Home » Analize »Economie »Financiar » Citesti:

Cum se împart culpele în cazul creditelor în franci elvețieni?

Stefan Liiceanu februarie 11, 2015 Analize, Economie, Financiar
81 comentarii 13,221 Vizualizari

BNE ne reamintește marele păcat al banking-ului din România: creditarea excesivă în valută mai puternică decât leul nostru

După cum mulți interesați în știrile economico-financiare știu, la jumătatea lunii ianuarie, Banca Națională a Elveției (BNE) a făcut valuri pe piețele financiare cu decizia de a lăsa francul să fluctueze liber față de euro, abandonând astfel intervențiile ei de a ieftini moneda națională în mod artificial, măsură pe care o adoptase în septembrie 2011. În acel an, criza europeană era în plină desfășurare și se specula că Grecia ar putea părăsi zona euro. Incertitudinea față de viitorul comunității europene era la punct de fierbere și, natural, investitorii, de la fonduri speculative până la bănci, s-au debarasat de euro în favoarea altor valute, mai ales a francului elvețian, ceea ce evident a dus la o apreciere drastică a francului față de euro.

Sursă: Banca Centrală Europeană.

Această realitate este limpede oglindită în evoluția cursului valutar franc/euro de-a lungul timpului, prezentată în graficul 1 de mai sus. Astfel, de la începutul anilor 2000 și până la criza financiară din 2007-2008, cursul franc/euro a fost relativ stabil, în jurul unei medii de 0.7 euro pe un franc. Însă, odată cu colapsul băncii Lehman Brothers în septembrie 2008 și cu agravarea crizei, francul a început să se scumpească față de euro la pas accelerat până când, în august 2011, cele două valute tranzacționau la paritate. Cu alte cuvinte, francul se apreciase în aproape patru ani cu peste 40%, o situație care exaspera exportatorii elvețieni ale căror mărfuri deveniseră astfel prea scumpe pe piețele externe, în timp ce turiștii elvețieni se bucurau de vacanțe mult mai ieftine peste hotare.

Banca centrală elvețiană a decis, în acele condiții, să intervină pe piețele valutare oricât era nevoie pentru ca rata de schimb franc/euro să nu depășească linia de 0.83 (notă: banca s-a referit de fapt la cursul euro/franc, cum se obișnuiește în piețele valutare, fixând cursul la 1.20, ceea ce înseamnă un curs franc/euro de 1/1.20=0.83). Din fericire, BNE își permitea această manevră pentru că tot ce trebuia să facă era să vândă franci și să cumpere euro, iar capacitatea ei de a vinde franci era practic nelimitată, de vreme ce era vorba de moneda națională pe care banca o putea „tipări” la monetăria statului ad infinitum. Așadar, din septembrie 2011 până la începutul lui 2015, cursul euro/franc a fost stabil, practic bătut în cuie la nivelul de 1 euro = 1.20 franci elvețieni, cu fluctuații zilnice neglijabile. Evident, în urma vânzării de franci și a cumpărării de monede străine, rezerva valutară deținută de BNE a crescut masiv în ultimii trei ani de intervenție, de la echivalentul a 271 de miliarde de dolari americani la finele lui 2011 la aproape 480 de miliarde de dolari în prezent (cu alte cuvinte, BNE este de aproape două ori mai bogată decât era în 2011!…și, comparativ, de 12 ori mai bogată decât Banca Națională a României).

Politica de ieftinire artificială a francului (o măsură „excepțională” și „temporară” în cuvintele proprii ale BNE) a fost abandonată de către bancă pe motiv că francul nu mai este atât de supraevaluat față de euro. Economia avusese, așdar, suficient timp să se ajusteze la noile condiții financiare în perioada în care BNE intervenea pe piață ca să devalueze moneda națională. Tradus în limbaj simplu, BNE spune: „Dacă ne uităm la actualul context macroeconomic și monetar, francul nu mai este atât de scump și considerăm că v-am ajutat suficient timp de 3 ani. Ajunge!” După cum putem observa din graficul 1, reacția piețelor valutare la noua decizie a BNE a fost pe cât de rapidă pe atât de drastică – francul s-a apreciat față de euro cu peste 20% într-o singură săptamână!

Dar cui anume au fost adresate cuvintele de mai sus? Răspuns: populației elvețiene pe care BNE o servește, și nicidecum altor țări. Nu este problema BNE că sute de mii de cetățeni din Europa de Est au fost convinși („aburiți”, s-ar grăbi unii să spună) de băncile locale să ia credite în franci, sub „supravegherea” atentă a băncilor naționale. Este strict problema străinilor. Când a luat decizia de a lăsa francul liber, BNE nu a luat în considerație faptul că în România, de pildă, stocul de credite în franci reprezintă aproximativ 8% din totalul creditelor acordate populației și aproape 20% din creditele ipotecare (nota 1). Și, bineînțeles, nici nu ar fi avut de ce să ia în considerație acest lucru.

Politica valutară BNR – am avea totuși de ce să „spargem televizoarele”

Problema creditelor în franci elvețieni a ieșit la suprafață din nou prin acțiunile BNE, dar fundamental ea este un subcapitol al relației generale între leu și alte valute puternice. Ca atare, leul s-a depreciat în timp nu numai față de franc, ci și față de euro, și față de dolarul SUA, și față de dolarul australian, neo-zeelandez etc. Spre deosebire de relația leu-franc, relația leu-euro este mult mai extinsă, implicând toată populația României, nu doar aproximativ 75 de mii de debitori în franci. Istoric vorbind, gestionarea leului de către BNR a fost un dezastru (motiv pentru care legea din 1998 privind responsabilitățile BNR a fost revizuită în 2004, renunțând la cuvintele „asigurarea stabilității monedei naționale”). Lăsând deoparte tumultuoșii (și irosiții) ani ’90, realitatea este că leul este cu 60% mai ieftin față de euro comparativ cu începutul anilor 2000. Aceasta nu ar fi o problemă în mod deosebit dacă costurile de trai ale românilor nu ar fi fost indexate la euro – de la chirii, la electricitate, la telefonie etc. Știm cu toții prea bine acest lucru. Orice cost mai important este exprimat în euro, dar plătibil în lei, la cursul de referință BNR. Avem practic două monede în economie, cu prețurile mereu exprimate într-una dintre ele (euro) dar plătibile în alta (leu), aceasta abia ținându-se să nu se deprecieze și mai mult față de prima. În anul 2000, un leu cumpăra 0.55 euro. Acum, un leu cumpără doar 0.22 euro. Cursul valutar euro/leu era de aproape 3.0 la mijlocul anului 2007, dar din 2009 încoace el este mereu între 4.30 și 4.50. Se poate spune cu adevărat că, în ultimii cinci-șase ani, cursul valutar euro/leu este mai stabil, dar este stabil la un nivel mult depreciat, leul fiind mereu aproape de minimul istoric; precum un bolnav cu o temperatură „stabilă” de 39 de grade.

Sursă: Banca Centrală Europeană. Date lunare pentru perioada ianuarie 2006 – ianuarie 2015, sfârșit de lună.

O afirmație pe tema cursului valutar făcută de către guvernatorul BNR Mugur Isărescu și-a făcut apariția în presă în noiembrie anul trecut. În cuvintele lui, „…să le transmitem românilor să se uite mai degrabă la dobândă decât la cursul de schimb. Că dacă s-ar mișca euro/leu la fel cum se mișcă euro/dolar, s-ar sparge televizoarele.” Acesta este un triplu sofism. Îm primul rând, este adevărat că rata de schimb euro/dolar este mai volatilă decât rata euro/leu (statistic vorbind, de aproape două ori mai volatilă), dar această afirmație poate fi făcută numai pe baza evoluției cursului valutar din 2009 încoace (evoluția celor două perechi valutare este prezentată în graficul 2). Dacă însă comparăm cele două perechi valutare în ultimii 15 ani, atunci rata euro/leu este cu aproape 30% mai volatilă decât cursul euro/dolar. În plus, și mai important, din câte știu eu nimeni din Europa nu primește facturi în dolari pe care apoi le plătește în euro la cursul de referință al băncii centrale. Al doilea aspect al sofismului guvernatorului BNR constă în faptul că deși leul este de câțiva ani încoace mai stabil față de euro, el se află mereu la un nivel foarte slab față de moneda europeană, precum pacientul cu febra stabilă de 39 de grade amintit mai sus.

Al treilea aspect al sofismului ține de dobânzi. După criza din 2008, BNR a început să reducă dobânda de bază, dar foarte lent. În timp ce băncile centrale din SUA și UE s-au mișcat rapid și au redus dobânda la practic 0% în decurs de un an și jumătate pentru a stimula creditarea și a reporni economia, la noi în țară BNR a făcut-o la pas de melc. Astfel, la jumătatea anului 2009, dobânda BNR era încă mare, de 9.5%, deși între timp economia și piețele dăduseră următoarele semnale de alarmă mai mult decât clare: PIB-ul se contractase cu 7%, numărul de șomeri crescuse cu 55%, vânzările cu amănuntul scăzuseră cu 10% și acțiunile de pe Bursa de Valori din București se ieftiniseră cu 40%. BNR se laudă că a redus dobânda la lei de la 10.25% la 2.25% în șase ani de zile, în timp ce sectorul privat american se poate împrumuta aproape pe gratis încă de la finele anului 2008. În plus, și mai important, la noi în țară creditarea a fost preponderent în valută, a cărei dobândă depinde de alte bănci centrale, nu de BNR, și această creditare în valută comportă riscul cursului de schimb, după cum prea bine se vede din nou în prezent, cu criza creditelor în franci elvețieni.

Faptul că rata de schimb euro/leu este stabilă în jurul unei medii de 4.35 în ultimii șase ani și nu fluctuează la fel de mult ca rata euro/dolar nu anulează deprecierea leului din ultimii 15 ani. Și nici faptul că populația română a avut de dus în spate povara acestei deprecieri 1) prin plata multor bunuri și servicii în euro la rata de referință euro/leu BNR, 2) prin importuri mai scumpe și 3) prin credite în valută tot mai scumpe în lei. Să nu menționăm cursuri euro/leu fictive, artificial umflate, precum cel de de 4.74, care nu a existat niciodată pe piața valutară, dar la care platim accizele.

Ar fi putut BNR lua măsuri să ajute leul?

Oare ar fi putut BNR să facă ceva pentru a opri deprecierea leului după criza financiară globală, mai ales în perioada iunie 2007 – februarie 2009, când leul s-a depreciat cu aproximativ 30% față de euro? Această întrebare este cu atât mai pertinentă dacă ne amintim ce spune legea din 2004, și anume că BNR este responsabilă cu „elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb.” Înainte de a răspunde la această întrebare, să vedem ce măsuri concrete poate lua o bancă centrală pusă în fața unei deprecieri accentuate a monedei proprii (aceasta este situația opusă celei cu care a fost confruntată Banca Națională a Elveției, adică o apreciere masivă a monedei proprii; măcar de ar avea BNR această problemă . . .).

A. Rezerva valutară = muniția băncii centrale

În primul rând, banca centrală poate interveni pe piața valutară cumpărând moneda proprie și vânzând valută din rezerva ei valutară. În cazul României, BNR ar vinde din euro pe care i-a acumulat de-a lungul timpului și ar cumpăra lei. Acest exercițiu însă este unul de rezistență – pur și simplu depinde în primul rând de câtă valută deține banca centrală și cât de departe este dispusă să meargă să-și susțină moneda. Au existat multe cazuri în istorie când banca centrală nu a mai facut față presiunii de vânzare a monedei proprii pe piața valutară și s-a dat bătută, lasând valoarea monedei să se deprecieze.

Un exemplu ilustrativ ar fi cel al Tailandei, care deja a ajuns în manualele de istorie financiară. La începutul anului 1997, economia acelei țări nu mai creștea pe cât se spera, deși mulți ani la rând Tailanda beneficiase de influxuri substanțiale de capital străin. Drept urmare, investitorii au început să-și retragă banii în ritm rapid, ceea ce a adâncit recesiunea. În acele condiții, ar fi fost normal ca moneda națională (baht) să se deprecieze, însă banca centrală a afirmat ferm că urma să mețină neschimbat cursul valutar dolar SUA/baht, punându-și la bătaie rezerva valutară. Zis și făcut – de la aproape 38 de miliarde de dolari cât era rezerva valutară a Băncii Tailandei la începutul anului 1997, în vară aceasta ajunsese la 24 de miliarde, cu 35% mai mică. Cu alte cuvinte, banca centrală a vândut în acel interval echivalentul a peste 13 miliarde de dolari SUA și a cumpărat baht. Degeaba. Toată lumea, de la investitori la populație, vroia să scape de baht. În luna iulie, banca centrală s-a dat bătută, lăsând valoarea baht-ului să fie determinată de „mulțime,” de piața valutară, fără să mai intervină. Moneda Tailandei s-a depreciat cu aproape 20% într-o singură zi, iar până la finele anului, ea își pierduse 50% din valoare față de dolarul SUA!

B. O soluție extremă și periculoasă

O a doua posibilitate de a susține moneda națională de către banca centrală este majorarea dobânzii de bază. Să presupunem că leul scade mult în valoare față de euro. Acest lucru se întâmplă pentru că economia merge prost și/sau pesemne pentru că inflația din România este prea mare. Dacă în aceste condiții BNR crește rata dobânzii de bază mult, atunci este mai atractiv pentru străini și populație să își țină banii în lei. Dar dilema băncii centrale este că, majorând dobânda de bază strict pentru a apăra moneda națională, lovește în creditare exact în momentul în care economia, fiind slabă, are nevoie tocmai de creditare. Dobânda de bază majorată de banca centrală duce la o creștere a costului banilor (=al creditelor) și, prin urmare, nici populația și nici companiile nu se mai împrumută. În plus, în loc să consume și să ajute la repornirea economiei, o mare parte a populației va avea argumente să țină banii în depozite pentru a beneficia de dobânda mai mare.

Această modalitate de a apăra moneda națională nu este deloc pe gustul unei bănci centrale. Este precum un animal aflat în cursă care alege să își amputeze membrul prins pentru a scăpa. Cu toate acestea, unele bănci centrale recurg uneori la această cale. Un bun exemplu recent este banca centrală a Rusiei. După sancțiunile impuse de SUA și UE, și pe fundalul scăderii prețului țițeiului, produs de care Rusia este foarte dependentă pentru exporturi, rubla s-a depreciat cu 50% față de dolarul SUA. În aceste condiții, banca națională a Rusiei a preferat să majoreze dobânda de bază în decembrie anul trecut de la 10.5% la 17%, fără să se atingă de rezerva ei valutară generoasă de 328 de miliarde de dolari! Rămâne de văzut dacă aceasta a fost o alegere potrivită.

C. BNR și rezerva ei valutară

Să revenim la situația BNR și a leului. Posibilitatea de a majora dobânda de bază după criză nu era în nici un caz o alternativă viabilă pentru bancă, de vreme ce mediul economic global traversa cea mai dură perioadă din ultimele opt decenii. Pe de altă parte, BNR putea folosi o parte din rezerva valutară pentru a susține leul. În graficul 3 este ilustrată evoluția lunară a rezervei valutare BNR în ultimii 15 ani și cursul euro/leu. Graficul ne arată limpede câteva aspecte. În primul rând, în perioada de la jumătatea anului 2004 și până la jumătatea lui 2007, când leul s-a apreciat cu aproximativ 33% față de euro, BNR și-a mărit rezerva valutară de la echivalentul a 8 miliarde de euro la 27 de miliarde de euro, evident vânzând lei pe piața valutară și cumpărând euro și alte valute (zona verde din grafic). Aceasta a fost o mișcare inspirată, pentru că fiecare leu putea cumpăra tot mai multă valută pe măsură ce el se aprecia.

Sursă: BNR, Banca Centrală Europeană. Notă: rezerva este exprimată în miliarde lei. Date lunare pentru perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2015, sfârșit de lună.

Apoi însă, de la jumătatea lui 2007 și până la mijlocul anului 2010, leul s-a depreciat masiv față de euro, cursul euro/leu sărind de la aproximativ 3.10 la 4.40, dar BNR nu a vândut din rezerva valutară, ci a făcut chiar opusul, majorând-o cu încă aproximativ 9 miliarde de euro (cercul din grafic). Rezerva valutară a atins un maxim de 38.5 miliarde de euro în aprilie 2012, și abia de atunci a început să scadă lin, până la prezenta ei valoare de 34.3 miliarde de euro. Nu există detalii disponibile despre operațiunile BNR pe piața valutară, însă ce putem conchide pe baza datelor din graficul 3 este că BNR a preferat să țină valuta forte în seif decât să susțină leul, și abia în ultimii doi ani Banca Națională a mai ajutat ici-colo moneda, nedorind un curs euro/leu peste 4.5-4.6. Pentru cititorii interesați, am rezumat situația comparativă a rezervei valutare din diverse țări (a se vedea tabelul de mai jos).

Deși România nu are o rezervă valutară tocmai „grasă,” totuși aceasta nu este nici mică, sau, precum în cazul Greciei, inexistentă. BNR ar putea face mai mult în a suține leul, fie folosind o parte din rezervă, fie verbal, comunicând piețelor dorința ei de a avea o monedă stabilă (deseori, simplul fapt că o bancă centrală spune ceva este suficient ca piețele să reacționeze în direcția dorită de bancă). Dar, precum BNR a redus dobânda de bază la pas de melc după criză, tot ea abia a reușit să țină leul în jurul nivelului minim istoric față de euro.

Creditarea în România

Creditarea către populație și firme în România a prins avânt de la începutul anilor 2000, urmând câțiva ani de expansiune spectaculoasă. Astfel, stocul de credite era de doar 15 miliarde RON în septembrie 2002, însă el a ajuns la aproximativ 200 de miliarde de lei la finalul anului 2008, o creștere de peste 1200%. O particularitate a creditării, încă de la bun început, a fost ponderea mare a creditelor în valută care se explică prin simplul fapt că băncile active de la noi din țară, majoritatea cu capital strain (în anul 1996 jumătate din băncile din cele 40 de bănci din România erau străine; în anul 2008, practic 90% din bănci erau cu capital majoritar strain) nu doreau să își asume riscul valutar, preferând să îl transfere populației care abia descoperea „gustul” creditării. După cum putem observa din graficul 4, stocul creditelor în valută (linia albastră) a fost mai tot timpul peste cel al creditelor în lei (linia roșie), și asta mai ales după criza din 2008.

Trebuie să menționăm că BNR diseminează datele cu privire la stocul de credite în valută echivalate în lei la cursul valutar de la finalul fiecărei luni, și cum leul s-a devalorizat puternic față de alte valute după criză, stocul de credite în valută tradus în lei pare mult mai mare. Cu alte cuvinte, creșterea creditelor în valută după 2008 reflectă ieftinirea leului în principal, nu o creștere în stocul de bază de credite în valută propriu-zis. Dacă ajustăm creditele în valută cu rata de schimb a leului față de euro, dolari SUA și franci elvețieni, stocul real al creditelor în valută (exprimat în acest mix de valute) arată precum linia portocalie din grafic. Chiar și cu această ajustare însă, creditele în valută tot au fost mai mari decât cele în lei.

Lucru deja spus deseori în presă – creditele în valută nu sunt un fenomen izolat al României, ele existând și în alte state din Europa Centrală și de Est. Nu putem ignora însă faptul că diferența economică dintre România și acele țări este substanțială – pe de o parte populația unor state precum Polonia și Ungaria se bucură de venituri pe cap de locuitor mult mai mari decât în țara noastră. Pe de altă parte, moneda acelor țări a fost cu mult mai stabilă atât înainte cât și după criză. Luând ca exemplu Polonia, la care s-a referit recent și guvernatorul BNR pentru a arăta că situația creditelor în franci este mai serioasă acolo, salariul mediu brut este de aproape 1000 de euro. Cursul valutar euro/zlot era de 4.07 când euro a fost introdus ca monedă oficială în 1999, iar acum cursul este de 4.16! Neschimbat. La noi salariul mediu brut este de aproximativ 500 de euro . . . iar cursul euro/leu a crescut de la 1.3 la 4.5 în aceeși perioadă de timp. Așadar, o comparație directă între creditele în valută la noi și în țări precum Polonia nu scoate la iveală decât jumătate din adevăr.

Grafic 4: Evoluția stocului de credite în lei și valută, ian 2002 – dec 2014

Sursă: BNR, Banca Centrală Europeană., calcule autor. Notă: creditele în RON și valută au ca unitate miliarde RON, creditele în valută reale sunt exprimate în miliarde de valută pe baza unui mix de valute cu pondere euro 90%, USD 5% și franci elvețieni 5%.

Grafic 5: Ponderea creditelor restante în lei și în valută, ian 2002 – dec 2014

Sursă: BNR.

Problema creditelor neperformante

Pentru că leul s-a depreciat mult față de euro în ultimii ani, în timp ce efectivul salariaților a scăzut dramatic după criză și salariile au fost reduse, multe gospodării nu au mai putut ține pasul cu plata creditelor și, natural, rata creditelor restante a explodat. Evoluția ponderii restanțelor la credite raportat la stocul total de credite este rezumată în graficul 5. După anul 2008, aceasta a crescut de la nici 2% atât în lei cât și în valută la aproximativ 15%. Creditele restante din acest grafic sunt definite de către BNR ca fiind „creditele care, în ultima zi lucrătoare a lunii pentru care se efectuează raportarea, înregistreză întârzieri la plată de cel puţin o zi.” Este o definiție foarte generală pentru că este posibil ca un debitor să întârzie plata cu o zi, dar să o efectueze după 2-3 zile. Și este la fel de posibil ca un debitor nu numai că întârzie plata cu o zi, ci chiar intră în imposibilitate de plată definitivă în cazul în care dă faliment.

Definiția creditelor neperformante nu este uniformă global, și există multe puncte de vedere cu privire la ce face un credit să fie neperformant. Una este când o firmă cu reputație are o problemă de lichidate temporară și nu își poate onora datoria, și alta este o firmă muribundă care abia își mai poate plăti salariații, darămite datoria la bancă. BNR are totuși o clasificare a creditelor în funcție de calitatea lor. Cele mai recente date disponibile (aprilie 2014) care urmează această clasificare ne arată că creditele acordate clienților privați (exceptând alte bănci) clasificate drept „pierdere” (credite restante de peste 90 de zile) erau de 55 miliarde lei din portofoliul agregat de credite al băncilor de aproape 200 de miliarde de lei. Cu alte cuvinte, băncile au trecut ca „pierdere” peste 25% din creditele acordate! Este o cifră enormă!

Mulți analiști financiari din România consideră că problema creditelor neperformante a fost în mare rezolvată, băncile acceptând pierderi, provizionând împrumuturile, și fiind gata pentru a reporni ciclul creditării. România trece pentru prima oară printr-o problemă atât de gravă a sistemului bancar, în vreme ce alte țări sunt deja pățite. Japonia, de pildă, ne oferă un bun exemplu cu privire la cât de mult dăunează creditele neperformante economiei și cât de mult timp este necesar pentru a rezolva problema. La finele anilor 1990, Japonia a trecut printr-o situație similară României, băncile având în portfoliu multe credite care nu mai puteau fi onorate de debitori, în principal firme. Rata creditelor neperformante era de 8-10%, mai puțin decât la noi, dar cu toate acestea, creditarea s-a contractat timp de șase ani (cu 20%, între 1999 și 2005), și abia la finalul lui 2014 stocul de credite a ajuns la nivelul la care era în 1999! Acest fenomen se explică prin faptul că firmele puneau prioritate pe rambursarea creditului, nu pe dezvoltare/investiții și implicit luarea de noi credite, iar băncile erau preocupate să-și recupereze banii în loc să acorde noi împrumuturi. În loc să ofere credite firmelor și populației, care oricum erau pasive, băncile japoneze au ales să cumpere cu banii din depozite obligațiuni guvernamentale, cu un randament de 1-2% peste dobânda pe care o plăteau pe depozite. Și asta ani la rând. Dacă Japonia ne oferă un exemplu valabil, atunci creditarea la noi, și astfel creșterea economică, mai are mult de suferit de acum înainte. Este foarte posibil ca băncile din România să urmeze modelul nipon. Recent, chiar șeful băncii Raiffeisen, Steven van Groningen, a afirmat că banca nu mai știe ce să facă cu lichiditatea, adică cu banii din depozite.

Cum se împart culpele în cazul creditelor în franci elvețieni?

A. Primul culpabil: BNR

De îndată ce banca centrală elvețiană și-a luat mâna de pe franc și creditele în acea monedă au devenit mult mai scumpe calculat în lei, BNR a fost rapidă în a se disculpa. Dar, argumentele care vin fie de la consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, fie de la guvernatorul însuși sunt departe de a fi convingătoare. De pildă, într-un articol din Ziarul Financiar din 28 ianuarie intitulat Liber să alegi, domnul Vasilescu promite să răspundă „cu argumente” la întrebarea „De ce, înainte de criză, Banca Naţională n-a oprit creditarea în franci elveţieni?“ Rândurile ce urmează nu oferă însă nici un argument în acest sens. Consilierul își amintește cum, aflându-se „în documentare, ca jurnalist” în Coreea de Nord în anul 1985 (?!) și-a dat seama că populația din acea țară nu avea nici o libertate de alegere. Apoi trece în revistă dificultățile României de la începutul anilor 2000 și miracolul intrării în Uniunea Europeană. Finalmente, vinovatul pentru creditarea excesivă în franci este demascat: Uniunea Europeană! („Uniunea Europeană a avut grijă să ceară Parlamentului României, cu doi ani înainte de aderare, să schimbe legile bancare. Ca să asigure libera circulaţie a capitalului, fără de care nu ne-am fi putut alinia Uniunii Europene şi regulilor economiei de piaţă”). Se prea poate ca UE să fi cerut asigurarea liberei circulații a capitalului, dar nu până la încălcarea datoriei funadamentale a BNR de supraveghere prudențială a instituțiilor de credit. În țările dezvoltate din UE, băncile sunt monitorizate la sânge, tocmai pentru a fi asigurate și respectate drepturile consumatorilor și absența abuzurilor. Una este circulația liberă a capitalului, alta este prezența unui arbitru neutru, corect, care să asigure că regulile jocului fair se aplică. O paralelă bună ar fi cu industria farmaceutică. Toți oamenii trebuie să aibă acces la medicamente verificate și benefice. Închipuiți-vă că, în spiritul afirmației consilierului, autoritatea care supraveghează produsele farmaceutice ar spune, după ce unii pacienți ar fi suferit efecte adverse de la anumite medicamente: „Nouă ni s-a spus de la UE să asigurăm desfacerea nestingherită a medicamentelor pe piața liberă.

Guvernatorul însuși a făcut diverse afirmații menite să disculpe BNR. Un excelent exemplu este: „Supravegherea bancară nu înseamnă să ai un supraveghetor în spatele fiecărui ofiţer de credit. Supraveghem riscul sistemic.” Este tare greu de crezut că Banca Națională, care face an de an inspecții directe la bănci (așa-numitele inspecții on-site, adică la fața locului, la sediul băncii), care cere și primește toate informațiile despre activitatea bancară a unei instituții de credit (supraveghere off-site, adică raportări de prudență bancară transmise de instituția de credit băncii centrale), nu știa ce se pretrece, mai ales că stocul de credite în franci elvețieni ajunsese la aproape 20% din creditele ipotecare. BNR știe tot ce se întâmplă în bănci, și știe de asemenea când se întâmplă lucruri care nu sunt în regulă. Încă din anul 1999, de pildă, BNR remarca în raportul său anual că în urma inspecțiilor la bănci descoperise „practicarea de către managementul unor bănci a unor politici de creditare necorespunzătoare, mergând de la incompetență până la fraudă.”

În plus, dacă BNR supraveghează „doar” riscul sistemic, atunci nu a făcut o treabă prea bună – avem în țară credite în valută în valoare de 121 miliarde RON echivalent, care stau pe un curs valutar euro/leu precar. O depreciere a leului față de euro va crea probleme infinit mai mari decât francii elvețieni, care de bine sau de rău au o pondere mică în creditarea totală din România. Conștient de riscul valutar structural din economia națională, cât și de faptul că BNR a lăsat leul să se deprecieze de-a lungul timpului, guvernatorul avansează mereu ideea că exportatorii ar avea de suferit mult dacă leul s-ar aprecia. Tot cu acest argument, el a negat posibilitatea ca BNR să intervină pe piață pentru a ajuta leul față de franc, pentru că aceasta ar duce și la o apreciere a leului față de euro până la un nivel de 3.7 a ratei de schimb euro/leu. Guvernatorul a numit acestă posibilitate un „scenariu horror”, care ar reduce veniturile exportatorilor cu 20% și ar trimite economia în recesiune. Problema este că deși un leu mai ieftin ajută exporturile, România importă în prezent ceva mai mult de cât exportă. Așadar, ce câștigă exportatorii pe de o parte pierd consumatorii cu prețuri de bunuri de import mai mari. În plus, consumul final al populației reprezintă aproximativ 70% din PIB, față de 40% cât sunt exporturile (și minus 40% importurile).

Cu pixul în mână, lăsând lucrurile să se așeze . . .

La abia trei ani de la criza din 2008, la finele lui 2011, BNR a luat niște măsuri pentru a limita accesul la creditul în valută, în speță a redus valoarea regulamentară a unui astfel de credit la între 60%-80% din valoarea garanției creditului, procentul variind în funcție de valuta în discuție și moneda în care debitorul își câștigă veniturile. O astfel de măsură, care efectiv limitează suma în valută pe care poate să o împrumute un cetățean român cu venituri în lei, trebuia să fie impusă cu mult înainte de anul 2011. Luată în mod reactiv, această măsură nu mai rezolvă mare lucru pentru că deja stocul de credite în valută este, după cum am vazut mai sus, exagerat de mare în raport cu cele în lei și având în vedere instabilitatea monedei noastre. Există o expresie chinezească dintr-un text clasic din jurul secolului II î.e.n. care descrie perfect reacția BNR cu privire la creditarea în valută după criză: „Repari gardul staulului după ce au fugit oile” (în limba chineză, wang yang bu lao). În plus, BNR putea să ceară băncilor măsuri mai rapide de redresare a situației, de exemplu prin convertirea în lei a creditelor în franci cât timp cursul franc/leu nu era încă așa de mare. Cel mai bine reflectă și rezumă atitudinea BNR cu privire la această problemă următoarele două afirmații ale guvernatorului: „Stăm cu pixul în mână, nu ne aventurăm, nu creăm iluzii”. Și: „…cea mai bună abordare, din experiența trecutului, este să lași lucrurile să se așeze.”

B. Al doilea culpabil: băncile

Al doilea culpabil în problema creditelor în valută forte sunt băncile. Nu a fost din senin ideea clienților să se împrumute în franci elvețieni, ci ei au ales în funcție de produsele oferite de bănci. Când li s-a pus în față un credit în franci cu dobândă de aproximativ 5% față de 10% în euro și 15% în lei, fără a li se explica cât de mare este riscul fluctuației ratei de schimb valutar, evident că acei clienți nu s-au gândit prea mult, mai ales că unii nici nu își puteau permite din salariu un credit altfel decât unul cu dobândă mică. Până și Daniel Dăianu, personajul recent controversat în problema restructurării Autorității de Supraveghere Financiară și în prezent membru în Consiliul de Administraţie al BNR, a admis că „băncile au o responsabilitate foarte mare, fiindcă nu au explicat oamenilor condiţiile în care se contractează aceste credite.”

Ca o scuză amărâtă pentru băncile de la noi, adevărul este că în multe alte țări cultura băncilor prevalentă în acele vremuri de bulă economico-financiară era de a crește vânzarea de credite, cât mai mult, oricât, indiferent de consecințele ce ar fi apărut dacă se producea o recesiune serioasă, indiferent de nevoile reale ale clienților și de urmările financiare asupra băncii proprii. Creditul în franci elvețieni nu a fost decât un mijloc pentru bănci de a vinde mai mult. Managementul băncilor avea toate argumentele să împingă afacerea până la refuz (căci oricum afacerile mergeau atât de bine și creșterea economică urma să continue la infinit, nu-i așa?), el fiind remunerat cu bonusuri generoase plătibile pe termen scurt, an de an. Atitudinea multor manageri din bancă era de a „produce” cât mai mult, adică de a vinde credite pe scară mare, pentru că astfel banca avea, cel puțin pe hârtie, venituri și comisioane mari. Este aceeași situație precum a unui agent de vânzari care primește comisioane pe măsura vânzărilor și el, știind prea bine asta, vinde cât mai mult, în dreapta, în stânga, oricui, oricând, cu contravaloarea produsului plătibilă cândva, în viitor. Lui nu-i pasă dacă clientul mai plătește sau nu, dacă există retururi sau nu, atâta timp cât întors la sediu se poate lăuda cu vânzări atât de mari și își poate cere comisionul.

Din păcate jocul creditelor în valută a fost unul perdant practic pentru toată lumea. Clienții s-au ales cu o povară financiară greu de dus în spate, cu sacrificii tot mai mari pentru a păstra ce au cumpărat odionioară cu banii pe care nu îi aveau. Băncile, pe de altă parte, au pierdut mulți bani oferind credite unor oameni sau firme care efectiv nu au cum să le ramburseze, și această pierdere va fi acoperită de capitalul propriu al băncilor. În cazul creditelor ipotecare, banca se alege cu proprietatea confiscată, sperând să o vândă cât de repede, dar nu are nici o garanție că va reuși aceasta într-o perioadă de timp nu prea îndelungată și la un preț rezonabil. Practic banca devine un agent imobiliar, ceea ce este o afacere diferită față de banking.

După cum am văzut, rata creditelor neperformante a explodat după anul 2008 și o bună parte din credite sunt restante cu cel puțin 90 de zile. Rezultatul este că băncile au devenit complet neprofitabile după criză și cine are de suferit din asta sunt acționarii. În plus, imaginea publică a băncilor s-a deteriorat grav, deși băncile sunt instituții esențiale pentru o economie liberă, fiind un broker de capital. Dacă am nevoie să împrumut 1000 de euro, mă pot duce la prieteni, dar când am nevoie de 100 de mii de euro ce m-aș face dacă nu ar exista băncile? Demonizarea băncilor nu este niciodată un răspuns adecvat. Fără bănci, lumea nu ar fi progresat la fel de repede, ele apărând tocmai din nevoile societății. Problema este, ca de obicei, factorul uman, mereu lacom, mereu nechibzuit. Se spune că la finele secolului XIX și începutul secolului XX, marile bănci de pe Wall Street erau firme redutabile, credibile, care serveau societatea. În acele vremuri ele erau parteneriate, erau aproape o afacere de familie și firma și familia erau una și alta, serioase, mereu atente la nevoile clienților în primul rând. După anii 1950, băncile au devenit firme pe acțiuni disponibile publicului, astfel încât proprietarii erau mii și mii de oameni anonimi. În acele condiții, identitatea și responsabilitatea socială a firmei s-a diluat, firma și-a pierdut conturul. Managerii își vedeau de interesul lor pe termen scurt, nu al firmei sau al clienților (nota 2). Așa că „banca” a devenit o entitate fără individualitate. Asta e ceea ce vedem azi.

C. Al treilea culpabil: debitorii

Am situat pe locul trei al culpabilității debitorii care au hotărât să semneze contractul de credit cu banca și astfel să își înnegureze viața. Citind presa, îmi este clar că opiniile sunt împărțite. Ziarul Financiar, de pildă, a publicat scrisoarea unui cititor anonim care vorbește despre cum a făcut bani din speculații pe bursă înainte de criză, apoi a pierdut mai totul în timpul crizei, și finalmente și-a revenit din nou la ceva timp după criză. Ideea este că acest personaj X a citit Ziarul Financiar, a judecat, s-a informat, ceva ce cei care au luat credite în franci nu au disciplina de a face-o, și este în totalitate vina lor. Mi s-a parut un articol lamentabil. Nu se poate compara un om interesat de piețele financiare, atât de complexe cum sunt ele, cu unul care se chinuie să își asigure o situație financiară mai bună, un om care nu poate înțelege importanța educației financiare, mai ales fiind ocupat cu altă meserie. Cei care au luat credite în franci sunt oameni cu diferite grade de educație, dar toți cu aceeași nevoie de a-și face o viață mai bună. Și creditarea este deschisă tuturor într-o economie liberă. Am întâlnit oameni foarte educați, excelând în profesia lor, dar necunoscând subtilitățile politicii monetare, ale cursului valutar, ale regulilor de cotație din piața financiară. Ei au luat credite pentru că aveau o nevoie și pentru că băncile le-au sugerat acele produse financiare. Evident, când facem o alegere importantă trebuie să ne gândim de zece ori. Dar de câte ori nu facem alegeri economico-administrative în viață pentru că ne simțim în siguranță, pentru că ne ghidăm după cuvintele convingătoare ale profesionistului care ne oferă un serviciu și ne simțim depășiți de situație? În plus, nu am auzit de oameni care, înainte de a se duce la dentist ca să-și să-și repare doi dinți, citesc un tratat de stomatologie. Când ajung la stomatolog, este firesc, ca pacient, să mă las pe mâna lui.

Lăsând de-o parte aceste argumente generale, putem vedea în mod obiectiv cât de nepotrivită este creditarea neexplicată pentru majoritatea românilor. Există un raport din anul 2010 (nota 3), făcut la inițiativa Băncii Mondiale, despre educația financiară în România (aceasta este definită ca „abilitatea de a judeca informat și de a lua decizii eficace cu privire la folosirea și gestionarea banilor”). Raportul calculează o notă pe baza a cinci criterii, cum ar fi înțelegerea chestiunilor financiare, obținerea informațiilor financiare, relaționarea cu instituțiile finaciare etc. Nota pentru România este de 31, pe o scală de la 0 la 100! Cu alte cuvine, nota generală a populației în „ale finanțelor” este nota 3. Oare cum putem pretinde unor oameni de nota 3 în domeniul financiar să aleagă responsabil și informat într-un dialog cu un agent bancar care promovează produsul băncii sale?

Note____________________

(1)    Pentru un istoric detaliat al creditelor în franci elvețieni în România, a se vedea Ziarul Financiar, „Românii cu credite în franci elveţieni rămân cu nervii întinşi. Creditele în franci elveţieni au o pondere de 8% în totalul creditelor populaţiei şi de 18% în creditele pentru locuinţe”, Liviu Popescu, Claudia Medrega, 19 februarie 2015.

(2)    The Last Partnerships – Inside the Great Wall Street Money Dynasties, Charles R. Geisst, McGraw-Hill, 2001.

(3)    Analysis of the Financial Literacy Survey in Romania and Recommedations, Manuela Sofia Stănculescu, iunie 2010.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "81 comments" on this Article:

  1. ionita spune:

    Lipsa de cultura financiara a romanilor a facut victime in cazul CF !!!
    Babele cu banii la ciorap sau saltrea au descoperit dupa ani ca banii lor nu -s decit hirtie igenica
    intre timp se schimbase ,se converise leul ,iar baba nu si-a adus aminte !

    • Dyogene spune:

      Inainte de a face pe desteptul, citeste doar punctul C, adica ultimele 2 paragrafe din text. E un etxt lung si nu toata lumea are timp/rabdare sa-l citeasca, dar pentru atenuarea cliseului cu baba punctul C e suficient.

      • Radu Popescu spune:

        Corect, autorul a impartit vina in trei, ca sa nu se supere nimeni. In realitate, eu auzisem ca ar mai fi niste vinovati, poate chiar singurii, cei 200 de actionari privati principali (din cei 2000) ai BNE care detin 80% din 45% capitalul bancii. Astia sigur si-au frecat mainile de bucurie.
        BNR si bancile comerciale isi fac doar jobul iar debitorii nu sunt de vina, sunt doar fraieri buni de plata.

      • marian spune:

        Eu nu prea inteleg totusi bine argumentul asta ca persoanele care au luat credite in CHF nu aveau suficiente informatii si e vina bancilor ca nu le-au explicat mai bine riscul pe care si-l asuma.
        Celor care au luat credite inainte de criza li se spunea ca francul elvetian e o moneda stabila. Nu credea de fapt mai toata lumea lucrul asta? Inclusiv bancile insele?
        Cine putea prevedea atunci criza si faptul ca CHF-ul urmeaza sa se aprecieze asa puternic incit va fi nevoie sa fie tinut in friu?
        Daca eu iau astazi un credit in euro si miine se intimpla ceva spectaculos (sau face ceva imprevizibil BNR sau BCE) si euro se apreciaza semnificativ, o sa ma apuc sa dau vina pe banca?
        Adica intrebarea e daca, inainte de criza, se putea sustine ca francul e o moneda cu un potential de apreciere mai mare decit euro, astfel incit banca ar fi trebuit sa informeze in mod special persoanele care luau credite in franci fata de cele care luau credite in euro.

        • Adrian spune:

          Poate ca functionarul de la ghiseul bancii nu cunoaste asa bine notziuni si principii de politica monetara, dar cei mari care impart castigurile si specialistii care lucreaza in BNR cunosc aceste informatii si pot sa il instruiasca pe acel functionar amarat. Pentru ca se trage o concluzie importanta: situatzia asta a facut rau la toata lumea si bancilor si clientzilor si functzionarului (care, poate, a fost dat afara pentru ca banca a facut restructurari).
          Daca situatziea putea fi prevazuta? Mai mult ca sigur (adica deprecierea leului in comparatzie cu francul elvetzian), mai ales ca chiar Romania prin politica bancilor care au vandut aceste credite au ajutat la acest lucru. Orice specialist (intaresc acest cuvant SPECIALIST si nu un client care are si trei servicii pentru a duce de o ciorba acasa la familie si numai sa citeasca tratate nu are timp) poate sa prevada ca leul sa va deprcia cu o astfel de plotica si mai mult in conjunctura internatzionala din acea perioada. Culpabil e BNR-ul sau mai degraba specialistii din aceasta institutzie care poate au primit beneficii din afara tocmai ca sa nu faca nimic si mai mult… sa promoveze astfel de produs.

        • Alexandru spune:

          Ba da, stia toata lumea. Numai eu de cate ori imi amintesc cum spunea Isarescu “Luati credite in lei, luati credite in lei. O sa vedeti pe termen lung sunt mai sigure!”. Toata lumea credea ca face marketing. De fapt, omul spunea o chestie banala: trebuie sa te imprumuti in moneda in care ai si veniturile. Altfel, cand iei un credit pe 30 de ani nu ai absolut nicio garantie ca nu se va intampla o nefacuta. Iti asumi un risc: se poate sa iasa bine si sa se aprecieze moneda in care ai veniturile, se poate sa iasa prost. Dar, de obicei iese prost pentru ca asemenea credite se dau, cum a spus si domnul Liiceanu, exact pentru ca banca e perfect constienta de ce se intampla si nu vrea sa-si asume ea riscul (pentru ca, mai ales in anii 2000 – 2008 finantarea bancilor era preponderent in euro de la bancile mama). Si da, exista un risc foarte mare si pe euro. Aici nu sunt de acord cu domnul Liiceanu. Daca rezervele BNR ar scadea chiar si cu 10% intr-un an ar fi un semn. Ar mirosi a sange pe pietele financiare si cred ca totul s-ar termina foarte repede. Deci, bref, exista presiuni mari de depreciere a leului, singura chestie care sta intre noi si o depreciere masiva este o institutie ezitanta condusa de un bancher batran si care e pe cale sa incapa pe mana politrucilor. Nu se va intampla maine. Dar in cinci ani singurul care ne poate salva este norocul. Eu ma chinui sa-mi convertesc creditul pe care am fost suficient de prost sa-l fac. Dar este greu de convertit, practic singura posibilitate este un credit nou, garantii noi adaugate…

          • COVRIG COSTEL spune:

            aloooooo.. cand spunea dupa ce a oprit creditarea in valuta ai 10.000 de euro de la mine daca imi arati ca isarescu a iesit in media in 2007- 2008 sa spuna luati credit in lei ABUREALA LA PICIOR DE LEMN

        • rigoberto spune:

          pai nici bancile (sau angajatii bancilor) nu au habar despre cum evolueaza cursul valutar. probabil sunt suficienti care lucrau la banci si au luat aceleasi credite in CHF. dar n-ar trebui sa fie chiar un loc comun (austria era sa dea faliment in trecut, ungaria a mai fost in situatia asta, polonia la fel). stiu toate astea dintr-o carte foarte la moda pe amazon (si chiar e buna!): john mauldin & jonathan tepper, Endgame. The end of the debt supercycle and how it changes everything. deci daca si eu stiu lucrurile astea si le-am putut asimila, nu inteleg cum i-a luat pe toti bancherii prin surprindere. ideea e ca ar fi gresit sa iei credite intr-o moneda straina (nu conteaza daca e mai puternica sau nu decat moneda locala)! deoarece, in caz de soc, banca centrala nu prea poate sa faca mare lucru. daca o faci, e pura speculatie (e ca si cum ai lua o pozitie speculativa in cursul monedei respective). oamenii sunt amnezici insa – si mereu profund nevinovati. cum d-zeu poti sa citesti 10 milioane de recenzii cand iti iei un televizor, dar te duci la banca si iei un credit pe 10-20 de ani in chf, fara sa ai habar de nimic. asta costa! asta trebuie sa coste!

  2. pehash spune:

    1. In primul grafic eu nu vad o “apreciere” pe CHF si o depreciere pe CHF. se poate proba adaugand alte cateva monede, eventual inflatia din Elvetia.

    2. Lipseste din toata analiza asta graficul cu evolutia veniturilor medii in Romania din 2006 pana in prezent si a inflatiei cumuluate. Nimeni nu pare sa tina cont de acest lucru. Salariul mediu in Romania a crescut suficient incat sa acopere evolutia nefericita (si totusi normala, avand in vedere schimbarile economice si monetare din economia noastra) a CHF/RON.
    Sa presupunem prin absurd ca azi francul elvetian ar fi ramas stabil la 3 RON.. deci Gigel care s-a imprumutat in 2006 si avea o rata de 200 de franci, adica 456 ron la 1 iulie 2006, respectiv 54.8% din salariul mediu pe 2006. Decembrie 2014.. salariul mediu este 1866 RON, Gigel plateste 200 de franci, adica 600 de ron, adica 32% din salariul mediu! Dar daca CHF ramane la 5 ron? rata va fi de 1000 ron.. 53.6% din salariul mediu net.. la fel ca in iulie 2006..
    Ar mai fi de adaugat la aceasta poveste si inflatia din Romania.. 55% cumulat din 2006 pana azi. Deci Gigel al nostru, dupa ce-si plateste rata, ramane cu mai multi bani cu care poate cumpara mult mai mult decat in 2006.

    In aceasta poveste nu exista victime, deci nu e nici o culpa. Este doar populism.. si droburi de sare… multe droburi de sare..

    • Ovidiu spune:

      De acord cu punctul 2a, nu insa si cu 2b. Daca inflatia este de 55%, atunci cei 832 lei din 2006 ar echivala cu 1289 lei in 2014 deci avem o crestere de 44% a salariului net in conditiile in care CHF a crescut cam cu 50%. Apoi, ar fi interesant de comparat salariul median si nu cel mediu, pt ca discrepantle in Romania sunt mari iar impactul negativ al cresterii CHF este tocmai pe patura cu venituri mai mici.

      Pe de alta parte eu citesc pozitiv mesajul autorului cu privire la riscul sistemic din Romania. Atita timp cit Romania nu poate decide la BCE politica EUR, nu vad de ce BNR nu a incurajat mult mai mult creditele in lei (sau descurajat pe cele in valuta). Astfel afirmatia de la 2b ar fi avut mai multa putere.

      Rata inflatiei pt Elvetia: http://www.inflation.eu/inflation-rates/switzerland/historic-inflation/cpi-inflation-switzerland.aspx are valori negative si pozitve care tind spre 0. Nu am calculat CPI pe toti anii dar cred ca este pe la max 8%.

      • pehash spune:

        Si totusi, daca ne luam dupa exemplul meu (un pic fortat, recunosc) Gigel platea 452 rata din salariul sau mediu de 832 si ramanea cu 376.. Azi, chiar daca ar plati 1000 de lei, ramane cu 866 care acopera binisor inflatia, nu? Asta pentru ca tu ai deflatat salariul net in ron, dar ai lasat rata CHF la aceeasi valoare.. Putem face acelasi exercitiu convertind salariul mediu net direct in franci elvetieni. Oricum o dam, drama nu exista decat in cazuri punctuale in care oameni s-au bagat in datorii multiple, au ramas fara venituri sau alte belele… cazuri care se rezolva cu o lege a insolventei (faliment personal) bine scrisa.

    • soap spune:

      cateva clarificari: cea mai mare pondere in realizarea salariului mediu net pe economie este data de bugetari. In ianuarie 2008 am luat 55.000 CHF, la un curs de 2.4 lei pentru 1 CHF (curs de Volksbank), la un salariu de 1200 net (lucrez la patron, nu la stat ..).
      Astazi, 11 feb. 2015, salariul meu net este de 1400 lei, si cursul Volksbank de 4.2950 lei pentru 1 CHF. Deci probabil ca Gigel te injura acum. Intr-adevar, situatia de care o calculezi tu din pix pare roza, dar nu este. Deci la salariu am castigat 200 lei, dar la rata am pierdut 758 lei !!
      Si mai trebuie demontat un mit, acela al dobanzii mici. Cred ca iti aduci aminte de reclamele la TV si ziare de imprumuturile de consum cu Dobanda 0 (zero) dar DAE de 40% !!
      Asa a fost si aici. O parte din dobanda a fost mascata de comisioanele incluse in rata si care la mine reprezinta cam 25-28% din rata. Dobanda era intr-adevar mica dar DAE este cu totul alta poveste. Dupa aceste scandaluri a aparut obligativitatea prezentarii in reclame, brosuri, scheme de calcul, etc a DAE si nu a dobanzii pe care o “promova” banca.

      • pehash spune:

        Exemplul meu era, dupa cum am scris, limitat la 2006 vs 2014. Grosul creditelor in CHF nu s-a dat in 2008.. Bugetarii sunt 1/5 din salariati, deci nu au cea mai mare pondere si, daca tot e sa cautam exceptii, salariile in administratia publica au crescut cu ~10% din 2008 in timp ce in industrie si servicii informatice au crescut cu 50%…
        Povestea ta este intr-adevar extrema. Probabil ca e si un pic incompleta, pentru ca nu te-ai fi incadrat singur(a) la un imprumut atat de mare.

        Totusi.. am si eu curiozitate: ai vazut scadentarul? (btw acolo poti vedea si cat platesti dobanda… DAE.. comisioane.. inainte sa semnezi) erai la limita gradului de indatorare, deci constient ca orice crestere poate insemna ca ramai fara casa. Nu ai fost curios la momentul respectiv sa intrebi in stanga si’n dreapta.. sa citesti un pic despre riscul valutar? Si chiar daca ai facut-o lata.. pana luna trecuta, cand CHF era 3.5-3.6 de vreo 4 ani.. nu-ti era clar ca ar fi mai bine sa-ti refinantezi creditul in lei?

    • LOGITRIX DIN PIX spune:

      Cresterea asta de salariu mediu e la tine in familie poate. La majoritatea populatiei a ramas cam la fel. Ce conteaza e puterea de cumparare nu marimea salariului. Acesta poate sa creasca si de 10 ori, atat timp cat tot un plin de benzina poti face din el, e doar lauda de politician la final de mandat.

  3. SRA spune:

    Bonjour,

    Responsabil in aceasta theme este angajatorul de credit.

    O analiza a acestor creditori se constata imediat ca nu sunt niste analfabeti sau necunoscatori de ipoteci si riscurile in cazul cand nu vor mai putea sa le onoreze.

    Exista situatii si mai grave in viata cand nu poti sa-ti onorezi creditele, boala, accident, pierderea locului de munca, etc trebuie sa vina statul si sa le plateasca ?

    Desigur NU !

    Exista solutii, asigurarea de pierdere de venit, care poate compensa pentru o anumita perioada !

    Contactati-ma si am sa va spun si alte solutii ! In orice caz insolvabilitatea personala este o MINCIUNA sau in cel mai dificil caz o situatie dar cu declarea totatala a veniturilor si care costa

  4. berenger spune:

    bun, și care-i soluția? dincolo de cât de mare este vina fiecăruia, dincolo de înțelegerea aposteriori a ceea ce se întâmplă, avem o problemă cât casa: sute de mii de credite ce nu se pot plăti. or, nimănui nu-i folosește asta. de aceea, pornind de la niște premise evidente (orice credit în valută e mai greu de susținut, debitorii în franci au și profitat lungi perioade de timp de dobânda redusă și de cursul favorabil), eu văd o soluție simplă, convenabilă pentru toată lumea: tratarea creditelor în franci CA ȘI CUM ar fi fost în lei. astfel suma împrumutată va fi transformată în lei (la cursul din momentul contractării creditului), suma totală de plată va fi transformată în lei (rezultată în urma aplicării dobânzilor și comisioanelor aplicate împrumuturilor în lei de la data contractării creditelor), nivelul actual al restului de plată va fi calculat, simplu, prin scăderea din suma totală de plată (în lei) a plăților (în lei) făcute până acum, iar ratele lunare de acum înainte vor fi calculate conform nivelului dobânzilor în lei de la momentul contractării. per total, băncile vor ieși cu rate de profit mai mici, dar profitul va fi încă consistent, iar rata creditelor restante va scădea puternic. e o soluție mai simplă și mai bună decât cea mai bună variantă luată în calcul până acum, cea a aplicării unei legi a falimentului personal. mai simplă pentru că nu așteaptă intervenția unui politician incompetent, leneș și corupt, mai bună, pentru că duce la câștigul tuturor, nu doar al unei părți din discuție.

    • pehash spune:

      Singura problema este devalorizarea garantiilor ipotecare. Altfel bancile ar fi executat rapid datornicii si restul ar trece imediat la diete cu paine si apa ca sa-si plateasca ratele.
      Ideea ca sute de mii de credite ar deveni subit insolvabile este extrem de greu de inghitit. Ar insemna ca au existat sute de mii de familii care au cumparat locuinte cu credit ipotecar… De unde atata cerere?.. Cel mai probabil sunt 10-20 mii de credite ipotecare si alte cateva zeci de mii mai mici, luate “cu buletinul”, la care nu exista resurse. Restul e un balon umflat de presa si politicieni in cautare de voturi.

      Solutia ta nu este aplicabila pentru ca ratele in lei ar fi fost mai mari in intervalul asta. Dobanzile la credite in lei in acea perioada erau foarte mari, deci oamenii s-ar trezi cu un sold la credit mai mare decat il au acum in CHF. Tocmai de aceea sunt unii mai ipocriti care cer conversii la cursul istoric dar dobanzile sa ramana cele negociate la CHF.

    • iosiP spune:

      Teoretic aveti dreptate, practic insa unele dintre persoanele respective nu se calificau pentru obtinerea creditului respectiv in lei deci platile facute la o dobanda de 5% vor fi acum recalculate cu dobanda de 15%, deci se vor trezi ca nu si-au achitat mare lucru din capital. Nu stau sa fac un calcul dar pentru multi aceasta ar insemna o crestere a ratei – desigur, daca termenul de rambursare ramane acelasi.

  5. mihai spune:

    Am citit articolul cu multa atentie. Este didactic, l-am inteles fara sa fiu specialist. As avea de reprosat un singur lucru: lipseste concluzia. Ma rog, ea exista in substrat, dar poate merita subliniata. Cele 3 parti vinovate sa-si asume greselile, sa jure ca nu mai fac asa ceva pe viitor si punct. Timpul si evolutia fireasca a pietei sunt singurele care vor rezolva situatia CHF. De ce spun ca merita subliniata concluzia? Ca sa nu-si faca oamenii sperante degeaba, ca guvernul actual sau altul viitor ar putea sa rezolve ceva ce doar piata poate sa faca. Ps: Oare domnul Isarescu, ca manager/director/guvernator al unei institutii de stat, direct implicate in problema, nu trebuie sa-si asume intr-un fel practic (cenusa in cap, demisie) criza CHF?

  6. Eddy Popa spune:

    In sfarsit o analiza care-si merita numele. Pana acum fie s-a dat vina pe clienti (au fost inclusiv acuzati de lacomie fiindca au luat credite in franci, desi pentru multi era singura varianta in care se incadrau cu veniturile), fie pe bancile care au renuntat la prudenta ca sa-si atinga tintele de vanzari.
    M-a deranjat foarte mult campania prin care BNR a incercat sa ne convinga ca nu putea face nimic pentru a preveni aceasta situatie. Cea mai buna dovada este ca a si facut-o limitand creditarea in valuta, dar asta abia dupa ce criza creditelor ajunsese la apogeu.
    Sunt cu totul de acord ca toate cele trei parti sunt responsabile pentru ca s-a ajuns in aceasta situatie. Clientii nu au incotro si si-au acceptat responsabilitatea. Bancile doar partial si tacit, acceptand negocieri punctuale. Iar BNR nu si-a acceptat-o de loc si asta arunca o umbra asupra reputatiei acestei institutii.

  7. Snow spune:

    Un articol foarte bun, felicitari domnule Liiceanu ! Simt totusi nevoia sa fac cateva precizari:

    1.Majoritatea creditelor au fost acordate in valuta pentru ca in Romania nu exista o piata de lei pe termen lung. BNR nu s-a preocupat niciodata de acest aspect si pentru Banci a fost imposibil sau prohibitiv sa transforme resursele atrase – depozite in lei pe 1 sau 3 luni – in credite pe 5, 10 sau 30 de ani
    2. Trebuie facuta diferenta clara intre credite acordate firmelor si cele acordate persoanelor fizice, intre cele garantate si cele negarantate, intre cele in lei si cele in valuta. De asemenea cand mentionam ca stocul de credite in CHF ajunsese la aproape 20% din creditele ipotecare, e bine de stiut ca TOATE creditele ipotecare sunt vreo 200.000 la o populatie de 20.000.000 (1% din populatie are un credit ipotecar in Romania) spre deosebire de sa zicem Ungaria unde erau 1.000.000 la o populatie de 8.000.000 (12,5%).
    Asa cum la varful creditarii (2007) doar una din sapte tranzactii imobiliare a fost finantata prin credit ipotecar, date in genere putin cunoscute care schimba putin perspectiva asupra problemei.

  8. adinfin spune:

    „Banca centrală elvețiană a decis, în acele condiții, să intervină pe piețele valutare oricât era nevoie pentru ca rata de schimb franc/euro să nu depășească linia de 0.83 (notă: banca s-a referit de fapt la cursul euro/franc, cum se obișnuiește în piețele valutare, fixând cursul la 1.20, ceea ce înseamnă un curs franc/euro de 1/1.20=0.83). Din fericire, BNE își permitea această manevră pentru că tot ce trebuia să facă era să vândă franci și să cumpere euro, iar capacitatea ei de a vinde franci era practic nelimitată, de vreme ce era vorba de moneda națională pe care banca o putea „tipări” la monetăria statului ad infinitum.”

    O întrebare stupidă: cum e posibil acel ad infinitum? Și de ce a devenit el imposibil din moment ce nu a mai putut să se perpetueze starea anterioară? Întrebarea mai largă de aici este: cum e posibil să faci bani din nimic și ce te oprește să o faci? Sau, mai scolastic spus: cât adevăr e în articolul lui Richard A. Werner, Can banks individually create money out of nothing? doi:10.1016/j.irfa.2014.07.015

    • alex spune:

      cum sa nu fie posibil un “ad infinitum”? daca o banca nationala doreste sa isi tina moneda jos, nu are decat sa tipareasca moneda nationala in nestire. o poate face si BNR, cu leul.

      de ce nu a mai continuat acel ad infinitum? pai din cauza ca banca Elvetiei apara interesele elvetienilor, nu pe cele ale romanilor. un franc subevaluat era bun pentru exportatorii elvetieni, dar prost pentru importatori si pentru elvetienii care doreau sa achizitioneze bunuri de peste hotare.

      de ce banca lor sa le taie din valoarea averii? cu 1000 de franci cumparau mai putin decat cumpara azi cu 1000 de franci.

      v-ar placea ca BNR sa duca leul la 10 RON /EUR? ei, nu prea. ei, nici elvetienilor.

      • Lucian spune:

        Francul elvetian este o moneda de refugiu, in perioade de criza economica sau cand nu stii in ce directie o ia o anumita tara ( interesanta pentru tine ) cumperi franci elvetieni, pentru ca Elvetia are o economie dezvoltata, diversificata, inalt tehnologizata si cu guverne decente care nu-si bat joc de populatie luand decizii populiste ( in general ).

        Pentru Elvetia, situatia se traduce prin apreciere puternica a francului in raport cu “multe” valute in timp de criza economica globala si depreciere abrupta ( revenirea la “normal” ) cand criza pare sa fi trecut.

        Banca Elvetiei nu poate tipari “ad infinitum” franci pentru ca peste ceva timp va trebui sa-i rascumpere ( sa vanda valuta acumulata si sa cumpere franci ) pentru a nu devaloriza puternic moneda si a ruina populatia/firmele elvetiene.
        Actuala decizie de decuplare a francului de euro ( la raportul 1.20f / 1e) are legatura si cu decizia BCE de a “devaloriza” euro prin tiparirea a 60 miliarde E lunar din martie 2015 pana in Septembrie 2016.

        • alex spune:

          ba deloc. valutei cumparate poate foarte bine sa ii dea foc, sau sa o plaseze in obligatiuni *eterne* emise in valuta respectiva.

          ca nu are nicio logica sa faca asta, e alta treaba. de ce si-ar penaliza proprii cetateni, mentinandu-le veniturile la un nivel artificial mic?

          de asta a si dat drumul francului. pe principiul “da’ de ce sa fim noi prostii latora?”

          este francul moneda de rezerva? pai nu a fost vreun decret in acest sens. faptul ca elvetienii muncesc il face sa fie moneda de rezerva.

          se pune intrebarea, de ce nu este si leul romanesc moneda de rezerva? nu ii opreste nimeni pe cumparatori sa isi tina rezervele in lei. da’ nu prea se inghesuie…

          de buna seama, de vina sunt tot elvetienii.

          • iosiP spune:

            @alex,

            Lucrurile nu stau chiar asa cum crezi tu: daca am cumparat 1000 CHF am dreptul sa-i schimb oricand in EUR (ce-i drept, la cursul zilei). Mai mult, daca export in Elvetia am dreptul sa pretind plata in EUR, deci cumparatorul elvetian va fi nevoit sa schimbe CHF in EUR ca sa plateasca. Prin urmare BNE nu poate da foc la valuta cumparata. Cel mult, daca doresti, poate strange CHF de pe piata si sa le dea foc, ceea ce ar creste cursul CHF fata de celelalte valute si ar afecta grav exporturile.

            Ca veni vorba, ceasurile si electronicele elvetiene s-au scumpit deja (poate nu in Romania unde stocurile zac cu lunile insa in piata americana cumparatorii au simtit deja socul). Stai sa se scumpeasca si medicamentele…

            • alex spune:

              pai si de ce nu poate BNE sa cumpere cei 1000 de euro de pe piata chiar atunci cand ii soliciti tu? ce legatura are cu cat a cumparat sau a vandut in trecut sau ca le-a dat foc?

              imagineaza-ti ca vinde astazi toti EUR din rezerva si ar ramane fara EUR (ca si cum le-ar fi dat foc).

              crezi ca nu poate cumpara 1000 de EUR pe loc ca sa iti dea tie?

              ca sa nu mai spun ca toate aceste acorduri de acceptare a tranzactiilor in EUR pot fi denuntate. sunt acorduri, nu constitutie.

              BNE este acolo ca sa protejeze interesele elvetienilor, nu pe ale romanilor.

    • alex spune:

      bancile nu creeaza bani din nimic. clientii care iau cu imprumut si apoi depun bani la banci (aceeasi sau o alta) sunt cei care creeaza acesti bani.

      se numeste mecanismul de multiplicare a banilor. este expresia rezervelor fractionate.

      banii nu se multiplica la infinit ci pana la limita maxima teoretica de 1/r, unde r este rata rezervelor respective.

      de ce nu infiintati dvs o banca daca ati gasit reteta de a face bani din nimic? indemnati-va copii sa dea la ASE. nu ati vazut ca toti ASE-istii sunt miliardari?

      ca tot romanul lenes, va sta gandul numai la para malaiata. hal de gandire, nu va e rusine de oglinda cand va priviti in ea? poate dumneavoastra nu, dar sa stiti ca biata oglinda sufera de rusinea de a vedea o asemenea nerusinare.

      ce pleonasm,a sta cu “romanul lenes”. si ar mai fi vreo cateva, bine cunoscute.

      • alex spune:

        *copiii

      • cristihan spune:

        Well, s-ar putea sa ai un soc daca studiezi mai atent… Ce spui tu e de fapt un mit. Daca nu crezi, explica quantitative easing ;)

        • alex spune:

          @cristihan: cat de bogat esti la cat de multe stii?

        • iosiP spune:

          Din pacate nu este un mit ci o realitate: intreaba-te de ca fost necesara interventia statului pentru a scapa unele banci de insolventa si ce s-ar intampla in cazul unui “bank run”.
          Cat despre quantitative easing, este doar o magarie institutionalizata care provoaca inflatie si devalorizeaza economiile populatiei sub pretextul relansarii economiei. Si pentru ca magarul din fruntea turmei trebuia sa poarte un nume i s-a spus John Maynard Keynes.

          • alex spune:

            pai si nu este evident ca populatia Europei trebuie sa saraceasca, pe termen lung, pentru ca se imbogateste populatia Chinei si a altor state emergente?

            bogatia se masoara in relativ. inflatia este metoda prin care nominalul se aduce sa valoreze cat realul.

            toti oamenii cu cap stiu ca asta este trendul. bogatia din lume este numai atata si se redistribuie acum, o parte migreaza catre populatia tarilor emergente.

            numai pampalaii stau si viseaza solutii miraculoase. va ramane mereu o patura de oameni bogati, dar media se va egaliza cu media din China pe termen lung.

  9. marius spune:

    Ma bucur sa vad intre toate comentariile ce apar pe pagini de web ce traiesc din reclama (in aceste vremuri cine are bugete de publicitate mari, daca nu bancile), o analiza foarte corecta. Problema de fond, pe langa toate considerentele initiale legate de optimism, bonusuri, targeturi, etc, este faptul ca o institutie publica de reglementare nu a asigurat un raport echitabil de forte intre consumator si furnizor, in conditiile in care si acum se propune negocierea individuala, lucru incorect intre parteneri inegali.
    Orice contract corect trebuie sa tina cont de forta majora sau evenimente imprevizibile. Concluzia este ca BNR nu a asigurat corectitudinea contractelor (normelor) de credit.
    Exemplul medical e excelent, intr-adevar, daca un producator ar vinde un medicament ce da dependenta pe 30 de ani si l-ar scumpi tot timpul, dar pacientul nu ar putea abandona tratamentul, nu stiu in ce masura Ministerul Sanatatii ar avea aceeasi atitudine.
    O alta problema e cea a pierderilor sistemului bancar. Aici sunt 2 cauze – pierderile efective si supraprovizionarea, generata de BNR, ce permite vanzarea cu 2-10% a pachetelor de credite provizionate catre recuperatori, in conditiile in care clientul ar plati jumatate, dar lui i se cere totul. S-a ajuns ca multi clienti sa ajunga la intelegere cu recuperatorii dupa ce cu bancile n-au reusit nici o reducere.
    A treia tema este pierderea consumatorului creditat. Nefiind societate comerciala, nu are pierdere fiscala. Dar are pierdere reala, banii se duc in banca diminuand consumul care reprezinta principala sursa de venit a bugetului(70%), fara ca statul sa primeasca TVA(serviciile bancare sunt scutite), iar banii pleaca din tara (90% din sistemul bancar este extern).
    BNR calculeaza doar pierderile bancilor, dar banii care merg in centralele bancilor din Austria si Grecia diminuand consumul intern nu reprezinta pierdere pentru Romania?

  10. tavi popescu spune:

    Excelent articol, foarte bine sintetizat. Pe orice piata exista trei actori: companiil, autoritati de supraveghere si reglementare si consumatori. Pietele financiare nu fac exceptie, iar motivatiile lor sunt foarte bine ilustrate aici, depersonalizare, lacomie lipsa reglementarilor prudentiale. Faptul ca avem nota 3 la educati financiara nu trebuie sa ne mire, dar cred ca si bancherii romani se apropie de aceeasi nota in profesia lor deci ..cine sa ne invete?

    Am salvat acest articol pentru aducere aminte astfel doar voi schimba canalul cand vad un responsabil BNR la tv vorbind de piete financiare

    • Radu Popescu spune:

      Mai e și un patrulea jucător, cel mai important, deținătorul mărfii, adică al monedei buclucașe, BNE, despre care nimeni nu zice nimic…
      Simplificând lucrurile, eu sunt singurul producător de pe piață de roșii, și de mâine am chef să le scumpesc, cine e de vină pentru asta, administratorul pieții, vânzătorul de la tarabă sau clientul care le cumpără?

      • alex spune:

        si cine te opreste sa mananci castraveti in loc de rosii?

        preferinta?… ah, da. atunci cine ii plange pe amaratii care au ales sa manance castraveti?

        dolarii sunt verzi precum castravetii.

  11. dorin valeriu spune:

    Analiza judicioasa care ar trebui citita si de catre Dl.Isarescu. La care cel mai mult m-a deranjat lipsa de intelegere, de empatie pentru cei care s-au imprumutat in CHF (dela inceput precizez ca nu am nici un credit, de nici un fel si la nici o banca !).Sa afirmi ca sunt DOAR vre-o 75. ooo ! E monstruos ! Sunt de fapt 75.000 de familii cu copii, care s-au imprumutat ca sa-si asigure o locuinta ! Si care se trezesc intr-o situatie grea, pe care nu stiu cum s-o depaseasca.
    I-as sugera Dlui Stefan Liiceanu sa ne dea o opinie despre ce a insemnat ne-adoptarea in Romania a monedei Euro dupa intrarea in UE. Stim raspunsul guvernantilor : nu eram pregatiti. De ce ? Ei nu au nici o raspundere ? Si, oare, erau slavacii – sa zicem – mai pregatiti ? Sau a fost o tactica prin care guvernantii, manipuland inflatia au furat ani de zile si-i mai fura inca pe romani ? ?

    • Radu Popescu spune:

      Domnule, cu tot respectul, în orice afacere trebuie să existe unul care pierde, ăsta e capitalismul. Pământul. cu tot ce există pe și în el, e un sistem închis, nimic nu se câștiga, nimic nu se pierde, totul se redistribuie, asta vorbind despre avuție.
      Dar aveți dreptate, un pic de empatie nu strică, chiar și atunci când înfulecam ciolane de porc, vizavi de bietul animal, care cu prețul vieții sale a fost fericit să ne ghiftuiască.

      • alex spune:

        asa, da, empatie. dar sa vina si de la cei care sunt in nevoie.

        sa vina cu “am gresit, imi asum, fac si eu tot ce pot ca sa ies din situatia asta, dar am nevoie de o mana de ajutor de la voi, pentru ca altfel nu o sa reusesc”.

        dar el vine cu “e vina voastra! e datoria voastra sa ma scoateti pe mine din rahatul in care de smecher m-am bagat crezand ca o sa va dau plasa la toti! mie mi se cuvine!”

        unde este empatia *lor* pentru cei care trebuie sa faca sacrificii ca sa ii ajute?

        multi dintre cei care trebuie sa ajute acum pe CHF-isti sunt cei care au trebuit sa se resemneze sa nu isi ia locuinte din cauza ca CHF-istii aruncau cu bani pe piata si cresteau preturile.

        ca doar vanzatorul nu era fraier sa o vanda aluia care oferea mai putin.

        nesimtirea este profesiune de credinta la romani.

    • pehash spune:

      Monstruos!.. Din comentariul dvs se intelege ca avem 75.000 de familii cu copii (1,2.. poate chiar 3??) care au fost obligati sa se imprumute de nemernicii de bancheri ca sa-si “asigure” casa, altfel ar fi trait in strada…

      In realitate sunt 75.000 de debitori si nu stie nimeni ce au facut cu banii, dar se stie ca valoarea medie a creditelor in CHF este de 120.000 RON, adica aproximativ 25000 euro.. Cati si-or fi cumparat apartamente si cati au luat credit pentru masina, vacanta, nunta etc?.. Nu stie nimeni sigur. Ce stim este ca Romania e o tara de proprietari carora li se pare absolut normal ca imediat ce au plecat din casa parintilor sa le imprumute cineva o mica avere ca sa-si cumpere o casa… ca asa e decent.. altfel traiesc in strada!.. si casa? e a lor! datoria? care datorie? pai statul.. sa ne dea!..

  12. bozo spune:

    Bun articol, felicitari, avem nevoie de analise profesioniste.

    pe de alta parte nu agreeze intru totul concluzia Dvs referitor la vinovatiile impartite intre BNR, banci si debitori. Si nu e vorba despre culpe aici.
    Din punctul meu de vedere intr-o economie de piata creditele si investitiile presupun apriori risc pe care debitori si investitorii si-l asuma constient sau nu atunci cand iau un credit sau decid sa-si puna banii in actiuni.
    Bancile nationale si in mod explicit BNR au rolul de a face politica monetara si a reglementa ‘prudential’ sistemul financiar din jurisdictie. BNR nu trebuie sa intervina in politicile de creditare ale bancilor daca nu e vorba despre aspecte speculative si valute dubioase. Or dolarul, euro si francul elvetian sunt valutele cele mai de incredere in contextul actual.

    Daca vreit sa le gasim o culpa BNR si bancilor, atunci culpa este ca nu au pus mai jos plafonul de creditare in raport cu veniturile. Nu au rezistat presiunii ce era din partea populatiei si a politicenilor pe cand ‘economia duduia’ si nici tentatiei de a crea rapid o piata a creditarii in Romania. Dar nici BNR si nici bancile nu doreau sa ajunga in pierdere din imprumuturi neperformante. Toti au pariat pe un cilmat economic in plin elan si nimeni nu a fost pregatit de criza ce a venit ca un taifun. Poti sa-i acuzi de incompetenta, dar pe de alta parte asta e sectorul financial global, asa s-a intamplat peste tot in SUA si UE. Acum au inceput sa apara reglementari mai stricte pentru pietele financiare, dar atunci totul era conform regulilor. Daca BNR si bancile din Romania ar fi prevazut criza intr-un asemenea detaliu ar fi fost singurii pe plan mondial si am fi putut spune ca avem cel mai tare sistem monetar si financiar din lume.

    Debitorii in schimb sunt responsabili pentru faptul ca au preferat imprumutul in franci evetieni. Au avut conditii avantajoase la momentul contractarii creditului si au decis ca e mai avantajos pentru ei.
    la inceput au fost in avantaj fata de ceilalti care au luat imprumut in lei sau euro acum nu. Conform logicii de culpabilizare expusa de Dvs ar insemna ca si debitorii in lei si euro sunt indreptatiti sa protesteze si sa ceara sa fie compensati pentru conditiile mai proaste de la inceput. Dar asta nu mai e economie de piata ci comunism avansat. :)
    Si ‘criza’ imprumuturilor in franci elvetieni se intampla si in alte tari megiese.
    Mi-aduc aminte ca Isarescu a spus pe atunci ca ar fi mai bine ca cetatenii sa ia credite in lei sau in euro pentru ca economia noastra este legata de ele si turbulentele sunt mai controlabile si mai usor de atenuat decat in cazul unei valute ce fluctueaza independent de climatul economic autohton.
    Aparent ar fi bine de gasit o solutie de schimbare a creditelor in franci elvetieni intr-o alta valuta. Dar cine garanteaza ca peste 2 ani nu va fi din nou avantajos sa ai credit in franci elvetieni? Si atunci ce facem, le schimbam la loc?
    La fel si cu dobanda: unii iau credit cu dobanda variabila iar altii cu dobanda fixa. Unii vor castiga din asta iar altii vor pierde. Insa e cert ca la momentul creditarii nu stie nimeni care solutie va fi mai buna. Asta este.

    Problema majora e lipsa de informare si cultura financiara din Romania. Dar peste toate e normal intr-o economie de piata ca oamenii sa-si asume riscuri si uneori pierd iar alteori castiga.
    Altfel viata e un risc continuu iar evolutia noastra este in functie de cum putem sa gestionam acest risc. Risc zero nu exista.

  13. Domnule Liiceanu, ati reusit sa abordati documentat si echilibrat un subiect sensibil si va felicit pentru acest lucru. Ce as dori sa adaug este ca alaturi de banci, clienti si BNR mai exista o institutie culpabila, poate chiar mai mult decat Banca Centrala, prin natura legala a atributiilor ei: ANPC. Pentru ca vorbim despre un abuz important al bancilor asupra clientilor. In ultima saptamana am vazut cum BNR isi declina raspunderea legala in aceasta privinta (cea morala fiind indiscutabila, din punctul meu de vedere). O sa incerc sa explic de ce consider un abuz situatia in care se afla multi clienti imprumutati in valuta.
    In afara de influenta cursului de schimb in valoarea sumei de plata lunare a unui client, mai exista un element, la fel de important, in determinarea acesteia – rata dobanzii. Iar discutia pe care cred ca ar trebui sa ne axam nu are legatura cu rata de schimb EURCHF, ci cu ideea in care a fost definit, in multe contracte de credit in valuta (inclusiv cele in EUR sau USD), un concept foarte simplu, numit “dobanda variabila” si, deasemenea, cine ar fi trebuit sa vegheze la aplicarea corecta a acestuia. Am vazut multe contracte de credit, ale mai multor banci din sistem si prezentau aceeasi caracteristica: folosirea unei rate interne a bancii care sa stabileasca fluctuatia dobanzii “de piata”, in cazul contractelor semnate pana la aparitia OUG 50 (adica majoritatea creditelor acordate populatiei in Romania, 2005-2010). Abia dupa 2010 se pare ca ANPC si BNR au aflat ca exista o definitie, international acceptata, a dobanzii variabile.
    In aceasta privinta, am constatat un dublu standard, evident pentru mine, pe care nu prea il vad subliniat in opiniile “mainstream”: in timp ce rata de schimb a fost si trebuie sa fie de piata (si sunt perfect de acord cu acest lucru), dobanda, definita ca variabila in multe contracte de credit acordate inainte de OUG 50, NU a respectat aceeasi regula! Cred ca aveti cunostiinta (sau puteti sa va documentati relativ usor) de acest gen de situatii, in care o scadere a EURIBOR, de pilda, din august 2008 (5%) in aprilie 2009 (1,5%), nu a fost urmata de scaderea corespunzatoare a dobanzii la care se calcula rata de plata in valuta. Bancile au folosit “rate interne” sau formulari de genul “variaza in functie de LIBOR si de politica bancii”, anuland spiritul dobanzii variabile, acela de a folosi un indicator INDEPENDENT de oricare din partile aflate in contract (banca sau client). Mai mult, OUG 50 a “legiferat” si consfintit marirea marjei fixe a bancilor, dobanzi de tipul “index de piata” + marja de 6-7% fiind acum destul de frecvente. Din pacate, aceasta situatie contine si “germenele” urmatoarei crize: cresterea dobanzilor pe plan international (si ipoteza nu e absurda, avand in vedere orizontul ramas, de 15-20 ani, pana la finalul multor contracte de credit), implicit cresterea default urilor, ajungand sa cautam solutii, sub imperiul emotiilor, la o problema previzibila inca de acum. Pe de alta parte, daca dobanzile raman in jurul valorii de 0% pentru acest interval de timp, atunci cred ca avem o problema cu totii, imprumutati sau deponenti…
    Pe scurt, incerc sa aduc in discutia publica urmatoarea idee:
    Eliminarea dublului standard (cursul si rata dobanzii sa fluctueze amandoua conform pietelor internationale), adica pastrarea marjei bancii constanta pe toata perioada creditului, recalcularea ratelor platite folosind dobanda variabila reala (benchmark + marja fixa a bancii de la momentul semnarii contractului) si scaderea din principal a sumelor incasate, lunar, in plus.
    Fiind o discutie lunga si neputand explica in cateva randuri aceasta idee, am incercat sa prezint, pe larg, cateva avantaje si exemple pe http://www.fostbancher.blogspot.ro/

  14. alex spune:

    daca vi se pare ca educatia costa, evaluati mai intai pretul ignorantei

    ii oprea cineva pe cei nestiutori sa mearga mai intai sa consulte un avocat sau un consilier financiar? nu, li se parea scump sa plateasca pe altul, care alesese sa devina un specialist, sacrificand poate ani de studii ca sa dobandeasca niste competente in domeniu.

    pe principiul romanesc: “da mai da-l in ma-sa cu studiile lui”.

    romanul este infumurat, d-le Liiceanu. “daca nu este si fudul, parca nu-i roman destul”.

    acum se imburiceste, in cel mai josnic, traditional si dezgustator stil romanesc, sa se vaicareasca si sa arunce vina pe altii.

    axele de cugetare ale romanului sunt cele atat de clar exprimate de manele: de la “sa moara dusmanii mei” pana la “of, viata mea”.

    atata propensitate pentru auto-compatimire si fuga de raspundere… mare pacat ca nu intelegeti ca nemtii si cu americanii s-au ridicat prin asumare, in primul rand.

    dar ce poate sa faca mai mare placere romanului traditional decat mangaierea pe crestet si eterna dulce consolare “nu conteaza ca esti prost, tot tu esti cel mai destept”.

    cunosc personal cazuri de vociferatori impotriva lui Isarescu (in momentul introducerii plafoanelor de creditare, mai apoi a metodologiei de calcul aveniturilor acceptate — prin considerarea doar a celor fiscalizate) pe tema “da cine se crede sa imi spuna el mie cat sa ma indatorez?”. aceiasi vociferatori, de altfel, care au dat si spaga la contabilitate ca sa le dea o adeverinta de salariu “aranjata” ca sa poata sa isi cumpere automobil. si, desigur, dupa cum va asteptati, aceiasi mari vociferatori astazi pe tema “e vina BNR”.

    pestilentiala atmosfera in Romania, domnule Liiceanu. fetida. atmosfera de bordel in care toate profesionistele se dau drept virgine.

    este expresia acelei boare de intelectualism romanesc: “romanul s-a nascut shmeker”. si, bineinteles, este dator sa smechereasca pe toata lumea.

  15. Radu spune:

    Bună ziua,

    Articolul a fost deosebit de interesant, vă mulțumesc pentru timpul investit.

    Aș avea câteva întrebări totuși:

    1. BNE “tipărind” franci nu creștea inflația? Nu era deci un dublu efect de scădere a valorii monedei?

    2. De la mijlocul anului 2004 până la mijlocul anului 2007 leul s-a apreciat în urma cumpărării de euro de către BNR? Asta, din contră, nu ar fi depreciat leul? Se vărsau continuu lei pe piață or nu ăsta este un mecanism de depreciere?

    3. Din articol se înțelege că singura soluție reală din partea BNR privitor la problema creditelor era să scadă dobânda de bază mult mai dramatic, deci să ieftinească creditele. Apoi s-ar stimula și retragerea depozitelor de către populație în ideea că “stau” degeaba banii deci hai să-i investesc în altceva. De ce nu s-a urmat planul ăsta până la urmă?

    Vă mulțumesc!

    • Stefan Liiceanu Stefan Liiceanu spune:

      Permiteti-mi sa va raspund la intrebari.

      1) Teoretic, cand banca centrala pune in circulatie prea multi bani, inflatia creste si valoarea monedei tinde sa scada fata de alte valute. O cantitate brusc mai mare din moneda nationala (masa monetara) care „urmareste” o cantitate relativ stabila (pe termen scurt) de bunuri si servicii duce la marirea preturilor acestor bunuri si servicii, adica la inflatie. Dar aceasta este doar teorie si in realitatea economica exista mereu suficiente exceptii, nu numai legat de inflatie. In cazul Elvetiei, BNE a cumparat cantitati enorme de valute (euro in principal) si a vandut franci, dar masa monetara nu a crescut subit si exponential (si deci nu au existat presiuni inflationiste), ceea ce inseamna ca BNE a „sterilizat” interventia in piata valutara. Acesta este un termen tehnic mai dificil de explicat. Exista doua tipuri de interventii valutare de catre banca centrala, si anume „sterilizate” si „nesterilizate”. In primul caz, ceea ce se pare ca a facut BNE (desi oficial banca nu a suflat nici un cuvant din cate stiu), banca centrala cumpara valuta si vinde din moneda proprie, insa in pasul doi intervine reducand lichidatea pe care o ofera in moneda proprie si aceasta nu mareste masa monetara si, astfel, nici inflatia.

      2) In perioada 2004-2007 leul s-a apreciat, ca si multe alte valute din regiune, din pricina capitalului speculativ strain care a intrat in tara pe fondul bulei financiare. Prin cuvantul „speculativ” nu spun ceva cu sens negativ, ci pur si simplu ma refer la capital intrat in tara repede, din euforia pietei, un capital indreptat spre titluri de valoare de tot felul, nu catre investitii pe termen lung cum ar fi cumpararea de fabrici etc. Faptul ca BNR a cumparat valuta si a vandut lei a dus la o „depreciere” a leului, dar una invizibila in fata capitalului strain care, pentru a lua parte la cresterea economica de la noi de atunci, facea exact opusul, adica cumpara lei, pe o scara mult mai mare.

      3) Concluzia ca singura solutie reala pentru BNR pentru a rezolva problema creditelor ar fi fost taiarea dobanzii de baza drastic este pripita. De fapt, cred ca BNR nu a facut acest pas mai repede din doua motive. In primul rand, cand bula s-a spart, si-a dat seama in ce se „bagase” lasand creditarea in valuta sa creasca atat de mult ani in sir. Daca BNR ar fi taiat dobanda foarte repede se prea poate sa fi ajuns in situatia sa scape leul de sub control (dobanda de baza mai mica duce le ieftinirea monedei nationale), si atunci rata creditelor neperformante ar fi crescut si mai mult din deprecierea leului, cu atat mai mult cu cat salariile reale ale populatiei scadeau la o rata de peste 10% pe an si somajul crestea. Americanii taind dobanda atat de repede s-au pomenit, cum era de asteptat, cu un dolar mult mai slab (si recesiunea economica de la ei a ajutat evident la ieftinirea dolarului), dar pe ei nu ii deranja, caci la ei in tara totul este denominat in dolari. De suferit nu aveau decat importatorii autohtoni si firmele straine care, fiind active in SUA, aveau venituri in dolari. La noi insa, un leu care se ieftineste prea repede are consecinte grave asupra consumului si creditarii, cat si asupra inflatiei prin importuri. Al doilea motiv pentru care BNR poate argumenta ca nu s-a miscat mai repede este ca, precum multi bancheri centrali insista (deseori corect, dar nu intotdeauna), banca nationala nu reactioneaza de la o luna pe alta modificand politica valutara la cea mai mica schimbare in vreun indicator economic. Din contra, banca centrala opereaza pe baza unor modele macroeconomice teoretice care necesita mai multe informatii despre starea afacerilor (si colectarea acestei informatii presupune timp) inainte sa sugereze necesitatea schimbarii politicii monetare. Dar acest argument tine in vremuri de „pace” ca sa zic asa, cand economia este stabila, nu in vremuri de turbulenta majora cum a fost cazul in 2007-2008. Daca economia noastra nu era atat de „euroizata” BNR ar fi putut sa actioneze mai decisiv, mai rapid. Din pacate BNR nu „prea” avea ce sa faca in 2008-2009 fara teama de efecte adverse. Si aceasta pentru ca in anii precedenti a permis sistemului bancar sa extinda atat de mult creditul in valuta, ca sa nu mentionam stilul universal acceptat de la noi de a indexa totul la euro. Asa ca dupa 2008, BNR avea de-a face cu o situatie cu adevarat precum proverbul chinezesc despre reparatul staulului dupa ce au fugit oile. Din acest motiv, strategia a fost in stilul „sa asteptam, sa ne rugam ca lucrurile nu o iau in jos mai rau”…cum onest spunea chiar guvernatorul, „sa lasam lucrurile sa se aseze.”

      • Radu spune:

        Vă mulțumesc pentru răspunsul deosebit de cuprinzător! Mi-ați făcut poftă să încerc să înțeleg mai bine lucrurile prin explicațiile dvs! De exemplu, din răspunsul dvs. nu mi-a fost clar de la început de ce nu au fost neapărat afectați americanii de devalorizarea dolarului dar dând exemplul indexării la euro de la noi am înțeles că ei nu aveau la ce să se raporteze (cumva ar veni dolar la dolar). Așadar, un dolar mai slab nu însemna facturi mai mari de exemplu la electricitate sau prețuri mai mari la alimentele autohtone întrucât dolarul era tot dolar. Supărați erau însă poate cei ce dețineau dolari în afara SUA întrucât ei nu lucrau cu dolari în țările respective. Aceștia ar fi cumpărat monedă locală că să facă uz de sumele respective. Și cum dolarul era mai “slab” se putea cumpăra mai puțină monedă deci bani mai puțini.

        Sper că am înțeles corect până la urmă și vă mulțumesc încă o dată!

  16. alex spune:

    oricum, romanii prin atitudinea asta, sa invete macar sa zica bine chestiunea aia cu “s’il vous plaît, messieurs”.

    nu se stie cand le va fi singura competenta recunoscuta la nivel mondial. bine, pe langa cele consacrate de veacuri si intrate deja in gene: trandavia, neseriozitatea, hotia, lipsa de scrupule, onoarea comparabila cu cea a rozei vanturilor si altele.

    ar trebui ca tarile din restul lumii sa trimita vagoane de hartie igienica in Romania, domnule Liiceanu. ca sa fie folosita drept servetele.

  17. Dyogene spune:

    Oare cum ar fi aratat stabilitatea monetara daca acum 10 ani se interzicea prin lege afisarea preturilor (atat pe etichete, materiale promotionale, cat si in contracte) in alta moneda in afara de leu? Interdictie care nu cred ca ar fi contrazis reglementarile europene. Am mai fi avut euroizare? Nu. Dar, bancile si-ar mai fi putut vinde produsele denominate in euro (adica fara nevoia de hedging valutar, deci cu marja de profit mare)? Nu.

    Mie inca nu mi-e clar ce moneda au aparat BNR si guvernele Romaniei in toti acesti ani. Tare ma tem ca nu leul.

  18. cristi spune:

    Bun articolul, felicitari.
    Adevarul este pe undeva la mijloc ….. ceea ce nu ar strica ca si bancile si clientii sa ajunga sa ramburseze aceste credite cu un nivel mediu de la data acordarii si pana in prezent.
    BNR-ul are partea lui de vinovatie, bancile la fel si atunci cum Dumnezeu de pierderile le plateste doar clientul.
    Capitalismul reprezinta cu totul altceva ……. daca erai in America dl Isarescu acum dadeai cu subsemnatul, iar bacnile erau obligata sa faca conversia in lei la cursul de la data acordarii ca tocmai si-au inselat clientii. Dar cum Romania este furata de parlamentari mai rau cum se taie padurile in codru normal ca nu se va intampla nimic.
    Va doresc tot binele din lume, ca om suferi noi pe lumea asta dar o sa va astepte pe toti d-na cu coasa.

  19. Mircea Modan MirceaM spune:

    Mi-a placut mult ce-ati scris. Ati consumat o groaza de timp, ati cules date si le-ati pus in grafice…asta necesita multe ore de lucru. Dar a” iesit” ceva clar. logic si bine argumentat.
    Dupa mine cel mai mare vinovat este BNR.
    Institutia dispune atat de specialisti cat si de resurse, face analize pe majoritatea indicatorilor care conteaza in dinamica macroeconomica (PIB real, output gap, balanta de plati, datorie ,publica, externa , curs, masa monetra, rezerve internationale, investitii etc) are si autoritatea de a reglementa
    Au fost destul de multe tentative in a ne explca “ce poate si ce nu poate face o banca centrala”…neconvingatoare. Altii au putut, noi nu. In fond BNR a experimentat atat hiperinflatia anilor `90, deceniul pierdut, cat si boomul anilor 2003-2007, cu abundenta de capital speculativ, apoi cu plecarea in vremuri de criza. Pana la un punct avem ciclul economic normal..dar de aici pana la a te face ca ploua cand vine vorba de ce la noi criza a fost amplificata, cand ai tinut dobanda de referinta la dublul inflatiei, RMO-uri uriase, canal de facilitati de 8% e cale lunga, lunga. Ba mai mult, desi stii foarte bine ca doar CORE2 este inflatia care justifica ,sau nu, modificarea ratei (preturile administrate nefiind o reflectare a cererii si ofertei, o inflatie datorata acestor preturi nu necesita o majorare de dobanda) cresti , sau nu scazi rata tinand cont de fapt de inflatia totala.
    Pentru ca in fond acele credite in CHF care fac acum probleme provin din perioada in care rata in lei era prohibitiva, mult peste rata la un credit in valuta “exotica”,(de fapt leul este “exoticul”), tocmai din cauza ratei de baza, (care atrage si ratele ROBOR dupa ea). Basca marja de dobanda aplicata de banca, care trebuie sa acopere banii morti din RMO-uri. Toate acestea au fost reglementate de BNR, care a “compensat” toata aceasta nebunie cu reguli prudentiale foarte subtiri, omitand cu buna stinta sa solicite si acoperiera riscului valutar, per total credit. Metode sunt, dar asta insemna sa-i explici clientului foarte clar ce si cum…il speriai, ceea ce nu era de dorit, nu? La lei nu se califica, valuta il sperie…cine mai lua credite? Cum mai duduia economia, cum mai crestea PIB-ul, chiar cu un deficit de cont curent cat China?
    Chiar si dupa un raport al Comisie Europene privitor la chestiunea creditelor ipotecare neperformante (din feb 2014), in care se spune negru pe alb ca a existat iresponsabilitate in creditare si reglementare, BNR tot nu pare sa intelega ca trebuie sa introduca reglementari care sa oblige bancile sa ia masuri “proactive in cazul creditelor emergente”, sa limiteze pierderile, plafoane, atentionari, conversii…nu sa le interzica (se ascund dupa deget) sau sa le lase doar in carca debitorilor. Aia de nota 3, nu?

  20. cristi spune:

    Ar mai fi ceva de comentat si BNR-ul tace malc.
    Supravelauarea imobilor in nebunia lor de a da credite cat mai voluminoase a dus la o criza fara preceddent. De ce nu a intervenit BNR-ul, ne va zice pentru ca e o piata libera …., numai ca intr-o piata libera ar trebui sa exista si reglementari de cum functioneaza acea piata… nu lasi posibilitatea bancilor sa incheie contracte abuzive cu clientii.
    Contractele sunt fabuloase , iar BNR-ul este responsabil in totalitate. De ce, pentru ca fiecare banca este controlata de catre BNR in fiecare an, iar aceste contracte au trecut prin mana BNR-ului de cateva ori pana acum si nu au luat nicio masura.
    Consider ca doar institutiile statului mai pot sa faca lumina in acest caz si solicitam de urgenta oc Comisie de verificare a modului cum au fost acordate aceste credite, un audit sa stabileasca clar cate credite au finantare externa si expunere reala pe CHF si cate din finantari au fost acoperite cu moneda locala ca urmare a plasari de lei in CHF. La cat de mult va ascundeti suna a zumzait de catuse, de aceea consideram ca DNA-ul ar putea face lumina si in acest caz.
    Contractele sunt total abuzive…………, nu se poate ca doar clienti sa plateasca orice pierdere…., dupa ce au fost inselati de stabilitatea acestei monezi.

    • pehash spune:

      Pe o piata libera pretul este stabilit de echilibrul cerere-oferta. In ultima instanta, cel care decide pretul unei locuinte este cumparatorul care accepte sa plateasca acea suma de bani, nefiind obligat de nimeni… In realitate, BNR a intervenit la momentul respectiv si a cerut bancilor sa constituie garantii suplimentare. Cine a luat credit imobiliar stie…
      Preturile au explodat din acelasi motiv pentru care Caritasul a functionat.. pentru ca au existat suficiente persoane care nu au inteles ca nu se poate crea peste noapte valoare din nimic.. si au acceptat sa plateasca un pret dublu sau triplu pe o locuinta fata de anul anterior.
      Desigur, piata poate fi reglementata si controlata. Guvernul poate construi ieftin, prin ANL, poate descuraja speculatorii prin impozite speciale… Dar zilele astea nu l-am vazut pe Victor Ponta, prim ministru si presedinte al majoritatii parlamentare, sa comenteze la subiect. Nici pe Tariceanu, responsabil indirect pentru dezastrul din 2007-2008… Nici pe imprumutatii in CHF sa il caute prin parlament sau pe la sediul de partid. Deh, memoria scurta.. altfel nu ar fi uitat denominarea din 2005.

      • cristian spune:

        Daca tu crezi ca noi am avut si avem o piata libera te inseli…….. totul a fost si este la mana bancilor si a finantarilor acestora, precum si la mana BNR. Pretul in mare masura nu depinde de cumparator ci de ce posibilitati dispune acel cumparator la o anucmita data. La fel s-a intamplat si in America in criza imobiliarelor…… preturile au fost influentate pentru a acorda crdite cat mai mari, in niciun caz de cumparator…. asta se intampla si acum, scaderea este data de lipsa lichiditatilor si sericii forte scumpe care au limitat accesul la creditare de foarte multi cetateni….., daca nu era situatia asta altfel erau preturile acum…. pietele au fost, sunt si vor fi dirijate indirect, chiar daca iti ramane virtuala ideee ca tu detii puterea de cumparare.

        • pehash spune:

          Este incontestabil ca Romania e o tara de proprietari si exista o presiune sociala ca toate cuplurile tinere sa “se aseze” la casa lor.. cu orice cost.. Asta nu inseamna ca esti obligat, tu, cumparator, sa platesti 2000 de euro pe mp de locuinta cand stii foarte bine ca in urma cu 1-2 ani era doar 1000 de euro. Te indatorezi pe viata!.. nu poti sa strangi din dinti si sa mai astepti? Daca ar fi existat un consens in randul populatiei si nu s-ar fi cumparat locuinte peste 500 euro/mp (exemplu pur ipotetic, intamplator costurile apartamentelor ANL au fost sub 500..), oare cat timp si-ar fi permis vanzatorii sa tina imobilele alea goale?

          • cristi spune:

            Astfel de calcule teoretice pe hartie da putem face si sunt foarte de acord cu principiul de care ziceti, din pacate nu o sa prindem noi in viata asa ceva, in practica este destul de greu la noi, nu avem mentalitatea necesara. Sper sa reusim sa ne luminam atat de reprede, dar sansele sunt mici. Imi aduc mainte cand nemtii au trecut de la marca la euro… au pastrat preturile la produsele alimentare perisabile… legume , fructe… ei bine atunci toti nemtii o saptamana nu au cumparat de li s-au stricat produsele in semn de protest…..si au recalculat preturile corect — tare as vrea sa ajungem si noi la un asa nivel de unitate nationala….., dar aici cred ca trebuie sa mai treaca ceva anisori ……. o mentalitate nu se schimba peste noapte ………. din pacate sper sa prindem amandoi in viata sa vedem asa ceva.

            • iosiP spune:

              Exact, exista o lipsa fundamentala de solidaritete intre romani.
              Acum, daca cineva (considera ca) are nevoie de locuinta este mai greu sa ceri un boicot al achizitiilor, si inca pe termen nedefinit – ca locuintele nu sunt perisabile. In schimb, daca tot este lumea atat de suparata pe banci de ce nu isi retrage depozitele: la RMO actuala destule banci ar disparea de pe piata!? Iar asta, spre deosebire de abtinerea de la cumpararea locuintelor, s-ar putea rezolva in maxim o luna.

  21. ana spune:

    Multumesc pentru calitatea articolului si pentru explicatiile pe intelesul tuturor (multora, cred ca e mai exact).

  22. Decebal spune:

    Creditarea speculeaza dorinta omului de a avea mai mult decat isi permite. In mod ironic (sau cinic), sunt reclame (ale unor institutii de creditare) care spun, pe la televizor, “acum iti poti permite”. Aiurea! Daca iei credit, inseamna ca nu-ti poti permite.

    Nu am credit in franci elvetieni, dar am cunostinte, inhamate la “prima casa” carora li s-a spus, DE CATRE BANCI, “la credit in franci elvetieni va dam suma mai mare si dobanda mai mica, decat la credit in Euro”. Nu sunt specialist in finante, dar logica bunului simt ma indeamna sa presupun ca BANCILE STIAU. Stiau ce se va intampla cu francul elvetian.
    Daca si anumite institutii ale statului stiau si n-au spus/facut nimic, e grav. Si, clar, au o vina, cel putin morala.
    Bineinteles, au gresit si cei ce nu s-au gandit ca marul rosu si frumos, oferit de mastera, poate fi otravit. Ei “au uitat” ca bancile nu sunt dispuse sa-si diminueze profitul si ca, daca au “oferte speciale”, acestea trebuie sa ascunda ceva.

    • iosiP spune:

      Bancile nu stiau nimic: decizia BNE de a decupla CHF de EUR a survenit dupa ce BCE a decis sa tipareasca EUR intr-o veselie, pana la suma de 1.100 de miliarde in aproximativ un an.
      In aceste conditii este logic si normal ca BNE sa lase cursul liber: principala sa datorie este fata de cetatenii elvetieni, nu fata de romanii care s-au indatorat in CHF.
      De curiozitate insa, vreau sa stiu ce vor face romanii care au luat credite in EUR atunci cand RON se va aprecia fata de acesta (cu tot efortul BNR de a pompa EUR in piata cumparand RON)? Vor face oare coada la banci cerand sa li se mareasca dobanzile?
      Deci asta este: probabil ca EUR se va ieftini, spre bucuria tuturor platitorilor de facturi “la cursul BNR” (adica marea majoritate a populatiei), a detinatorilor de credite in EUR si a importatorilor. Desigur, exportatorii se vor bucura mai putin (adica deloc) dar asta-i jocul pietei.

      P.S. Prin 2016 ar fi un moment bun pentru trecerea la EUR. Pun insa pariu ca BNR ar forta un curs de schimb artificial, nu de alta dar risca sa se duca toata economia de rapa!

      • Decebal spune:

        Ori lucrati in sistem, ori aveti o (prea) mare incredere in omenia bancherilor.

        Eu sunt dispus sa nuantez, spunand “unele banci stiau ce se va intampla cu francul elvetian”. Dumneavoastra sunteti dispus sa acceptati ca e posibil ca unele banci sa fi stiut ce urmeaza? :)

        • alex spune:

          daca suntei asa de destept si le stiti pe toate, caci vad ca intelegeti atatea, de ce nu v-ati grabit sa cumparati CHF atunci cand era mentinut artificial jos?

          e echivalentu cu a fi convertit creditele din CHF in EUR.

          bancile care au mizat pe aprecierea CHF si-au asumat un risc. daca nu se intampla, le plateati dvs pierderile?

          multi viteji mai sunteti cand este vorba sa va justificati lipsa de minte.

          • Decebal spune:

            Nu sunt nici bancher, nici speculant si nici datornic. Muncesc pentru bani si cred in banii munciti. Nu era vorba de desteptaciune, in comentariul meu, ci de logica bunului simt. In engleza cred ca e mai sugestiv (“common sense”).
            Nu va inteleg incrancenarea, cred ca sunteti pe langa subiect. Eu zic sa va stergeti spumele si sa va linistiti.
            Somn usor!

            • alex spune:

              pentru ca nu cred ca “unele banci stiau ce urmeaza”. ca au estimat si au pariat ca asta va urma, e riscul lor. au riscat si au castigat.

              cei care au riscat in CHF au pierdut. riscul lor, de asemenea.

              intrebarea este: daca bancile ar fi riscat si ar fi pierdut iar CHF-istii ar fi castigat, ar fi acoperit CHF-istii pierderile bancilor?

              incrancenarea vine de la teoriile astea conspirationiste cu “unii stiau”. dadeau in bobi, in ghic sau mai ce?

              probabil ca au pariat impotriva leu/CHF tocmai datorita miilor de CHF-isti. dar, dupa cum spuneam, a fost un risc luat, nu o stiinta “de dinainte”.

            • alex spune:

              cum vine cineva cu o explicatie care nu va convine, gata il acuzati ca e bancher, ca face parte din sistem.

              uitati-va la gandirea dvs in primul rand, la ce idei aberante si jignitoare lansati, ca sa intelegeti de ce se enerveaza oamenii.

      • Radu Popescu spune:

        Domnilor,
        în cazul creditării, băncile nu câștiga din creșterea francului, decât conjunctural, pentru bănci francul este o marfă pe care o vinde mai departe, cu adaosul (dobânda) și comisioanele aferente.

  23. ion adrian spune:

    Dl S. Liiceanu va explica azi cu lux de amanunte ce am incercat si eu mult mai pe scurt sa spun de la bun inceput, cand am vorbit despre decizia politico-financiara din august 2011, de a tine CHF in mod artificial scoborat la 1 euro=1,2 CHF (in loc de valoarea reala de 1 Chf aprox 1 Euro) pe care eu am botezat-o ca fiind introducerea unui mercurial bancar .

    • alex spune:

      ca a fost o decizie buna sau rea, a fost strict o decizie de politica monetara interna a Elvetiei. are banca Elvetiei in fata cui sa raspunda: organismele de supervizare si control alese de poporul elvetian.

      ma si intreb de ce nu dau ai nostri clienti in judecata banca Elvetiei sau chiar toata populatia elvetiana ca de ce nu au protejat interesele romanilor.

  24. Isis spune:

    toata operatiunea de creditare in franci pe zona Europei de est,operatiune din care bancile au obtinut profituri imense,poate fi si o intelegere intre marile banci (cu complicitatea bancilor centrale) de tip cartel pentru manipularea si specularea cursului de schimb al CHF?????
    eu zic ca exista indicii care sa conduca spre aceasta teorie.ni se tot spune ca francul e o moneda de refugiu.fals!e una de specula.economia Elvetiei nu a crescut nesemnificativ si nici nu am reintrat in criza economica.urmariti si valoarea aurului din ultimii ani.a avut o alta traiectorie valoarea aurului fata de chf si deasemenea aurul e considerat o marfa de refugiu.pe de alta parte,de ce nu scade presiunea pe franc,ci se mareste?teoretic bancile au aucumulat munti de franci pe care ar trebui sa-i vanda si pe de alta parte soldul la aceste credite a scazut semnificativ,daca ne gandim de exemplu ca in Ungaria s-a facut deja conversia in forinti.
    este piata chiar asa de libera pe cum ne-o prezinta unii si altii?va invit pe toti sa urmariti ce s-a intamplat cu pretul petrolului in ultimul an.a scazut asa de mult cererea de a ajuns pretul petrolului la jumatate in ultimul an?curge la robinet?
    sau e o intelegere a “zeilor” in spatele usilor inchise pentru a lovi in Rusia??
    extrapolarea o poate face fiecare mai departe…

    • ion adrian spune:

      Se poate sa ai dreptate si poate te aproba si unul numit Alex. :)
      PS Oricum eu m-am plictisit de cestiune asa ca il las pe alde Alex sa combata. :)

      • ion adrian spune:

        De altfel dl alex s-ar putea sa ne convinga ca si ce a facut mr. Rotschild cu ocazia bataliei de la Waterloo este cea mai corecta speculatie bursiera si ca nu trebuia batut cu nuiele(sau cu biciul cu noua cozi) in piata publica. :)

      • ion adrian spune:

        Desi plictisit cum am gasit asta cred ca este bine sa o postez cs informatie utila:

        “Pentru clienţii care au luat la un moment dat credite în franci elveţieni, era important să fie informaţi cu privire la riscuri, banca trebuie să informeze clienţii, face parte din etica profesională a băncilor, din bunul simţ al meseriei noastre. Sunt clienţi care trebuia să ştie de la bun început că pot exista riscuri, printre care rata de schimb”, a declarat joi Lhotte în conferinţa de presă ocazionată de anunţarea rezultatelor BRD pentru anul trecut.

        El şi-a exprimat îndoiala că toţi cei peste 75.000 de debitori în franci elveţieni au fost informaţi corect şi avertizaţi asupra riscului de către băncile care i-au creditat.

        “Există 75.000 de clienţi care au făcut credite în franci elveţieni şi nu sunt sigur că tot atâţia clienţi au fost avertizaţi de aceste riscuri”, a spus Lhotte.

        Directorul BRD a precizat că banca pe care o conduce are cinci astfel de credite în portofoliu şi urmează să propună clienţilor respectivi conversia în lei, la cursul dinaintea aprecierii puternice a francului, la jumătatea lunii ianuarie.

        “Sunt cinci clienţi, am văzut dosarele, eu sper ca şi peste 20-30 de ani să rămână clienţii noştri. Când banca a acordat creditele, mă întreb dacă au fost bine informaţi, oare li s-au explicat riscurile? (Lhotte nu era pe atunci la conducerea băncii – n.r.) O să le propunem conversia în lei la cursul dinainte de 15 ianuarie. Nu putem face recomandări altor bănci, nu dăm lecţii nimănui, dar trebuie să fim corecţi şi să lucrăm pe o bază de echitate”, a explicat Lhotte.

        Banca a derulat, pentru câteva luni în anul 2006, o ofertă pentru clienţii cu venituri mari. Ulterior, a decis să oprească acest tip de finanţare. Soldul celor cinci credite în franci elveţieni este de circa 280.000 CHF.

        Directorul BRD este de acord cu poziţia exprimată de BNR, de negocieri individuale între bănci şi clienţi pentru a găsi o soluţie favorabilă în cazul creditelor în franci elveţieni, însă şi cu cea a premierului Victor Ponta de după izbucnirea “crizei francului”, când spunea că fiecare trebuie să-şi asume responsabilitate, iar dacă o bancă are o parte de răspundere fiindcă n-a informat corect şi suficient clienţii, trebuie să-şi asume acea responsabilitate.

  25. alaptel vasile spune:

    Foarte bine expus, as avea o singura rugaminte daca se poate la dumneavoastra D-le Liiceanu, Puteti oare sa ne aratati tot asa cu lux de amanunte de ce bancile comerciale AU tipizate de conversie valutara pentru DEPONENTI (iar pentru creditati nu se poate), si de ce EXISTA NEGOCIERILE ZILNICE pe valute iar unele banci isi permit luxul de a da preturi preferentiale de exemplu azi LIBRA BANK a avut la 100 000 CHF tranzactionati pretul de 2.6 / CHF. Va multumesc si astept cu mult interes punctul dumneavoastra de vedere cu privire la aceste doua aspecte, care ar rezolva situatia noastra si ar arata cam cat de mult ne mint ai nostri specialisti in domeniu.

  26. alexndru spune:

    a INNEBUNIT O TARA INTREAGA PENTRU CA UNII CU NESIMTIRE VOR SA LE PLATEASCA ALTCINEVA DATORIILE. dE ACEEA NOI SUNTEM CERSETORII EUROPEI, GRECII LA FEL IAR NEMTII SAU FINLANDEZII SUNT CU SECOL EINAINTE, NO INCERCAM SA FURAM DE LA AI NOSTRII, DE ORIUNDE, SA FIM SMECHERI. nU CONTEAZA CUVANTUL, CONTRACTELE. Se bat campii la greu cu ce a gresit BNR, Bancile, Guvernul. Le plangem de mila imprumutatilor in euro care nu aveau educatie financiara. e deja prea multa ipocrizie si nesimtire. Orice persoana cu 4 clase din ara asta stie din 90 incoace ca exista fluctuati ale cursului valutar. Minte cine spne ca nu a stiut ca risca. a riscat sperand sa castige. Dar nici nu conteaza asta Intrebarea pe care nu o pune nimeni este DE CE AR FI MORAL SA FIE AJUTATI CEI CU CREDITE IN FRANCI? Au mizat pe CHF ca sa castige si au pierdut. Altfel radeau in continuare linistiti de cei care au luat credite in lei. Pe ei ii ajuta cineva findca au platit dobanzi mai mari? Sau pe ce i cu credite in euro, fiindca si euro sia schimbat cursul. cU MAI PUTIN DA RPRINCIPIILE NU SE MASOARA IN PROCENTE, CEVA ESTE CORECT SAU NU. cINE II DESPAGUBESTE PE CEI CARE SI-AU LUAT APARTAMENTE DE 2/3 CAMERE CEAUSITE CU SUTA D EMII DE EURO SI AACUM VALOREAZA JUMATATE?
    Oameni buni haideti sa punem capat aberatiei care deja ne costa pe toti. Pentru niste tupeisti care s eplang de creditele lor in CHF – cu care le-a mers bine destul timp si pe care nu i-a obligat nimeni sa le ia, acum vor creste costurile de creditare pentru fiecare dintre noi fiindca bancile vor constitui rezerve pentru a se asigura ca populistul politician roman nu le va lua banii cu vreo lege aberanta. vor raate la curs istoric. de ce nu vor salarii la nivelul celor din 1990. traim intr-o lume nebuna. nu am simpatii pentru banci, daca nu esti actionar la una nu vad cum ai putea avea la nivelul execrabbil la care esti tratat de angajatii lor, la comisioanele absudee siclauzele abuzive. Dar una nu are legatura cu alta. haideti sa ii sanctionam pentru ce gresesc nu pentru ce fantezii au unii debitori. E absurd si daunator

    • alex spune:

      sunt curios cum ar fi reactionat cei cu credite in franci daca ar fi scazut valoarea francului si, in schimb, ar fi crescut cea a EURO, saua r fi crescut dobanzile la lei catre 30-40%.

      s-ar fi imburicit sa ii ajute pe cei la nevoie ina cel caz?

      nu. ar fi continuat sa ingane maneaua cu “ce smecher sunt eu ca am luat credit in franci, fraierilor!”

  27. iosiP spune:

    Problema fundamentala este disocierea monedei de echivalentul in aur. In aceste conditii moneda devine o simpla marfa supusa fluctuatiilor pietei (relatiei dintre cerere si oferta). In mod normal pe bancnote ar trebui sa scrie “Bun pentru 0,1g aur de 24k”, “Bun pentru 0,5g aurde 24k” si fiecare dintre noi sa poata merge oricand la BNR (in cazul Romaniei) cu portofelul si sa plece de acolo cu gramajul echivalent in aur. In acest mod s-ar fixa si paritatea monedei, intrucat un leu pe care scrie “Bun pentru 0,02g aur de 24k” va fi echivalent cu un franc elvetian pe care scrie acelasi lucru – singura diferenta fiind aceea ca BNR ar cere, desigur, o taxa daca doresti sa schimbi franci elvetieni pe aur romanesc.
    In schimb, toate bancile centrale au disociat moneda de aur (sau argint) ceea ce le permite sa emita oricata moneda doresc, aceasta fiind acceptata pe baza de “increderea populatiei”. Sa fim seriosi: daca RON ar fi acceptat pe baza de incredere nu ar fi nevoie de toate legile care forteaza firmele sa tranzactioneze in RON.

    Vreti sa vedeti cum sta treaba cu increderea populatiei? Uitati-va la cotatia rublei rusesti fata de EUR sau USD, de cand au inceput sanctiunile economice: daca acestea mai dureaza inca sase luni (si eventual se inaspresc) va fi convenabil de folosit ruble la iesirea din latrina, nu de alta dar acestea vor fi mai ieftine decat echivalentul in hartie igienica.

  28. Manu spune:

    Nu va opriti la creditele in CHF si analizati situatia DRV (dobanda de referinta variabila).Cea mai mare banca din Romania foloseste aceasta dobanda desi in 2008 OUG 174/2008 spune clar: banca poate sa ofere o dobanda interna dar trebuie sa stipuleze maximum pana la care aceasta poate oscila.In nici un contract nu exista acest maxim si din aceasta cauza,vestita banca,a transformat dobanda interna ,prin vestita formula Cerbulescu,respinsa de instanta ca nefondata,ea fiind ceruta si in cererea reconventionala.Aceasta formula a fost stabilita unilateral,eu am refuzat sa semnez un asemenea act aditional deoarece am invatat sa ma informez (adica am devenit “culta”) si din 2010 pana in prezent se aplica formula ,cu sau fara cultura financiara si fara acceptul meu.Am cerut in nenumarate randuri sa fiu informata care sunt costurile si cum se modifica aceasta dobanda ca sa pot sa verific daca banca ma pacaleste.Intotdeauna am primit o insiruire de elemente (euribor,risc de tara,rmo,fond de garantare) si atat cu precizarea ca daca mai trimit o sesizare pe aceasta tema,banca o va clasa.Pai,din 2009 pana in 2010,cand banca a impus,in mod unilateral,ca aceste costuri sa se fixeze la 7.76 la care se aplica euribor + marja contract,au tot scazut dar banca nu si-a asumat aceste “riscuri” ci le-a transforma in costuri fixe.Practic,in acest moment,banca este in ilegalitate si din alte doua motive fata de cele expuse mai sus: 1) banca aplica formula Cerbulescu,in spiritul OUG 50/2010,fara temei legal si respinsa de instanta ca nefondata 2) banca a transformat o dobanda variabila,asumata in contract de “ambele parti,nu?”,intr-o dobanda in care un singur cost este variabil (euribor) iar celalalte elemente au devenit fixe (risc tara,rmo,din 2010) dar fara “semnatura” mea…Va intreb: aici cine este de vina? Inca ceva: din 2010 pana in prezent suntem plimbati prin tribunale adica TB – Cab – ICCJ ,retur Cab (sentinta primita a doua oara de la aceasta institutie este identica cu prima de la Cab) – urmeaza,din nou, ICCJ si oare va urma,iarasi,CAB?Intre timp noi platim dobanda dupa formula Cerbulescu adica de la 10.3 in 2008 am ajuns in 2015 la “formidabila scadere” de 9.4.Va rog,sa calculati elementele insiruite de banca,care in 2008 insumau 8.9 si valoarea acestor elemente in 2015 si o sa vedeti ca s-a descoperit o noua formula matematica in care “variabilul” se transforma in semivariabil.Precizez ca formula Cerbulescu a avut la baza o valaore a euriborului din 2010 ci nu cel de la semnarea contractului din 2008.Pe mine cine ma protejeaza?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Stefan Liiceanu


Stefan Liiceanu

Nascut in 1974, București. Studii: Tokyo University of Foreign Studies (limba japoneză, 1994); Yokohama National University (economie, 1995-1999). Master la University of Tokyo (... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)