Cînd Casa Albă e disputată între Trumpenstein şi familia Clinton-Borgia

Alegerile prezidenţiale din SUA de anul acesta seamănă cu un vodevil în care se confruntă cu atacuri murdare doi reprezentanţi la fel de impopulari ai puterii americane. Donald Trump, cu cazinourile şi hotelurile sale de lux, reprezintă puterea economică, ”the art of the deal”. Hillary Clinton este o parte a establishment-ului politic, reprezentînd sistemul de la Washington DC, dominat de altfel de Partidul Democrat, chiar dacă, în Congres, republicanii deţin încă majoritatea. Nici una din aceste puteri nu este „angelică”. Se vorbeşte de business-as-usual (lăcomie, şiretenie şi corupţie economică), la fel cum se vorbeşte de politics-as-usual (ipocrizie, cinism şi calcul politic). Competiţia actuală este însă una politică și numai unul dintre candidaţi este mai versat în materie. Gafele politice ale lui Donald Trump de a-şi înstrăina din start electoratul feminin, hispanic şi musulman cu ofense care îl vor costa, în mod cert, mai multe voturi decît dezvăluirile hackerilor despre ce gîndeşte contra-candidata sa cu privire la catolici şi evanghelici, vădesc lipsa de obișnuință a excentricului miliardar de a evalua consecinţele politice ale afirmațiilor sale.

Pe de altă parte, Clinton nu face decît să promită continuitatea de fapt cu politicile preşedintelui Obama care, în ciuda retoricii egalitare din ultimii 8 ani, n-au avut ca efect, de pildă, sporirea nivelului de trai al african-americanilor – grupul etnic defavorizat pe care, intuitiv, îl putem considera principalul beneficiar al Administraţiei Obama. Dimpotrivă, în epoca Obama procentul săracilor în rîndul acestei populaţii a crescut. În plus, sistemul asigurărilor medicale (Obamacare) instituit prin legea „The Affordable Care Act” se dovedeşte în realitate scump şi restrictiv (în 2017 poliţele de asigurare obligatorii urmînd a se scumpi cu 25% faţă de 2016), deşi asigură, într-adevăr, o parte a populaţiei care n-a avut anterior acces la asigurări medicale. Preşedintele Obama, cu talentul sau tipic de a diminua problemele reale cu ajutorul unui discurs fantezist (ISIS ar fi Varsity Team, Obamacare ar fi asemenea smartphone-urilor de ultimă generaţie) încearcă să ascundă adevărul despre dificultăţile acestui sistem. Dar faptul este că ghetourile (populate în general de negri) sînt în continuare locuri ale mizeriei şi violenţei și că efectele dezindustrializării în statele din Midwest sînt resimţite mai ales de populaţia fără educaţie universitară. Aceste realități sînt speculate copios, deşi nu foarte „tehnic”, în discursul electoral populist al lui Trump, care promite să creeze magic locuri de muncă în aceste zone, să scoată ghetourile din sărăcie (asociindu-i simplist şi comic pe african-americani cu „inner cities”) şi să-i redea Americii „grandoarea pierdută”.

Profilul megaloman al lui Trump, combinat cu spiritul său practic şi talentul de a face investiţii profitabile, l-au ajutat să-şi construiască cu succes imperiul economic. Magnatul demonizat în timpul campaniei prezidenţiale cu porecla Trumpenstein – o creatură monstruoasă a Partidului Republican, scăpată de sub control – are, cu siguranţă, meritele sale într-o economie darwinistă, în care „peştele cel mare îl înghite pe cel mic”. Dar analogia între extinderea unei corporaţii imobiliare şi guvernarea politică a unei ţări ca Statele Unite este deplasată. Statele Unite joacă, în plus, un rol politic şi militar global pe care Trump nu dă semne că-l înţelege (deşi nici preşedintele Barack Obama n-a părut să-l înţeleagă în totalitate). SUA nu sînt doar o mare putere economică, ci şi o putere politică şi militară globală.

Hillary Clinton, ca politician cu experienţă, pare a înţelege mai bine acest rol, deşi soluţiile ei la crizele internaţionale sînt iremediabil hazardate. Ea are, în plus, la fel ca și adversarul său, serioase probleme de ethos, fiind deja compromisă în scandalurile de corupţie ale Fundației Clinton, în afara unui track-record plin de gafe şi erori în funcția de șefă a diplomației americane. Dacă va deveni preşedinte, se pare că îi va înarma, aşa cum a declarat într-una din dezbaterile prezidenţiale, pe kurzii care luptă împotriva ISIS-ului. Dar kurzii luptă şi împotriva Turciei. Nu e exclus, aşadar, să asistăm în viitor, la graniţa de sud-est a României, la un conflict între Turcia (o ţară membră NATO) şi Statele Unite. Cu un preşedinte turc precum Erdogan şi un preşedinte american ca Hillary Clinton, o asemenea perspectivă nu este imposibilă.

O răsturnare a situaţiei şi o victorie în alegerile prezidenţiale a lui Donald Trump este, după cei mai mulţi observatori, puţin probabilă. În luna august, cînd Trump conducea în sondaje, existau alte circumstanţe (efectul Brexit-ului, care acum pare să anunțe destrămarea Regatului Unit, ce ar putea pierde Scoţia, Irlanda şi controlul asupra Gibraltarului, valul de atacuri teroriste din Europa). Trump promitea atunci o securitate sporită şi o independenţă economică benefică pentru Statele Unite. Dar, în acest moment, securitatea nu mai apare ca o urgenţă, iar autonomia economică nu poate fi un proiect realist într-o lume globală. Dacă, Doamne-fereşte, un atac terorist ar fi comis pe teritoriu american în scurtul interval rămas pînă la alegerile din noiembrie, situaţia ar putea fi dramatic răsturnată, nu numai din cauza panicii, ci şi din pricina saţietăţii populaţiei de a vedea cum mainstream-ul politic de la Washington şi presa care îi cîntă în strună evită să spună pe nume actelor de terorism, folosind tot soiul de eufemisme. De pildă, după explozia bombelor din Manhattan şi New Jersey din luna septembrie, reacţia promptă a candidatului republican la preşedinţie care a vorbit despre „o bombă” a fost mai apreciată de populaţia panicată, cu excepţia democraţilor fideli, decît cea a preşedintelui Obama, care a aşteptat trei zile pînă să intervină cu un speech vag şi corect politic.

Discursul electoral al lui Trump este însă, în marea lui parte, bombastic, inadecvat şi datat. Viziunea sa despre America ideală e blocată undeva prin anii ’50, cînd mesajul top-down avea succes, femeile nu se afirmaseră încă în viaţa publică şi societatea nu era la fel de multiculturală ca azi. Lumea s-a schimbat. Iar succesul său în afaceri, ce a contribuit la schimbarea profilului unor mari oraşe americane, nu poate fi tradus în politică – mai ales în politica de azi, unde identităţile şi minorităţile contează atît de mult. Trump a făcut nişte tentative destul de stîngace de redresare a imaginii sale rasiste, apărînd de curînd în Florida în faţa unui grup de hispanici ce lucrează la unul din hotelurile sale, lăudîndu-i şi schimbînd cu ei mesaje exaltate în faţă camerelor. Too little, too late. În faţa efluviilor de emoţie cu care Michelle Obama a energizat un public din New Hampshire împotriva sa, după difuzarea unei înregistrări cu comentariile vulgare ale lui Trump despre „dreptul seniorului”  (bărbatului puternic) de a hărţui sexual femeile, aceste tentative de a face publice chipurile radioase ale angajaţilor săi hispanici – în majoritatea lor, femei – nu îi pot restabili convingător ethos-ul. Campania sa electorală, deşi a avut momente de succes şi a entuziasmat în mod real un public pauperizat care preferă simplificările, vorbele mari şi promisiunea unui „viitor sigur”, nu pare a avea totuşi mai multe şanse de reuşită ca renumitul său hotel şi cazino Trump Taj Mahal din Atlantic City, care, deşi impozant şi plin de ornamente exotice, a ajuns la un moment dat în pragul falimentului.

America are ca alternativă doar reinvestirea cu putere a cuplului Clinton, comparat de criticii săi de dreapta cei mai virulenţi cu familia Borgia. În raport cu o victorie a lui Donald Trump pe 8 noiembrie, acesta ar fi doar „coşmarul cel mai mic”. Bill Clinton, ce a fost la un pas de a-şi încheia mandatul înainte de termen din cauza declaraţiilor false în timpul celebrei Sexgate, ar urmă să revină la Casa Albă ca un fel de „preşedinte consort” care se va ocupa de economie. Şi, după multe neglijențe şi erori, Hillary Clinton ar deveni preşedinte şi comandant suprem al armatei americane. Fără a recurge la argumente de tip slippery slope, ne putem întreba realist ce gafe şi scandaluri mai urmează din partea acestui „cuplu prezidenţial”, în ipoteza foarte probabilă a întoarcerii lor la Casa Albă.

În fapt, insiderii republicani de la Washington se pregătesc deja pentru o victorie a candidatei democrate şi îşi fac bagajele şi în perspectiva foarte probabilei reveniri a majorităţii democrate în Congres. După decenii în care Hillary Clinton şi-a construit imaginea autorităţii şi a puterii, eşuînd să se impună în 2008 din cauza carismei superioare a rivalului ei de atunci, Barack Obama, se pare că visul ei politic major se apropie de împlinire.

Victoria „doamnei de oţel” nu este, totuşi, 100℅ sigură. Adversarul ei, chiar dacă demonizat de toată mass-media liberală şi renegat de o parte din elitele republicane (GOP fiind un partid aflat într-o evidentă criză), rămîne totuşi întruparea carismatică a unei poveşti de succes americane ai cărui susţinători vor vota mai energic şi optimist ca electoratul lui Hillary Clinton, care a trebuit convins împotriva evidențelor că ”lucrurile merg bine” și că linia politică a lui Obama trebuie continuată. Foarte probabil, dată fiind lipsa de entuziasm pentru candidata democrată, mulţi americani nu vor vota deloc. Colegiile electorale nu vor putea oferi destule voturi „albastre” dacă nu va exista o mobilizare concretă pentru Hillary Clinton. Un factor ce ar putea contribui la eşecul ei este şi insistenţa presei de mainstream de a distorsiona mesajul rivalului său. Vă mai amintiţi de televiziunile care s-au străduit insistent să-l defăimeze pe Traian Băsescu, la alegerile din 2009 și înaintea referendumului pentru demiterea sa din 2012? În faţa atîtor atacuri orchestrate de presă, reacţia adversă a publicului este uneori „mila” faţă de obiectul lor. La ora actuală, ziare centrale ca New York Times, Washington Post şi The New Yorker, revista The Atlantic, televiziuni ca CNN, MSNBC, NBC şi ABC News decupează conştiincios numai fragmente cu impact negativ din discursurile și declarațiile lui Donald Trump şi s-au înrolat, fără nici un scrupul de obiectivitate, într-o campanie neobosită pentru adversara sa. Două din cele trei dezbateri prezidenţiale au fost moderate de jurnalişti ce aparţineau canalelor de presă angajate activ şi partizan în susţinerea electorală a lui Hillary Clinton. E oare de mirare că lamentaţiile lui Trump despre „conspiraţia mediatică împotriva lui” sînt luate în serios de susţinătorii săi?

La toate astea se adaugă manierele cam artificiale ale „doamnei de oţel”, zîmbetele ei false, scăpărările de priviri cinice, stilul calculat şi evidenta duplicitate. Dacă ea va cîştiga alegerile, e posibil să nu fie o victorie uşoară. Hillary Clinton va fi, probabil, cea mai antipatizată persoană care a ocupat Biroul Oval în istoria contemporană. America va scăpa de mesianismul patologic al lui ”Trumpenstein” doar cu preţul de a readuce la Casa Albă repulsiva familie ”Clinton-Borgia”. Iar milioanele de susţinători ai lui Trump, nemulţumiţi că muncesc din greu fără a putea duce o viaţă decentă (într-o ţară în care părinţii lor au trăit mult mai bine) vor privi cu şi mai multă tristeţe ca pînă acum spre Washington DC, unde va guverna doamna ce i-a numit odată „deplorabili”. Această doamnă va arunca doar cîte o privire metalică spre aceste „grupuri bigote” ce au putut cădea victime discursului „rasist şi fascist” al fostului ei adversar. Ei vor fi „dăscăliţi” probabil de presă să nu mai cadă în eroare, dar frustrarea lor nu va dispărea.

Aşa cum s-a mai observat pe  parcursul acestei campanii, retorica în alb-negru şi demonizările auto-descalificante folosite de cei doi candidaţi n-ar fi avut succes dacă America n-ar fi fost deja divizată. Polarizările sînt mai vechi, fiind formate în timpul mandatului lui George W. Bush şi accentuate în epoca Obama. Este puţin probabil că viitoarea „Madam President” (Clinton) sau, cu atît mai puţin, improbabilul „Mr. President” (Trump), va putea vindeca societatea de uri şi diviziuni interne. Se pare că ascensiunea politică a unor figuri atît de candid-agresive şi antagonice este un simptom ce trădează tocmai o Americă divizată maladiv. Războiul cuvintelor din această campanie a fost probabil cea mai abjectă confruntare politică  din istoria care a urmat Războiului Civil American (1861-1865).