Un top scurt şi inedit, care ia în calcul exclusiv forţele politice mari. Enjoy!
Locul trei la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
2012, locale, PDL: 130 mii de voturi la consiliul municipal. Susţinătorii PDL afirmau că este singura forţă de dreapta de pe spectrul politic. Dacă lucrurile stau aşa, vorbim de cel mai slab rezultat înregistrat vreodată de dreapta în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin. Dar se poate mai rău, după cum vei vedea în continuare.
Locul doi la contraperformanţe electorale în Bucureşti:
1992, prezidenţiale, turul unu, PD. Nominalizarea neinspirată a lui Caius Traian Dragomir duce la un eşec de proporţii. Candidatul PD (pe atunci FSN) termină pe locul patru în Capitală, depăşit până şi de Gheorghe Funar.
Cele 55 de mii de voturi primite de Caius Traian Dragomir reprezintă cel mai mic număr de voturi obţinut de FSN/USD/PD/PDL în Bucureşti după revoluţie, indiferent dacă vorbim de prezidenţiale, parlamentare sau alegerile pentru consiliul municipal… cu o excepţie. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare contraperformanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
2000, prezidenţiale, turul unu, PD. Petre Roman obţine doar 41 de mii de voturi, mai puţin de o treime din voturile pro-PD de la parlamentarele care aveau loc simultan.
Cele 41 de mii de voturi ale lui Petre Roman sunt cel mai slab rezultat – ca număr de voturi – înregistrat de o forţă politică majoră (CDR-FSN-FDSN-PNL) în Bucureşti indiferent de tipul de scrutin, şi asta în condiţiile unei prezenţe bune. Alt mod de a pune problema: Corneliu Vadim Tudor a luat în Bucureşti, la acelaşi scrutin, de şase ori mai multe voturi.
Menţiune specială: 10 518 voturi pentru Teodor Meleşcanu (APR) la acelaşi scrutin, mai puţine decât cele primite de candidatul independent Gheorghe Eduard Manole.
Să trecem la pozitive:
Locul trei la performanţe electorale în Bucureşti:
2004 (tot anul), Alianţa DA. Cifrele spun o poveste de vis sau, ca să-l pastişez pe Turambar, „o ascensiune epifanică, of, să cânte vinul, să curgă muzica (şi nu invers)”. În şase luni ADA aproape că şi-a dublat numărul de voturi:
Locale: 380 mii voturi
Parlamentare: 491 mii
Prezidenţiale, turul unu: 514 mii
Prezidenţiale: 650 mii.
Locul doi la performanţe electorale în Bucureşti:
1996, parlamentare, CDR: 561 mii voturi. Mai multe voturi decât a reuşit vreodată sigla PSD să obţină vreodată în Bucureşti după mineriade – iar forţa PSD în Bucureşti a fost întotdeauna subapreciată. Ceea ce ne duce la:
Cea mai mare performanţă din istoria electorală a Bucureştiului post-revoluţionar:
1996, prezidenţiale, Emil Constantinescu, turul doi: 812 mii de voturi. Jumătate din locuitorii cu drept de vot din Bucureşti vin la scrutin şi votează (prin comparaţie, în cazul lui Traian Băsescu vorbim de o treime în 2004 şi un pic peste un sfert cinci ani mai târziu). Ion Iliescu nu a obţinut niciodată atât de multe voturi în Capitală, în ciuda faptului că a beneficiat de multe circumstanţe favorabile. În turul doi al alegerilor din 2000, când se confrunta cu C.V. Tudor, „doar” 663 de mii de bucureşteni l-au susţinut.
Menţiune specială: Traian Băsescu, referendumul de suspendare din 2007: 695 de mii de voturi anti-demitere. Cinci ani mai târziu, un număr aproape egal de bucureşteni votau pentru demitere. Sic transit gloria mundi…
Articol aparut pe blogul Sociollogica
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule Mateescu, revin cu o rugaminte : puteti va rog sa publicati undeva macar un articol unde sa fundamentati un pic conceptual abordarea dumneavoastra, pentru ca utilizati extrem de rigid pentru Romania clivajul stanga-dreapta. Toate analizele dumneavoastra (aplicate si detaliate) pleaca aparent de la premisa ca societatea romaneasca este impartita in grupuri ideologic stabile care apoi sunt mobilizate in diferite feluri de „suprastructura” partinica…ma pot insela eu desigur, insa dincolo de inspiratia marxista a paradigmei pe care o folositi, as fi vrut sa o explicitati asa cum bine ii sade unui sociolog (Weber). Caci daca asta e paradigma atunci pot accepta analizele dumneavoastra,daca nu atunci nu inteleg unde vedeti dvs. publicuri de stanga si de dreapta atat de coerente si stabile in Romania unde rata populatiei active este atat de jos si nivelul venitului mediu nu poate presupune decat asistentialism direct sau indirect…
În România de azi există grupuri sociale, persoane, seturi de idei care se orientează pe reducerea rolului statului. Există de asemenea şi persoane, grupuri sociale, seturi de idei concentrate pe valorificarea sau menţinerea structurilor deja existente la nivel economic sau social. Numerele sunt în flux. Nu toţi oamenii care susţin unul din aceste puncte de vedere votează pentru partidul X, chiar dacă acesta susţine acel punct de vedere. Situaţia este deci în continuă modificare. Mai ales pentru că primul grup este întotdeauna inferior numeric (asta-i România, nu este o lege a naturii), dar din când în când reuşeşte să câştige alegerile. Cum? Asta e frumuseţea politicii româneşti – folosind circumstanţe, personalităţi, valori care-i înlesnesc sucesul.
Consideraţi că analiza mea este de inspiraţie marxistă. Vă respect punctul de vedere, deşi diferenţele sunt considerabile. Având în vedere importanţa economicului în România de azi şi în România ultimilor douăzeci de ani, accentul pe această temă şi pe modul în care se intersectează cu politica este natural. Nu puţini oameni autentici de dreapta din România pun problema în acelaşi fel, fără ca perspectiva lor să fie de inspiraţie marxistă.
Coerenţa şi stabilitatea grupurilor a fost asigurată de mai multe mecanisme, unele şi în cazul anumitor oameni de natură personală (ex. A. este anti-Iliescu din cauza mineriadelor. Iliescu susţine valorile X, Y, Z, deci A. se opune lor. În timp această tranziţie devine naturală).
Nu este vorba de o analiză a la Weber, dar sper că lucrurile sunt mai clare decât erau.