Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

De ce contează pentru România disputa Cameron – Junker?

Alexandru Lazescu iunie 30, 2014 Analize, Global / Europa, Opinie
14 comentarii 3,101 Vizualizari

Viziunea românilor despre Uniunea Europeană este adesea una excesiv de schematică. Pentru cei din țară este un efect al deficitului de informare, imputabil în bună măsură unor mass media autohtone dominate de provincialism. În timp ce românii care trăiesc în Occident se află sub efectul curentului federalist, împănat cu consistente accente anti-americane, curent popular în cercurile politice și academice de acolo. Un text apărut recent pe Contributors (“Greselile lui David Cameron, de Laura Bretea) ilustrează această stare de fapt. Problema de fond nu este neapărat aceea de a număra greșelile premierului britanic. O fac și aliații săi de pe continent (nu tocmai puțini!), o serie de politicieni importanți și mass media de la Londra. Diferența importantă este aceea că în timp ce i se reproșează eventual abordarea tactică eronată a bătăliei împotriva variantei Junker la conducerea CE (cu luări de poziție publice în locul unor negocieri de culise) sau, după caz, excesiva tentă electorală a demersului său mulți împărtășesc opinii similare atunci cînd analizează nu doar consecințele deciziei luate la ultimul summit european ci și viziunea de ansamblu asupra UE în general.

În principiu, un scor de 26 la 2 (rezultatul votului din Consiliul European în favorea desemnării lui Jean-Claude Junker drept viitorul președinte al Comisiei Europene) ar trebui să lase puțin loc pentru comentarii. E o dovadă clară a eșecului demersului premierului britanic David Cameron de a bloca nominalizarea acestuia. În afara Marii Britanii doar Victor Orban s-a aflat în final de aceeași parte a baricadei. De altfel, toate titlurile din presă vorbesc despre izolarea lui Cameron. Rezervele Londrei față de Junker pleacă de la două premize majore: 1. fostul premier al Luxemburgului, un birocrat european tipic, nu este persoana potrivită să conducă UE în ceea ce mulți consideră a fi cel mai critic moment din istoria sa; 2. mai important, maniera în care a fost desemnat marchează nu doar o abatere fundamentală de la procedurile din trecut ci și o încălcare a tratatului UE. Ceea ce face cotidianul “Financial Times” să titreze: “O deplasare istorică de putere în interiorul UE în favoarea Parlamentului European”. Pentru prima oară de cînd există UE liderii din țările membre nu au desemnat un președinte al CE ales de ei ci unul “livrat” peste capul lor de grupul politic (PPE) care a obținut cel mai mare număr de voturi la ultimele alegeri europarlamentare în urma unei înțelegeri cu socialiștii conduși de Martin Schulz.

David Cameron a descris momentul drept “o zi nefericită” pentru Europa. “A fost subminată poziția guvernelor naționale, parlamentelor naționale, oferind noi puteri Parlamentului European”. O descriere împărtășită de un număr semnificativ mai mare de voci din Consiliul European decît ar lăsa să se creadă rezultatul votului. Este motivul pentru care imediat după luarea deciziei, deși l-au susținut pe Junker atît Angela Merkel cît și primul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt, s-au grăbit să declare că sunt gata să discute îngrijorările britanice în ceea ce privește evoluțiile viitoare din UE. Inclusiv ideea de a revizui formula de nominalizare a președintelui CE la care s-a afăcut apel zilele trecute. Este o poziție împărtășită și de alte state influente, precum Olanda. Rezervele au fost mai degrabă față de tactica adoptată de David Cameron care a militat deschis împotriva lui Junker, probabil din rațiuni care țin mai degrabă de contextul politic intern de la Londra unde există un puternic curent în opinia publică care dorește ieșirea țării din UE.

Trebuie spus că sprijinul Angelei Merkel pentru Junker a fost unul cu totul lipsit de entuziasm, între altele și datorită faptului că ultimul nu este deloc un susținător al politicii de austeritate pe care ea promovat-o constant în ultimii ani. A venit, de altfel, și destul de tîrziu. Inițial și Merkel și Reinfeldt îi dăduseră asigurări lui Cameron că îi vor sprijini demersul, fiind vehiculate propuneri alternative precum Christine Lagarde, directorul general FMI, sau primul ministru danez. Determinante au fost presiunile interne considerabile în contextul complicat în care avem la Berlin o mare coaliție între creștin democrați și social democrați. În plus, au existat destule alte structuri influente care l-au sprijinit pe Junker. Un deputat britanic a pomenit explicit grupul media Axel Springer care se așteapă ca în contrapartidă Junker să devină un vîrf de lance împotriva Google.

Săptămînalul Der Spiegel consideră chiar că această cedare a d-nei Merkel va fi costisitoare în ceea ce o privește, deschizînd ușa pentru o pierdere graduală de putere a cancelarului german în interiorul UE în favoarea unui grup de membri, cu Franța și Italia în prim plan, vizibil deranjați de puterea de decizie enormă a Berlinului. E neclar dacă astfel de considerații au un suport real. La nivel personal s-ar putea să fie adevărate însă dacă discutăm despre Germania în ansamblu influența acesteia este în acest moment mai mare ca oricînd. Nemții dețin poziția de președinte (într-un caz de co-președinte) în 4 din cele 7 grupuri politice din Parlamentul European. Inclusiv în primele două ca pondere, popularii și socialiștii.

La prima vedere rejectarea ideii ca desemnarea președintelui CE să fie făcută de către Parlamentul European pare greu de înțeles. Ce poate fi mai democratic decît asta? Ajungem aici într-un punct critic legat de viziunile fundamental diferite, în rîndul statelor membre, cu privire la direcția în care ar trebui să se îndrepte Uniunea Europeană. Federaliștii (între care se numără și Junker) cred că în final statele naționale ar trebui să se topească într-o structură integrată, de tip Statele Unite ale Europei, cu centrul de comandă la Bruxelles. De partea cealaltă sunt țări ca Marea Britanie care cred că UE ar trebui să rămînă doar un spațiu de colaborare extinsă între entități suverane. Pentru sprijinitorii acestei linii faptul că președintele CE nu a fost practic ales de statele membre ci doar livrat de-a gata în urma unor aranjamente făcute de grupuri politice transnaționale reprezintă o acceptare de facto a viziunii federaliste. Or, din acest punct de vedere, cel puțin pentru Marea Britanie, acest gen de evoluții sunt inacceptabile și implică, cu mare probabilitate, părăsirea UE. Britanicii susțin, nu fără temei, că de fapt modelul federalist nu a fost supus la vor nicăieri în Europa ci a fost impus, pe sub masă, de establishmentul de Bruxelles.

În România, la nivelul cercurilor din societatea civilă, din zona academică, chiar din politică (inclusiv președintele Traian Băsescu) există un suport considerabil pentru ideea unei Europe federale. Fie din motive ideologice, fie din unele practice, considerîndu-se că o administrație supervizată din exterior, de la Bruxelles, e de preferat uneia exclusiv autohtone. Sigur, situația din România e una specifică. Și suedezii, și britanicii, și olandezii au destul argumente să se plîngă de birocrația bruxelleză (construită, ca filosofie, pe model francez) în raport cu cele existente la nivel național. Problema în cazul nostru este aceea că avocații formulei federale pleacă din start de la două premize automate: 1. Statele Unite vor continua să garanteze securitatea Europei indiferent de maniera în care vor evolua lucrurile în UE; 2. România va fi inevitabil parte a unei potențiale noi construcții federale. Or, o analiză mai atentă demonstrează faptul că ambele aserțiuni sunt excesiv de optimiste. Ignoră o serie întreagă de aspecte care pot pune ușor între paranteze acest gen de concluzii.

În prezent, Comisia Europeană este prin statut cel mai important decident într-o serie de politici cheie de la cele legate de competiție pînă la semnarea unor tratate externe. Deja, prin mecanismul de co-decizie adoptat prin Tratatul de la Lisabona, aceste puteri au fost diluate în favoarea Parlamentului European. Iar prin prisma ultimelor evoluții (se estimează că Jean-Claude Junker va fi mai înclinat decît predecesorii săi să ia în considerație pozițiile exprimate în Parlament) acest proces are toate șansele să se amplfice. În teorie, o victorie a democrației. În fapt o rețetă sigură pentru amplificarea blocajelor instituționale și promovarea inițiativelor populiste și a exceselor cu tentă ideologică în materie de reglementări europene care ignoră senin constrîngeri financiare în domeniul protecției socială sau imperative legate de competiția economică globală. În plus, este de așteptat o consolidare a puternicului curent anti-american promovat și din zona de stînga dar și de către formațiunile de extremă dreapta întărite substanțial după ultimelor alegeri europarlamentare. În aceste condiții semnarea acordului TTIP (Partenariatul Transatlantic pentru Invesiții și Comerț) devine mai dificilă, dacă nu va fi chiar compromisă cu totul, iar capacitatea Europei de a face face competiției economice globale (mai ales în relația cu China, India și Asia de Sud Est) are toate șansele să fie sever afectată.

Dar poate mai grav, o altă consecință pe termen mediu și lung, ar putea fi o decizie a Americii de a-și reduce masiv implicarea în ecuația de securitate din Europa mai ales că și peste ocean există curente politice izolaționiste influente, precum gruparea Tea Party, în special senatorul Rand Paul care se numără printre favoriții la nominalizarea republicanilor pentru candidatura la viitoarele alegeri prezidențiale. Este exact ceea ce își dorește și Vladimir Putin. Scenariul este departe de a fi unul pur fantezist.

În principiu, americanii privesc cu simpatie consolidarea UE nefiind, de pildă, deloc încîntați de ideea ca Londra să părăsească Uniunea. Însă, pe de altă parte, ei se așteaptă ca europenii să  ia în serios chestiunile legate de securitatea continentului, de la creșterea semnificativă a bugetelor militare pînă la adoptarea unei poziții ferme față de Rusia. Problema este că nu sunt semne că asta se va și întîmpla. Politicienii din UE preferă să nu-și asume nici un fel de riscuri, nici din punct de vedere electoral și nici în plan economic, o stare de spirit greu de achimbat chiar pe termen mediu și lung.  Este vizibilă lipsă de entuziasm (ca să folosim un eufemism) a multor state europene față de ideea sancțiunilor la adresa Rusiei ca reacție la agresiunea din Ucraina. Europenii nu par nici măcar dispuși să ia în serios inițiativele de micșorare a dependenței energetice față de Moscova. Din contra, astfel de eforturi sunt sabotate pe față, chiar de statele membre. După ce bulgarii au fost mustrați de la Bruxelles în legătură cu sprijinul pentru proiectul South Stream iată că austriecii nu numai că îl întîmpină cu toată pompa la Viena pe Vladimir Putin (în cursul unei vizite oficiale care are loc chiar în toiul discuțiilor legate de sancțiuni!) dar cu acest prilej s-a semnat un acord de cooperare între OMV și Gazprom, subiectul fiind chiar South Stream. Cum credeți că se văd toate aceste lucruri la Washington?

Destul de mulți europeni par să creadă, la fel ca în secolul trecut înaintea izbucnirii celor două războaie mondiale, că vechiul continent nu se confruntă de fapt cu amenințări serioase în materie de securitate. Mai ales dacă se renunță la gesturi care irită Kremlinul. Poate părea suprinzător în România dar ultimele sondaje de opinie din Germania indică că doar 45 de procente dintre respondenți doresc ca țara lor să fie ferm ancorată în Occident în timp ce 49 de procente preferă o poziție intermediară, între Occident și Rusia. În mod paradoxal simpatia față de Putin (care își are cauza în principal în antipatia față de America) este împărtășită nu doar de cei cu simpatii de extremă dreaptă ci și de către cei de stînga, de pildă a verzilor (în ciuda politicii sale agresiv homofobe sau a poziției dure față de ecologiști, ultimul exemplu fiind arestarea activiștilor Green Peace).

Or, dacă Statele Unite își restrîng semnificativ implicarea în materie de securitate în ceea ce privește Europa România riscă să rămînă descoperită din acest punct de vedere. Pentru că nimeni nu se iluzionează că UE va fi în stare să umple acest gol. Chiar dacă formal NATO rămîne în viață multă lume se întreabă neoficial ce se va întîmpla în realitate dacă ar fi atacate Riga sau Vilnius. Ar risca NATO un război deschis cu Rusia ? Mai grav, mai ales în ceea ce ne privește, e însă altceva. E de așteptat ca  o eventuală “evacuare” a Statelor Unite (chiar și una parțială) de pe continent să ducă la un aranjament de securitate de facto ruso-german în care o Europă federalizată, dominată de Berlin, să accepte în Est “o sferă de influență legitimă” a Moscovei.

În acest punct întrebările importante sunt: 1. cum se va creiona această potențială sferă de influență  rusească; 2. ce șanse reale are România să se regăsească în această Europă federalizată? Este greu de dat un răspuns tranșant, pentru că totul este fluid în acest moment. Însă semnalele din ultimul timp nu sunt deloc încurajatoare în ceea ce ne privește. Într-un interviu acordat săptămînalului Der Spiegel istoricul german Heinrich August Winkler descrie extinderea UE din 2004 (grupul de 10 state de la Cehia la Letonia si Polonia) drept un proces natural de refacere a “Occidentului istoric” prin reintegrarea unor țări separate prin acordul de la Ialta. Prin contrast, Winkler consideră că extinderea din 2007 (România și Bulgaria)  a fost o decizie prematură, facilitată de o interpretare “incredibil de generoasă” a așa numitelor criterii politice de la Copenhaga. Un mod destul de transparent de a spune că de fapt nici Bucureștiul nici Sofia nu se potrivesc deloc în această arhitectură europeană. Opinie exprimată, și mai explicit, într-un pasaj ulterior atunci cînd Winkler spune că “e discutabil dacă trei dintre statele membre ale UE, România, Bulgaria și Ungaria, mai pot fi considerate în mod real democrații de tip occidental”.

Nu e nici pe departe vorba de un punct de vedere izolat. Iată că foarte recent, într-un interviu acordat Euractiv, comisarul european Stefan Fule declara că “accesul României și Bulgariei în UE a ridicat o serie întreagă de întrebări legate de credibilitatea întregului proces de extindere”. Rezervele mai vechi față de cele două țări din Balcani au fost evident întărite de evenimentele recente: puciul de la Bucuresti din vara anului 2012, mișcările de protest din Bulgaria și influența enormă exercitată de Moscova, și la nivel politic și pe filiere de afaceri, asupra guvernului socialist de la Sofia. În aceste condiții o decuplare a celor două țări de o posibilă construcție federalistă europeană dominată de Germania (proces care ar putea fi accelarat dacă Marea Britanie părăsește UE) nu poate fi nicidecum exclus drept o pură fantezie. Să ne amintim de o serie de discuții din ultimul deceniu care avansau ideea unei Europe cu două viteze: un nucleu dur din zona Euro și o zonă periferică. Ele pot fi resuscitate oricînd. Vor conta din acest punct de vedere nu doar evoluțiile din interiorul UE ci și ceea ce se va întîmpla în viitor la București, lucru deloc liniștitor dacă ne uităm la contextul politic actual. În plus, nu trebuie mizat nici pe entuziasmul automat al guvernanților români, cel puțin în ceea ce privește puterea actuală, față de ideea de aderare la o structură europeană federală care le-ar reduce masiv marja de acțiune pe plan intern. Singurul lucru cert este că Rusia va fi extrem de doritoare să-și extindă zona de influență în interiorul Balcanilor unde are oricum capete de pod solide la Belgrad și la Sofia.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. Andrei spune:

    Cu tot respectul, cam sariti de la una la alta. Imi lipseste firul logic al articolului, nu cred ca sunt singurul si, ca o consecinta a acestei carente a discursului, tot ce pot sa vad e un set de frustrari nedefinite provenite probabil dintr-o nemultumire politica personala. De la problemele de politica interna ale domnulul Cameron, la presupusele ezitari de securitate europeana ale americanilor si apoi la bombastica politicului tabloidizat de pe Dambovita (“puciul din 2012″) e cale cam lunga, iar articolul dvs., cu toata bunavointa, nu reuseste sa le conecteze printr-o autostrada a ideilor coerente.

    Imi cer scuze, dar asta e cea mai eleganta forma de a descrie impresia pe care mi-a provocat-o lectura articolului dvs.

    Si, legat de o afirmatie din articol, in general, o victorie a democratiei, oricat de ciudata poate parea celor ceva mai dedulciti cu autoritarianismul, e singura victorie de dorit. 26 la 2 e mult, e bine (mai ales daca ne uitam cine mai era un “1″ din cei 2), iar singura solutie in spirit fundamental european e acceptarea acestui vot. Chiar daca de pe scaunul confortabil al comentatorilor de Partid multilateral re-formati lucrul asta nu e asa de evident.

    • Harald spune:

      I couldn’t agree more.

      Desemnarea lui Juncker s-a făcut mai democratic decât până acum, iar Cameron se află în plină nevroză, criticând UE și Comisia pentru lipsă de democrație, dar încercând un șantaj ca la carte. Șantajul lui fiind probabil ”democratic” :)

      În rest, articolul abordează prea multe aspecte, unele pur teoretice. Dacă am trăi în Tasmania sau Noua Zeelandă, am putea lua într-adevăr în calcul orice scenariu pentru viitorul UE. Dar trăind aici, s-ar cuveni să înțelegem mai bine realitățile. Pe când să ne așteptăm ca în astfel de articole să fie luat în calcul și un eventual război între Franța și Germania? Că doar exemple de astfel de războaie sunt în istorie, deci argumente s-ar găsi :)

      Uniunea Europeană se află în extindere și se va afla în extindere și în următorii 30-50 de ani, adică în orizontul de timp previzibil. Poate cu excepția apariției unor catastrofe naturale majore, un vulcan care să erupă în mijlocul Germaniei sau un asteroid care să șteargă Munchen sau Frankfurt de pe fața pământului.

      Mulți ziariști români discută despre dispariția UE de parcă aceasta s-ar fi înființat când a aderat România. Dar istoria ne învață că formațiunile (quasi)statale de mărimea asta nu dispar prea repede. Pentru URSS se poate lua teoretic de bază 1991, pentru că atunci a devenit Gorbaciov ”Mihail Sergheevici fără Țară”. Însă abia acum, după 20 de ani, se produce o fractură între Ucraina și Rusia (în timp ce Kazahstan și Belarus merg mai departe cu Rusia). Fractură care s-ar putea să nu dureze la scară istorică, peste 30-50 de ani am putea vedea și Rusia membră UE, alături de Ucraina.

      La fel a fost și în cazul Imperiului Roman, disoluția lui a durat sute de ani, la fel ca și expansiunea. Anul pe care-l învățăm noi la școală e o simplă convenție a istoricilor, în realitate au mai trecut încă vreo 3 generații după anul respectiv, timp în care pentru oamenii obișnuiți încă nu se schimbase nimic în fostul imperiu.

  2. Marius Ogrean spune:

    Cam exagerat articolul. Lasati impresia ca mai e un pic si trebuie sa fugim din tara.
    Asta in timp ce UE tocmai a semnat tratat de asociere cu Ucraina, Moldova si Georgia…
    Riscuri de securitate vor fi intotdeauna, mai ales in estul Europei. Asta nu e cine stie ce revelatie.

  3. alex spune:

    “La prima vedere rejectarea ideii ca desemnarea președintelui CE să fie făcută de către Parlamentul European pare greu de înțeles. Ce poate fi mai democratic decît asta?”

    Alegerea prin vot direct?

  4. satanae spune:

    Interesant articol. Tind sa fiu de acord cu multe dintre cele sustinute in cadrul lui, dar mi-e greu sa vad motivul pentru care Germania ar renunta la o piata destul de extinsa, precum cea din Balcani, in favoarea Rusiei. Asta s-ar opune politicii traditionale a Germaniei din acest spatiu, urmata destul de consecvent si dupa 1990 – a se vedea implicarea consistenta a firmelor germane in economia bulgara, dar si pe la noi, mai ales in ultimii ani. Cel mai probabil, daca s-ar face o intelegere, Berlinul ar fi de acord cu abandonarea spatiului fostei Uniuni Sovietice in bratele Moscovei, dar nu mai mult de atit. Este adevarat ca se exprima reticente fata de integrarea Bulgariei si Romaniei in UE, dar ele sint mai mult un semn de ipocrizie decit al intentiei de a exclude aceste tari din Uniune. Ceea ce ar vrea Germania ar fi integrarea lor fara sa plateasca nimic pentru asta – adica fara “fonduri europene” destinate Romaniei si Bulgariei, fara dreptul tuturor sarantocilor de aici de a primi ajutoare sociale din partea statului german si, eventual, fara ca statele respective sa aiba un drept de vot in cadrul Uniunii. Barierele vamale insa le vrea desfiintate, pentru ca o piata de 30 de milioane de consumatori aproape de casa nu este chiar de ignorat. Daca stati sa va uitati putin la ce se intimpla, Germania cam are parte de ce vrea – aici “absorbtia” de fonduri este apropiata de zero, emigrantilor din Romania si Bulgaria nu li se dau ajutoare sociale in Germania – nici nu prea intra acolo, de fapt – iar de votat, ai nostri au votat intotdeauna cum a vrut Berlinul si au fost si mindri cu asta. Asa o afacere nu se abandoneaza foarte usor, decit daca chiar nu ai incotro. Iar Moscova este departe de a pune Europei probleme la un asemenea nivel, deocamdata.

  5. Klamm spune:

    “La prima vedere rejectarea ideii ca desemnarea președintelui CE să fie făcută de către Parlamentul European pare greu de înțeles. Ce poate fi mai democratic decît asta?” … “Iar prin prisma ultimelor evoluții (se estimează că Jean-Claude Junker va fi mai înclinat decît predecesorii săi să ia în considerație pozițiile exprimate în Parlament) acest proces are toate șansele să se amplfice. În teorie, o victorie a democrației. În fapt o rețetă sigură pentru amplificarea blocajelor instituționale și promovarea inițiativelor populiste și a exceselor cu tentă ideologică (…)”

    Ceea ce ati scris mai sus este cumva o contradictie in cadrul aceluiasi articol sau ati incercat sa va raspundeti la propriile nelamuriri prin exemplificarea provincialismului unor (sic) mass media (sic) autohtone (formula va apartine)?

    Nu voi analiza in detaliu asertiunea conform careia o eventuala ‘evacuare’ a Statelor Unite (desi dupa 1990 a avut loc o evacuare ‘mai mult decat partiala’ a trupelor americane) va duce la un aranjament de securitate ruso-german. Mult prea absurda daca luam in considerare ca singura tara din Europa continentala care este atat putere nucleara, cat si membru permanent in CS al ONU nu este Germania, ci Franta (daca nu considerati ca fiind semnificative aceste doua ‘detalii’, atunci analiza D-vostra inceteaza a fi analiza).
    Este interesant cum ati evitat sintagma ‘aranjament de securitate ruso-european.’ Istoria ne arata ca nu prea au existat persoane care sa fie simultan rusofobi si germanofobi. Daca mergeti pe aceasta cale, s-ar putea ca alegerea D-voastra (tot istoria ne arata ca mai devreme sau mai tarziu se ajunge acolo) sa fie una gresita.

    Cat priveste creionarea sferei de influenta ruseasca , v-as recomanda sa va indreptati spre analiza facuta de Kremlin si de KGB in perioada razboiului rece cu privire la Europa. Daca D-voastra il considerati, precum multi altii (dar in mod eronat), pe C de Gaulle ca fiind arhitectul unitatii europene, atunci va inselati. Criza scaunului goldin 1965, opozitia fata de integrarea UK (intrucat aceasta refuza sa furnizeze arme termonucleare Frantei si nu pentru ca reprezenta ‘interesele americane in Europa’) sunt exemple semnificative in acest sens.
    Dar cel mai important argument este dat de faptul ca Moscova intotdeauna a privit cu ochi buni initiativele lui de Gaulle de a separa Franta de NATO. Este adevarat ca de Gaulle promova alternativa europeana, insa intotdeauna economic si niciodata (spre bucuria rusilor) militar.
    http://www.amazon.fr/France-sous-influence-Thierry-Wolton-ebook/dp/B005OKYQTM
    Esecul Comunitatii de Aparare Europene (care ar fi fost cu mult superioara NATO ori UE) s-a datorat comunistilor (justificabili fata de Moscova) si, decisiv, gaullistilor din Adunarea Nationala. Intr-un final, Marea Britanie a acceptat ca RFG sa devina membra NATO, dar cu conditia sa nu exista o comanda supranationala.

    ‘Revenind in prezent’, la antepenultimul Consiliu European s-a propus consolidarea politicii comune de securitate, insa Marea Britanie s-a opus categoric, intrucat ar insemna periclitarea ‘Relatiei Speciale’ (desi, in mod ironic, America nu crede asta). Oare pe cine mizeaza mai mult Rusia? Pe Marea Britanie (iesire) sau pe Germania (si mai multa ‘intrare’)? Sau, cum se spunea in 1974, De qui Léonid Brejnev souhaite-t-il l’élection ?

    http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89lection_pr%C3%A9sidentielle_fran%C3%A7aise_de_1974#Position_de_l.27Union_sovi.C3.A9tique

  6. O analiza pertinenta a acestei dispute…

  7. bozo spune:

    spuneti ca “În prezent, Comisia Europeană este prin statut cel mai important decident într-o serie de politici cheie de la cele legate de competiție pînă la semnarea unor tratate externe. Deja, prin mecanismul de co-decizie adoptat prin Tratatul de la Lisabona, aceste puteri au fost diluate în favoarea Parlamentului European.”

    Comisia Europeana nu a fost si nu este ‘cel mai important decident’. Consiliul European are acest rol iar in urma Tratatului de la Lisabona a crescut atributiile Parlamentului European limitand astfel puterile Consiliului, respective al sefilor de state si guverne din UE.
    In procesul de co-decizie se tine cont de principiul paritatii intre Consiliu si Parlament, respective niciunul nu poate lua decizii fara asentimentul celuilalt organism European.
    Cu alte cuvinte e un process mult mai democratic tinand cont ca pana la Tratatul de la Amsterdam si cel de la Lisabona baza deciziilor erau luate de Consiliu, respective sefii de state si guverne din UE.

    Altfel articolul e un pic confuz si cam sare de la una la alta.
    Pentru Cameron e o miza preponderent electorala si interna in problema Junker. Altfel Presedintele Comisiei europene nu va putea face nimic radical in mod unilateral si asta pentru ca orice decizie importanta se ia in Consiliu sau in procesul de co-decizie impreuna cu Parlamentul.

    E cam simplist mesajul despre tarisoara noastra si grija sa nu ne lase americanii.
    Acum pe bune, Dvs chiar credeti ca ne vor ataca rusii?
    Intre Ucraina si Rusia sunt problem bazate pe evolutia istorica comuna, sunt de aceeasi ginta iar Ucraina s-a conturat ca tara in cadrul URSS, cu granite bazate uneori pe decizii arbitrare (de ex Crimeea oferita de Hrusciov Ucrainei). Asa ca se bat ca chiorii intre frati.
    Iar faptul ca UE si NATO mai ales ar putea veni in zona ruseasca este privit drept inacceptabil de catre Kremlin. Cum de altfel ar trata problema orice alta putere care s-ar simti lezata in interese.
    Dar Romania ce naiba sa aiba cu rusii? Ne vor ataca daca va incepe un al n-shpelea razboi mondial, altfel e aiuristic sa crezi asemenea enormitati.
    Mai bine ne-am preocupa de faptul ca economic suntem gata ocupati iar ca natie suntem dezbinati din interior. Daca nu facem nimic in revitalizarea natiei si gasirea unui tel comun care sa ne uneasca ne vom desfiinta singuri pana sa ajunga rusii sa se gandesca sa ne atace.

  8. avenirv spune:

    dupa cei 2 centi ai mei chestiunea se poate reduce foarte mult:
    mai intai au fost integrati catolicii/protestantii.
    dupa aceea si ortodocsii.

    unde se oprea civilizatia europeana in cartea lui Huntington ?
    deci nu este o chestie noua.

  9. Alexandru Lazescu Alexandru Lazescu spune:

    Incerc sa raspund, pe scurt, unor semne de intrebare ridicate mai sus. In primul rind, ca o observatie de principiu, multe puncte de vedere pleaca de la o viziune evident idealizata a UE, ignorind problemele majore cu care se confrunta. Sigur, nu trebuie sa fiti neaparat de acord cu analiza. Viitorul ne va arata daca am avut sau nu dreptate.

    1. Nu am avansat nicaieri ideea ca sunt sanse semnificative ca Rusia sa atace Romania. Nici nu are nevoie. Aveam in vedere ceva similar cu “finlandizarea”: o tara care sa se afle in spatiul de influenta rusesc. In Bulgaria Kremlinul are o influenta considerabila, politica si economica, chiar daca tara e membru UE. O integrare mai accentuata a unei parti din UE (nu discut aici daca e bine sau rau) ar lasa o zona “relativ gris”, “restul” raminind intr-un spatiu secundar periferic chiar daca tarile respective ar ramine formal in UE. De ce e important acest lucru ? Pentru ca in acest caz preocuparea pt problemele statului de drept din aceasta regiune ar trece intr-un registru secundar. Ceea ce nu inseamna (ca raspuns la un alt comentariu) ca nemtii sau altii de pe continent nu ar mai face business in Romania. Insa, sunt sanse bune sa consolidam in tara un model de societate mai aproape de cel rusesc.

    2. De ce vi se pare atit de putin probabil ca raspunsul atit de palid (ca sa folosim un eufemism) al majoritatii tarilor europene fata de agresiunea ruseasca din Ucraina combinat cu tendinta izolationista din America (e vorba de fapte, nu de speculatii!) sa duca la o diminuare majora a interesului Statelor Unite fata de implicarea in politica de securitate de pe continent? Iar fara americani cum isi pot asigura in mod realist securitatea tarile din UE ? Singura cale este aceea de a ajunge la o acomodare cu Rusia in speranta ca nimic rau nu se va intimpla. Au fost cel putin doua iluzii de acest gen in secolul trecut care s-au dovedit total gresite. Si cine si-ar fi imaginat ca vom avea ceea ce avem astazi in Ucraina cu mai putin de un an in urma?

    3. Sunt in continuare ferm convins ca o extindere a influentei Parlamentului European nu este deloc de salutat. Asta contrazice discursul clasic bazat pe “corectitudinea poliitca” dar asa vad lucrurile (bineinteles neoficial) chiar si unii dintre cei familiarizati, la fata locului, cu ceea ce se intimpla acolo. O combinatie sporita de stingism/populism si agende meschine proprii ale europarlamentarilor nu este neaparat ceea ce i-ar trebui astazi UE, de exemplu in materie de competitivitate. De pilda agenda Lisabona pt perioada 2000 – 2010 a fost un esec. Aceeasi soarta o va avea probabil si Agenda 2020.

    • Bozo spune:

      Bulgaria este natural afina cu tarile slave si are in mod traditional relatii comerciale stranse cu Rusia. Nu este vorba despre o ‘finlandizare’ ci despre un proces firesc. Altfel nu exista niciun semn de influenta masiva ruseasca in Bulgaria si nicidecum la nivel politic.
      Riscul de a consolida in tara o societate de tip rusesc nu se bazeaza pe fapte ci e o falsa impresie data de reflexele comunisto-securiste ale unor politicieni romani inclusiv din dreapta politica.

      America are mai intai interese economice in zona si abia mai apoi politice.
      Faptul ca avem rachete la Deveselu nu ne intareste securitatea ci dimpotriva, ne pune pe harta tintelor potentiale si a inamicilor posibili ai Rusiei. daca nu aveau niciun interes major fata de noi, acum le-am dat unul. Altfel e o nebunie sa crezi ca Rusia va ataca vreodata Romania in scop de cucerire teritoriala. Mai degraba exista pericolul dezmembrarii pe criterii etnice sau cel de emancipare regianala. Inainte de amenintarile exterioare Romania are o mare problema in interior si in a se redefini ca natiune.

      E ciudat sa spuneti ca o influenta crescuta a parlamentului e o dovada de stangism.
      E una dintre institutiile de baza ale democratiei din cate stiu eu si asigura reprezentativitatea puterii. Nu mai spuca acum e dominat de cei de dreapta si exptrema dreapta.

      Agenda Lisabona si Europe 2020 au esuat din motive de criza si de neimplementare corecta a legislatiei comune. Asa vor esua toate daca tarile membre nu sustin uniunea ci se lasa manate d interese meschine si electorale. Respectiv Consiliul.
      Parlamentul european a contribuit la imbunatatirea semnificativa a legislatiei europene prin procesul de co-decizie de care pomeneati.

      • Harald spune:

        Bulgaria este mai mult decât ”natural afină” cu Rusia. Înainte de 1989 scopul statului bulgar, trecut în Constituție (!) era ceva de genul ”unirea cu patria-mamă Uniunea Sovietică”. România fiind singurul impediment al unei frontiere comune Bulgaria-URSS, ceea ce explică probabil într-o anumită măsură naționalismul feroce spre care a evoluat Ceaușescu.

        Pe lângă asta, originea slavo-tătară a bulgarilor este percepută chiar în Rusia drept un element de afinitate. ”Bulgarii sunt la fel de slavi ca și noi înșine” era un element de bază al atitudinii rușilor față de bulgari, deși glumele pe tema erau greu de evitat, dată fiind ascendența tătară pe care rușii nu o pot nega nici pentru ei înșiși, deși uneori ar dori-o. :)

  10. Marina Mihailescu spune:

    Discutia despre federalizare nu e pentru maine-poimanine, poate nici pentru mandatul actual al PE, dar e binevenita oricum.
    Trebuie spus ca federalizarea (cu care nu sunt de acord) nu e un proiect necinstit in sine. Era in vederile lui Schuman, Adenauer, De Gasperi. Si Iuliu Maniu accepta o oarecare reuntare la suveranitatea nationala. Daca se discuta serios despre CAT de unita poate fi Europa, trebuie sa se discute despre CE anume o uneste. Unul din atuurile extremistilor din PE, poate cel mai mare, e ca se dau morali. Lumea e interesata de latura morala si politicienii main stream sunt cam varza la acest capitol. (Si Rusia se da morala ; apara valorile traditionale cu arma in mana.) La presiuna extremistilor, daca nu din alt motiv, va trebui sa se discute si de radacinile UE. Ceea ce e foarte bine.
    Da, PE e o sursa de decizii impotriva libertatii , insa pentru ca e birocratic si are acum f multi ciudati, nu pentru ca parlamentarismul e un proiect prost. Parlamentarismul e fragil, insa trebuie sa fie clar ca e mai bun decat toate alternativele. Ce e acum in PE nu arata faptul ca societatea libera e handicapata, ci ca libertatea e ceva exigent, vulnerabil, greu de aparat si usor de pierdut.
    Finlandizarea e o mare nenorocire. Nu e altceva decat o stare de supunere fata de rusi. Nu apare decat daca pierzi un razboi. Finlanda a pierdut razboiul, a avut de platit din greu despagubiri la rusi si a pierdut si din teritoriu. Nu stiu cum se poate vorbi lejer despre asa ceva. Asa ca paralela nu e buna daca nu sunt sanse semnificative ca Rusia sa ne atace.
    Poate e explicabil ca unii mai slabi de inger sa se teama ca Vestul o sa ne lase inca o data cu ochii in soare. Dar nu asta spun faptele de pana acum. Practic, asa ametit si modest dpdv moral cum e, Vestul functioneaza. A fost pe faza acum doi an, cand cu puciul. Si acum a facut de a trebuit pentru Romania. In acest moment nu suntem lasati balta si nu avem nici un indiciu serios sa credem ca asta se pregateste. Ceea ce nu inseamna ca lucrurile sunt simple si ca nu avem foarte multe de facut.
    Rusii ne surprind pentru ca peste 20 de ani am ignorat realitatea refuzand unele informatii. De exemplu, cine a ramas vigilent de la Gorbaciov incoace si a citit Anna Politkovskaia, Alain Besancon, etc., stia cum gandeste Moscova si ca rusii sunt capabili de ce au facut in Ucraina, mai ales ca facusera la fel in Georgia, Cecenia, etc.
    Intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem nu e ce sa facem ca sa scapam cu costuri minime (adica ce e mai simplu de facut), ci ce trebuie sa facem cu orice pret ca sa nu intram intr-un sistem croit dupa visurile lui Putin si Dughin.
    Pentru Romania, batalia e la coruptie – in politica, in Biserica, in cultura si in afaceri. Acolo vrea si poate Putin sa atace.
    Articolul se vrea moderat si scris la rece, dar e de fapt ambiguu si liber schimbist. Lipseste claritatea morala, adica exact ce trebuia, ca speculatii pe aceasta tema sunt destule.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Lazescu


Alexandru Lazescu

Fondator al retelei nationale de publicatii locale Monitorul (1991) actionar al Grupului de Presa Medianet, ce editeaza Ziarul de Iasi membru al Grupului pentru Dialog Social a fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)