renastere si pina la bursa de azi. Ceea ce s-a intimplat publicului de la Moscova au trait-o milioane de oameni in perioadele de criza financiara. Cea mai cunoscuta este cea din 1928-1933.
Articolul Dumneavoastra, domnule Piperea, vorbeste in mod actualizat si pertinent de toate aceste fenomene. Atunci cind esti in plin proces financiar este mai greu sa ai o perspectiva asupra directiilor de viitor, dar iata ca exista vizionari, precum Goethe si Bulgakov care face aceasta pentru noi. Desigur, daca vrem sa luam in serios ceea ce spun ei si sa reflectam si noi. …
In prim plan sunt impinse intotdeauna informatiile si interpretarile „comandate”. Nu exista impartialitate cu adevarat! Vizionarii insa nu sunt finantisti „de meserie”, deci li se poate ierta indrazneala…si eventualele imprecizii…
Felicitari pentru viziune, felicitari pentru analiza.
Poate vor mai fi si altii care sa rezoneze la acestea…
Peste tot in lume exista asemenea oameni. Cand vor fi suficient de multi si suficient de coerenti in gindire si fapta se va produce schimbarea.
Sanatate si voie buna!
Felicitari pentru acest articol! Intr-adevar, unul dintre relele majore, in special aici in America, sunt companiile de rating!
Ce se-ntampla in Grecia, cu toate ca nu sunt de-acord cu incredibila masa de bugetari pe care o au, aduce si ceva bun, in sensul ca s-a ajuns la o limita peste care nu se poate trece! Acum politicienii sunt in postura de a fi nevoiti sa aleaga intre banci si populatie( de care este legat viitorul lor politic). E usor de intrezarit cine o sa piarda in viitor!