Home » Analize »Economie »Macro »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Unde sunt fabricile lui Ceausescu?

Mihai Maci septembrie 8, 2017 Analize, Economie, Macro, Opinie, Societate/Life
61 comentarii 21,687 Vizualizari

În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”.

Pentru cei trecuţi de 45 de ani, clădirile fără ferestre şi uşi, invadate de ierburi, înseamnă cu totul altceva: mulţi şi-au început în ele viaţa de adulţi, iar unii şi-au trăit în perimetrul lor o bună parte a vieţii. Pentru ei, ruina clădirilor e pandantul propriei decreptitudini fizice: dovada cea mai bună că lumea se precipită, buimacă, spre propriul ei sfârşit. Toate clădirile dau impresia durabilităţii; acestea erau – în plus – populate de o groază de oameni şi zidurile lor întorceau ecoul a nenumărate voci: comenzi răstite, râsete, ţipete, discuţii la o ţigară, şedinţe şi discursuri pe care nu le asculta nimeni. Peste tăcerea de acum va veni huruitul mecanic al utilajelor ce vor schimba peisajul. Atât mall-ul, cu învelişul lui de tablă şi plexiglas, cât şi blocurile noi, învelite în polistiren, sunt departe de-a oferi impresia de stabilitate a vechii fabrici. Lucrurile noi par a fi făcute pentru a fi înlocuite cu altele – căci poate tocmai aceasta e esenţa “schimbării” pe care o invocăm atât de des. Lucrurile vechi se duc pentru totdeauna şi-i antrenează în naufragiul lor pe cei care şi-au împletit destinul cu ele. Cândva, ruinele de azi erau mândria lui Ceauşescu: fabricile “epocii de aur”. Deşi faptul de-a fi muncitor nu era un ideal în acele vremuri, mulţi din angajaţii lor au ajuns să se identifice cu ele. Şi mulţi din aceşti mulţi – deşi le-au trăit istoria – n-au înţeles cum au putut ajunge marile fabrici nişte ruine cărora li se şterg şi urmele.

Povestea lor începe demult, cu toate că industria noastră e tânără – cea mai mare parte a ei nedepăşind viaţa activă a celor care acum se apropie de 80 de ani. Un volum dedicat industriei româneşti sub Carol al II-lea (şi publicat după fuga acestuia), în 1940[1], recunoştea – în prima frază – că, până în 1918, România (pe atunci mică) fusese “o ţară eminamente agricolă”.  Aceeaşi sursă menţionează, în acelaşi an, numărul de 260.000 de muncitori industriali în întreaga ţară. Cifra aceasta trebuie raportată la o populaţie de 20.000.000 de locuitori ai ţării (19.933.802 recenzaţi în 1939), înainte de pierderile teritoriale din vara lui 1940. După cum e de aşteptat, majoritatea fabricilor semnificative în diversele ramuri ale industriei (exceptând-o pe cea petrolieră, centrată în jurul Ploieştiului), precum şi majoritatea muncitorimii (aproape 20 %) era localizată în capitală. România era, într-adevăr, o ţară agrară. Publicat în 1933 la prestigioasa editură Brockhaus din Leipzig, albumul “Rumänien. Landschaft. Bauten. Volksleben.”, nu are, între cele 304 fotografii ce prezintă detaliat lumea românească a epocii decât două (!) care trimit la industrie: una cu sondele de la Moreni şi alta cu rezervoarele de petrol din portul Constanţa. Să nu uităm că petrolul e, totuşi, o materie (aproape) primă, iar exploatarea lui (atât extragerea, cât şi rafinarea) era făcută fie de consorţii străine, fie în colaborare cu acestea. “România pitorească” era, într-adevăr, o ţară agrară. Numai că nici cu agricultura nu stăteam prea bine. Pe cât de adevărat e faptul că – în 1938 – România era a treia ţară europeană ca suprafaţă agricolă (fiind devansată doar de Franţa şi de Polonia), pe atât de adevărat e şi acela că, în acelaşi an, ţara noastră era antepenultima (înaintea Portugaliei şi a Greciei – care nici nu contau la scara europeană a teritoriilor arabile) la randamentul cerealelor – principalele culturi agricole – la hectar.[2] Raţiunea acestei discrepanţe e simplă: agricultura României era una primitivă, bazată pe practici ancestrale, lipsită de mecanizare (România e antepenultima şi la numărul de hectare ce reveneau unui tractor în epocă), de un sistem de irigaţii, de selecţie a soiurilor de plante (şi a raselor de animale), de ierbicidare (sau de vaccinare), de centre teritoriale de prelucrare a materiei prime (industria conservelor e ca inexistentă în 1940) şi – neîndoielnic – de specialişti agricoli. Imaginile rurale ale albumului editat de Brockhaus ne arată o agricultură de Ev Mediu în anii ’30 ai secolului XX. Şi totuşi, ceva se schimbase: crearea statului modern (român după 1859 în vechiul Regat şi consolidarea celui maghiar după 1867 în Transilvania) are ca efect integrarea satelor ancestrale în plasa administraţiei moderne. Aceasta înseamnă, între altele, două împroprietăriri (pe vremea lui Cuza şi în 1921), o primă reţea de drumuri (cele mai multe de pâmânt), imergenţa unei legislaţii care să reglementeze suprafeţele funciare şi a relaţiilor de producţie, igienizarea unei lumi cvasi-naturale, generalizarea (treptată) a educaţiei primare şi, încet – încet, o uşoară modificare a tehnologiilor agricole (de pildă trecerea de la plugul de lemn cu brăzdar de fier (ce ne vine de la romani) la plugul integral metalic (al cărui brăzdar pătrunde mai adânc în pământ). Toate acestea au un efect direct la nivel demografic: puţinele lucruri făcute la finele secolului XIX şi începutul secolului XX sunt suficiente pentru a reduce mortalitatea infantilă în rural (la care, cu toate acestea, suntem campioni europeni, cu 182,5 copii morţi până la un an la mia de născuţi vii – adică aproape 20 % !) şi a majora numărul celor care au şansa de a creşte (România fiind în epocă a doua ţară europeană, după Albania, ca rată a natalităţii). Acest lucru înseamnă că populaţia rurală creşte în continuu – aproape ca în logica malthusiană – în vreme ce suprafaţa agricolă rămâne constantă, sau se măreşte mult mai puţin (în urma împroprietăririlor). De aici două consecinţe: prima – un excedent de mână de lucru în rural care are ca efect imposibilitatea introducerii unor tehnici şi tehbologii mai performante în agricultură. Evident că agricultura mecanizată era mult mai eficientă în epocă, însă introducerea ei în România – fără absorbţia surplusului de mână de lucru – ar fi lăsat literalmente muritori de foame o mulţime enormă de oameni. Astfel că în satele noastre se munceşte epuizant – şi primitiv – pentru o producţie minimală. (Același lucru se va întâmpla după Revoluție: menținerea tuturor muncitorilor pe ștatele de plată ale fabricilor înseamnă imposibilitatea restructurării și retehnologizării acestora. Părțile neproductive nu pot fi eliminate – pentru a stopa deficitele în creștere și a orienta bugetul spre sectoarele rentabile – din rațiuni electorale.) A doua consecinţă (legată de primă) e tocmai aceasta – excedentul populaţiei rurale, pentru a permite eficientizarea agriculturii, ar trebui drenat în altă direcţie. Aceasta e problematica cu care Virgil Madgearu îşi deschide clasica sinteză cu privire la “Evoluţia Economiei Româneşti după războiul mondial” din 1940. Concluzia cărţii lui Madgearu e aceea că dezvoltarea viitoare a României presupune deopotrivă industrializarea şi raţionalizarea producţiei agricole (realizată în bună măsură prin pătrunderea producţiei industriale în lumea satului). Virgil Madgearu nu era socialist – şi cu atât mai puţin comunist (deşi comuniştii îi vor exploata memoria dat fiind dramaticul său sfârşit în perioada guvernării legionare), ci ţărănist. Însă, departe de viziunea bucolică a sămănătorismului, el înţelegea că satul nu se poate dezvolta decât schimbându-se. Pe de altă parte, în epocă mai era clar încă un lucru: lipsită de industrie, România avea profilul tipic al unei ţări coloniale. Adică a unei ţări care are resurse, dar care nu are capitalul, expertiza şi tehnologia necesară pentru a le exploata şi, ca atare, e nevoită să le concesioneze străinilor. Pozitivul balanţei comerciale – atât cât era el – era dat, pe de-o parte, de importul redus (produsele de lux erau pentru o mică protipendadă, iar industrie care să fie dotată cu cele necesare nu prea era), pe de alta, de exportul de materie primă (petrol, cherestea şi crereale). Demografia galopantă, excesul de mână de lucru (lipsită de specializare), exportul de materii prime, incapacitatea exploatării propriilor resurse, concesiunile străine (la care poate fi adăugată instabilitatea politică şi proverbiala corupţie balcanică) făceau ca România acelui timp să arate – în ciuda vârfurilor la care ne raportăm metonimic – exact ca o ţară tipică a lumii a treia. Ca şi cum nu ar fi fost suficient, ţara mai cunoaşte trei valuri de dezorganizare economică: cel antrenat de “românizare” (confiscarea în perioadă legionară şi antonesciană a industriilor şi comerţului evreiesc), mobilizarea unei părţi semnificative a mâinii de lucru şi rechiziţionarea unei bune părţi a producţiei pentru front şi, în fine, ocupaţia rusescă cu spolierea sistematică a tot ceea ce putea fi luat drept “contribuţie pentru armata aliată”. Dacă ni se spune că în România se trăia mai bine decât în alte ţări europene din perioada Războiului e din cauză că ţara nu a fost – decât în mică măsură (în decursul a două luni) teatru de operaţiuni militare şi pentru că marea majoritate a populaţiei se mulţumea cu puţin. Ultimul act al vechilor nenorociri îl reprezintă foametea din 1946 – 1947 datorată secetei şi slabelor recolte agricole. Aceasta e ţara pe care, în 1948, pun mâna comuniştii.

1948 nu înseamnă doar acapararea întregii puteri de către comunişti, ci şi fixarea definitivă a modelului comunizării în toate ţările aflate la discreţia armatelor lui Stalin. După ce refuzase (şi-şi obligase acoliţii estici să refuze) Planul Marshall şi pus în faţa integrării economiilor vestice pe care acesta o accelera, Stalin hotărăşte să unifice şi el, cât mai rapid cu putinţă, economiile estice într-un sistem comun. Modelul acestuia urma să devină “marea economie sovietică” cu reţeta ei bazată pe industrializarea masivă, cu accent pe industriile grele (extractivă, siderurgică şi de constructoare de maşini). Trebuie spus că, dincolo de voinţa lui Stalin (care era, în sine, o limită idepasabilă), acest model de dezvoltare exercita în epocă o reală fascinaţie chiar asupra unor oameni ce nu simpatizau cu dictatorul de la Kremlin. Căci industrializarea forţată la care acesta supusese – fără nici un interes faţă de costuri (mai ales de cele în vieţi umane) – Rusia Sovietică îşi dovedise valabilitatea în războiul împotriva Germaniei Naziste. Orice război modern e, în primul rând, un război al economiilor şi în mod particular al industriilor producătoare de armament. Or, economia lui Stalin a făcut faţă cu succes acestui tip de război. Nu trebuie ignorată contribuţia celorlalţi aliaţi, în mod particular a americanilor – cu faimoasele acorduri de land-leasing (de la care porneşte Planul Marshall) şi cu convoaiele Mării Nordului – însă greul l-a dus industria sovietică (înfruntând carenţa mâinii de lucru şi, adesea, delocalizările impuse de evoluţia frontului). Până la urmă capacitatea acesteia de a produce pe bandă rulantă tancuri T 34 şi avioane Iliuşin e cea care, dublată de o rezervă inepuizabilă de soldaţi, a întors înapoi – până la Berlin – armatele lui Hitler. Şi cum succesul justifică orice, şi industrializarea stalinistă – oricât de violentă a fost ea – şi-a găsit post-factum justificarea.  În ceea ce priveşte România de după 1948, partea proastă e aceea că violenţa statului la adresa societăţii, ce devine din ce în ce mai puternică, nu e însoţită (în primul deceniu) de accelerarea procesului de industrializare. Stalin – şi după el încă un timp Hruşciov – tratează România efectiv ca pe o colonie proaspăt cucerită, pe care o exploatează cu brutalitatea (şi impunitatea) învingătorului. Faimoasele sovromuri nu sunt forme de trasfer tehnologic, ci pur şi simplu alocarea unor echipamente (cel mai adesea maşini industriale) cu un scop precis: anume acela de a exploata maximal o anumită ramură economică. O mică franjă a populaţiei rurale e absorbită în aceste activităţi (altminteri bine remunerate), alta în reconstrucţia oraşelor care fuseseră afectate de război, în fine, o alta în rudimentele industriei care se începe să se dezvolte (copiind echipamente ruseşti – precum faimoasele IMS-uri care erau varianta locală a GAZ-urilor sovietive). Chiar dacă mişcarea de populaţie nu e încă de amploare, ea face vizibilă discrepanţa de venituri dintre muncitorul urban şi ţăranul aservit statului. Căci, din momentul în care România începe să se industrializeze, modelul stalinist funcţionează la turaţie maximă. La începutul anilor ’30, când Rusia intră în epoca piatiletkăi (a planurilor cincinale), Stalin rezolvă în modul cel mai brutal cu putinţă problema fondului de investiţii pe baza căruia se poate dezvolta industria: transformând ţăranii sovietici în ocnaşi condamnaţi la muncă silnică. Tot produsul lor – uneori tot la propriu, inclusiv sămânţa pe anul viitor (aşa cum s-a întâmplat în Ucraina în perioada Holodomor-ului) – este rechiziţionat de stat pentru alimentarea muncitorilor industriali, iar ce rămâne e vândut, la preţ de dumping, pe pieţele internaţionale pentru a obţine valuta necesară licenţelor, instalaţiilor şi investiţiilor industriale. Soluţia e barbară – căci face milioane de victime – dar rezolvă trei probleme: aduce rapid hrană şi bani în oraşe şi industrie, suprimă (prin genocid) excedentul demografic din rural şi frânge rezistenţa ţărănimii la politicile arbitare ale statului. Aşadar, deloc întâmplător, Gheorghiu-Dej adoptă modelul rusesc al colectivizării ca precondiţie a industrializării României. Foametea intenţională e sporadică în comunismul autohton, ţăranimea fiind supusă – încă înaintea colectivizării – prin sistemul cotelor (menite atât susţinerii populaţiei urbane în creştere, cât mai ales plăţii în natură a datoriei de război faţă de ruşi) şi, mai apoi, prin deportări masive, reprimarea violentă a răscoalelor şi arestări ale elitei rurale (asimilată chiaburimii). Dacă în interbelic ţăranul era doar sărac, în comunism el devine un adevărat paria al lumii noi. Această degradare a condiţiei rurale e un motiv în plus al exodului rural care se accentuează în a doua jumătate a anilor ’50, odată cu începutul industrializării efective a României.

Schema dezvoltării comuniste e cea stalinistă (în fapt occidentală, dar de secol XIX), în care accentul cade pe industria extractivă, cea siderurgică şi, în fine, cea constructoare de maşini. Rudimentele unor asemenea industrii existau în România interbelică (de pildă oţelăriile de la Reşiţa sau uzinele Malaxa din Bucureşti), însă “transpunerea în practică a programelor Partidului” obligă nu doar la refacerea lor radicală, ci şi la deschiderea altor centre şi la dezvoltarea unei reţele (naţionale) de industrii conexe pe lanţul de producţie. Cele mai multe sunt create de la zero, adică de la clădirile propriu-zise. Această activitate titanescă are un avantaj social: ea valorizează preponderent munca fizică şi nespecializată a cohortelor rurale care, în marea lor majoritate, nu aveau decât şcoala primară. “Şantierele socialismului” – de la Bumbeşti-Livezeni la “23 August” şi de la asamblarea traverselor pe noile linii ferate (CFR-ştii fiind – sub Dej – “avangarda clasei muncitoare”) la construcţia infrastructurii combinatului siderurgic de la Galaţi – devin debuşeul tineretului rural, care “se califică la locul de muncă” şi primeşte şi un apartament (din cele pe care tot el le construieşte) în “cartierele-dormitor” din jurul noilor fabrici. Oricât de grele sunt condiţiile acestor începuturi, pentru cei mai mulţi din tinerii acelor vremuri condiţia de muncitor – fie şi necalificat – era infinit superioară vieţii pe care o părăsiseră în rural.

Angajarea la stat presupunea garanţia unui venit minim (dar care creşte în timp) – spre deosebire de dependenţa de condiţiile meteorologice şi de ciclurile entomologice ale vieţii agricole, presupunea o hrană zilnică cu aport proteic – în vreme ce cea rurală era, prea adesea, doar vegetală şi bazată pe cereale (o arată incidenţa pelagrei la sate), de asemenea mai presupunea posibilitatea schimbării hainelor (salopetele fiind adesea oferite de fabrică), a unei igiene corporale (la început în băi publice şi incluzând dezinsecţia cu DDT) şi a unor servicii medicale mult mai generoase decât cele de acasă şi, în fine, presupune din ce în ce mai mult o locuinţă personală – fie şi de “confort redus” – care asigura spaţiul de intimitate al familiei nucleare. Evident că prin căsătorie veniturile familiei se multiplicau, iar copiii – de la vârsta creşei – erau preluaţi (gratuit) de sistemul de stat pe perioada cât părinţii erau la slujbă. În fine, deloc neglijabil era şi faptul că oamenii acelui timp aveau posibilitatea de a-şi completa studiile – tot gratuit – şi de a avansa profesional (ceea ce se traducea, adesea, şi prin mutări – profesionale sau de domiciliu – mai avantajoase). Dacă-i judecăm după standardele noastre de astăzi, oamenii acelui timp ne par, neîndoielnic, săraci. Dar, aşa săraci cum erau, aveau o condiţie mult mai avantajoasă decât cea a părinţilor lor care crescuseră în rural şi rămăseseră captivi în sclavia la care comunismul incipient condamnase satul. Deja la începutul anilor ’60 tendinţa e marcată: copiii satului – şcolarizaţi până la nivelul a opt clase – sunt din ce în ce mai animaţi de tentaţia oraşului. Şi astfel asistăm la primul exod al lumii noastre – cel al urbanizării.

În 1964 Dej îi spune “nu!” lui Hruşciov şi economistului său, Evgheni Valev, care vedea posibilă o “diviziune a muncii” între ţările blocului estic, de pe urmă căreia România s-ar fi ales (alături de Bulgaria şi vestul Ucrainei) cu statutul de producător agricol. Mai înainte de toate, era limpede că tendinţa urbanizării nu mai putea fi oprită. Pe de altă parte, condiţia de ţară agricolă ar fi condamnat România la un statut subaltern faţă de ţările estice industrializate (şi în primul rând faţă de Rusia Sovietică) deoarece cu greu – dacă nu imposibil – materia primă poate suplini prin cantitate ceea ce produsul industrial încorporează ca şi calitate. Dej înţelegea bine că defazajul cronic – în defavoarea noastră – al balanţei de plăţi, dublat de incapacitatea de-a produce produse industriale de masă înseamnă dependenţă eternă de Rusia Sovietică. În fine – aşa cum a văzut-o bine Gregor von Rezzori – edificarea industriilor ar fi dus la crearea clasei muncitoare care, la rândul ei, oferea “baza de masă” a Partidului şi legitima pretenţiile conducătorilor săi. Cert e că în aprilie 1964 România alege tranşant industrializarea masivă şi rapidă, eliberează deţinuţii politici (dintre care unii cu competenţe utile în noile proiecte), se reorientează spre vest (ca sursă a licenţelor şi a tehnologiilor) şi, în reacţie la Rusia şi la acoliţii ei estici, începe pe de-o parte să viseze la autarhia economică, pe de alta să vizeze pieţe tot mai îndepărtate pentru desfacerea produselor ei. “Declaraţia de independenţă” a lui Dej şi, apoi, “fronda” lui Ceauşescu – culminând în 1968 cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia – sunt vectori eficienţi în contactele economice dintre România şi ţările occidentale (sau cele extrem-orientale). Se multiplică joint veture-urile precum autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC, iar stabilirea relaţiilor diplomatice cu Republica Federală Germania (în 1967),  păstrarea celor cu Israelul în timpul Războiului de Şase Zile (tot 1967), medierea apropierii americano-chineze şi, în fine, acordarea “clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către Statele Unite (din 1975)  încadrează aderarea României 9 ca primă țară comunistă) la Fondul Monetar Internaţional, în 1972.  Racordurile externe ale ultimului Dej şi, mai ales, cele ale primului Ceuşescu (perioada ce-i leagă pe cei doi fiind aceea a prim-ministeriatului lui Ion Gheorghe Maurer) aduc în ţară, sub forma creditelor sau a contractelor externe, o parte însemnată din fondurile necesare edificării şi dezvoltării industriilor. Acest lucru are o consecinţă socială directă, căci Ceauşescu îşi poate permite un timp să relaxeze presiunea pe care-o presupunea acumularea exclusiv internă a fondului de investiţii industriale. Drept urmare, satul – deşi integral colectivizat – recuperează parte din declajul ce-l separă de oraş. Aceasta e perioada construcţiilor de cărămidă ce redefinesc arhitectura rurală românească şi marchează – mai mult chiar decât impunerea CAP-urilor – ruptura cu tradiţia ancestrală a casei de pământ bătut şi a inventarului minimal (şi aproape exclusiv de lemn) al interiorului.

Însă marea schimbare se produce în urban: faţa oraşelor româneşti se schimbă decisiv şi acestea îşi dobândesc fizionimia care le face recognoscibile. Oraşele trecuseră prin două mari mutaţii până la venirea comunismului: mai întâi la finele secolului XIX, când se construiesc – de către marii proprietari locali – centrele istorice, apoi în anii ’30, când apar “cartierele funcţionarilor” şi se implantează primele industrii la marginea lor. Repede de tot, aceste industrii – extinse – sunt înglobate în oraşul comunist, care darâmă cartierele rurale periferice şi le înlocuieşte cu ansambluri de blocuri. Între acestea din urmă apar magazinele, şcolile, dispensarele şi parcurile; o întreagă lume “sistematizată” pentru dezrădăcinaţii satului. Astăzi, aceste blocuri au un aer cenuşiu şi trist (majoritatea fiind neîntreţinute sau slab înreţinute în ceea ce priveşte aspectele comune: faţadă, scară interioară, reţea termică), însă – în epocă – “mutarea la bloc” a reprezentat o promovare socială pentru o enormă masă de populaţie rurală (până în 1989 aproape jumătate din lumea satului se mută la oraş). În majoritatea cazurilor, noii urbanizaţi descopereau nu doar confortul unui spaţiu personal – în rural, la fel ca-n primul deceniu postbelic (dar, fireşte, din alte raţiuni), trăindu-se adesea “la comun” – ci şi igiena pe care o aduce racordarea fiecărei familii la reţeua de apă. Generalizarea electrocasnicelor, a radioului şi apoi a televiziunii şi, în egală măsură, a concediilor plătite au ca efect creşterea timpului liber, lărgirea orizontului şi relativa “îmburghezire” a clasei muncitoare. În fine, şcolarizarea gratuită dă oricui e capabil să înfrunte examenele – pe atunci riguroase – şansa unei ascensiuni sociale de nesperat într-o singură generaţie. Toate acestea fac ca nu doar peisajul fizic al oraşelor să se schimbe, ci şi peisajul lor uman. Ceea ce s-a văzut bine în epocă, dar tinde să să fie erodat de nostalgie acum, e faptul că această schimbare a fost tot timpul “încadrată”: în fapt, ea era expresia “programului Partidului de transformare socialistă a României”. Urbanizarea (accelerată), la fel ca şi şcolarizarea erau doar două din colţurile unui triunghi care avea în al treilea vârf (cel ce le determina pe toate) industrializarea. Împrumuturile externe şi mâna de lucru ieftină a noilor orăşeni sunt puse la lucru în edificarea fabricilor şi a combinatelor cu care Ceauşescu reconfigurează harta României. În decurs de 16 ani – între 1965 şi 1981 – apar industrii întregi, cu uzinele aferente, se naşte o interconectare a sectoarelor productive necunoscută până atunci, se construieşte într-un ritm greu imaginabil – şi nu doar fabrici şi blocuri, ci şi hotelele Litoralului şi ale staţiunilor – iar drumurile încep să se umple de maşini personale. Orice s-ar spune retrospectiv, perioada aceasta a fost aceea a unui boom economic, iar cei care l-au trăit îi păstrează amintirea. Ar mai trebui adăugat un lucru: descoperirea noului nu a dus, pe vremea aceea, la excesele cu care suntem obișnuiti astăzi. Asta deoarece morala socială restrictivă a “gurii satului” a fost înlocuită cu “etica şi echitatea” statului autoritar. Toată lumea ştia – căci acesta o reamintea mereu (şi prin media, şi direct, prin nesfârşite şedinţe) – că Partidul e pe poziţii şi veghează ca “totul să se desfăşoare în ordine”. Faptul că în oraşe trăiau şi victimele represiunii din anii ’50 nu e o evidenţă pentru mulţi; căci pe de o parte proaspeţii urbanizaţi sunt prea prinşi cu treburile lor, pe de alta cei ce cunoscuseră represiunea preferă, cel mai adesea, să tacă. Dar, în mod cert, ei – vechii orăşeni – văd cum lumea lor e submersă de mulţimea de muncitori care, dincolo de salopetă şi de costumul ieftin, îşi păstrează reflexele rurale. Urbanitatea generaţiilor crescute la oraş se restrânge şi apoi dispare înecată de această maree umană care investeşte blocurile la fel de natural ca iedera balcoanele. Poate că nu era neapărat un lucru care să stârnească melancolie, căci noii veniţi aspiră – în chip firesc – la mai mult: un apartament mai mare, mobilier (dacă se poate) “ de epocă” şi, mai ales, să-şi vadă copiii cu studii, ajunşi în acele profesii în care altădată se ilustra burghezia urbană: medici, profesori, avocaţi, ingineri. Dar n-a fost să fie. Epocii de creştere, i-a urmat penuria anilor ’80.

Creşterea însăşi purta în ea germenii a ceea ce va distruge economia comunistă a României. Problema era aceea că nimeni nu putea vedea de unde a pornit avalanşa, căci, în bună logică leninistă, totul era centralizat la extrem şi doar din punctul focal (care era Tovarăşul) puteau fi înţelese conexiunile care legau acel sistem. Fără îndoială, Ceauşescu le-a văzut, însă nu e clar dacă le-a şi înţeles. Chiar dacă le-a înţeles – fie doar parţial – e cert că nu le-a acceptat. Logica internă a lumii comuniste favoriza, la vârf, un voluntarism căruia era greu să i se fixeze limite. Principalul corectiv al unei economii normale, piaţa, fusese suprimat şi planificarea economică, urmată de creşterea dintre 1965 şi 1975 lăsa să se creadă că totul e posibil, România trăind – la un deceniu distanţă – euforia hruşciovismului economic. De la autonomia lui Dej, Ceauşescu trece la o viziune autarhică, în care România trebuie să fie în măsură a-şi produce – intern – toate bunurile necesare, căci adevăratul nume al “neatârnării” e autosuficienţa. Asta vrea să spună că economia românească trebuie să dezvolte cât mai multe ramuri economice complete, cu toate segmentele de producţie integrate. Or, dacă lucrul acesta era perfect coerent pe hartie, în practică era greu realizabil, căci, pe de o parte, România nu dispunea (în cantităţi suficiente) de toate materiile prime, pe de alta noile industrii (siderurgice în special) nu erau suficient de performante pentru a crea – la calitatea necesară – utilajele necesare altor segmente industriale.  În loc să se concentreze pe câteva ramuri industriale – favorizate de materia primă locală – în care, ulterior, să se specializeze, Ceauşescu vrea totul, rapid şi cu (cât mai multe) resurse interne. Rezultatul e acela că, pe măsură ce economia se complică, problemele cresc, iar birocraţia ce le guvernează le amplifică şi mai mult. Fabricile produc, însă sub parametrii prevăzuţi, atât în ceea ce priveşte cantitatea, cât – mai ales – calitatea. Iar acest fapt înseamnă că produsele româneşti nu sunt în măsură a se vinde pe marile pieţe ale lumii şi a aduce valuta de care e nevoie deopotrivă pentru rambursarea datoriei externe şi pentru retehnologizarea industriilor. Mai mult decât atât, exodul din rural ia o asemenea amploare încât pune în discuţie politica agricolă a Partidului. Deşi (parţial) mecanizată şi beneficiand de suprafeţele largi de după concentrarea colectivizării, agricultura rămâne în continuare cea mai subdezvoltată ramură a economiei. Plecarea tinerilor la oraş lasă descoperit necesarul mâinii de lucru care, deşi paleat cu munca forţată a militarilor, elevilor şi studenţilor, va fi tot timpul nesatisfacător. Pentru a opri valul urbanizării, Ceauşescu impune – din 1976 – faimoasele “buletine de oraş” menite a filtra la maximum doritorii de stabilire în marile oraşe. Sistemul de servicii conceput la finele anilor ’60 dădea semne de sufocare, iar fabricile – pentru a rămâne competitive – ar fi trebuit să-și deplaseze interesul de la munca brută la cea cea specializată, ce presupunea o calificare superioară. În perioada în care Mircea Maliţa e Ministrul Educaţiei (la începutul anilor ’70), se încercă o structurare a învăţământului în jurul disciplinelor reale menite a constitui baza cunoştineţelor viitorilor politehnişti care, la rândul lor, ar fi trebuit să se specializeze în cibernetică şi automatizare (foarte în vogă în epoca respectivă). Formula, care ar fi fost bună pentru o elită bine selectată, beneficiind de dotări din ce în ce mai complexe, de contactul cu informaţia domenială din întreaga lume şi (eventual) de stagii în străinătate, sfârşeşte prin a fi democratizată sub forma “liceelor industriale” şi al “îmbinării învăţământului cu producţia”. Rezultatul lui e acela că, în ultimii ani ai comunismului, aceste licee nu mai sunt în masură să facă nici şcoală, nici practică industrială şi rămân suspendante într-un spaţiu de incetitudine care, treptat, se va umple cu primii şomeri ai tranziţiei. La jumătatea anilor ’70, Ceauşescu e nevoit să constate că nu are nici resursele, nici personalul necesar ambiţiilor lui autarhice.

Ceva mai devreme avusese loc, în Occident, prima criză petrolieră (consecventă boicotului petrolului de către ţările arabe în urma sprijinului dat de către Vest Israelului în Razboiul de Yom Kippur). În mai puţin de un an preţul petrolului la pompă a crescut în Europa de patru ori şi, pentru prima dată după război s-au format cozi la staţiile de benzină (criza aceasta punând capăt faimoşilor “les trentes glorieuses” de creştere continuă a economiilor occidentale). România nu e afectată în mod major de această criză – aveam petrol din producţie internă şi economia nu era atât de dezvoltată încât să necesite cantităţi exorbitante de combustibil – însă Ceauşescu descoperă cu această ocazie o modalitate de a face bani de pe seama Vestului. Ideea era aceea de a duce din “ţări prietene” ţiţei brut în România, de a-l rafina şi apoi de a vinde benzina în Occident, dezvoltând în acelaşi timp o industrie petrochimică (de care urma să se ocupe Tovarăşa) care să prelucreze – mai ales ca mase plastice – derivatele petroliere. În sine, ideea nu era rea, însă era dependentă de o mulţime de dacă: dacă criza petrolieră persista şi Occidentul nu găsea alte surse de energie, dacă Ceauşescu îşi putea construi în timp capacităţile de rafinare a petrolului, în fine, dacă-şi găsea furnizori constanţi de materie primă (care să nu fie tentaţi să o vândă direct Occidentului). Deşi atenuată, criza combustibililor a persistat, noi împrumuturi au permis construirea rafinăriilor (Petromidia – cu ieşire la mare, e cazul cel mai cunoscut) şi a flotei de petroliere (din care cea mai celebră avea să fie nava Independenţa). Buturuga care a răsturnat carul s-a dovedit a fi materia primă. Ceauşescu miza pe relaţia lui personală cu Şahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi (cu care avea în comun tendinţele autoritare), numai că acesta era deja prins în turbionul care va sfârşi cu Revoluţia Islamică de la începutul lui 1979. Astfel că proiectul de a importa ţiţei la preţ preferenţial, de a-l rafina în România şi de a-l vinde la preţ de piaţă (occidentală) în Europa sucombă practic înainte de a începe. Iar Ceauşescu se vede victima propriei şmecherii: pentru a întreţine industria şi petrochimică pe care o crease, trebuie să importe brut la preţul pieţei. Nici măcar prietenia cu Gaddafi nu e în măsură a umple instalaţiile de rafinare gândite de autocratul român; în fapt, acestea vor funcţiona mereu la maximum jumătate din capacitatea lor.

Problema e însă mult mai mare, dat fiind că eşecul acestor ultime investiţii se adaugă randamentului mediocru al celorlalte şi, luate împreună, industriile ceauşiste nu sunt în măsură să asigure venitul necesar plăţii datoriei externe (contractate pentru crearea lor). Astfel că, în 1981, România s-a aflat în situaţia de a nu-şi putea plăti obligaţiile asumate (multe din ele cu termen scurt) şi de-a apela la restructurea datoriei de către Fondul Monetar Internaţional. A fost singura dată în istoria noastră când am fost obligați să ne recunoaștem incapacitatea de plată. Aşa cum o ştim din ultimul sfert de veac, reeşalonarea datoriei de către FMI se asociază cu analiza datelor statistice ale ţării şi cu recomandările menite a stopa deficitul comercial. Or toate aceste lucruri erau văzute de Ceauşescu ca un “amestec în treburile interne” ale României. Atunci, la începutul deceniului opt, ia hotărârea de a plăti integral datoria externă. Lucrul acesta era cu putință doar inversând balaţa de plăţi, iar acest lucru nu era posibil decât reducând drastic importurile şi crescând volumul exporturilor. Numai că aici, la acest prag, ne găsim din nou în situaţia pe care o schiţase Planul Valev: România nu e capabilă să exporte – la scară mare – decât materii prime (în mod particular alimentare, mai ales către URSS, de unde ne veneau petrol şi gaze), iar stoparea importurilor înseamnă oprirea intrărilor de tehnologie (atât efectivă, cât mai ales sub formă de licenţe de producţie). Nu portocalele şi bananele erau principalele articole de import, ci noile tehnologii fără de care imensele uzine erau incapabile să producă ceva vandabil; Să nu uităm că anii aceştia – ’80 – sunt cei ai pătrunderii masive a informaticii în producţia industrială, precum şi ai unei interconectări din ce în ce mai strânse a pieţelor economice. România autarhică nu poate ţine pasul cu toate acestea şi, la început mai încet, apoi accelerat, se prăbuşeşte în criză. Exportul de materii prime (alimente, energie electrică) şi produse slab prelucrate (haine, mobiler) determină o penurie internă care face ca oraşele să devină aglomerări ale mizeriei, în vreme ce satele – în care gospodăriile îşi asigurau subzistenţa – să-şi ia o stranie revanşă asupra urbanizării. Lipsite de noutăţi tehnologice şi de patente de producţie, fabricile sfârşesc prin a produce “pe stoc”, adică lucruri care nu pot fi vândute şi ruginesc în depozite. Practic, în 1990, fabricile noastre aveau o tehnologie de anii ’70 și un personal rămas la nivelul de calificare al acesteia. Retrospectiv, fiecare muncitor şi mai ales inginer al ultimilor ani ai ceaușismului are orgoliul de a fi “lucrat pentru export”; în fapt şi exportul României – atâta cât era – se făcea adesea la preţ de dumping. Introducerea “acordului global” şi a “autogestiunii muncitoreşti” (din 1983) nu e nimic altceva decât tentativa lui Ceauşescu de a naţionaliza pagubele unei economii falimentare. În egală măsură, ele făceau vizibil faptul că statul devenea tot mai puţin capabil să plătească salariile muncitorilor – de la o asemenea problemă porneşte, în noiembrie 1987, revolta de la Braşov – şi asta în condiţiile în care în România muncitorii erau consideraţi a fi principala forţă socială, iar Constituţia interzicea şomajul. Întreţinerea mamuţilor industriali se face pe seama “fondului de investiţii”, care era o spoliere suplimentară a angajaţilor. Adâncită în frig, în sărăcie şi în întuneric, România lui 1989 e departe de promisiunile pe care Ceauşescu i le făcea în 1965. Scoaterea armatei “la munci” şi semimilitarizarea unor fabrici face vizibilă şi vârfurilor militare starea deplorabilă a vieţii oamenilor şi nemulţumirea surdă ce se canaliza spre “Europa Liberă”. Disperarea lui Ceauşescu e atât de mare, încât în chiar zilele izbucnirii Revoluţiei la Timişoara se duce în Iran, încercând să obţină de la ayatollahi ceea ce nu-i mai putuse da Şahul. Ultima năstruşnicie la care cugeta era aceea a unei bănci (sau sistem de land-leasing) cu “ţările lumii a treia” (în mod particular cele africane), prin care România să facă economic ceea ce Cuba făcuse militar: să ofere expertiză, tehnologii sau chiar împrumuturi, contra unor concesiuni economice. Cine se uită la viteza cu care cad dictaturile în aceste ţări îşi dă seama că aceasta nu era o soluţie, ci o serie de partide de pocher. Plata datoriei externe şi renunţarea la clauza naţiunii celei mai favorizate (pentru a evita retragerea ei) nu mai par gesturi de independenţă, ci dimpotrivă, fundăturile unei politici economice nesăbuite. Cert e faptul că, în decembrie 1989 (o atestă discuţiile cu Mihail Gorbaciov), Ceauşescu nu mai avea nici o soluţie la criza care ruina ţara.

Da, Ceauşescu e cel care a făcut fabricile ce au împânzit România şi i-au schimbat profilul de ţară agrară, dar e la fel de adevărat că prin deciziile lui arbitare, prin ignorarea logicii economice, nevalorizarea expertizei specialiştilor şi obsesia unei autarhii totale, tot el este cel care le-a distrus. Chiar dacă în 1989 clădirile erau în picioare – şi vopsite – cele mai multe dintre ele pierduseră ocazia de a fi ceea ce fuseseră destinate. Halele neâncălzite din care muncitorii furau ce li se nimerea la îndemână, birourile în care se croşetau “realizări” în acord cu discursurile “Celui mai iubit fiu al Patriei”, înţelegerile dintre directori pentru a menţine o aparenţă de producţie, lipsa de calitate şi defectele produselor finite (care le făceau inutile şi nevandabile), stocurile ce rugineau pe marginea liniilor ferate, absenţa cercetării (comasată cu producţia), lipsa iniţiativei şi apatia generalizată; toate acestea au fost cât se poate de reale chiar pe vremea lui Ceauşescu. Căci Ceauşescu nu e doar cel de până în 1981, ci şi – şi poate mai ales – cel din ultimul deceniu de comunism românesc. Iar acest ultim deceniu nu a fost opera manevrelor unei “oculte străine”, ci consecinţa logică şi necesară a politicilor din deceniile anterioare. Comunismul nu a creat doar fabrici, ci şi birocraţie, supraplanificare, s-a lăsat purtat de voluntarismul liderului maxim, a tratat cu dispreţ expertiza şi a negat piaţa. De aceea, peste tot, nu doar la noi, a eşuat în asigura prosperitate pe termen lung.

Şi apoi tot Ceauşescu i-a făcut pe cei care au pus efectiv la pământ fabricile lui. În 1995, majoritatea conducătorilor de întreprinderi (rebotezaţi manageri) – aproximativ 74 % – erau ingineri, formaţi “şi afirmaţi” pe vremea Tovarăşului. Să nu uităm că printre primele acte abrogate de Frontul Salvării Naţionale e cel cu privire la pedeapsa capitală pentru infracţiuni economice depăşind un milion de lei. Majoritatea proaspeţilor manageri intră în Front, unde se cunosc mai bine şi descoperă că pot lucra în comun. Nu totul ţinea de ei; după Revoluţie muncitorii se comportă adesea anarhic, fură şi vând tot ce pot lua, indiferenţi la apelurile puţinilor ingineri care înţelegeau ce urma să se întâmple. Devalizarea internă a fabricilor e sincronă cu destructurarea lanţurilor de producţie: scoaterea unui singur furnizor din circuit, blochează întregul mecanism al unei ramuri industriale. Mai mult, introducerea banilor într-un sistem gândit a funcţiona doar pe comanda de stat încurcă definitiv lucrurile şi nu naşte nimic altceva decât faimoasele “căpuşe” (fabrica vindea produsul la preţ de producţie unei firme – adesea a directorilor – care-l livra mai departe/uneori statului/ la preţul pieţei şi încasa diferenţa). “Privatizările” eşuează una după alta, căci “investitorii” înţeleg repede că cel mai productiv bun al fabricii e terenul de sub ea (ne amintim că multe din aceste întreprinderi sunt – sau erau – încastrate în oraşe). Astfel că, după 2000, o triadă alcătuită din directori, lideri de sindicat şi politicieni locali girează lichidarea clădirilor şi vânzarea terenurilor către “dezvoltatorii imobiliari”. În locul multor “fabrici şi uzine”, printre blocuri au apărut mall-uri, ca un semn ironic al noii doctrine post-integrare: motorul economiei e consumul. Câţiva potentaţi ai defunctei industrii s-au îmbogăţit, au intrat în politică şi/sau şi-au deschis firme, care – culmea! – nu funcţionează în pagubă. Prăbușirea – foarte rapidă – a principalilor angajatori urbani nu doar împinge într-o pensionare precoce fosta muncitorime, ci lasă fără posibilitate de angajare noua generație de absolvenți ai liceelor industriale și, mai ales, tineretul rural, care ia cu asalt orașele după 1990. Toți aceștia vor fi deversați către sistemul de servicii – mai ales administrative – ale statului (până când îl vor bloca prin supradimensionare) și, în mai mică măsură, spre micul comerț ce se dezvoltă în epocă. Dar adevăratul debușeu al acestei mase slab calificate va veni după 2002 – în speță după liberalizarea circulației europene pentru români. De atunci asistăm la un exod – simetric celui al urbanizării – care are ca efect, pe de o parte, scăderea presiunii sociale în România (fapt avantajos din perspectiva statului), pe de alta dispariția progresivă a segmentului de vârstă activ din economia țării. În fine, prăbușirea învățământului într-un formalism birocratic a dus la o acută lipsă a competențelor și a specializării în domenii de mare rentabilitate. Într-o anumită măsură, industria României s-a refăcut, dar – de cele mai multe ori – ca o industrie de lohn, care valorizează preponderent mâna de lucru ieftină, dezorganizarea sindicală și corupția guvernamentală, precum și pretențiile reduse ale unei populații care nu are mijloacele de a cupla consumul cu calitatea.

Abandonată de dinamica rapidă a istoriei din ultimii ani, generaţia foştilor muncitori şi ingineri, a pensionarilor cărora toţi le promit şi pe care toţi îi înşeală, îşi împarte timpul între raftul cu reduceri de la supermarket şi lumina spectrală a televizorului din apartamentul de la bloc. Iar când noaptea se lasă peste lumea lor, oamenii aceştia viseză vocile cărora zidurile fabricilor le reverberau ecoul. Voci care acum îi cheamă într-o altă lume, plină cu uzine mari şi frumoase, dar în care nu (mai) munceşte nimeni.

NOTE ________________________


[1] Ministerul Economiei Naţionale – « Industria Românească. Situaţia şi înfăptuirile realizate sub 10 ani de domnie ai Majestăţii Sale Regelui Carol II », fără editură, Bucureşti, 1940

[2] Datele sunt din Gh. Dobre (coordonator) – « Economia României în context european », Editura Fundaţiei Ştiinţifice « Memoria Oeconomica », Bucureşti, 1996

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "61 comments" on this Article:

  1. Alin Ciocârlie spune:

    Excelent articol, am fost martor documentat la toate cele petrecute din 1970 până acum şi confirm fără rezerve acurateţea analizei.
    Felicitări!

  2. Mihai spune:

    Excelenta retrospectiva! Lipsita de înjurături gratuite si stereotipuri la adresa comunismului. Vindecarea de boala numita comunism trebuie sa vina din analize calme și detașate. Așa am simțit articolul! Aștept continuarea lui cu soluții pentru perioada următoare. Intelectualii TREBUIE sa participe cu idei la dezvoltarea României! TREBUIE!

  3. r2 spune:

    un articol foarte bun, felicitari.

  4. Un prieten spune:

    O precizare importanta: la vremea anexarii Transilvania si indeosebi Banatul aveau ceva industrie, de ex prima din Timisoara a fost infiintata la 1718 fabrica de bere.

  5. Georgec spune:

    o analiza foarte buna dar care nu include ultimi 5-10 ani in care aparitia industriei mai ales de origine germana in Transilvania reaseaza Romania intr-o logica capitalista chiar daca fara capital autohton.

  6. capatu satului spune:

    omul sfinteste locul,
    multe din opiniile exprimate sunt franturi de adevar sau opinii personale ale autorului,
    industrializarea nu s-a facut intotdeauna la hei rup,
    a existat cercetare serioasa in tara, ca aceasta nu a fost intotdeauna popularizata este altceva,
    multe din produsele cercetarii erau categoria secret sau secret de stat
    parte s-a pierdut, parte a fost vanduta pe bani de nimik sau a fost furata,

    am ajuns azi cosu de gunoi al Evropei: o dovedesc produsele alimentare din supermarketuri si parte din produsele industriale dedicate noua,
    60.000 de romani mor anual de cancer, iar cazurile noi anuale sunt la un numar similar,
    avem spor negativ si nici un orizont ca in viitor va fi mai bine,
    o fi bine, o fi rau ?

    au existat si industrii care erau in legatura cu materiile prime care le producea tara si nu de ieri de azi ci de vreo 2000 de ani – ma refer al industria de prelucrare in directa relatie cu industria miniera,
    fabrici construite cu cercetarii serioase in spate, este adevarat ca multe prin colaborari cu institute sau firme serioase din vestu Evropei,

    faptu ca ideea construirii multor fabrici a fost una foarte buna si echipamentele de 50 de ani sunt si azi fiabile, rezulta din faptu ca au fost cumparate de investitori straini
    rusii au luat cam tot: aluminiu, parte din laminoare, CSR Resita, parte din rafinarii – ma gandesc si io ca daca in 89 si ani 90, in care Rusia avea oricum mari probleme interne, daca a gasit resurse sa cumpere o parte a industria noastra rezulta ca aceasta nu era de aruncat la cos

    in toate tarile Evropei de est a exista industrie inainte de 89, mare parte din ea exista si azi,
    la noi a fost mai mare jalea si nr. de someri pt. ca s-a furat cel mai mult cu acordu explicit al autoritatii judecatoresti, al palavramentului si al guvernului iar cateodata chiar cu acordu presedintelui republicii,

    asa ca, in loc de concluzie, faptu ca hotii au fost respectati si avansati ne-a adus unde suntem azi,
    ceasescu a murit de 27 de ani si nu are cum, de acolo de unde e, sa ne influenteze oamenii ca sa nu fure si sa respecte legea,
    apoi diferenta dintre educatia dinainte de `89 si cea de azi nu poate fi cuantificata,
    scoala de azi produce prea putin si de prosta calitate,
    iar fara scoala nu avem nici un viitor.

    PS rusii au vandut recent otelaria Otelu Rosu catre turci, care turci neavand habar despre turnarea fierului au de gand sa mute fabrica bucata cu bucata la ei in tara,

    PSS fruntasii nostrii ii stim, ei au adus tara si industria acolo unde este
    https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_politicieni_rom%C3%A2ni_implica%C8%9Bi_%C3%AEn_scandaluri_publice

    PSSS ceasescu nu a avut parte de un proces, aia a fost o executie; ca era necesara sau morala vor descoperi cei care vin dupa noi – democratia instituita nu a permis pana acum judecarea atator luptatori pt. drepturile noastre

    • Dan Nicolescu spune:

      Mr. Capatu’ Satului, Turcii nu muta otelaria dela Otelu Rosu, ci o demonteaza pentru fier vechi, ceea ce de fapt si este !

    • Klopo_Tare spune:

      Vă citez: ”multe din opiniile exprimate sunt franturi de adevar sau opinii personale ale autorului,
      industrializarea nu s-a facut intotdeauna la hei rup,
      a existat cercetare serioasa in tara, ca aceasta nu a fost intotdeauna popularizata este altceva,
      multe din produsele cercetarii erau categoria secret sau secret de stat
      parte s-a pierdut, parte a fost vanduta pe bani de nimik sau a fost furata,”

      Afirmații generale de acest fel merg dacă sunt în registrul filozofic. Aveți exemple concrete? Ce fel de cercetări serioase nu au fost popularizate, exact? Care erau măcar unele dintre produsele cercetării, aflate pe atunci la secret? Că acum nu mai merită să fie ținute la secret, sunt uzate moral…Care s-au pierdut, care s-au vândut pe bani de nimic? Care cercetare a fost furată?
      Aruncarea vorbelor de dragul susținerii unei păreri, fără argumente de facto, dovedește lipsa de temeinicie a părerii respective… părerea mea!

  7. BOGDAN MIRCEA BODNARESCU spune:

    Wow un articol cât o carte !

  8. Marius spune:

    Corect istoric, bine structurat.
    Intrebare retorica: de ce a trebuit demolata casuta bunicii mele din Aviatiei pentru a construi un bloc si a-l umple cu TTM-isti ?
    Experimente demente ale unor cretini analfabeti…

  9. nimrod spune:

    Si uite-asa ne-am intors la oile noastre… :)

  10. Kurt spune:

    Da şi nu. România Mare arată altfel decât e prezentarea autorului, valabilă numai pentru Regatul România? Oraşele interbelice din Ardeal, Banat şi Bucovina, Braşov, Sibiu, Cluj, Bistriţa, Timişoara, Reşita (200 de ani cuptoare se sărbătorea în anii 1970) aveau tradiţia mesteşugărească şi industrii locale la nivelul celorlalţi locuitori din Mitteleropa. Există documentatii din ziarele interbelice (Dr. Hildrun Glass, München, Rumänien zwischen Wirtschaftsnationalismus und internationaler Einbindung: Aufstieg und Fall der Industriemagnaten Max Ausnit und Nicolae Malaxa -1918—1941/ / …. Dr. Hildrun Glass, München a cercetat enorm de mult din ziarele interbelice, şi din cele de orientare socialdemocrate, cu preocupările angagatiţor din industrie /Ludwig-Maximilians-Universität, Historisches Seminar, Geschichte Ost- und Südosteuropas, Forschungsschwerpunkt, Rumänien im 20. Jahrhundert, Minderheiten in Südosteuropa) care pot fi consultate.

    … „… că industria noastră e tânără – cea mai mare parte a ei nedepăşind viaţa activă a celor care acum se apropie de 80 de ani. Un volum dedicat industriei româneşti sub Carol al II-lea (şi publicat după fuga acestuia), în 1940[1], recunoştea – în prima frază – că, până în 1918, România (pe atunci mică) fusese “o ţară eminamente agricolă”. Aceeaşi sursă menţionează, în acelaşi an, numărul de 260.000 de muncitori industriali în întreaga ţară. Cifra aceasta trebuie raportată la o populaţie de 20.000.000 de locuitori ai ţării (19.933.802 recenzaţi în 1939), … „….

    Primii ani de libertate 1990- 1996, devalorizarea monedei naţionale înseamnă o expropriere a economiilor CEC, a muncii unei vieţi întregi în naţionalcomunismul autarhic, bine descris de autor. Ddevastarea intreprinderilor de stat ( 1989 de fapt aproape 100% sunt proprietate de stat) încă nu e cercetată şi descifrată? Cine e răspunzător de MARELE jaf postdecembrist?

    …. „… agricultura României era una primitivă, bazată pe practici ancestrale, lipsită de mecanizare (România e antepenultima şi la numărul de hectare ce reveneau unui tractor în epocă), … „…

    Da şi Nu. Agricultura în Regat e una (la sate sunt 1919 aproape 90 % analfabeţi) în Banat e alta. Cooperativele agricole, prima înfiinţată 1928 La Variaş/Timiş, au cumpărat produsele de la micii producători ( au dat credite ieftine primăvara producătorilor, vezi şi în Elveţia… modeluld ecooperative agricole importat) şi le-au vândut în Elveţia (carne, unt, cai exportaţi, .. au cumpărat maţini moderne), Cehoslovacia (unt, carne), etc. cu preturi bune. Recoltele au fost la nivelul Mitteleuropa. Morile din Banat 1919- 1944 erau moderne.
    „1907. Din primavara până în toamnă”, I.L. Caragiale ca cronist al Regatului şi inspector şcolar la sate e uitat? Aniversarea 2018 are loc într-o ţară liberă, democratică, parteneră în UE / NATO, cu cele mai bune condiîii pe care le-a avut vreodată.

    … „… În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”… „…

    Trecutul e trecut. Amintiri pentru cei în vârstă, numai vorbe şi ruine pentru cei tineri? Trecutul e trecut şi nimic altceva. Istorie, povestită într-o pluralitate de variante.

    TM2021 va prezenta lumii întregi care cultură?
    Ce îşi doresc tinerii de azi din îară la aniversarea 2018? Ce poate opri „brain drainul” locuitorilor de azi, de care e nevoie în viitor?

    • andrei spune:

      Idealizați situația din Ardeal. E drept că era ceva mai bună comparativ cu cea din Muntenia și Moldova, dar tot foarte proastă comparativ cu statele din Vestul și Centrul Europei (Austria, Cehia). Altfel, excepții găsim și prin restul țării. De exemplu la Ploiești nu știu câte fabrici au apărut după venirea comunismului, marea majoritate existau dinainte. De altfel, ăsta e și motivul pentru care la Ploiești a fost unul dintre principalele centre ale mișcării socialiste din România, pentru că aici existau muncitori. Cam aceeași situația și la București. Dar, repet, sunt doar excepții. Pe fond, autorul are dreptate, România era agrară și rurală. Și, contrar a ce ne place nouă să credem, nu eram deloc grânarul Europei pentru că produceam puțin și prost.

  11. Kurt spune:

    Da şi nu. România Mare arată altfel decât e prezentarea autorului, valabilă numai pentru Regatul România? Oraşele interbelice din Ardeal, Banat şi Bucovina, Braşov, Sibiu, Cluj, Bistriţa, Timişoara, Reşita (200 de ani cuptoare se sărbătorea în anii 1970) aveau tradiţia mesteşugărească şi industrii locale la nivelul celorlalţi locuitori din Mitteleuropa. Există documentaţii din ziarele interbelice (Dr. Hildrun Glass, München, Rumänien zwischen Wirtschaftsnationalismus und internationaler Einbindung: Aufstieg und Fall der Industriemagnaten Max Ausnit und Nicolae Malaxa -1918—1941/ / …. Dr. Hildrun Glass, München a cercetat enorm de mult din ziarele interbelice, şi din cele de orientare socialdemocrate, cu preocupările angagaţilor din industrie /Ludwig-Maximilians-Universität, Historisches Seminar, Geschichte Ost- und Südosteuropas, Forschungsschwerpunkt, Rumänien im 20. Jahrhundert, Minderheiten in Südosteuropa) care pot fi consultate.

    … „… că industria noastră e tânără – cea mai mare parte a ei nedepăşind viaţa activă a celor care acum se apropie de 80 de ani. Un volum dedicat industriei româneşti sub Carol al II-lea (şi publicat după fuga acestuia), în 1940[1], recunoştea – în prima frază – că, până în 1918, România (pe atunci mică) fusese “o ţară eminamente agricolă”. Aceeaşi sursă menţionează, în acelaşi an, numărul de 260.000 de muncitori industriali în întreaga ţară. Cifra aceasta trebuie raportată la o populaţie de 20.000.000 de locuitori ai ţării (19.933.802 recenzaţi în 1939), … „….

    Primii ani de libertate 1990- 1996, devalorizarea monedei naţionale înseamnă o expropriere a economiilor CEC, a muncii unei vieţi întregi în naţionalcomunismul autarhic, bine descris de autor. Devastarea intreprinderilor de stat ( 1989 de fapt aproape 100% sunt proprietate de stat) încă nu e cercetată şi descifrată? Cine e răspunzător de MARELE jaf postdecembrist?

    …. „… agricultura României era una primitivă, bazată pe practici ancestrale, lipsită de mecanizare (România e antepenultima şi la numărul de hectare ce reveneau unui tractor în epocă), … „…

    Da şi Nu. Agricultura în Regat e una (la sate sunt 1919 aproape 90 % analfabeţi) în Banat e alta. Cooperativele agricole, prima înfiinţată 1928 La Variaş/Timiş, au cumpărat produsele de la micii producători ( au dat credite ieftine primăvara producătorilor, vezi şi în Elveţia… modelul de cooperative agricole importat din occident) şi le-au vândut în Elveţia (carne, unt, cai exportaţi, .. au cumpărat maşini moderne), Cehoslovacia (unt, carne), etc. cu preţuri bune. Recoltele au fost la nivelul Mitteleuropa. Morile din Banat 1919- 1944 erau moderne.

    „1907. Din primavara până în toamnă”, I.L. Caragiale ca cronist al Regatului şi inspector şcolar la sate e uitat? Aniversarea 2018 are loc într-o ţară liberă, democratică, parteneră în UE / NATO, cu cele mai bune condiţii pe care le-a avut vreodată.

    … „… În drumurile noastre zilnice ni se întâmplă să trecem, nu departe de centrul oraşului, pe lângă mari câmpuri de ruine. Celor tineri nu le spun nimic; mulţi le-au prins doar ca ruine – în diverse stadii de degradare – şi aşteaptă ziua în care, pe terenul curăţat de ultimele resturi de moloz, vor răsări, srălucitoare şi policrome, mall-urile sau “cartierele rezidenţiale”… „…

    Trecutul e trecut. Amintiri pentru cei în vârstă, numai vorbe şi ruine pentru cei tineri? Trecutul e trecut şi nimic altceva. Istorie, povestită într-o pluralitate de variante.
    TM2021 va prezenta lumii întregi care cultură?

    Ce îşi doresc tinerii de azi din ţară la aniversarea 2018? Ce poate opri „brain drainul” locuitorilor de azi, de care e nevoie în viitor?

  12. Adrian spune:

    Generațiilor de azi nu le spun mare lucru cum scrieți la început tocmai fiindcă așa cum dezvoltați pe parcurs chiar nu au mare lucru de spus și oamenii de acum au alte preocupări cât se poate de onorabile.

    Altfel, pot și eu propune o (ridicolă) analiză: cum în țara crapului acesta să coste 20 de lei, cât patru-cinci litri din laptele cel mai bun? de ce nu, dacă un pachet de țigări costă cât costă..

  13. Lucifer spune:

    Da,România a fost înainte de 1948 un stat cu o economie preponderent agrară.Dar,totuşi,avea şi combinate siderurgice,rafinării,producea locomotive şi avioane,etc.Exista deci un început de industrializare.
    După 1948 a fost continuat procesul de industrializare dintr-un motiv simplu:80% din populaţie lucra în agricultură.Încet-încet,milioane de oameni au fost luaţi din mediul rural şi transformaţi în muncitori(clasa cea mai înaintată…).A fost o uriaşă mişcare de oameni din rural în urban,o acţiune socială dramatică.În prezent cam jumătate din populaţie trăieşte încă în rural,în condiţii nedemne de mileniul al III-lea.
    După ’89 era normal ca o parte din industria lui Ceauşescu să se prăbuşească fiindcă nu era competitivă cu cea din Vest.Astfel încât,încet-încet,şi cu sprijinul corupţilor interni dar şi al “prietenilor” externi,toată industria grea a lui Ceauşescu s-a prăbuşit,cu efecte sociale dezastruoase.Au murit aproape toate combinatele siderurgice(a mai rămas o parte din fostul Sidex Galaţi),combinatele chimice,fabricile de “construcţii de maşini”(23 August,IMGB,Titan,ICMR Reşiţa,etc dar şi multe altele care puteau fi salvate(de încălţăminte,confecţii,alimentare,etc.
    A fost prăpăd.80% din economie a fost distrusă(nu numai industria)
    Adăugând la asta plecarea din ţară a 3,5-4 milioane de români,constatăm că “accederea la democraţie” a fost o TRAGEDIE,cea mai mare tragedie politico-socială din istoria României.

    • rebel spune:

      Am de spus ceva fata de sintagma-industria romaneasca in 89 nu era competitiva.Contrazic-era prea competitiva,dar atata s-a repetat asta la tv ca sa fie romanii de acord cu devalizarea si distrugerea industriei,de unii chiar au crezut.Fals.Capitalismul european nu dorea concurenta si Romania chiar facea concurenta-preturi mici dat fiind faptul ca mana de lucru era ieftina si materiile prime autohtone,calitate f.buna,acuma vede toata lumea ce produc strainii,lucruri perisabile doar.Combinatul de crestere si industrializare a porcilor COMTIM,primul loc in Europa,al doilea in lume dupa SUA le statea in gat tuturor.A fost cea mai mare crima impotriva sigurantei nationale.Taranii care isi primisera pamanturile si-au ars porumbul stiuleti ca pe lemne cand nu au mai avut unde sa-l valorifice,graul s-a vandut pe nimic,si treptata au vandut taranii pamantul pe 1 milion lei /ha,desi se stie cat ii de valoros.S-a distrus o parte a tarii.Cu distrugerea industriei si acapararea halelor si terenurilor aferente de catre securisti-astia sunt de fapt oamenii de afaceri,capitalul romanesc-au fost obligati determinati romanii sa plece din tara.Si uite asa s-a distrus Romania,in 27 de ani.

    • Klopo_Tare spune:

      Deci luciferica dumneavoastră concluzie ar fi că era mai bine ca cetățeanul (că termenul „domn” este o jignire pentru tovarășul) Iliescu să fi devenit un dictator benevolent care să guverneze țara în interesul public? Pe bune?! Păi în primii ani el a fost un dictator de facto – parlamentul FSN-ist, președintele fesenist, guvernul fesenist, să ne reamintim faimoasa lui butadă în sensul celor afirmate de luciferia voastră, „Proprietatea privată este un moft!” Și de pleiada de genii administrative – Micky Șpagă, Viorel Hrebenciuc, și ultimul, dar și cel dintâi condamnat – Adrian Năstase, a.k.a Șase Case…
      Năzdrăvănia voastră luciferică ar face bine să se mai străduiască, pentru a oferi totuși ceva mai coerent și mai logic decât aserțiuni iliberale și ilogice de genul „accederea la democrație a fost o TRAGEDIE,cea mai mare tragedie politico-socială din istoria României.” Pentru că simpla continuare a silogismului siluit se insinuează macabru: „deci singura soluție este o mână de fier (sau o Gardă de Fier?) pentru a contracara această TRAGEDIE…” !?!

  14. amicu spune:

    Frumoasa (si corecta) descriere a ultimului secol de istorie romaneasca.
    O observatie ar fi ca industria romaneasca de azi nu e majoritar o industrie de lohn. E mai eficienta si mai dezvoltata decit o cred romanii.

  15. Dan Nicolescu spune:

    Excelent studiu, Dle Maci. Imi pare bine ca depasiti analizele sistemului educational si treceti la anailiza – sine ira et studio – a intregului sistem comunist din Romania.
    Fac parte dintre cei care, acum la aproape 80 de ani, au ” faurit ” epava economica ce a fost numita societatea socialista multilateral dezvoltata in Romania. Am trait din interior si apoi dela un nivel ce era maxim permis unor specialisti ce nu aveau ” origine sanatoasa “, cel al managerilor de mari unitati economice, admisi fara drept de opinie sau vot, la limita exterioara a cercului de putere discretionara .
    De aceea, vred ca pot face unele remarci, in deplina cunostinta de cauza.

    1. Comunismul a fost si ramine, incepind chiar cu baza sa, marxism – leninismul, o idelogie si un regim CRIMINALE, dela inceput si pina la sfirsit. Orice intentie sau realizare a comunismului in Romania, trebuie privita in aceasta lumina: Ce a insemnat in costuri umane, in distrugerea a milioane de vieti. In judecarea comunismului romanesc, nu trebuie niciun moment uitat acest lucru.
    2. Industrializarea si modernizarea agriculturii erau intr-adevar cheile dezvoltarii Romaniei, dar au fost dela inceput concepute si aplicate gresit. Romanii erau in 1948 cu adevarat calificati intr-o singura meserie : agricultura. De aici trebuia pornit, cu o industrie de ingrasaminte si masini agricole moderne si cu comasarea terenurilor agricole ( cooperativizare ) , dar nu in jurul ” calicimii sateleor” ci in jurul celor mai gospodari oamnei din sat ( cei apoi denumit ” chiaburi ‘ dupa modelul rusesc al : kulacilir :, fara nici o legatura cu satul romanesc )
    3. Perioada 1964-1973, a insemnat intr=adevar un boom economic si chiar si social ( se intrezareau unele libertati nebanuite pina atunci ), dar trebuie accentuat ca a fot datorat exclusiv creditelor externe ce au fost in final irosite datorita incompetentei si lipsei de orice pregatire a nomenclaturii de virf comuniste romane.
    4. Acest boom, mai ales in primii ani dupa 1968 a fost datorat unei echipe de intelectuali strecurati la virful deciziei ( Birladeanu, Maurer, Gaston Marin si altii , cei mai muti reminiscenat a utimei perioade a lui Dej ) si care au inteles ca in economia comunista trebui introduse elemente stimulatoare ale economiei de piata ( nu intimplator in acea vreme era la moda teoria ” convergentei celor doua sisteme ” , va aduceti amnite de ea ? Walt Rostow si altii ) . In acelas timp se incepuse o timida, dar pe baze solide , educare a managementului comunist prin institutul CEPECA – cu experti straini- si apoi prin Institutul de doi ani pentru cadre de conducere dela Academia Stefan Gheorghiu. S-a incercat si o legislatie adecvata ( Legea contractelor economice, care cuprindea o prevedere fantastica pentru acel timp: CONTRACTUL ESTE INSTRUMENT DE PLANIFICARE , care ar fi eliminat productia pe stoc si arbitrarul , Legea Centralelor Industriale ), se publicau tratate occidentale de management, sedintele de partid in intreprinderi se tineau la 3 luni si se discuta ideea ca managerul / directorul sa fie si conducator politic .
    5. Totul s-a distrus nu ca urmare a calatoriei lui Ceausescu in China si Coreea de Nord, ci pentru ca aparatull de partid, acesti activisti, ciuma rosie, neavind alta scoala decit scolile de partid , cei care trebuiau ” ucisi dela nastere ” ( cum circula o expresie intre managerii intreprinderoilor, sufocati de instructorii si activistii de partid care se amestecau in toate si impunea ” rolul conducator al partidului ” ) a simtit repede ca il paste disparitia.
    5. Tot incompetenta la virf a fost cea care il fascina pe Ceausescu cu ” modelul japonez ” inca din anii 70 si l-a condus la hipertrofia industriei petroliere, chimice si siderurgice, nentelegind niciun moment ca un astfel de model nu poate fi implementat intr-o economie de tip comunist.
    6. Tradarea intelectualitatii tehnice romanesti, abdicarea cu buna stiinta dela regulile tehnice, nu numai etice, aplaudarea fara discernamint si aplicarea cu devotament a oricarei ineptii emanate dela conducerea partidului comunist, a fost un factor determinant al prabusirii industriei si agriculturii romnesti in anii 1975-1989. Aberantele decizii investitionale, aberanta supraevaluare a posibilitatilor autohtone, dezastrul in pregatirea cadrelor de muncitori si tehnicieni calificati, nu outeau fi aplicate fara complicitatea intelectualitatii tehnice competente din insitutele de cercertari si proiectari, din coinducerea unitatilor economice si din universitatile tehnice.

    Si inchei aceste consideratii cu doua pareri:

    1. Ideea cea mai nociva a comunismului romanesc a fost cea a ” cresterii permanente a rolului conducator al partidului ‘” in economie si societate. Cine era de fapt Partidul Comunist Roman ? O adunatura de derbedei, de oameni fara capatii, care nu au putut face altceva , nici sa invete ca lumea, nici sa produca drept tarani sau muncitori, ci sa devina ” revolutionari de profesie”. Modelul tipic este Nicolae Ceausescu. Gheorghiu Dej, cel putin, fusese muncitor electrician ( o profesie de elita printre muncitoii de atunci si chiar de acum ), si mai avea macar consideratie, daca nu respect , pentru munca si pentru oamenii cu scoala .
    2. Transformarile sociale pe care le-a adus comunismul, au creat si mare massa de oameni , care realmente datorau titul, dar absolut totul, statului comunist si prtidului. Taranii transformati peste noapte in muncitori industriali ( de fapt in lumpen – proletari ), dezorientati hamesiti dupa o viata mai usoara, aveau o casa la bloc, un minim de confort nevisat, scoli proaste dar gartuite pentru copii lor, timp de lenevit in santiere si pe fabrici, hrana la cantina, concedii prin sindicat ce-si puteau dori mai mult ? Ei, chiar si copii lor, sint cei care astazi formeaza massa electorala a PSD. Mai sint si altii, cu certe calitati intelectuale care au facut un pospai de scoala si au ajuns in frunte bucatelor, la cirma economiei, ca directori generali sau ministri adjuncti, poate si ministri plini. earu niste oameni care , poate au pornit de buna credinta, dar au ajuns niste unelte oarbe fiindca datorau absolut totul partidului. Ei au fost cei mai nocivi si stiti dece ? Fiindca copiii lor sint cei care au pus mina pe economia romaneasca duap 1989, benficiind de relatiile si acumularile parintilor. Ei sint liderii nostri de astazi, prin toate partidele si sub toti presedintii !

    In rest, sa auzim numai de bine.

  16. Bravo spune:

    Foarte bun articol – corect, ecihlibrat si frumos scris. Felicitari !

  17. Corbu spune:

    Genial articol! Aduce laolalta idei desprinse realitati sociologice, economice, istorice pe care putini specialisti in vreunul din aceste domenii le-ar putea enunta.

    1. La un moment dat la tara se inmultisera oamenii f. mult si daca nu ne industrializam, perspectivele erau ale tarilor de lumea a 3-a in care eradicarea unor boli si cresterea sperantei de viata a dus de fapt la saracire masiva, vezi India.

    2. Am ajuns sa ne minunam de “realizarile” comunismului fiindca inainte de instaurarea lui eram o tara f.f. inapoiata si asta explica de ce multi am ramas asa, ghetoul comunist parand lux fata de conditiile traditionale de la tara.

    3. Industrializarea ( globalizata )

    Acestea cel putin nu se pot imputa comunismului. Ei au vazut si incercat sa rezolve unele chestii, e drept, cu rezultate jalnice. Dar nu se poate sa nu fi vazut macar partial ce se intampla.

    Mai grav e ca dupa revolutie n-am mai intreprins nimic in a combate problemele demografice si sociale mai vechi, unele datand de inainte de comunism, amplificate de acesta. In anii acestia s-a creat o masa de asistati alienati care determina prin vot ce se intampla pe la noi si care n-are nici o legatura cu realitatea, cu atat mai putin cu provocarile lumii moderne. Cand unii se gandesc ca trebuie sa salveze planeta care da in fiert, noi si anumite triburi din Africa ne taiem padurile in interes propriu si imediat…

  18. kkk spune:

    excelenta retrospectiva. dureros de corecta.

  19. man of war spune:

    :) ati surprins bine plinsetele cladirilor stirbe, ca si oamenii (stirbi si ei la rindul lor) care le populau odata. dar de ce imagini vreti sa se bucure stirbii girboviti de plecaciunile de o viata in fata tovarasilor de partid si de stat de odinioara ? dupa comunismul ratat / neinstaurat acum spera ca n locul lor (al fabricilor stirbe) sa se ridice cladiri rezidentiale, unde fiii lor o sa rida la soare, iar cu muntii de bani cistigati din “servicii” sa le ndulceasca batrinetile (recuperind shoppingurile ratate la tinerete in mallurile acum prezente pretutindeni)

  20. skb spune:

    Mulțumesc, un articol foarte bun, aș citi cu interes o continuare.

    Nu am timp și nici acces la date, dar intuiția îmi spune că de exemplu Timișoara tinde să devină model pentru orașele medii post-sovietice. Relieful ajută mult, orașul este plat, poziționarea geografică la fel, dar densitatea extrem de mare a populației în cartierele-dormitor este un avantaj enorm pentru millenials și industria serviciilor (IT în principal) care îi angajează, iar fostele fabrici ale lui Ceaușescu tind să se transforme în avantaj competitiv. Exemplu? Faptul că se poate ajunge cu bicicleta,trotineta,role,skate,etc la birourile și mall-urile construite recent pe terenurile fostelor fabrici, ocolind aglomerația rutieră și transportul în comun, în 10-15 minute. Dacă plouă sau ninge? Home-office, fiindcă RDS, fibră pe stâlpi, dar gigabit și fiindcă profesioniștii au început să se vândă bine, și nu mai e vorba de salariu deja, cât despre libertate.

  21. Ioan B. spune:

    Excelent text, mulțumesc. Am trăit acele vremuri, dar încă mai cred ca o schimbare de management și mai puțin de tehnologie ar fi salvat o mare parte din industria comunismului. Sau nu uitam ca erau fabrici complet integrate, rarisim în afara. De exemplu Steagul Rosu (camioanele Roman) produceau de la șasiu la cabina tot camionul, numai motorul era foarte uzat moral. Mai este adevărat ca aici lucrau (in perioada de vârf) cc 40.000 de suflete, când acum o fabrica cu 3.500 de oameni e considerata mare. În Tractorul erau 15.000, și, asa este multi crosetau prin birouri. Un adevăr trăit de mine: în practica la camioane, am fost repartizat unui strungar, sa ma învețe meserie. În hala erau în jur de 3 grade, uleiul era complet înghețat în mașină, care producea numai rebuturi în 20 de minute până se încălzea. Când m-a văzut ca după un sfert de ora eram deja înghețat bocnă, strungari mi-a dar o sticluță de rachiu sa ma încălzesc…

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Managementul a fost veriga slabă, şi mai ales băltirea în “comunismul cu faţă umană” din anii ’90. Problema e că în mod clar nu puteau fi salvate toate; iar cele care puteau fi salvate aveau nevoie de retehnologizare urgentă. De unde să fi venit banii? Răspunsul corect: de la investitorii străini. Dar aceştia nu aveau o garanţie clară nici asupra proprietăţii, nici măcar asupra liniei politice a statului. Iar la uşa fabricii erau sindicaliştii care “nu-si vindeau ţara”. Au vândut-o în bazar la Stambul, rulment cu rulment…..

      • Claudiu Minea spune:

        Corect, managementul a fost veriga slaba.

        Cat despre retehnologizare, era de dorit. Dar, chiar si in lipsa retehnologizarii sau cu investitii minime, cu tehnologia existenta multe fabrici ar fi putut ramane in picioare.

        • silicon_v spune:

          Nu, din pacate nu ar fi putut ramane in picioare. E doar o iluzie.

          Progresele in semiconductoare (inclusiv in cele de putere, cele folosite astazi in orice comanda a unui tren de mare viteza, de exemplu) si apoi in tehnologia IT schimbau major industrii, inclusiv industrii grele, de genul auto, aero. masini unelte sau constructii de locomotive. Sa vada cineva cata electronica era intr-un autoturism, masina-unealta sau tren in anii 70 si cata astazi.

          Cum bine zice autorul, noi aveam in anii 90 tehnologie de anii 70. Tehnologie corecta, dar de anii 70. Fara import masiv de tehnologie, soarta le era pecetluita.

          Poate multi nu realizeaza, dar cam orice realizare industrial majora romaneasca din acea perioada avea in spate licenta si tehnologie externa, in special vestica. Masinile Dacia si Oltcit, locomotivele de la Electroputere, tractoare, elicoptere, rafinarii, absolut toate se bazau pe tehnologie si licente detaliate din afara. Luam planurile din afara, vedeam ce putem produce local si ce e de importat si executam. Nu e rusine sa recunoastem asta, atat puteam atunci (si acum e cam la fel). Existau mici insule de performanta industrial in cercetare, dar erau absolut nesemnificative.

          Si am vorbit doar de tehnologie. Nu mai vorbim de problemele legate de finantare sau management, ca acolo stateam chiar mai rau.

          Orice intarziere in privatizare nu ne facea decat rau. Paradoxal, fabricile care inca mai miscau (aveau piata de vanzare externa prin Egipt, Iran, Brazilia, etc) au fost cele mai dezavantajate. Erau numai bune de devalizat si capusat, iar socialistul Iliescu tresalta de bucurie ca mai avem inca fabrici de stat care merg. Dar erau doar niste fabrici-zombi.

          Fabricile viabile trebuiau vandute rapid catre companii mari din domeniu, pe bani mai putini, doar cu garantii ca aia o sa investeasca.. Adica o sa aduca bani, tehnologie, management si piete. Era singura solutie. Dar evident ca nu era realizabila, data fiind starea de spirit a societatii romanesti la acea data. Iar “elita” politica nu era cu nimic mai breaza, ba chiar din contra.

          De asta Dacia exista si astazi (a fost vanduta la timp) si de asta Electroputere a ajuns Electropuere-Mall si se prefigureaza a fi o mare investitie imobiliara. Nu a fost vanduta la timp.

    • Adrian B spune:

      O fabrica moderna cu 3500 de angajati produce mai mult decat Tractorul cu 15.000, iar calitatea e indiscutabila; nu doar motoarele de Roman erau depasite, ci toata tehnologia era in urma cu vreo 25 de ani.

  22. M. Constantin spune:

    30 de ani inainte si dupa 1990…

    Inainte, cu 10 de miliarde dolari imprumutati, o multime de targuri din Romania -de la 20 000 la 30 000 locuitori- s-au umplut mastodonti industriali si si-au inzecit populatia. “Fiarele vechi” si-au facut treaba si tara condusa de analfabeti si-a platit datoria.
    In urma au ramas oamenii sleiti si inacriti, cu sentimentul ca tara si viata nu le apartine.

    Dupa, cu 100 de miliarde euro imprumutati, Romania priveste cu incredere spre viitor: partea buna a istoriei o mangaie duios pe cap, economia duduie, educatia si sanatatea sunt mai generoase in promisiuni ca oricand.
    Oamenii sunt in continuare sleiti si inacriti, cu sentimentul ca tara si viata nu le apartine. Cat despre datorii… nu sunt ale noastre: poate ale urmasilor si urmasilor si urmasilor nostri.

  23. Ghita Bizonu' spune:

    Dintai va felicit ata ptr informare cat si ptr efortul de a fi obiectiv.
    Obsrvatiile ce urmeaza condierati-le mai mult ca o completare .. care se bazeaza pe o vasrta “mai matura” care mi-a permis o observatie directa.
    1) Urbanizarea , dupa 1950 a fost universala. Indiferent de regimul politic , indifrent de continent urbanizarea s-a accelaerat (in zonele dezvoltate din V Europei si America de Nord) msau a demarat – de ex Africa..
    2) joint veture. Autoturismele Dacia – Renault, camioanele DAC – MAN, avioanele ROMBAC NU AU FOST joint veture. Acestea ca si destule altele au fots licente. “Intrepinderi mixte” adica joint veture au fost Renk-Resita, Romcontrol-Data (RCD) si Oltcit (in ordine cronologica)
    3 mai ales către URSS, de unde ne veneau petrol şi gaze gaze da , dar nu prea mujlt. Petrol … am cam ocolit URSS ca sursa de petrol. iar cestia cu Iranu si criza petroliera.. “Noi” am pariat pe o crestere a pretului petrolului si am facut un acord pe termen lung ptr petrol la *parca..) 32 $ barilul.. Insa pretul a scazut la cca 28$ (pret spot Amsterdam). Si a mia fost nceva – ultimele imprumiuturi s-au facut in epoca Carter5 – cu un $ la cca 1,5-2 marci federale la $. In ani 80 $ a crescut la 3 marci .. Deci noi vindeam in primul rand in RFG … cam nashpa nu?!

    4) copiii – de la vârsta creşei – erau preluaţi (gratuit) de sistemul de stat pe perioada cât părinţii erau la slujba hai sa nu exageram! Nu toti la cresa, nu erau destule locuri si mai era retcenta. Copii mai mari (3-5 ani -?) puteau fi “lasati” la camin – cca 10 opre p;rogram (nu stiu .. nu am fost!). In gneral inn ani 59 si prima jumate a anilor 60 femeia mama intrerupea serviciul sa creasca copii pana la 7-10 ani. Apoi se “descopera” utilitatea bunicii … uneori adusa de la sat ! Nici blocul nu era universal valabil- desi mai dorit decat se crede azi. Multi au cumparat un terfen si au cinstruit case in marginea (de atunci) a oraselor industriale. Strada pe care am copilarit … cca 60 numere…. avea vreo 10 case anterioare anului 1940. Majoritatea au fots construite in anii dupa razboi pana prin 60. A si primii mutai la bloc .. ce oameni! Ce gospodari! Tratau holul si scara ca pe curtea lor – perdelute, muscate, curatenie maxima!

    5): Pentru a opri valul urbanizării, Ceauşescu impune – din 1976 – faimoasele “buletine de oraş” menite a filtra la maximum doritorii de stabilire în marile oraşe
    Nu prea se zice INSA regimul era f scartzan. Stabilirea in oprase “mari” adica alea cu mai mulata industrie impunea o marire continua a “|cappcitailor” opraselor si mai ales o marire a numarului de locunte plus restul. Fiind din aia de isi mamnca de sub unghi regimul a “inchis” oprasele mari , adica a ingreunat enorm stabilirea in ele. Fara om astfle de madura juma din Telroman , Ialomita si Calarsi s-[ar fi mutata in Bucresti care ar fi “metestazat” pana naiba stie unde. Adica drumuri, canalizare, electricitate si ma zis : SCARTZAN! P:oate nu stiti dar innfiecare zi vreo 250.000 de oamnei intrau in Bucuresti ca sa vina la munca! Dar si Clujul “drena” forta de munca de la 40-50 km. navesttsi de care nu se prea vorbea – trezirea la 3 – 3″30, la maunca la 6-6:30 ajunsi acasa pe la 19-20.

    6)Mai mult decât atât, exodul din rural ia o asemenea amploare încât pune în discuţie politica agricolă a Partidului; paleat cu munca forţată a militarilor, elevilor şi studenţilor, va fi tot timpul nesatisfacător… E e .. e. Ceva ce am invata in tmpul serviciului militar (16 luni + 2 “agricole”). Munca aceasta se presta la IAS uri. Intreprinderi Agricole de Stat. Ale staului adica . Acestea aveau un “nulceu” de salariati : directoe, contabili, soferi, tractoristi, tehnicieni , un inginer sau hai 2, vacari , oieri paznici. Cu acest personal puteau sa “infiinteze” cultura INSA … nu si sa asigure recolta! Ca sa recolteze trebuioau sa angajeze sezonieri. Ori sezonierul era prost platit – in mod oficial. Neoficial erta si furat .. In 1974 la IAS ul din comujna Mihai Voteazul , Botosani, am vazut niste fete care dupa 15 zile de decoletat sfecal de zahar samd au fots platite cu .. 15 lei! Cica le dadusera mancare la cantna! Insa va asigur ca la cantina aia furau de rupeau (cu un an inainte la Calinesti, Botosani , cantina era mai mult ecat accpeatabila ptr un pifanter) Tranaii aia care nu culkegeau recolta stoua ei de ce – nu era recolta lor (adoca a CAP ului) ci a IAS ului .. si plata cum am scrirs era …. Asa ca se recurgea la “forta de munca voluntara”- eu de exemplu (militar in termen) .
    Si ca [unea in discute politichia partidului. Idiotii au cam terminat cu mecvanizarea agriculturii de prin 1970. Combina pt5r paioase a fots ultima modernizare. Insa sfecla dede zahar se “extragea” cu furca … am strans de pe camp cartofi cu mana .. (o recolta proasta – doar vreo 30 de tone/ha!) , am taat porumb cu secera.. si ma cules stiukleti prin depanusare . Insa inb ,ate tari se foloseau “combine” ptr sfecla si porumb! Idotii rmassera blocati … si au inceput sa viseze la cai verzi pe pereti : mai multa mana de ,lcuru in agricultura! Insa 35% din populata activa era ocupata in agricultura (in 1780 in Anglia .. tot atata!) . Regimul se b locase prin 1984 – cand absolvenmti de facultate au fots angajati de abia prin nov (de abia in nov erau posturile bugetate) si Nae and gashka au hotarat ca copii din mediul rural sa urmeze numai scoli agricole .. Adica sa fie legati de glie… Ceva in stilul asta a horatat si Constantin cel Mare si Sfant ca copii colonilor sa nu poat fi decat coloni. Unii consodera ca acest decret a insemnat inceputul feudalismului … 322 AD si 1984

    • Neantul Valahilor spune:

      Este incredibil cat de prost poti sa scrii nici daca erai cu 8 clase nu scriai asa, chiar nu iti e jena de bataia de joc ?

      • Ghita Bizonu' spune:

        itI urez si tie micile mele probleme. Asta ca sa poti face diferenta intre dactilografie si nivel de scolarizare

        • NU, Ghita! NU! spune:

          Nimeni nu e obligat sa-ti care crucea. Avem fiecare crucile noastre si le caram fara sa le scoatem ochii celor de pe margini. N-ai decit sa ti-o duci si tu singur.

          Scrii in halul in care scrii doar ca sa atragi atentia asupra disperarii tale. Ostentativ. De parca restul lumii ti-ar datora ceva.

          Probabil ca esti o victima inocenta a vremurilor infecte in care traim, dar, daca nu mai suporti tragedia conditiei umane, vorbeste cu un popa sau cu un psiholog/psihiatru si inceteaza sa te mai lamentezi ca o baba.

  24. Ghita Bizonu' spune:

    Şi mulţi din aceşti mulţi – deşi le-au trăit istoria – n-au înţeles cum au putut ajunge marile fabrici nişte ruine cărora li se şterg şi urmele Multi dintre noi avem insa o nedumerire : cum dracu vrei sa cumperi fara sa ai ce vinde? De exemplu unde era Electroaparataj Bucuresti acum este Mega Mall .. care este chiar mega, Alturi un Kaufland … Eu , si unii dintre cunoscuti mei nu avem nici o nostalgie cu Electropaprataj .. insa avem o nelamurie : ce producem? Ca in magazinele astea , de obicei , nu prea sunt produse romanesti. Si noi (mai cu scoala profesionala, mai cu liceu, sau chiar facultate) am invatat ceva : un produs oaresicare (sosete, chibriuri ) este facut de cineva (roman, grec, tailandez) care primeste o leafa. Daca este facut in tara leafa ramane aici. Daca nu … merge afara. Si ce merge afara trebuieste compensat cu ceva … CU CE COMPENSAM?! Zau asa de mai multe ori am incercat sa aflu ce mai producem …. dar indiferenta mediei este aproape la fel de eficienta ca si secretomania epocii Ceausescu. Difernta fiind ca aia erau secretosi la productia speciala” si se laudau (cam prea mult) cu restul.
    Voi ne catalogati drept “nostalgici” – da suntem (peste vreo 15 ani o sa fiti si dvoastra! ) insa suntem si nedumeriti si cam ingrijprati :ce prodducem dom’le? Ca chilotii nu sunt de aici (ma rog erau din China si acum 30 de ani) , sosetele nu, pantofii din China, camasile din Turchia, lactatele Dorna din Polonia ba si vodca Scandic se “restrange” . Ma rog producem “vedete” de TV, ziaristi si divers analisti , filologi samd. Dar nu cu productia asta putem plati importurile! ( ca si cartile sunt ale unor autori straini. Alea care se vand .. )
    Ma rog noi suntem o generatie in care chiar si copii din centrul Bucurestiului stiau ca vaca “face” lapte si nu credem in “virtual” ….

    PS. Nu ma luati ca realitate virtuala, ca informatica …. ca daca va “cade” sursa adio realitate virtuala! Cvilizatia “virtuala” cere industrie nu gluma!

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Se pare că se face simţit efectul lipsei propagandei de partid şi de stat :)
      Producţia există, doar că nu se mai dă la TV.
      -producem mai multe maşini decât “înainte” şi mai multe subansamble pentru ele
      - agricultura şi-a revenit din şoc, de câţiva ani buni a cam dispărut imaginea câmpurilor de buruieni, iar peste tot vezi utilaje moderne ( eu trec spre meleagurile natale prin Teleorman, să vedeţi acolo boier modern, Ioan Niculae :) )
      - vapoare producem în continuare, locomotive, vagoane . Camioanele cred că nu prea mai au comenzi
      - toate electrocasnicele mele de acasă sunt Arctic :)
      - exportăm electricitate, uneori chiar gaze ( mă rog, asta aş pune-o la minus, dar să sperăm că se confirmă zăcămintele marine)
      - producem şi exportăm software, ceea ce înainte, din prostia Partidului, nu făceam….
      Sigur, dacă gândim “pe vechi” o să reproşaţi că majoritatea sunt firme cu capital străin, dar eu zic că nu contează, important e ce producem în România. Sunt convins că se poate şi mai bine, din păcate avem în spate ani buni de stagnare, practic deceniul ’90 e un fel de gaură neagră…..

    • mariusmioc spune:

      Bizoane, înțeleg nedumerirea ta: S-au construit atîtea moluri și magazine care sînt pline și de clienți și de marfă, dar ce se produce ca să fie plătită marfa respectivă?
      Există 2 explicații posibile:
      1. FILANTROPIA
      Capitaliștii ăștia perverși care au năpădit România după 1989 sînt niște filantropi. Livrează marfă către români dar nu pretind bani pentru ea. Pur și simplu le face plăcere să dea marfă pe gratis. Deja de 28 de ani România se bizuie pe filantropia capitaliștilor.
      2. PRODUCȚIA
      În ciuda a ceea ce se zice pe facebook, la televiziuni, prin ziare, pe internet, că economia României a fost distrusă dpă 1989, undeva, prin niște subsoluri ascunse, departe de ochii bizonilor, se produce totuși ceva. Ce anume nici nu contează, sigur este că ies niște bani din asta, cu care bani se pot finanța mărfurile alea din magazine, de la chiloții chinezești la vodca Scandic.
      Punctual se pot da exemple de tipul Electroaparataj a ajuns ruină, dar în locul Electroaparataj au apărut prin subsoluri alte locuri de producție
      Minciunile propagandei ceaușiste: Lista cu 1256 de întreprinderi distruse
      https://mariusmioc.wordpress.com/2017/06/09/minciunile-propagandei-ceausiste-lista-cu-1256-de-fabrici-distruse/
      Cei care spun că economia României nu mai produce, pur și simplu mint.
      Dacă nu mint, singura explicație posibilă este cea de la punctul 1 – filantropia capitalistă.
      Dar te cunosc de mult, Bizoane (din comentariile tale agramate de pe diferite forumuri), ești om cu carte, ai citit mult. Îmi dau seama că dacă vezi diferențe între realitatea pe care o observi personal și ceea ce ai citit, vei concluziona că realitatea e de vină, că nu se poate ca domnia ta să fi citit minciuni.

  25. Mihai Badici Mihai Badici spune:

    Problema idealizării trecutului e veche şi nu m-ar deranja.
    Problema e că în faţa fiecărei cârciumi din fiecare sat din ţara asta, un fost angajat stă ( sau mai degrabă bea) şi îl aşteaptă pe un nou Ceauşescu să îl ia şi să îl ducă cu forţă într-o fabrică. Un om care altfel ar putea face ceva, orice, dacă ar fi obişnuit să fie pe cont propriu…..

    • Ghita Bizonu' spune:

      Domnule Badici

      stiti cumva o carciuma care da bautura gratis? Ca vreau si eu!!

      Am asa impresia ca asistatu care sta la MAT si bea tata ziua ajutorul este folclor urban. Nu de lata dar bautura costa! Si la carciuma nu cred ca cinzeaca de tuica de duda e sub un leu …. dar stiu ca tuica de duda e slaba deci iti trebuesc cam 10 lei!

      Am si o experienta.. Eram la un amic mutat (mare) intr-o comuna de sub munte .. suparat ca nici un puturos nu vrea sa ii sape nu stiu ce .. ca toti la carciuma. Am trecut pe langa carciuma si l-=am intrebat daca ii cunoaste pe puturosi. Ii cvunostea . Da sa vezi minune – toti aveau servcii (e drept cu progame bizare de genu 12 cu 24, 24 cu 48 ) si aveau salrii cel [putin cat pe4nsia amicului plus ce mai “faceau” – de la rosii la alte cele inclus tuica …. Deci … nu erau puturosi. Iar aia care ar fi avut nevoie de banii amicului .. nu prea ii mai tineau curele (nici pe amicu nici pe mine!)

      Si mai am niste experiente negative cu tinerii .. care chiar asteapta sa le faca altii !! (sunt pres de bloc. belea. Si ma trezesc cu juniroi care ar vrea ca eu sa imi bat capul sa le schimb robineti din casa. Ma rog ca vecin pot sa le dau un numar de telefon …. insa ei sunt mirati ca nu este sarcina mea.. Tineri sub 30 de ani, educati, studfii si ce mai vreti)

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Eu n-am zis că e asistat, nici nu-mi pasă. De unde au banii de ţuică, nu ştiu.
        Presupun că: 1- a fost disponibilizat şi a primit salarii compensatorii ( dar epoca asta a cam trecut)
        2 – are un teren pe care l-a arendat ( deci am zice că e un fel de rentier) Dar terenul e pe numele lui ta’su, deci primeşte şi ajutor social….
        3- Lucrează la Ford şi contractul colectiv prevede şomaj tehnic plătit ( la asta am dovezi din satul natal)
        4 – E coana Sica: până în ’89 ştia un singur lucru, să fure de la CAP. După, a încercat în domeniul privat, respectiv a furat de pe terenurile altora, dar a fost prinsă de trei ori, primind bătaie soră cu moartea. După asta, s-a refugiat in alcool şi în periat primarul PSD, de la care nu primeşte doar banii de asistat ( care sunt puţini) ci tot felul de alte foloase. Personajul e real, doar numele l-am schimbat pentru că până şi ea are dreptul la intimitate.
        Singurul magazin care mai practică plata “pe caiet” e cel al poştaşului. Acesta a implementat “colectarea la sursă” deci nu poate rămâne în pierdere decât dacă dl Tudose local îşi trece pensia pe card :)
        Stiu mulţi oameni care chiar ar putea face ceva. Nu zic neapărat că sunt leneşi, nu aş formula aşa. Pur şi simplu nu sunt obişnuiţi să îşi asume răspunderea. Dacă le zici să facă, fac, dar dacă nu le zice nimeni…..

  26. Polilogu spune:

    Subscriu acestui articol datorita catorva considerente .1- temeritatea lui,2- detasarea de …momentul prezentului (obiectivarii , adică) 3- provocarea adresata generatiei din care face parte ( si chiar a noastra a tuturor) Dl, MACI a fost elev al LICEULUI PEDAGOGIC ”DIMITRIE TICHINDEAL” pe care l-a urmat si l-a absolvit si ca…participant la culesul porumbului ori a strugurilor alaturi de… militarii patriei,foști ”șoimi ai patriei ”,dar si ca elev audient al invatamnatului politic si al ședintelor de… UTC. A devenit apoi student ca multi alti foști colegi . Fie la Cluj Napoca, fie la Bucuresti sau Timisoara. Fie la ”istorie”, fie la alte …umanioare. Asta dupa ce a trait” pe viu” si la fata locului ridicarea la” lupta cea mare” cu mic ,cu mare a banatenilor (Arad. Timisoara, Resița , Lugoj etc), Fireste ca fostii lui dascăli îl citesc. Unii cu placere, alti cu …mai putina, însă toti cu surprindere. Surprindere pentru ”evolutia ”lui. Pentru unii placuta,pentru altii …mai putin,ca sa fiu consecvent si simetric în exprimare.Nu am nicio îndoiala ca si colegii de aceeasi formatie (…care va sa zică ! ) se afla in aceeasi postură.,mai ales ca pe unii dintre ei i-a avut colegi de facultate la UNIV.BB din Cluj-Napoca, fosti doctoranzi, azi profi univ.doctori la aceeasi institutie. Nu ma îndoiesc de faptul ca dl. MACI poate contribui la multe limpeziri, descâlciri,precizari ș.a.m.d. foarte necesare. Cu atât mai necesare dupa – azi , mâine – trei decenii de esecuri acut resimtite .Dar nu de unul singur. A stii carte, a avea mintea permanent cuplata la cunoastere si la racordarea ei la viata reală, cere multe. CERE, DE FAPT, TOTUL.Inclusiv sacrificiile de felurite forme.Nu, nu cred ca este pregatit sa le faca fat de unul singur. Dl MACI are trimiteri spre unele surse din care s-a informat. Trimiteri care sunt , evident, mai multe decat a citat .Era util sa le expuna fara retineri si fara frica (…care va sa zica!) Tocmai pentru ca ”sursele” exista si trebuie sa existe. Fie si ca ilustrare indirecta. Fie și ca apel indirect la solidarizare CU si PENTRU.Evantaiul argumentelor e cu atât mai convingator si mai stimulativ cu cât e mai divers,ba chiar …colorat. Dupa doua generatii de” îndobitocire ”(sau mai multe?) e cazul si momentul sa urmeze ” iluminarea ” solidară a unei alte generatii.

  27. ECONOMIE. O pprezentare foarte bine documentata si curajoasa.Am lucrat pentru siderurgie, distrugerile si jaful, au afectat zeci de mii de oameni, iar efectele economice au fost devastatoare .Felicitari comentatorilor !

  28. euNuke spune:

    Interesante observații și relativ corecte. De ce “relativ”? Păi, de pildă despre Virgil Madgearu ni se spune că:
    “nu era socialist – și cu atât mai puțin comunist (deși comuniștii îi vor exploata memoria dat fiind dramaticul său sfârșit în perioada guvernării legionare), ci tărănist.”

    Dar depinde ce înțelegem prin “socialist”. Că dacă acordăm semnificația restrânsă de “membru al unui partid sau mișcări socialiste” atunci da, Madgearu nu era chiar* socialist; dar dacă prin socialist înțelegem “intelectual racordat curentelor de gândire occidentale ce puneau Statul în centrul transformărilor și reformelor sociale” atunci dimpotrivă, Madgearu era cât se poate de socialist și încă unul dintre cei mai conectați la noutățile în materie ce bântuiau prin Europa Vestică.

    Madgearu și’a făcut studiile în Germania cu economiști socialiști de seamă [Karl Bucker-conducător de doctorat], a fost fascinat și preocupat de “Programul de la Erfurt” [un soi de doctrină economica socialistă mainstream a epocii, a se vedea opera lui Karl Kautsky și August Bebel] și a fost influențat masiv de fabianismul britanic asupra căruia se pronunța admirativ:

    “Această doctrină ne interesează mai ales prin faptul că şi la noi Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, transformată în Institutul Social Român, a avut o atitudine oarecum asemănătoare [...]. Preocuparea de căpetenie a fabienilor era trezirea conştiinţei sociale [...]. Prin mii de broşuri, conferinţe, participări la congrese etc., fabianismul a reuşit să-şi impună mentalitatea în aproape toate celulele sociale îndeosebi în sindicate şi în partidul laburist” [Madgearu, 1936].

    *sa vorbim oleaca si despre “chiar socialist”. Pai Virgil Madgearu a fost membru important si teoretician al Partidului Taranesc, va aduceti aminte, partidul stangist al lui Mihalache si Stere. Iata ce afirma Programul oficial al Partidului Taranesc din 1921:

    “„imperialismul capitalist, ajuns în ultimele decenii la dominațiune universală, s-a dovedit neputincios de a asigura omenirii o muncă pașnică și de a feri societatea de o năprasnică risipă de vieți și avuții. Astfel se prăbușește însuși justificarea istorică a orânduirii capitaliste”, că statul român „nu poate fi decât un stat țărănesc pentru că poporul român este un popor de țărăni” și că atâta vreme cât „vor exista clase sociale cu interese opuse, lupta de clasă nu poate înceta”.
    Buuun. Păi, dacă ne luăm după ce susținea programul partidului al cărui membru de seamă era, rezultă destul de clar orientarea de stânga a domnului Madgearu. Dar de ce o fi important? Textul domnului Maci conține și alte inadvertențe [că doar n'or fi erori intenționate]. De ce m’am luat tocmai de eroarea Madgearu?

    Pentru că modul în care te raportezi la o personalitate istorică, notorie a culturii îți influențează gândirea, iar capacitatea critică scade odată cu cresterea nivelului de admirație/veneratie. Privim în mod presetat pozitiv, static, plini de compasiune cariera unui intelectual ‘de calibru’ precum Madgearu și uite așa tindem să preluăm pe nemestecate concepțiile și informațiile sale eronate. O să ziceți “care informații eronate?”. Păi acelea inerente activității de teoretician economist. Că doar n’or fi dumnezei economiștii ăștia. Greșesc și domniile lor, nu’i așa? Mi s’a întâmplat și mie, nu numai cu Madgearu ci cu majoritatea marilor profesori de drept și economie interbelici pe care i’am studiat vrând-nevrând, marea lor majoritate fiind în fapt teoreticieni ai stemelor totalitare, fasciste ori socialiste. Astăzi în școlile de drept și economie europene se studiază în continuare asemenea enormități pe post de știință economică. Universitățile moderne sunt infestate de un socialism primitiv de secol 19. Occidentul nu a reușit să se desprindă de doctrinele toxice ale gânditorilor marxiști și fabianisti, cu atât mai puțin noi, simpli enoriași ai cultului colectivist.

    Iar dacă privim lucrurile prin prisma marxistă, desigur că o să ni se pară România interbelică “o țară de lumea a treia”. Pentru că avem deja adânc inoculate marotele socializării, industrializării, ridicării nivelului de trai, îmbunătățirii condițiilor de muncă, șamd. Reformele aruncate pe piața ideilor la sfârșit de secol 19 aveau fix sensul acesta: de construcție și consolidare a unei noi orânduiri sociale cu aportul esențial al Statului. Toți economiștii și filozofii mainstream din interbelic erau etatiști [chit că se declarau socialiști sau doar progresiști, naționaliști și liberali] diferea doar nivelul de implicare prescris agențiilor guvernamentale. Iar acum, că Statul a făcut prăpăd în toată Europa vreme de 100 de ani, continuăm să cerem Statului Reforme. Printre ruine nu sunt muncitorii comunismului cu visele lor, nu, tovarășii stau tolăniți în fotolii în fața teveului care le ronțăie neuronii, ci suntem noi, băieții de după blocuri, aia insolenți, tupeisti, agresivi, turbulenții corigenți la purtare de altădată, puștii cu cheia de gât chititi astăzi să demoleze vestigiile hidoase ale socialismului, oameni care nu au timp de șuete și souri că sunt prea ocupați cu recuperarea și valorificarea pietroaielor și fiarelor lasate’n drum de economiștii, birocrații și managerii Statului, deopotrivă vinovați pentru ruinarea economiei, raptul sistematic asupra proprietății private, slutirea orașelor și plantarea focarelor de infecție în organele vitale ale așezărilor [și urbane și rurale, căci ruinele industriei comuniste sunt pretutindeni]. Nu avem noi timp intr’o viață de om să demolăm atâția monștri de beton cât au putut produce “specialiștii” economiei socialiste în 50 de ani. În plus suntem preocupați și de tăierea aripilor ce le cresc peste noapte megalomanilor clociți de universitățile statului român; și’n fiecare noapte de 27 de ani încoa apare câte’un faraon d’asta plin de zel și poftă de reforma, iar noi trebuie să’l prindem la timp și să’l sabotăm până nu ne trezim cu o nouă catedrală a prostului-gust, a futilității, cu câte’o nouă instalație etatistă, cu câte o nouă sală de sport în câmp, cu un nou patinoar la sat, și multe alte bazaconii construite din averea noastră aflată încă la cheremul lor din cauza faptului că socialismul nu a murit, ci doar s’a transformat, curat constituțional.

  29. Stefan 1950 spune:

    Excelenta prezentare.
    Real, trist, dureros, adevarat.
    Cauze si victime?
    Tot neamul romanaesc.
    Exceptiile din raspunsuri / interventii, sunt nesemnificatieve ca pondere.
    Felicitari autorului.
    Ii propun mai mult curaj in a dezvolta pe aceeasi directie prezentarea din acest articol.

  30. Genu Pop spune:

    Istoric bun. Logica mai lasa de dorit, sau poate e victima considerentelor politice. Oricum, multumim pentru datele actuale.

  31. zet spune:

    excelent articol, cu o mică nuanță – analiza istorică se face numai asupra vechiului regat. Ardealul și Banatul erau provincii complet diferite la momentul preluării puterii de către comuniști în 1947. Articolul analizează doar situația din regat. În rest, jos pălăria, articol de nota 10

  32. Constantin spune:

    Eroarea fundamentală pe care o conține textul dumneavoastră este presupunerea că economia românească de după 1989 este una concurențială de piață. Aceasta vă conduce către concluzia în bună măsură falsă că întreg sistemul economic anterior anului 1989, ineficient, a fost demolat de legile pieței odată cu deschiderea economică din 1990. În realitate, sistemul economic românesc actual este o kleptocrație construită încă din 1990 de linia a doua a Securitîții și Partidului Comunist. Ei au creat oligarhia de astăzi (care cuprinde în prezent și persoane din afara cercului inițial) prin transferul fraudulos al averii publice în proprietatea privată a lor, rudelor și apropiaților.

    Au existat numeroase cazuri de active economice care puteau fi utilizate extrem de eficient după 1989 în condițiile unei piețe deschise, concurențiale. Dintre ele o parte au constituit subiecte ale seriilor de emisiuni TV „România te iubesc” și „România furată”. Dacă vorbiți despre spații comerciale care iau locul fostelor uzine, într-un exemplu în care noua economie, de piață, își manifestă vigoarea și eficiența acolo unde colapsul economiei anterevoluționare a fost consecința ineficienței, trebuie să admiteți că furtul averii publice vă contrazice. Ofer două exemple de spații comerciale cu un potențial imens astăzi, construite inainte de 1989: „Casa radio” și magazinul „București”. Ambele se află în centrul Capitalei în stare de ruină și, deși în 1989 erau funcționale, în prezent sunt „victime” ale sistemului economic kleptocratic.

    Este valabil și pentru alte sectoare ale economiei, nu doar pentru comerț…Servicii, respectiv, active din turism, unități hoteliere, agricultură, respectiv, sisteme de irigații șamd. Exemplele pot continua aproape la nesfârșit, proporțiile furtului din averea publica fiind fabuloase. Prin urmare, vă rog să fiți de acord că oricât de multă repulsie creează comunismul, cea mai mare parte din economia patriei noastre a fost distrusă NU de piață, ci de „actorii politici” care s-au manifestat fraudulos în piață, furâd activele întreprinderilor pe care le-au dacapitalizat, însușinduși-le în mod ilegal. Structura planificată centralizat a făcut ca economiile socialiste să se prăbușească, dar demolarea propriu-zisă a fabricilor NU a făcut-o decât parțial socialismul, autorii principali fiind „socialiștii” din aparatul politic și de stat. Iar asta s-a petrecut după înlăturarea regimului politic comunist și instalarea celui bazat pe o economie deschisă, dar kleptocratic.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Economia de după ’90 nu a fost “de piaţă” şi totuşi piaţa a fost cea care a închis o mare parte din uzine. Sunt intr-adevăr mai multe categorii, noi le luăm “la global” pentru că e complicat să vezi cazul fiecăreia în parte, ar trebui o carte :)
      - mai întâi cele care erau deja “terminate”. Exemplul meu preferat este Fabrica de Cinescoape. Aceştia produceau cinescoape foarte bune… dar alb negru. Nu au reuşit să aducă tehnologia pentru tuburile color şi au murit “de moarte buna”. E o categorie destul de lungă care chiar erau ţinute în viaţă doar de autarhie
      - apoi, cele specifice sau bazate pe o conjunctură . Exemplul meu este “Brifcor”: un suc menit să înlocuiască sucul de portocale. Nu mai era nici un motiv in ’90 să înlocuieşti portocalele, erau ieftine şi pe toate drumurile. Dar exemplul meu e periferic; era însă o lungă lista de întreprinderi construite doar ca să suplinească nişte piese de import, altminteri ieftine. Le făceau mai scump şi mai prost şi nu erau esenţiale, deci… out.
      - intreprinderile din alimentaţie. Astea au murit strict datorită neadaptării la piaţă. În vreme ce la buticarul de la mine din sat venea distribuitorul de Pepsi şi Bisqrem cu duba( sau cum se numeau biscuiţii ăia turceşti) producătorul de Eugenii, mai ieftine şi uneori mai bune, refuzau comenzile prea mici sau aşteptau camioanele de la Centrocoop să vină să le ia producţia. Camioanele n-au mai venit…
      In zona industrială, adevărat , nu prea a existat piaţă, dar în zona comerţului da.
      In zona industrială întreprinderile au rămas de stat şi au dispărut din cauza tarelor intreprinderilor de stat ( vedeţi şi argumentele mele din articolul de acum două săptămâni) ; o privatizare rapidă în ’90 le-ar fi salvat pe multe, tocmai pentru că încă era o conjunctură în care se putea manevra ( salarii ridicol de mici , protecţionism încă funcţional). Majoritatea aveau nevoie de investiţii, eventual de o schimbare de profil, dar mai ales de piaţă. Piaţa lor se prăbuşise, iar unii nu erau convinşi că pentru totdeauna….

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      M-am luat cu vorba şî am uitat să remarc: Casa Radio nu a fost niciodată “funcţională”. La defilarea din 23 August 1989 s-a construit o butaforie ca să pară că primeşte nea Nicu defilarea de la balcon, dar era şi este în continuare o potemkiniadă, doar faţada era construită. Fusese preluată inainte de 2008 de cineva care probabil voia să facă un mall, dar s-au oprit după criză.
      Subscriu însă la magazinul Bucureşti ( mai era şi “Sora” lângă gară, să nu mai vorbim de zecile de hoteluri de prin ţară luate de diverşi bişniţari locali care ar fi putut măcar să le vândă la cineva care poate….

      • Constantin spune:

        “Economia de după ’90 nu a fost “de piaţă”…”.
        Câteodată citesc pe această platformă articolele dumneavoastră având subiecte legate de tehnologia informației și telecomunicații. Probabil că sunt domenii în care aveți un nivel mai ridicat de expertiză. Le citesc cu atenție și mă străduiesc să le înțeleg cât mai bine, uneori informându-ma din surse alternative.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Să mă explic, ca să vă fie mai clar: economia nu a fost de piaţă dar piaţa funcţionează în anumite limite chiar şi in socialism, ăsta ar fi primul argument
          Al doilea e că pentru unii piaţa internă nu era oricum relevantă, pentru că acţionau pe piaţa externă… unde era economie de piaţă şi unde nu făceau faţă.
          Sigur că nu sunt economist, dar am trăit vremurile alea ( inclusiv ca proaspăt inginer intr-o companie de stat, IEMI în 1991 şi apoi patru ani la “mecanică fină” ) şi cred că am priceput ceva din ele…

  33. Ela spune:

    Nicio exceptie de la regula instaurata de dl Mihai Maci : textul este excelent, observatiile incontestabile – pentru cine nu si-a petrecut ultimii 30 ani pe Marte! -, analiza clara si pertinenta!
    Lipseste, in opinia mea, hei-rupismul necesar momentului, esential chiar, pentru cine considera (ca mine) ca nostalgia e buna doar la inspirat romante si cantece de pahar.
    Daca e adevarat ca omul invata numai din greseli, putem spune ca avem cel putin o problema, cat se poate de concreta : ceea ce am invatat din greselile precedente, este gresit!
    Nu e o catastrofa, nu e un capat de tara si nicidecum un motiv suplimentar de auto-critica sangeroasa dar sterila (ca mereu!), e o SANSA!
    Se spune ca, atunci cand nu inveti o lectie care-ti este indispensabila, viata ti-o repeta pana cand o pricepi! Nu trebuie sa te simti ofensat, nici vinovat si nici tampit, trebuie doar sa te calmezi, sa-ti recapeti luciditatea si sa reincepi acelasi lucru, altfel.
    Acest “altfel” conteaza astazi! Si cred ca e important sa fie, nu doar cosmetizata abordarea, ci schimbata cu adevarat, incepand cu elementul esential al oricarei societati : omul!
    Pentru asta, exista o metoda care functioneaza aproape fara rebuturi : respectul. Neconditionat! Fara alt motiv decat pentru ca omul este om.
    Rezultatele sunt garantate, imediate si spectaculare!
    In Singapore s-a instituit respectul neconditionat si nenegociabil, s-a gasit un imn national care incita direct la fericire si progres (fara faze intermediare de “desteptare”), iar cine nu se conformeaza respectului obligatoriu, este exclus din comunitate (inchis, omorat sau expulzat). Desigur, masurile lor pot parea extreme altora, dar ele sunt perfect adaptate societatii heteroclite si multicultuale ale minusculului stat. Acest model nu este de copiat, ci de inspirat!
    Ideea este ca un om care se respecta va respecta. Va fi exigent cu el, isi va cauta drumul personal in folosul comunitatii, si nu va mai cauta justificari, ci solutii. Din respect.

  34. terra spune:

    cred ca e vorba de sistemul “lend-lease”, nu “land …”

  35. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    O sinteză de mare valoare, care survolează evoluţia României moderne în cele trei perioade: 1860 – 1945 – 1990 – azi. Construcţiei României ca grefă modernizantă pe un trup funciarmente rural arhaic i-a urmat pseudo-modernizarea comunistă, care, prin imense distrugeri umane şi structurale, a creat o realitate găunoasă şi pernicioasă, premisa subdezvoltării durabile post-comuniste: arhaismul care şi-a supravieţuit, modernizându-se prost.

    Marea reuşită a textului n-ar fi fost posibilă fără un remarcabil suport stilistic: un ton suveran, sine ira et studio, dar şi fără aroganţă, un Tacitus subreptice melancolic, probabil cel mai adecvat stil pentru a trece un mesaj atât de incomod şi dureros.

    Dacă vreun text merită să devină carte în actuala Românie, atunci acesta.

  36. Miles Teg spune:

    Odata la cateva luni apare pe Contributors un articol “jos palaria”.

    Acesta este unul dintre ele.

    Felicitari autorului si multumim !

  37. Rares Benga Rares Benga spune:

    Foarte bun si foarte necesar articol. Practic o schita de istorie economica a romaniei, care incearca sa demonteze cateva din miturile daunatoare despre glorioasa industrie ceausista.

    Ma alatur unor comentarii de mai sus si-i sugerez autorului, daca are timp si dorinta, sa-l transforme intr-o carte, aprofundand atat istoria mai veche (de la 1848 pana la razboi) cat si anii de dupa 1989.

    Ar putea fi un fel de varianta economica a “Istorie si Mit” a lui Boia. In sensul in care sa demistifice tot felul de ineptii larg raspandite despre istoria economica a tarii noastre.

  38. un profesionist spune:

    in 1989 romania prin capacitatile sale industriale construise reactorul de la cernavoda, fiind singura tara din europa care avea capacitatea ciclului complet al uraniului. in 2017 ne bazam pe investitii straine, in fapt industria auto care si mai in fapt e industrie de mase plastice (faruri, capitonaje, banchete, volane, tragere, ce mai vreti) si mult prea putin industrie de inalta calificare. cat despre cat de veche era industria lui ceausescu, trebuie spus un singur fapt: singura revoluite tehnica din ultimul secol este revolutia digitala ce a avut loc in ultimele doua decenii si jumatate. ca industria ceusista avea bube, perfect de acord, in principal supradmiensionarea, da! dar nu era evul mediu ca acum anul 2017 in care se zbate 9/10 din romania. si dincolo de hotia psd, iata marile masuri care ne au dus in evul mediu:
    1. 1991 nationalizarea valutei de catre super specialistul de la fmi, stolojan, fapt ce a generat cel mai mare blocaj financiar din istoria romaniei. 2. 1996 guvernarea cdr in complicitate cu bnr ul cresterea artificaiala a cursului leu-dolar de la 4 la 8000 lei si a dobanzii de referinta de la 70 la 200 %, fapt ce a falimentat 1200 de intreprinderi plus alte minunate masuri. 3. anii 2000 si negocierile de aderare la ue conduse de grupul de la cluj prin vasile puscas a pus la pamant ce mai era de pus si a instrainat resursele, masura ceruta de ue.
    dar sigur nu o sa dat comentariul.
    p.s. cea mai mare nevoie pe piata fortei de munca munca nu este de it isti si de medici, ca nu ei construiesc fizic romania, ci de meseriasi adica de olteni si moldoveni, exact aia de care spuneti ca sunt lensi, hoti si betivi. dulce razbunare!

  39. valip spune:

    Dar cu siguranta pe strazi????????.Dar cu grija zilei de maine??????.Pentru unii intr-adevar nu conteaza si pentru acest lucru ii injura si blameaza pe cei care spun adevaruri pe care le-au simtit in perioada lui Ceausescu.
    Faptul ca Romania este terminata si vanduta nu ii deranjeaza pe cei ce aduc injuraturi sistemului comunist.
    Acesti nemernici care ajung in parlament numai si numai pentru propriile lor interese,au adus tara intr-o stare jalnica si dureroasa din punctul meu de vedere .
    Sistemul de sanatate publica in moarte clinica, cu exceptia SMURD.
    Sistemul de invatamant preuniv este terminat complet care functioneaza in proportie de numai 10%.Analfabeti si cu un grad de cultura la cele mai scazute nivele si nici nu se intrevede vreo speranta in acest sens, cu un grad de analfabetizare extrem de ridicat,pentru ca populatia sa fie extrem de manipulata foarte usor.
    Justitia este macinata din toate incheieturile.MAI este slab subfinantat, cele 4 tipuri de transporturi sunt jalnice si lista poate continua ………
    A mai scris cineva de la contributors despre perioada comunista privind alte aspecte ale vietii sociale , din punctul meu de vedere subiectiv , facand o paralela intre regimul comunist/socialist si jaful de-acum, inechitate si asuprire.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

...primul e termenul curent, din lat. culus. Cu ani în urmă, cineva i-a pus exact această întreb...

de: Funeriu

la "Întâmplări lingvistice triste, hazlii și puțin indecente. Astăzi despre spelling"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)