Dacă ați citit un editorial din acestă săptămână al domnului Daniel Dăianu, un nume binecunoscut nu doar de economiști, ci și de publicul larg, ați aflat că ”practicile de transfer-pricing (de exportare a profiturilor prin prețuri de transfer manipulate) sunt mult mai paguboase pentru țara gazdă într-o perioadă de criză”.
Dacă ați urmărit declarații din primăvară ale doamnei minsitru de Finanțe ați aflat că o prioritate este modernizarea direcției de transfer pricing din ANAF. ”Nu vreau să spun că aceste operațiuni sunt ilegale, dar trebuie să avem grijă ca profiturile multinaționalelor să fie distribuite în așa fel încât să fie echitabil și pentru statul român”.
Cu încă două-trei astfel de declarații cred că publicul de la noi va fi edificat și, chiar dacă nu va ști să definească ”transfer pricing-ul ăsta”, e clar că va ști că ”nu e de bine. E o inginerie, e ceva ascuns, ceva la mijloc” … Ce să mai vorbim, e inamicul perfect pentru vremurile noastre.
Dacă aș veni să vă spun că prețurile de transfer nu sunt altceva decât prețurile la care o filială face tranzacții cu compania-mamă/ acționarul majoritar… că aceste prețuri sunt corecte și nimeni nu are a spune că sunt mari, mici, bune, rele atâta timp cât sunt în intervalul de piață … că, de ani de zile, și în România, fiecare companie membră a unui grup (național, multinațional) are datoria să demonstreze că a folosit prețuri corecte, altfel e penalizată consistent … probabil că mulți ați considera că vreau să vă distrag atenția de la problema asta cu, cum îi spune, transfer pricing?
De fapt, chiar aș vrea cu adevărat să vedeți care e problema reală și pentru asta nu am să țin un discurs tehnic. Din contră, vă invit să vă relaxați, preț de câteva minute, și să intrați în atmosfera unui meci palpitant, la americani.
Imaginați-vă un stadion mare de baseball, cu tribune agitate și echipe încordate, agitându-și bâtele. La megafon tocmai se aude că intră în scenă o echipă puternică, dar care ”se pare că are o problemă cu mingile corecte trimise la bază (fair balls)”.
Concret: prin primăvară, Subcomitetul permanent de investigații al Senatului SUA produce un raport – ”Stategia fiscală off-shore a Caterpillar”. Nu voi intra în amănunte – puteți găsi aici istoria vezi pagina 6, într-o formă pe înțelesul fiecăruia – dar, pe scurt, e vorba de…, ați ghicit, transfer pricing. Că acest Caterpillar și-a făcut o filială în Elveția care vinde piese de schimb pe piețele externe și care filială înregistrează tot profitul, deși funcția (munca) de achiziție a pieselor de la furnizori, depozitare etc. a rămas acasă, în State. Care State nu mai primesc impozitul cuvenit pentru profitul din acestă funcție. Vreo 2,4 miliarde de dolari în 13 ani, cum calculează raportul paguba făcută Fiscului de această ”schemă elvețiană”.
Aveți imaginea în față? Treceți, în București, pe lângă un șantier și o să vă dumiriți repede ce înseamnă un buldozer CAT (pisică, în engleză) și care e afacerea cu piese de schimb pentru o asemenea mașinărie. Mergeți în State și întrebați câți angajatori din industria grea mai asigură 52.000 de locuri de muncă directe și o să înțelegeți de ce, vorba raportului parlamentar, CAT este o companie-simbol, iubită de americani… Dar, uite că nu aduce profitul acasă (îl exportă, cum s-ar spune la noi)… și se comportă ca „irlandezii” încăpățânați din IT (adică multinaționalele americane care-și fac filiale în Irlanda. Vezi, spre exemplu, și cazul Apple, care, evident, are un raport în Senat).
Megafonul politic știe că a supărat tribunele și vrea să mai răcorească micul contribuabil/ IMM-ul, trâmbițându-i ”Uite cine e de vină! De-aia avem noi deficitele mari, că, ei, multinaționalele, cu prețurile lor de transfer, exportă profitu!!!. Acum și cu buldozeru!!
Dar, chiar dacă nu e subțire (90 de pagini) și nu e deloc blând, un raport politic nu poate să dea și verdictul (cel puțin așa e la americani). A făcut atmosferă, dar intră acum în teren IRS! Adică Fiscul. Temutul, buldozerul IRS care l-a prins până și pe Al Capone intră în acțiune și, desigur, face el ordine.
Meciul a început. Imediat după raport, CAT aruncă mingea rapid cu un comunicat dur, de să se vadă în toate tribunele – „contestăm cu toată puterea ceea ce pretinde IRS că ar trebui plătit, mai ales că a mai verificat odată tranzacțiile respective … IRS nu răspunde (oficial, nu dă detalii despre controale) dar nu cred că i-a picat bine. Deci IRS a mai fost în control și n-a găsit nimic suspect … nu e deloc diplomatic acest comunicat, CAT vrea să joace tare.
Din nou, la megafon, de data asta se aude puternicul ”jandarm” al pieței de capital americane, zis și SEC, care transmite o întrebare: să ne spună CAT (pentru că e cotată la bursă) cum vede acest control de la IRS și ce va face în probabilitatea că …? ”Cel mai probabil noi vom câștiga” atacă iar CAT. Mai dă de înțeles că oricum controlul va dura 12 luni, iar dacă IRS tot va stabili niște obligații suplimentare de plată, CAT va face apel și procesul va dura câțiva ani. În limbajul stadioanleor, vă dați seama cum s-ar interpreta un asemenea răspuns.
Totuși, de unde neobișnuitul curaj al CAT? Cu IRS? Să nu lași deloc spațiu de negociere, acolo!
Apărarea lui CAT este, în linii mari, simplă:
1. Avem o schemă de restructurare fiscală care a avut rolul de a îmbunătăți business-ul, prin eliminarea mijlocitorului redundant (redundant middleman) dintre furnizor și client, în condițiile în care două treimi din vânzări vin acum din afara SUA. Și
2. Schema elvețiană s-a derulat în cadru legal, exploatând oportunitățile oferite de acesta.
Pe scurt, “americanii plătesc taxele pe care le datorează, dar nu mai mult. Companie americană fiind, ne plătim taxele pe care le datorăm, nu mai mult” – cum spunea un director financiar al CAT la audierile din Senat. Doar vorbim de o companie-simbol, vă amintiți, deci știe să vorbească pe înțelesul tribunelor.
Acum și omul de pe stradă poate înțelege care e situația din teren – e firesc (nici rău, nici bine) ca o companie să-și urmărească interesul/profitul în limita cadrului legal pe care îl are în față. Nu-i convine statului efectul, nu are decât să modifice cadrul legal. E dreptul lui, dar tot el are obligația să-și asume consecințele acțiunii sale. Întreabă-te tu, stat american, dacă CAT ar mai putea să dea de muncă la sute de mii de americani (direct și indirect, prin furnizori), când îi oferi un cadru necompetitiv și pierde în fața concurenților japonezi, chinezi etc. ? Mai bine întreabă-te tu, stat american, de ce ai ajuns să ai o rată efectivă de impozit pe profit cea mai mare din rândul statelor industrializate și a treia cea mai mare dintr-un clasament de 163 de țări?
Este un mesaj valabil și la noi, mai ales acum când se rediscută Codul Fiscal, inclusiv pe parte de transfer pricing. Eu chiar salut faptul că sunt ascultate și punctele de vedere ale mediului de business. Este atmosfera care ar trebui să fie tot timpul în teren, pentru că nu suntem într-un meci cu buni și răi, de-o parte statul, de-o parte multinaționalele. Suntem într-un meci special în care nu ar trebuin de fapt, nici să existe adversari și în nici un caz un meci în care să asmuțim tribunele, transferându-le un inamic de ros.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Dar situația trebuie să fie clară în acest domeniu. Principiile OECD în privința prețurilor de transfer sunt cumva nepotrivite?
http://www.oecd.org/fr/ctp/prix-de-transfert/principes-de-locde-applicables-en-matiere-de-prix-de-transfert.htm
Vor autoritățile române altceva decât fac țările membre OECD?
Autoritățile române nu vor nimic concret, ci niște politruci își exprimă frustrarea de persoane needucate. O persoană educată știe că legea e lege și orice discuție dincolo de ce prevede legea e superfluă. O persoană needucată inventează pretexte tipic românești: ”da, e adevărat că e legal, dar totuși nu prea e corect …”. În esență, vorbe de clacă.
Prin scaderea CAS statul a favorizat deja marile companii/corporatii. Pana la urma, nu cred ca suntem in pozitia de „export de profit”.
Statul roman face tot ce poate sa favorizeze corporatiile, in dauna IMM-urilor, incepand de la achizitiile publice: „Sa vina firme mari!” si termiand cu atitudinea ANAF „Astia sunt prea mari sa le luam banii datorati pe impozite! Asigura locuiri de munca!” (citat din memorie a spuselor unui mare director din aceasta institutie, e drept de mai demult).
Asa ca nu cred ca plangem de grija cui trebuie.
Daca se „desparte” problema, ca tot vorbim de piese de schimb, in analiza „pretului corect” si a inregistrarii contabile a profitului in zona unde este el produs (in exemplu CAT in SUA erau peste 4000 de angajati iar in Elvetia doar 65, practic afacerea cu piese de schimb funcitona practic in SUA, depozite, logistica, angajati, brand etc…cred ca IRS-ul are un bun argument aici)
Imi aduca aminte ca si la Yukos s-a pus priblema atat de transfer procing cat si de folosire ilegala a zonelor defavorizate, desi afacera era condusa de fapt din Moscova. Curtea Permanenta de Arbitarj a gasit ca vina era a companie Yukos, micsorand cu 25% paguba produsa din vina Rusiei. Ca au exagerat apoi rusii, este altceav..nimnei nu falimenteaza CAT-ul pentru ca (poate)au aplicat o schema de „optmizare”, care poate sa fie chiar una fara ghilimele, depinde de legislatia din SUA.
La noi nu stiu cum se pune priblema, daca domeniul este clar reglementat..m-as mira,la ce profituri minuscule raporteaza, sa zicem, marile companii petroliere. Imi aduc aminte, iarasi, de un caz in care o companie de gaz cumpara gaz, chipurile, la un pret mult peste cel de import, (ala rusesc, cel mai scump de pe piata la vreme respectiva), crescand artificaial costurile, si implicit micsorand profitul.
Tot legat de pretul corect, ar fi extrem de util in cazul de-capusarii campaniilor de stat, care vand sub pretul pietei, prin „negociere directa”. Evident unor offshoreuri..cazul Oltchijm fiind de notorietate.
Eliminam costisitorul impozit pe profit si-l inlocuim cu impozitul pe venit de cca 3%, iar TVA-ul il reducem la 16-19% si vom elimina numeroase inconveniente si vom obtine multe efecte benefice.
Asta poți să faci în România, care e a 5-a roată la căruță în economia mondială. Dacă faci asta în US sau în UK, companiile se decapitalizează urgent și te alegi cu milioane de șomeri și cu o criză economică mondială mult mai adevărată decât tot ce-a văzut omenirea vreodată.
Politicienii și funcționarii publici au impresia că pot dirija și controla economia după propria dorință. În realitate, dacă faci roți pătrate la o mașină, o să fie foarte stabilă, dar n-ai s-o mai poți mișca de pe loc. TVA-ul exact asta face, taxează veniturile, indiferent dacă se obține profit sau nu în urma respectivelor tranzacții. Dacă mai pui încă o taxă pe venit, e ca și cum ai crește TVA-ul. Iar impozitul pe profit redus la zero va determina raportarea falsă a unor profituri astronomice, adică va crea o uriașă ”bubble”. Care nu poate decât să se spargă, așa cum s-a întâmplat cu Enron sau cu Worldcom.
Idei din astea poți să-i dai lui Ponta, el e capabil să le pună în aplicare urgent :P
In loc sa-l traga de urechi pe investitorul care isi muta profiturile aiurea (reactie instinctiva si perfect naturala) statul respectiv ar trebui sa faca in asa fel incat sa-l convinga printr-o politica fiscala adecvata, sa le lase acolo.
Parabola cu meciul de baseball e deplasata si dovedeste ca ati luat-o din literatura americana, iar trimiterea la Daniel Daianu era cat pe-aci sa ma faca sa nu mai citesc articolul.
Preturile de transfer (cand legislatia este favorabila multinationalelor) sunt o forma de distribuire a venitului de la 99% la 1%. Economistii liberali americani au atras atentia asupra cercului vicios intre puterea economica si puterea politica. Astfel, corpul legislativ este captiv marelui capital si adopta legi favorabile pentru 1%. Si cu ajutorul acestor lobbysti tineri clinici, de tipul Adrian Luca. Mistocareala ieftina fata de preocuparea unor persoane publice bine intentionate care incearca sa sugereze o aboardare mai echilibrata a preturilor de transfer in vederea gasirii unui optim intre nevoile multinationalelor si nevoile statului nu are ce cauta intr-o dezbatere seriooasa.