30 de ani de la Proclamația de la Timișoara

Se împlinesc 30 de ani de la momentul în care a devenit public textul unui document politic care dacă, la vremea lui, ar fi fost luat în serios și ar fi fost pus în practică probabil că ar fi influențat consistent în bine evoluția generală a societății românești post-decembriste. E vorba despre Proclamația de la Timișoara.
Din păcate, nu a fost să fie. De ce? Cauzele au fost multiple. Cele imediate erau reprezentate de faptul că puterea nou instalată la București îndată după fuga Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu și aneantizarea PCR a simțit mai repede și mai profund ca oricine primejdia pe care sus-menționatul document politic ar fi putut-o reprezenta pentru legitimarea ei prin alegerile democratice din așa-numita Duninică a orbului. Până atunci, planul cantonării țării în limitele unui gorbaciovism, ale glasnostului și perestroikăi mersese ca pe roate. Frontul Salvării Naționale se transformase, în ciuda promisiunilor inițiale, în partid politic cu Ion Iliescu în chip de președinte, cu bătrânul bolșevic Silviu Brucan în postura de ideolog șef, cu Petre Roman vector de imagine, cu Virgil Măgureanu și Gelu Voican Voiculescu eminențe cenușii. Celebrul Punct 8 al Proclamației, cel care prevedea lustrația, adică eliminarea pentru un număr limitat de ani din viața publică a fostelor vârfuri ale PCR și Securității, era resimțit ca un act cu adresă specială. Adresantul principal părea să fie principalul emanat al Revoluției, numitul Iliescu Ion, care avea mâinile însângerate și în nici un caz nu putea să își permită luxul nici celei mai mici defecțiuni. Televiziunea Română care și-a regăsit rapid vocația de slugă a puterii (aici vina principală îi revine actualul vicepreședinte al Academiei, dl. Răzvan Theodorescu, pe viață om al lui Iliescu, numit atunci președinte al Radioteleviziunii Române, căruia mai apoi i se va alătura securistul dovedit Emanuel Valeriu ce va fi cocoțat în postul de director general al instituției) a avut grijă să minimalizeze, să ia în derâdere, să batjocorească fără rușine actul. Țin minte și azi disprețul, suficiența, superioritatea securistică cu care a citit și comentat textul Proclamației unul dintre cei mai odioși foști crainici ai lui Ceaușescu. Cel ce răspunde la numele de Cornelius Roșiianu. Azi locul lui Cornelius Roșiianu a fost luat de Ionuț Cristache, iar cel al lui Răzvan Theodorescu de Doina Gradea. În ciuda faptului că posturile de radio occidentale, în mod deosebit Radio Europa Liberă au comentat corect, așa cum se cuvenea, conținutul Proclamației, rezultatele au fost minime. Le scăzuse într-o anume măsura și audiența, și influența. Presa scrisă cu adevărat liberă (revista 22, cotidianul România liberă) era în minoritate, nici nu își putea compara forțele cu aceea aservită FSN. Vârfuri de lance ale noii puteri fiind Adevărul în fruntea căruia fusese implantat Darie Novăceanu și mizerul Azi.
Operațiunea de intoxicare publică, cea care dăduse deja roade în campaniile Vin moșierii! Vine Regele!, Nu ne vindem țara!, a găsit un teren propice în slaba și falsa informare a populației, în reușita operațiunilor manipulatorii, în falia pe care puterea fesenistă izbutise deja să o creeze între intelectuali și marea majoritate a populației, dar mai ales în ceea ce însemna precara experiență democratică anterioară a românilor. Dacă în majoritatea celorlaltor țări foste comuniste mai existaseră, se mai insinuaseră, chiar și în dictatură de viață liberă, crâmpeie de dialog civic (un rol aparte deținând Biserica Catolică), 22 decembrie 1989 prinsese România într-o stare complet atipică. Ea a continuat ca atare și după victoria Revoluției, repede metamorfozată în lovitură de stat. Mitul creat în jurul lui Ion Iliescu, sperietoarea cu vânzarea țării, exacerbarea programată a isteriei față de străini, dar și față de românii veniți din afara țării, cei care nu au mâncat salam cu soia, explică reticența marii majorități a cetățenilor față de spiritul și esența Proclamației. Dar și față de unele evoluții ulterioare, așa cum va fi Piața Universității.
Desigur, nu poate garanta nimeni că dacă Proclamația și celebrul ei punct 8 ar fi avut o soartă mai bună, România ar fi mers în toți acești 30 de ani din bine spre mai bine. O dovedește experiența unor țări foste comuniste care s-au situat la început pe drumul reformelor hotărâte, dar care azi sunt confruntate cu regimuri iliberale. La fel cum plănuiau până mai deunăzi pentru România Liviu Nicolae Dragnea și PSD. Sigur e doar că primii ani de după Revoluție ar fi fost mai buni, mai siguri, înscrierea pe calea reformelor evident mai hotărâtă. Proclamația de la Timișoara ar fi adus un plus de curățenie în viața publică a țării. Neacceptarea ei de cea mai consistentă masă a românilor, cel mai adesea ca efect al necunoașterii și al manipulării, a costat scump România. O costă chiar și astăzi.
P.S. Ieri a avut loc la Timișoara o manifestare al cărei scop a fost acela de a marca aniversarea celor 30 de ani ai Proclamației. PSD a fost singurul politic care nu și-a trimis reprezentanții. Ce altă dovadă mai clară că PSD, cel cu Sorin Grindeanu și Alfred Simonis văzuți ca minți deschise și reformatoare (Doamne, ce glumă proastă!), rămâne fidel idealurilor bolșevice, fantomaticei prezențe a criminalului Ion Iliescu ca marca de identificare, Steagului roșu și minciunii?

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro