De ce casti ochii-n zare?

Fac parte dintr-o generaţie confuză, care s-a născut într-o lume şi care acum trăieşte în alta. O lume în care avantajele de altădată s-au preschimbat în dezavantajele de astăzi şi invers. Unii se bucură de societatea actuală, alţii o regretă pe cea dinainte. Dar, indiferent ce ne dorim, realitatea este cea care este. Iar pentru a supravieţui mai bine şi, mai ales, pentru a evolua, atunci când regulile se schimbă, noi trebuie să ne schimbăm, de asemenea. Nu avem de ales.

Cu toate acestea, oricât de mult s-ar schimba lumea dinafară şi, o dată cu ea, noi înşine, unele lucruri ar trebui să rămână permanent neschimbate înăuntrul nostru.

Altfel, riscăm să ne-o luăm pe coajă. Fiecare în parte şi, ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.

Ceauşescu a fost, pentru cei ce-au uitat, un nene care a ţinut sub papuc o naţiune. Pe cea românească. Vreo două decenii a avut-o, zice-se, la cheremul lui. Bătea din degete şi patrioţii vremii alergau ca nişte chelneri de ispravă să-i pună pe tavă ce-şi dorea. Şi Ceauşescu, zice-se, ducea ţara spre prăpastie. Iar oamenii se buluceau inconştienţi să se arunce în ea. Până ce a intervenit istoria şi Ceauşescu a plecat.

Da, aşa se întâmplă mereu. Oamenii, buni sau răi, vin şi pleacă. Şi tu vei pleca. Dar, cât stai, ce faci ? Că, ni se repetă iar, ne îndreptăm în continuare spre prăpastie. Prin urmare, dacă tot ne îndreptăm hotărâţi într-acolo şi suntem conştienţi de asta, întreb : oare noi mai avem vreo responsabilitate ? Şi, dacă avem, ce înseamnă ea, concret ?

Rezistenţa, în absenţa alternativei, este o iluzie. De acord. Nu toată lumea poate fi Havel, Mandela sau chinezul din piaţa Tien an Men. Să nu disperăm, însă ! Nu este rău că nu toată lumea e născută să fie erou. Nu este rău nici faptul că, deşi avem o limbă comună, nu avem un limbaj comun şi, mai ales, o sensibilitate comună. După cum nu este rău nici că prostia nu poate fi eradicată. Există mulţi proşti, dar aşa merg lucrurile, vorba lui Vonnegut. Întotdeauna anchiloza intelectuală a uriaşei mase de manevră furnizată de populaţie a fost şi va fi exploatată.

Dincolo de asta, problema nu e existenţa lor. (Astfel de specimene vor prolifera întotdeauna la scară.) Problema e a celor care, reclamând lipsa unor Havel, se consideră ori prea mici să înfrunte tăvălugul unui sistem impersonal, ori îşi amenajează nişte scuturi protectoare, ce funcţionează ca nişte veritabile dispozitive de respingere a iniţiativei în spaţiul civic.

Faptul că aceşti cârtitori refuză să ia atitudine e, hai să zicem, de trecut cu vederea. Ce irită în această atitudine e, însă, aşteptarea ca alţii să înfăptuiască, în locul lor, ceea ce doar ei ştiu că trebuie să se facă şi cârcoteala continuă că foarte puţini se încumetă să lupte pentru nemulţumirile care-i macină pe ei. La fel de iritantă e concluzia dezabuzată că niciodată românii nu se vor lepăda de infirmităţile lor. Ei, fără îndoială, nu au nicio vină pentru aceste defecte ereditare ale neamului. Dimpotrivă. Acasă, între prieteni, decretează zi de zi imperativul unei ere Meiji româneşti. Un salt în conştiinţa poporului de la Evul Mediu la principiile lui 1789. Şi se miră că nimeni nu face ceea ce ei ştiu că trebuie făcut. Dar, de fapt, nici asta nu-i surprinde prea mult. Îşi cunosc bine concetăţenii. Până la ultima fibră. Toţi, nişte laşi şi nişte struţi. Un popor născut cu complexul martiriului, căruia îi place să sufere. De aceea va pluti în derivă, de aceea aici nu se va naşte un Havel. Fiindcă l-ar putea elibera de acest complex. Şi, atunci, el, poporul, cum şi-ar mai permite luxul suferinţei ?

Şi uite-aşa o ţin langa.

În împărăţia verdictelor şi a reţetelor de redresare naţională, aceşti indivizi sunt la ei acasă. Nu numai că sunt convinşi de fiecare plăsmuire a minţii lor, dar se poartă ca şi cum simplul motiv că ei ştiu care-i problema cu România e o dovadă în sine a statutului lor de cetăţeni responsabili.

Iar dacă faţă de prezent sunt ceva mai timoraţi în a face ceva concret, au, în schimb, curajul să se revolte retroactiv împotriva celor care i-au călcat în picioare în trecut. Fiindcă Ceauşescu a murit, nu au nimic împotrivă să-l considere un tiran şi să dea cu el de pământ. Fiindcă regimul comunist a apus, nu au nimic împotrivă să-l înfiereze. Şi, normal, nu e nimic rău în asta. Să-i pui la zid e un act de decenţă istorică.

Dar culmea e că aceiaşi curajoşi care se revoltă împotriva laşităţii unui popor ce n-a avut curajul să-i dea cu tifla cruntului tiran sunt aceeaşi care, astăzi, confruntaţi cu alt gen de abuzuri, au acelaşi tip de reacţii pe care-l reproşau celor din vremurile comuniste. Iar asta e niţel cam dubios. Pasivitatea şi indolenţa sunt la fel de condamnabile, iar curajul nebunesc al celor care repetă ca pe-un refren plicticos că ne merităm soarta şi condamnă numai ce e mort, ignorând ce se petrece în prezent, are tot atâta consistenţă cât a luptătorilor dedicaţi cauzelor sociale de pe site-uri.

Şi, atunci, aş întreba : dar tu de ce preferi să caşti ochii-n zare o viaţă-ntreagă în aşteptarea lui Godot-salvatorul-drepturilor-tale, în loc să-ţi arunci privirea-n oglindă şi să descoperi că Havel zace adormit în tine şi trebuie doar să-l zgândări oleacă ?

Am citit undeva că circumstanţa dezvăluie caracterul. Că individul e un cetăţean model câtă vreme viaţa îl fereşte de hotărâri dramatice. Şi că, atâta vreme cât îşi va petrece timpul înfipt în cochilia sa, din care nu va ieşi decât pe vreme frumoasă, puţine vor fi situaţiile ce-i vor periclita imaginea despre sine.

Dar, mai zicea acel cineva, se mai întâmplă uneori ca un element de neprevăzut să-l pună faţă în faţă cu adevăratul său caracter. Şi atunci înţelegi cum e. Un om sau o insectă zburătoare de greutate neglijabilă care fecundează scaieţi şi trandafiri ofiliţi. Sau poate nu înţelegi deloc.

Pentru că nu e nimic de înţeles.

Pentru că există atâtea teorii contradictorii şi atâţia specialişti care ştiu cum stă treaba încât îţi va fi întotdeauna foarte greu să ştii dacă gestul său, oricât de generos şi bine intenţionat ar fi, a meritat sau nu să îl faci.

Una peste alta, suntem doar ce alegem să fim. Fiecare în parte şi, ca naţiune, că ne place sau nu, toţi împreună.