Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

De ce trebuie să rezist

Catalin Cioaba aprilie 20, 2017 Opinie, Societate/Life
8 comentarii 5,150 Vizualizari

Vorba „#rezist“, care stă acum pe insigne, pe cărți și pe afișe, a apărut în mod firesc pe buzele oamenilor în noaptea de 31 ianuarie 2017. O noapte geroasă, cu străzi pustii, orașul în hibernare. Se întâmpla la acea oră un lucru neobișnuit: câțiva tineri dintr-o țară europeană stăteau de veghe lângă clădirea guvernului, cuprinși de îngrijorare: nu cumva intențiile din ultimele săptămâni de a mutila legea urmau să fie puse în practică pe ascuns, odată cu căderea întunericului?

Luată în sine, scena în care îi vedem pe câțiva oameni păzind un guvern să nu facă abuzuri are în ea ceva straniu (textul unei pancarte a descris mai târziu perfect această situație nefirească: „ÎN LOC SĂ MUNCIM, STĂM SĂ VĂ PĂZIM“)[1]. Poți oare împiedica, aflându-te pe trotuar, chiar dacă fizic aproape de instituția respectivă, o autoritate de vârf dintr-o țară să ia o decizie? Ce putere are omul de rând, aflat dincolo de gardurile instituției, asupra mersului unei ședințe guvernamentale? Nici una. Și totuși, câțiva tineri veniseră acolo ca și cum s-ar fi aflat în preajma a ceva care se clatină și urmează să se prăbușească. Ca și cum ar fi putut opri ca lucrul acesta să se întâmple.

Există un documentar filmat al acelei seri, fără de care nimeni nu poate înțelege ce s-a întâmplat de fapt atunci și mai târziu. A fost realizat de redacția „Adevărul“ și oricine vrea să vadă de aproape și pe viu drama acelei nopți trebuie să-l privească[2]. Îi va vedea pe oameni strigând, alergând, adunându-se cu disperare în Piața Victoriei, vorbind cu indignarea celui care simte că a fost înșelat, trădat, furat. A celui căruia nu-i vine în prima clipă să creadă că s-a întâmplat grozăvia pe care totuși o constată. Spre sfârșit apare în cadru o tânără a cărei față arsă de ger contrastează extrem cu vorbele înflăcărate pe care le rostește. În spatele ei, mulțimea deja adunată strigă „Rezistăm, nu plecăm!“. Frigul a fost așadar cel care i-a făcut la început pe oameni să spună „rezist“. Fiecare dintre cei douăsprezece mii aflați acolo în miez de noapte și-a spus acest cuvânt, înainte de a-l striga, mai întâi lui însuși. A fost înainte de toate un îndemn către sine, o încurajare în lupta cu gerul intens și, mai târziu, cu viscolul, cu ninsoarea și ploaia, suportate cu îndârjire și totodată cu un umor prin care, câștigând detașare, tinerii protestatarii puneau dintr-o dată între paranteze vicisitudinile vremii, luându-le ca pretext pentru rezolvarea imediată a cererilor lor: „MI-AM UITAT CĂCIULA, HAI ȘI VOI CU DEMISIA AIA!“.

MIRACLES UNDER CONSTRUCTION

Totul s-a petrecut foarte repede, în intervalul a câteva zeci de minute. Documentarul, intitulat „Noaptea, ca hoții“, ne arată cum, în aproximativ o jumătate de oră, Piața Victoriei s-a umplut de oameni. Dar cine erau ei? O analiză sociologică ar putea arăta cu ușurință că putem vorbi de irumperea în piață a unor persoane în general neobișnuite să participe la întruniri de stradă, ba chiar oameni neinteresați în mod obișnuit de politică. În democrațiile moderne există indivizi însărcinați vremelnic de către ceilalți să se ocupe cu res publica, cu „treburile publice“, numiți „politicieni“, tocmai pentru ca marea masă a cetățenilor să-și poată vedea liniștită de treburile ei. Însă, dintr-o dată, cetățenii s-au simțit „chemați“, au simțit nevoia acută de a opune rezistență unui act discreționar, iar nevoia aceasta ținea de altceva decât de convingerile politice: resortul era unul moral, nu politic („ROMANIA FIGHTS FOR MORALITY“). Am putea spune, mai exact, că a ieșit atunci în stradă mai mult decât o societate civilă, deprinsă să fie vigilentă cu privire la derapajele puterii, ci un număr mult mai mare de oameni, care și-au pierdut dintr-o dată liniștea. A ieșit tânărul care dimineața devreme pleacă spre multinaționale, cu costumul strâns pe el și cu cravată (care abia de are timp să se distreze, necum să urmărească viața politică), tânărul cu blugi atârnând la spate și cu căști în urechi, neinteresat de nimic din jur, tânărul studios adâncit în lectura unei pagini din Derrida, sau tânărul suplu care merge „la sală“. Tânărul care stă până noaptea târziu cu ochii în monitorul computerului, pasionat de jocuri video și cu o sticlă de Coca Cola alături a părăsit și el dintr-o dată lumea virtuală și… s-a avântat în cea reală. Și ce poate fi mai real decât frigul? A fost cumva ca în acea întâmplare dintr-un avion, când, după ce pilotul a suferit un atac, printre pasageri s-a găsit unul care a reușit să pună cu bine pe pământ aparatul de zbor. Un pasionat al jocurilor video a fost singurul care, în panica și neputința generală, a răspuns afirmativ la întrebarea pusă de stewardesă: „Știe cineva să conducă un avion?“.

Simțind că se prăbușește o țară, la fel de iminent precum un avion, toți acești tineri au simțit că plutește în aer un pericol și ceva din ei s-a activat. Trăiau deja de mult timp într-o țară unde le era indus gândul plecării „afară“, iar ei puteau desigur să-și spună, sub impactul evenimentelor: „Acuma chiar plec!“. Însă impulsul a fost, se vede bine, tocmai cel contrar, de a rămâne aici și de a opune rezistență, de a nu mai urma calea bătută a întoarcerii spatelui și a fugii către țări în care normalitatea este garantată. Au luat propriu guvern la per tu și i-au spus de la obraz: „ȚEAPA TA, EU RĂMÂN ÎN ȚARA MEA!“. N-au căutat așadar salvarea pe cont propriu, ci s-au grăbit să plece din casă, pentru a descinde într-un alt „afară“, care era ce-i drept un afară mai neprimitor, infinit mai greu de suportat fizic, dar care se afla totuși înăuntrul țării: strada.

Un alt miracol care s-a petrecut în acele ore – atestat de filmul acelei seri – este faptul că furia inițială, care i-a făcut pe primii veniți să forțeze poarta de intrare în guvern, scoțând-o din țâțâni, ba chiar să alerge pe trotuare în urma ultimei mașini de ministru care părăsea în grabă clădirea, această furie transcrisă inițial în gesturi de violență s-a domolit de îndată ce numărul celor veniți în piață s-a mărit considerabil. Dacă cei puțini, mistuiți de sentimentul de neputință, își spuneau unii altora „până când o să protestăm cu cățeii?“ (adică pașnic, cu fason), de îndată ce s-au văzut înconjurați de alte mii de oameni au renunțat în mod firesc să arunce, de pildă, cu bulgări de gheață în jandarmii descumpăniți de la porți și au ales să revină la scandări, să prețuiască forța mai mare a cuvântului, chiar dacă simpla lui rostire nu aducea nimic pe moment și nu avea putere imediată asupra strâmbătății care le răpise liniștea. Așa se face că animalele de companie au revenit cu brio pe scena protestului, încă de a doua zi, la fel cum au apărut și copiii. Semn că viața acestor oameni obișnuiți, pașnici prin definiție, s-a mutat cu adevărat în stradă.

Efectul pacificator al mulțimii de oameni asupra primilor veniți ne face să ne gândim că, într-adevăr, e o caracteristică importantă a marilor mulțimi strânse laolaltă să-și găsească „numitorul comun“ în altceva decât în gesturile extreme. Protestele pașnice au o tradiție considerabilă în lume în ultimul secol, iar ele s-au impus ca modalitate de rezolvare a unor obiective sociale sau politice, tocmai fiindcă au participat un număr impresionant de oameni. Stă în firea marilor mulțimi să acționeze pașnic. Există exemple nenumărate de triumf în fața oricăror obstacole, fie ele forțe de ordine sau chiar forțe armate. Să ne gândim doar la așa-numita „Revoluție prin cântec“ (Singing Revolution) din Țările Baltice, de la sfârșitul anilor ҆80, care le-a adus acestor mici țări independența față de colosul numit Uniunea Sovietică, prezent pe teritoriul lor cu soldați și cu tancuri. După coeziunea creată inițial de cântecele patriotice intonate la festivalurile de muzică pop de la Tartu și Tallinn, pe 23 august 1989 (cu ocazia aniversării a 50 de ani de la încheierea pactului Ribbentrop-Molotov), cele trei țări au organizat celebrul „Drum Baltic“: pe o distanță de 675 de kilometri s-a format un lanț uman ce lega Tallinn, Riga și Vilnius. Această demonstrație simbolică, a cărei forță venea tocmai din caracterul ei pașnic, a obținut efectiv o victorie în fața armatei de ocupație. O putem numi „victorie pașnică“ asupra celor care au de partea lor armele, le țin în mâini, dar conjunctura nu le mai permite să le folosească. Câteva imagini de la acel eveniment sunt mai grăitoare decât orice relatare din manualul de istorie. În ele apar și copii, care dau tonul unei atmosfere familiale și care, prin simpla lor prezență, ce emană vulnerabilitate, conferă oricărei manifestații de masă tonul non-violenței. Totodată, prezența lor în spațiul public denotă faptul că populația adultă pe care o însoțesc resimte momentul istoric ca pe unul „plăsmuitor de viitor“. Căci, desigur, copiii nu sunt doar nevinovăția și vulnerabilitatea întrupată, dar sunt și mobilul ultim al gestului făcut de un popor într-un astfel de moment istoric. Un gest făcut, în ultimă instanță, de dragul lor, de dragul viitorului lor de oameni adulți. Și ne putem închipui foarte bine că unii copii de atunci, care sunt acum oameni mari, pot privi astfel de imagini ca și cum ar răsfoi un album de familie:

Imagini de la manifestația intitulată Drumul baltic, la care au luat parte pe 23 august 1989 aproximativ două milioane de persoane. Ținându-se de mâini, acestea au format un lanț uman de 675,5 de km lungime, care unea capitalele Țărilor Baltice.

„Marea debusolare“

Din păcate, noi, românii, nu am avut parte în același an 1989 de o „victorie pașnică“. Copii și tineri care s-ar fi putut regăsi în astfel de fotografii se află acum într-un cimitir înființat ad-hoc la acel moment și care, căzut în uitare, dă astăzi numele unei stații de metrou din București: „Eroii Revoluției“. Da, momentul tranziției noastre spre epoca post-Ceaușescu a lăsat în urmă un cimitir! Cine se va plimba prin el, în liniște, va observa un amănunt: majoritatea celor îngropați sub lespezi de marmură au sfârșit după 22 decembrie 1989, momentul în care familia Ceaușescu a pierdut efectiv frâiele puterii. (Mai exact, doar 13 dintre cei aflați acolo au murit înainte de această dată, ca victime directe ale represiunii de ultim moment al regimului, restul sunt victimele zilelor tulburi de „după 22“ pe care abia acum, la 27 de ani distanță în timp, justiția încearcă să le lămurească decursul.) Acest „amănunt“ ce te frapează la o simplă plimbare prin cimitir reprezintă un indiciu că zilele acelea tulburi, care au produs atâtea victime, au reprezentat în fond o prelungire artificială a violențelor, necesară noii puteri spre a se legitima, spre a putea susține – cum a și susținut – că e „emanată“ dintr-o Revoluție. Și care s-a autolegitimat tocmai în această logică: „Provenim dintr-o revoluție, iar revoluție fără victime nu există. Priviți, există din belșug.“ Nu e greu să ne dăm seama că ideea de revoluție care nu e de închipuit fără violență provine dintr-un topos marxist-leninist, ca un reziduu rămas în gândirea celor ce și-au justificat astfel preluarea puterii.[3] Felul în care a decurs despărțirea de comunism în alte țări (și destule exemple ne stau la îndemână) ne arată că aceasta, logica violenței, nu e singura și nici cea prevalentă atunci când, în secolul XX, un popor întreg iese în stradă. Că logica violenței necesare, departe de a fi un model în istoria recentă, a fost confecționată exclusiv în scopuri de autolegitimare de către o putere care continua să vorbească în fraze desprinse din manualele marxist-leniniste.

Așa se face că victimele lui decembrie 1989 au rămas parafate, în cimitirul astăzi deja bătrân, ca „eroi ai revoluției“, așezându-se lespedea tăcerii (procurorilor, mai înainte de toate) asupra ieșirii lor bruște din lume, în circumstanțele instalării noii puteri. Lumea istorică ivită în România după acea dată n-a chestionat până la capăt semnificația morții lor și nu s-au „stabilit vinovății“. În consecință, o vină difuză a apăsat și apasă asupra întregii comunități, care nu a dat un răspuns întrebării simple ivite în urma plimbării printre cruci. O vorbă iudaică ce se referă la suferința celor nevinovați ne spune că înțelegerea semnificației ei ține întru totul de disponibilitatea noastră: „Într-o lume care e toată ghicitori și întrebări fără răspuns, asta e o mare întrebare. Într-o lume în care nu sunt ghicitori și nu sunt întrebări fără răspuns, asta nu este o întrebare“[4]. Lumea istorică în vâltoarea căreia am trăit după ᾽90 și-a întors fața de la întrebările majore. A refuzat să chestioneze, sistematic (nu doar în momente de revoltă) care este imperativul moral ce decurge din moartea atâtor nevinovați la debutul acestei epoci. Cu alte cuvinte, ne-am văzut cu toții mai departe de treabă…

Tocmai de aceea, decembrie 1989 nu numai că n-a fost pentru români o „victorie pașnică“, dar n-a fost nici măcar o victorie! Este un fapt suficient documentat și larg recunoscut că o seamă de oameni prinși în structura rigidă a vechiului regim au reușit să-și păstreze influența după 1990, să recreeze ceea ce s-a numit „sistemul de relații“ și să supraviețuiască în condițiile nou create. Au ajuns și s-au menținut în poziții-cheie ale administrației, păstrându-și privilegiile, chiar multiplicându-și-le enorm, în condițiile pieței libere. Tot acest proces istoric, asupra căruia am dobândit deja o perspectivă cât de cât clară, a fost rezumat memorabil de Lucian Boia în fraza-cheie a volumului său, Strania istorie a comunismului românesc: „Comunismul a pierdut partida. Comuniștii însă au câștigat-o“. Se mai poate vorbi atunci de o victorie?

Structura de putere, cea de dinainte de 89, nu s-a păstrat desigur în forma ei rigidă, oficială, ci a supraviețuit modulată în „relații de familie“, într-o rețea informală de influență, care a creat în cele din urmă fenomenul marii corupții din România. „Mare“ nu în sensul de omniprezentă, ci în sensul cel mai propriu, de „cifră de afaceri“ a actului de corupție – așa-numitele „tunuri“ ‒, ale cărui proporții exorbitante cetățenii de rând le-au aflat abia în ultimii ani, odată cu activitatea DNA, și care confirmă din plin spusa lui John Milton, invocată acum de protestatari: „CORUPȚIA, PE TIMP DE PACE, DISTRUGE MAI MULT DECÂT DISTRUGE UN RĂZBOI“. De observat totodată că lupta anticorupție s-a dus și se duce și acum nu împotriva unor cazuri izolate, ci împotriva unor întregi „triburi“ de făptuitori, întrețesuți prin faptele lor. Sunt atât de mulți, încât ai senzația că niciodată nu vom avea destui procurori pentru ei.

Toți acei care „au câștigat partida“ au fost profitori ai libertății, nu doar beneficiari ai ei. Căci, știm cu toții, de dragul libertății s-a produs ceea ce s-a produs în decembrie 1989. Ei au primit-o așa-zicând de-a gata de la victimele din cimitir, însă nu s-au sfiit s-o tranzacționeze: libertatea celor mulți de a se exprima, de a circula liber, de a duce o viață neînregimentată a avut ca preț, în subsidiar, libertatea lor de a nu răspunde în fața nimănui pentru rolul jucat în vechiul regim și de a-și asigura continuitatea preeminenței în interiorul corpului social. Filmul lui Alexandru Solomon, Capitalism – rețeta noastră secretă[5], documentează convingător acest fenomen al deținerii influenței de către o mână de oameni și ne spune, în fond, că acest „mare jaf“ s-a petrecut tocmai după „căderea“ comunismului. El aduce dovada funcționării oligarhice a statului român, la un deceniu și jumătate după căderea regimului Ceaușescu. O oligarhie care a păstrat și perpetuat abil reflexul comunist al simulacrului atunci când a înființat instituții cerute de funcționarea democrației, înțelegând să le creeze doar „de formă“, fiind prevăzute cu o clauză ascunsă a ineficienței, mai ales atunci când aveau funcție de control al exercitării puterii. Un fenomen generalizat întâlnit în România anilor 90 este acela al autorităților fără autoritate.

A mai existat un efect, ce-i drept indirect, dar cumplit de pernicios, al supraviețuirii sistemului de relații din vechiul regim. Acești mari profitori ai libertății, care și-au văzut discret de treaba lor, aproape nestingheriți, au „dat tonul“ unei atitudini pe scară largă în societate. Suspendarea temporară a regulilor, de care au profitat din primele momente și pe care au căutat să o prelungească, a fost resimțită de către mulți indivizi ca fiind ea însăși regula vieții în post-comunism. Așa se face că eliberarea de sub totalitarism a primit, la scară largă, înțelesul denaturat de oportunitate. Mulți au acționat atunci sub imperativul zilei, spunându-și că „acum e momentul“ (să cumperi terenuri și imobile ieftine, să faci bani rapid, prin șmecherie etc.). Duhul îmbogățirii rapide, fără scrupule, a cuprins țara. Chiar maniera în care noul stat român a înțeles să-i răsplătească pe „revoluționari“ denotă din plin intenția de face părtașă populația, retroactiv, la cacealma. Celebrele „certificate“ s-au acordat într-un mod total netransparent, ca o diplomă de privilegii, pentru intrarea cu șanse de reușită în „minunata lume nouă“. O întreagă industrie a imposturii a creat atunci puterea, aservindu-și rând pe rând categorii de populație, pe o cale sau alta. Iar acesta este, poate, cel mai mare rău pe care l-au făcut, dincolo de cel economic: au acreditat ideea că, în condiții excepționale, poți – ba chiar e nevoie – să renunți la onestitate și cinste pentru a supraviețui. Au validat ca soluție viabilă descurcăreala pe cont propriu, lipsa de scrupule morale, dezinteresul – devenit endemic – pentru adevăratele valori în jurul cărora o comunitate își menține coeziunea.

Și s-a mai întâmplat ceva: în primii ani de după „evenimentele din decembrie 1989“, urmate de o perioadă confuză și de un sentiment tot mai acut de nesiguranță, toată lumea aștepta ca lucrurile să se reașeze, să se revină la reguli. În acei ani s-a vorbit public, dinspre polii puterii, despre „tranziție“, un cuvânt-miraj al cărui subînțeles ne spune că, undeva în viitor, se întrevede momentul în care lucrurile vor intra în matca lor (utopia „viitorului luminos“ a rămas în reflexul comuniștilor și după căderea comunismului). Însă cu timpul s-a dovedit că „tranziția“ nu are o finalitate precisă, că ea poate dura la nesfârșit. Fără un „încotro“ clar nu poți merge mai departe, fiindcă nu știi în ce direcție s-o apuci. Așa s-a instalat debusolarea, „marea debusolare“ (cum a numit-o la un moment dat Dan Tăpălagă), care a atins o parte însemnată a populației României: dacă după atâta vreme lucrurile nu se așază, dacă nu există un liman al regulilor bine stabilite, care să funcționeze, înseamnă că libertatea obținută în ᾽89 n-a făcut decât să ne complice viața, să ne creeze o situație de perpetuă instabilitate. Pe scurt: profitorii libertății, abuzând de ea, au compromis ideea de libertate tocmai în ochii acelora care așteptau doar să se bucure de beneficiile ei legitime. Aceștia din urmă au încetat treptat să creadă în ideea de corectitudine ca o componentă firească a comportamentului social, spunându-și că, în definitiv, ea nu poate fi obținută decât prin coerciție, precum în vechiul regim. Au ajuns, anesteziați de dezamăgire și de depresie socială, să nu mai creadă că e posibil ca, dintre concetățenii lor, să se ridice pe scena publică unii care pot urmări interesul general și, căzând în defetismul lui „toți sunt la fel“, i-au cauționat prin vot pe cei mai nocivi, dar care îi ispiteau totuși cu firimituri de la masa lor. Simțind pe propria piele consecințele marelui jaf, au sfârșit prin a-și spune că, în definitiv, penuria generalizată din vechiul regim era preferabilă. O bună parte dintre români nu numai că detestă acum prezentul, dar, sub puterea acestui sentiment, și-a îngropat și memoria umilințelor în numele cărora au vrut cu orice preț libertatea acum 27 de ani.

Prin această compromitere a libertății obținute atunci, profitorii ei au făcut deci un jaf și mai oribil: ne-au furat încrederea în noi înșine. Au dat tonul josniciei, au distrus spiritul comunitar, au indus logica de comportament bazată pe „fiecare cu interesul lui“. Propensiunea pentru valori general umane s-a insularizat, cei care le luau ca reper s-au obișnuit cu ideea că vor rămâne mereu la periferie. În lipsa întrebărilor și a răspunsurilor vindecătoare, istoria noastră a rămas precum o rană deschisă, nevindecată.

Un spațiu public

Revenind la seara de 31 ianuarie, putem spune că cei ce au ieșit spontan afară nu s-au îndreptat către un no man’s land, ci către un spațiu care a fost dintotdeauna al comunității: piața. Grăbindu-se către clădirea guvernului, rămasă goală, au venit totodată la întâlnirea cu alții, pe care nu îi știau, dar care fuseseră mișcați de același resort. Piața Victoriei ca loc public a fost resimțită din primele momente ca loc al comuniunii, în care s-a putut spune: „SUNTEM UN POPOR, NU O POPULAȚIE“[6].

Pe lângă faptul că persoane străine de viața politică s-au trezit dintr-odată propulsate în stradă, iar protestul și-a căpătat adevărata forță tocmai prin caracterul său pașnic, s-a produs și un alt miracol: cei prezenți au descoperit, foarte curând, că au ceva în comun. Ceva dincolo de circumstanțele de moment, legate de abuzul puterii. Desigur, fiecare dintre aceștia rostea tăcut, prin simpla lui prezență fizică acolo, vorba binecunoscută „REFUZ ACEST ABUZ“. Însă ceea ce îi aducea laolaltă s-a dovedit, în scurt timp, a fi ceva mai profund: oricine a petrecut în Piața Victoriei măcar o oră, în serile aglomerate de la începutul lui februarie, când acel „afară“ devenise practic neîncăpător, trebuie să fi simțit că, în ciuda fierberii și a furiei colective, oamenii din jur creau un ambient pe care românii nu sunt obișnuiți să-l întâlnească decât atunci când călătoresc în marile capitale europene. Dacă erai atins din greșeală de cineva care-și făcea loc prin mulțime, ți se cerea politicos scuze, mărturisindu-ți-se astfel, fără să fie nevoie de prea multe cuvinte, că pentru el contezi. Orice vorbă era spusă în tonul cuviinței și al ieșirii în întâmpinare. Piața rămânea seară de seară curată, ca și cum mulțimile acelea de oameni ar fi venit acolo special ca s-o curețe. Înconjurat de astfel de oameni, a căror atitudine emana decență, ți se părea că nu mai ești în România pe care o știi, ci într-o altă Românie. Există, îți spuneai, această „altă Românie?“ Era de-a dreptul neverosimil să simți, clipă de clipă, că mulțimile nesfârșite de oameni aglutinau în sfera unui comportament inedit în raport cu prea bine cunoscuta conviețuire cotidiană, unde lipsa de respect reciproc dă tonul și îți lasă clipă de clipă un gust amar. Era ca și cum cineva necunoscut învârtise un comutator și toate asperitățile și bruiajele întâlnirii zilnice cu compatrioții dispăruseră, pentru a face loc unui sunet clar, melodios și atrăgător, al vorbei rostite cu politețe. Cei care nu erau obișnuiți s-o practice, au învățat-o acolo. Carapacea fiecăruia s-a deschis. Da, politețea a fost, în acele zile, barca de salvare în fața politicii și totodată arma letală împotriva ei. Din miezul acestui subit metabolism social, manifestanții au exclamat: „AȚI REUȘIT, NE-AȚI UNIT!“[7] Prin această realcătuire spontană a comunității, reprezentanții politici au fost profund delegitimați de corpul social, iar gesturile lor ulterioare, de menținere pe poziție, în ciuda pierderii credibilității, n-au făcut decât să întărească sentimentul de unitate. Cineva a spus asta cât se poate de succint, cu umorul de rigoare: „DRAGNEA CONNECTING PEOPLE“.

Foarte curând, serile petrecute împreună au devenit pentru zecile de mii de oameni nu doar o obișnuință, ci și o reală nevoie. Au început să vorbească din ce în ce mai mult între ei și să-și mărturisească, cu un zâmbet: „Am devenit dependent. Mă simt mai «acasă» aici decât acasă“. Aveau în fond nevoie să simtă, seară de seară, că acea „altă Românie“ există, că nu e o fantasmă. Gerul, ninsoarea, viscolul și ploaia, toate au conspirat, pe deasupra capetelor și pancartelor lor, ca solidaritatea să atingă cote nemaivăzute, ca fiecare gest îndreptat către ceilalți (ceaiul fierbinte din termos, covrigii aburinzi abia scoși din rucsac) să facă atmosfera din jur irezistibil de plăcută. Politețea se transforma pe nesimțite în afecțiune. „Celălalt“ a devenit seamănul. Am putea spune, fără a exagera deloc, că tocmai din această irezistibilă atracție umană s-a născut mișcarea #rezist. De la un moment încolo, n-a mai fost doar o formă de protest, ci de afirmare a unui model conviețuire care se cerea păstrat, consolidat, propagat.

Tablele legii pe Facebook

Zgomot de piatră sfărâmată, trântită la pământ, s-a auzit deseori în decursul istoriei. Reverberația lui poate că mai există undeva în miezul pământului și, dacă am avea urechi să auzim, am putea probabil să-l percepem. Căci nu de puține ori, și nici prea departe în timp, s-a întâmplat ca principii, valori, reguli, legi să fie „trântite la pământ“. Atunci când Moise, după ce a grăit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, a coborât purtând în mâini cele două table ale legii, „scrise pe amândouă părțile lor“, a văzut poporul iudeu ieșit din Egipt cum juca și petrecea în preajma vițelului de aur, a auzit „glas de oameni beți“. În fața acestui spectacol, „aprinzându-se de mânie, a aruncat din mâinile sale cele două table și le-a sfărâmat sub munte“. Povestea biblică ne spune că „tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu și scrierea era scrierea lui Dumnezeu, săpată pe table“[8] și că, odată sfărâmate, s-a pierdut originalul absolut, pe care Moise a trebuit să-l refacă cu mâna lui, după dictarea binevoitoare a unui Dumnezeu iertător. Tâlcul poveștii este desigur că, în istorie, nimic nu ne este dat „de-a gata“ și definitiv, atunci când este vorba de valori, de „ceea ce este mai înalt“ (cum le numea Wittgenstein[9]). Periodic, ne desprindem de înălțimi și cădem în gol.

Știm însă că pe tablele legii stătea scris: „să nu furi!“. Porunca reapare acum, rescrisă pe o bucată de carton, deasupra capetelor unui grup de tineri din Piața Victoriei, cu mențiunea „#8, Exodul, 20:15“[10]. Tânărul care-l ține în mână l-a scris probabil cu markerul pe masa din bucătărie, în graba de dinaintea plecării împreună cu prietenii în oraș, „la protest“, dar nu a omis să indice proveniența vorbei (înlocuind de asemenea cuvântul „poruncă“ cu semnul de hashtag, #). Iată așadar că vorba aceasta, care a stat cândva scrisă în piatră, își află acum un nou suport, de vreme ce fusese ștearsă din textul (cu putere de lege) al Ordonanței 13. În loc să dispară și să fie uitată, a revenit aici, ca ceva care, la propriu, stă peste capetele oamenilor, ca ceva „mai înalt“ decât ei.

Din aburii prezenței fizice, în frig, a zeci de mii de tineri, s-au recompus valori perene. Iar acesta e semnul clar că, la început de an 2017 (o clipă care pare că a devenit istorie imediat ce am trăit-o), comunitatea românească a cunoscut o resetare din fundament în privința lucrurilor care trebuie să primeze. S-au scris pe Facebook, în acele zile, nenumărate manifeste, s-au scris adevărate fraze de decalog, ca și cum ele cereau acum să se reîntrupeze din trăiri, din emoții, din convingeri. O postare din data de 2 februarie, scrisă la cald, pare descinsă de pe Muntele Sinai.

Cine dintre oamenii României de azi nu ar fi de acord că aceste îndemnuri, izvorâte din cea mai fierbinte bună-credință, nu sunt de urmat? Că nu sunt fundamental corecte? Dar atunci, de ce e nevoie să fie rescrise? Cum se face că le-am putut „uita“? Cine le-a călcat în picioare? Și prin ce miracol revin și se rescriu mereu aceste „table ale legii“? Răspunsul îl oferă chiar conjunctura, pe care textul unei pancarte îl rezumă cât se poate de succint: „BUN VENIT ÎN ROMÂNIA, UNDE S-A LEGALIZAT HOȚIA“. Urmând logica dezincriminării prin lege a unui act de furt (abuzul în serviciu), cu scopul a găsi portița legală de scăpare în fața unor investigații concrete, i. e. pentru a scăpa pe cineva anume de consecințele aplicării legii, guvernul n-a putut totuși să modifice, prin ordonanță, și bunul-simț. Doar l-a lovit și l-a vătămat. Conjunctura n-a făcut decât să-i provoace pe oamenii obișnuiți, care aveau legea nescrisă „în ei“, să o repună pe cartonul pancartei și să o ridice deasupra capului. Acest gest echivala în fond cu recuperarea verticalității proprii: „DACĂ PENTRU A TRĂI TREBUIE SĂ TE TÂRĂȘTI, RIDICĂ-TE ȘI MORI!“.

Românii și-au adus dintr-o dată aminte de precepte care au stat dintotdeauna la baza creării comunităților omenești și le-au enunțat cu voce tare. Au accesat astfel o memorie ancestrală și, făcând acest efort de profundă rememorare, și-au adus totodată aminte de cei care, nu demult, au ieșit din viață călcând prin flăcări și care, simbolic, nu aveau cum să nu fie prezenți acum: „CÂND NE NUMĂRAȚI, ADUNAȚI + 64 #COLECTIV“. Dar și-au amintit și de momentul de debut al epocii în care au trăit până acum, de momentul inițial al democrației românești de după ᾽89, când suspendarea de reguli devenise regulă. Și au constatat: „M-AM CULCAT ÎN 2017 ȘI M-AM SCULAT ÎN 1989“. Au constatat că fuseseră dintr-odată întorși din drum, dintr-un drum care desigur că nu a avut un parcurs lent, dar care fusese totuși un drum. Iar atunci și-au adus aminte și de ceea ce n-ar fi trebuit cu nici un preț să uite: de acel cimitir cu cruci albe de marmură, care naște atâtea semne de întrebare. Și au mărturisit: „PE STRĂZI REZIST / NOPȚILOR RECI / ÎN GÂND CU CEI CE N-AU MAI PRINS / ANII ҆90“. Cinismul legiferării pe ascuns, cu care erau contemporani, le-a amintit de cinismului celor ce, într-un moment crucial, au avut în mâini frâiele istoriei noastre și nu s-au sfiit să-i pună ca piatră de temelie crima. Așa au câștigat comuniștii partida…

Încotro?

Protestele recente din România au făcut înconjurul lumii. Mesajul lor s-a transmis în afara țării cu o extraordinară ușurință și claritate, fără nici un fel de echivoc: nimeni nu s-a îndoit că descinderea în stradă a unui număr atât de mare de oameni are loc în virtutea unor deziderate care privesc întregul corp social. „Revoluția luminii“ din seara zilei de 5 februarie a stârnit uimire, admirație, respect[11]. A servit totodată ca model altor câteva țări, unde au avut loc, recent, manifestări similare. Articole în presa internațională au celebrat zi de zi, săptămână de săptămână, prezența simbolică a cetățenilor români pe străzi și în Piața Victoriei, unde reporteri din toată lumea au sosit ca să ia pulsul unui eveniment excepțional.

Pe 22 martie a avut loc, în comisia LIBE a Parlamentului European, o dezbatere despre situația actuală din România, la care au fost prezenți mai mulți protestatari din București, Timișoara și Cluj[12]. După dezbatere, tinerii au purtat discuții cu europarlamentari din mai multe țări. Au descoperit că politicienii europeni erau la curent cu situația din țara lor și că au fost întâmpinați nu doar cu simpatie, ci și cu atașament nedisimulat, spunându-li-se adesea, în loc de bun venit, „suntem mândri de voi!“ Ambasadorul Republicii Federale Germania la București a declarat în acele zile că multe țări europene și-ar dori să aibă asemenea cetățeni, sensibili la destinul comunității lor. „Mișcarea #rezist“ a fost așa-zicând omologată, recunoscută ca manifestare legitimă și plenară a cetățenilor unei țări.

Între timp, ea aproape că s-a permanentizat. Nu mai avem, ce-i drept, protestele masive de stradă, demne să apară pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, ci un protest „la foc mic“, seară de seară, care împlinește 80 de zile! Piața Victoriei este vizitată în continuare de oameni îngrijorați, neresemnați! Iar ei nu sunt singurii cetățeni îngrijorați ai acestei țări, ci doar acei care văd în prezența lor fizică acolo modalitatea cea mai eficientă de a transmite un semnal. Cui anume? Cine ar trebui să-l primească, să-l descifreze, eventual să răspundă?

Pot fi create toate aparențele funcționării calme și lente a unui stat de drept, pot fi trase obloanele tăcerii într-o instituție, poate fi pus degetul pe buze cu privire la o temă sau alta din spațiul public, pot fi date declarații ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nu s-ar întâmpla de fapt, însă tectonica socială rămâne tensionată. Opțiunea de a miza efectiv pe lipsa de dialog, de a nu oferi mediere, de a nu comunica decât spre a informa cu privire la propriile decizii, acestea sunt singurele gesturi de răspuns până în prezent. Sunt ele de ajuns? Răspunsul vine de la sine.

La conferința de presă organizată la Bruxelles, tinerii protestatari au fost întrebați, printre altele, ce va urma protestelor, ce au de gând să facă în continuare. Se va crea oare un partid politic, menit să reprezinte mișcarea #rezist? Sau, dimpotrivă, se vor concentra pe activismul civic? Semnificativ este faptul că ambele variante și-au găsit adepți: unii se gândesc la implicare în forma politicului, alții la activitate civică din ce în ce mai articulată, mai organizată, mai eficientă. Impresia pe care au lăsat-o este că, în orice caz, nimeni dintre ei nu consideră încheiată partida și nu se va întoarce în turnul lui de fildeș. Ceea ce i-a unit la un moment dat pare să reziste, să-i țină alături, preocupați, atenți, interesați de soarta țării în care trăiesc.

Nu știm dacă și când va apărea, pe scena politică, un nou partid, inițiat de participanții la protestele din iarnă. Însă dovada că spiritul acelor zile nu s-a stins, că implicarea civică rămâne de imediată actualitate o reprezintă, iată, festivalul ProFest, anunțat pentru luna august. Scopul său este să-i adune laolaltă pe activiștii din toată țara, spre a se cunoaște și spre a-și împărtăși experiența. Spre a se pregăti pentru „meseria de cetățean“. Sintagma aceasta, pronunțată de Gabriel Liiceanu în discursul său din Parlamentul European, a fost preluată în mod firesc de tinerii implicați în proiecte civice, a căror axiomă de supraviețuire a devenit: „Fiecare dintre noi are dreptul și obligația morală de a-și exercita meseria de cetățean!“ Ei bine, către această „meserie de cetățean“ par să se îndrepte din ce în ce mai mulți. Iar aceasta este adevăratul și autenticul câștig al iernii geroase care a trecut: atenția și îngrijorarea celor câțiva care, în noaptea de 31 ianuarie, tremurau pe trotuarul de lângă guvern tinde să se profesionalizeze, să nu mai fie doar ocazională, ci să devină permanentă. Din ce în ce mai mulți spun acum „NE PASĂ“, din ce în ce mai mulți spun acum „VĂ VEDEM“.

NOTE _________________________


[1] Voi cita în text (între paranteze) textele pancartelor de la protestele începutului de an 2017 din volumul #REZIST. Proteste împotriva OUG 13/2017, Curtea Veche Publishing, București 2017, și online pe pagina înstradă.ro.

[2]Adevărul.ro: „«Noaptea, ca hoții». Filmul complet al protestelor de aseară“. (Durata: 8:42 min.)

[3] Faptul că „marxismul este o doctrină care legitimează violența și îndeamnă la asasinat“ poate fi documentat atât cu afirmații ale lui Marx, cât și cu fragmente din Manifestul Partidului Comunist, dar și prin afirmații explicite ale lui Lenin. (Cf. Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, O idee care ne sucește mințile, Humanitas, p. 28 și urm.)

[4] S.Y. Agnon, Tâlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice, traducere din ebraică și note de Gheorghe Miletineanu, Humanitas, București, 2016, p. 250.

[5] https://www.youtube.com/watch?v=oi5Im5mciJI, 2004.

[6] Vorba aceasta, devenită între timp anonimă, îi aparține de fapt lui Constantin Noica.

[7] Cf. volumul #Rezist, p. 38 (fotografie de Cristian Vasile). O versiune care a circulat de asemenea în acele zile specula creativ ambiguitățile ortografice: „#neam unit!“.

[8] Ieșirea, cap. 32.

[9] Expresie recurentă din Tractatus logico-philosophicus, prin care Wittgenstein se referă la valori și, implicit, la însemnătatea lor în viața oamenilor.

[10] Cf. volumul #Rezist, p. 95 (fotografie de Cristian Panțuș).

[11] Filmul lui Alex Damian din 6 februarie, Protests in Romania, ilustrează intensitatea acelei seri. Harta protestelor din țară și din străinătate ne dau o idee mai clară despre amploarea lor.

[12] O relatare acurată și completă a momentului dezbaterii din Parlamentul European a fost semnată de Brândușa Armanca, într-un articol publicat pe www.justitiecurata.ro, cu titlul O dezbatere la Bruxelles la lumina zilei despre justiția în România.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. bugsy spune:

    “vorba #rezist” a aparut in cadrul miscarilor anti Trump din US. http://mashable.com/2017/02/02/resist-hashtag-trump-america/#ht2_ff5HtqqI

  2. victor L spune:

    “Setul de 17 valori” intocmit de Stefan YO se rezuma scurt: haideti sa mergem la vot sa vedem citi sintem si ce vrem. Adica punctul 16.
    Problema cu #rezist“mi se pare asa: am chefuit in timp ce apele rupeau digul, iar mai apoi ne laudam ca rezistam puhoiului. Nu e niciun merit. Ci reparam ce am lasat sa se strice sub ochii nostri.
    Faptul ca in ceasul al doisprezecelea ne trezim si ne impotrivim, poate ca e benefic, dar nu si suficient.
    NB,
    nu dispretuiti “stirbii”.

  3. Kurt spune:

    S-a realizat mult în țară după 1989. România e liberă, parteneră în UE28, NATO, ONU. Deosebirile 1989 si 2017 sunt enorme. La prima vedere putem crede … au trecut ani lumină. Generatia Internet – Google- Smartfone e conectată UP TO DATE cu patrimoniul universal în cultură, artă, știință, muzică, film, etc. Ruptura 1989- 2017 e mai mult decît schimbul generațiilor. Buchmesse Leipzig 2018 & președinția 2019 UE27. Ce lipsește cel mai mult 2017?

    … „…. „Fiecare dintre noi are dreptul și obligația morală de a-și exercita meseria de cetățean!“ Ei bine, către această „meserie de cetățean“ par să se îndrepte din ce în ce mai mulți. Iar aceasta este adevăratul și autenticul câștig al iernii geroase care a trecut … „…..

    Prezentarea autorei demaschează & acuză acel „monstru rece” & „statul național UNITAR centralizat” după cum relatează jurnalistul francez Peter Scholl Latour în interviu TV. Monstrul rece & statul nu ține cont de „sentimentul de fericire individuală” al locuitorilor țării, e de prea multe ori nemilos cu cetățenii proprii cum a dovedit P.S. Latour (luptător francez în Vietnam, corespondent în orientul apropiat, a avertizat de mult timp occidentul în privința … pericolului extremist islamic.. ). Tara proprie ca „monstru rece de la București”.. !..

    A rămas mult de făcut, de schimbat …. O democrație poate eșua…. Libertatea poate deveni dezamăgitoare, nefertilă ….. ?

    Textul de față dă dovadă de căutarea reușită a normalității în țară, o normalitate nouă mult așteptată, de trei generații….

    … „ … Din păcate, noi, românii, nu am avut parte în același an 1989 de o „victorie pașnică“. Copii și tineri care s-ar fi putut regăsi în astfel de fotografii se află acum într-un cimitir înființat ad-hoc la acel moment și care, căzut în uitare, dă astăzi numele unei stații de metrou din București: „Eroii Revoluției“. .. … Tocmai de aceea, decembrie 1989 nu numai că n-a fost pentru români o „victorie pașnică“, dar n-a fost nici măcar o victorie!. „…..

    Mulți au păzit ambasada de la Bonn înainte de 22/ 23.12.1989 în mod simbolic & din solidaritate cu Timișoara 16.12 – 22.12.1989, mulți dintre cetățenii români aflați în decembrie 1989 în RFG ( au demascat parodia lui Doru Braia, candidat la președinție?, etc). Spiritul civic renăscut în decembrie 1989 s-a dezlănțuit miraculos, nu a adormit. Un continent s-a mirat & bucurat, a apaludat în ianuarie 2017 PRO România. Simpatia vecinilor & partenerilor în UE27 e un cadou valoros. Solidaritatea lor în nici un caz nu trebuie pierdută sau dezamagită: You’ll Never Walk Alone!

    …. „ … confirmă din plin spusa lui John Milton, invocată acum de protestatari: „CORUPȚIA, PE TIMP DE PACE, DISTRUGE MAI MULT DECÂT DISTRUGE UN RĂZBOI“. De observat totodată că lupta anticorupție s-a dus și se duce și acum nu împotriva unor cazuri izolate, ci împotriva unor întregi „triburi“ de făptuitori, întrețesuți prin faptele lor. Sunt atât de mulți, … „…..

    Cunosc budgetarii, angagații & dependenții de instituțiile & budgeturile statului ca tînăr inginer stagiar, în anii naționalcomunismului autohton specific. A fost un șoc și o mare dezamăgire. Cum e azi? In nici un caz părinții de ieri, de azi și de mîine nu doresc & acceptă voluntar ca copii lor să fie loviți & șantajați, să fie permanent în pericol, să fie uciși. Decembrie 1989, targedia de la colectiv ….. realitatea românească tristă, apăsătoare de prea mult timp …. cum e atent descrisă în textul de față.

    …. „ …. Simțind că se prăbușește o țară, la fel de iminent precum un avion, toți acești tineri au simțit că plutește în aer un pericol și ceva din ei s-a activat. Trăiau deja de mult timp într-o țară unde le era indus gândul plecării „afară“, iar ei puteau desigur să-și spună, sub impactul evenimentelor: „Acuma chiar plec!“. Însă impulsul a fost, se vede bine, tocmai cel contrar, de a rămâne aici și de a opune rezistență, de a nu mai urma calea bătută a întoarcerii spatelui și a fugii către țări în care normalitatea este garantată…. „…..

    Tinerii sunt viitorul țării. Brain drain pînă cînd? E ingrozitor de reamintit ce a distrus & a exterminat acest „monstru rece de la București & statul național UNITAR centralizat”, cum au fost acuzate de P.S. Latour statele naționale în repetate rînduri.

    Prea mult timp 1939- 1989 a lipsit dezbaterea liberă in spațiul public românesc. Vidul în sfera publică românească în 50 de ani de dictatură autohtonă a „întunecat vederea”…. Pîna azi sunt folosite în mod abuziv citate din secolul 19 ale poetului „național” M. E. împotriva….. ”străinului” K.W. Iohannis (Ponta și în publicații PSDiste recente). Un neromân nu va înțelege niciodata pe români….

    … „ … câțiva tineri dintr-o țară europeană stăteau de veghe lângă clădirea guvernului, cuprinși de îngrijorare: nu cumva intențiile din ultimele săptămâni de a mutila legea urmau să fie puse în practică pe ascuns, odată cu căderea întunericului?
    … „…..

    Increderea cîștigată pe stradă în ianuarie 2017 e o victorie. Increderea în celălalt de pe stradă, în cetățenii țării care spun în public NU & „#rezist“ a lipsit atît de mult timp 1939 – 1989 / 1990 -2016.

    Sunt multe de spus 2017, ar fi mult de scris (… epurarea etnică 1939- 1989 și eliminarea & exterminare a 1,5 milione de cetățeni / vînzarea cetățenilor evrei, sași, șvabi pentru dolari în naționalcomunismul ceaușist….. lipsește amintirea & dezbaterea publică pînă azi… locul unde nu s-a întîmplat nimic…? …). Mă deranjează și mă îngrijorează folosirea vocabularului uzat și deformat 1939 – 1989 de unele medii& politicieni pînă azi. In 27 de ani de democrație „originală” (.. „academicienii” . .. .. identitate… pericol. .. pedepse!?…) „ cu umbre care nu sunt v-au întunecat vederea” nu au dispărut. Mă refer la denumiri: popor & națiune. In sens politic statul ca NATIUNE se bazează, se fromează din cetățenii, din locuitorii țării. Popor folosit de „monstrul rece de la București” pînă azi cu semnificația secolelor 19 & 20: originea etnică & sanguină, religia ortodoxă, limba, protocronismul (…. legionarii ortodoxi interbelici, naționalcomuniștii etniciști, pînă azi… ).

    E momentul să ne readucem în amintire & în dezbateri Declaratia de la Alba Iulia 1918. Un concept promițător, modern și inspirat. De ce a fost neglijat, înlăturat 1923 și transformat în contradictoriu? Ce se aniversează 1918- 2018?
    Sperăm în mai bine….

  4. Cris spune:

    Si totusi ce ar trebui sa facem, de unde sa pornim catre o lume mai buna?

    Propun ca punct de start ORGANISMUL NAŢIONAL DE ACREDITARE – RENAR… dupa parerea mea daca de legi nu vor sa asculte atunci vor fi dati afara de audit?
    Pentru inceput sa ne spuna cine acrediteaza RENAR-ul!

  5. MariS spune:

    Da, frumos şi binevenit articolul. Cred că simbolul „#rezist“ e declanşatorul renaşterii noastre drept cetăţeni responsabili. Lista de valori propusă de un participant e perfect valabilă şi ar trebui pusă la baza acestei renaşteri. Văpaia marilor proteste din februarie s-a transformat acum în “flacără de veghe”.
    Nu cred în transformarea mişcării în partid politic. Ea poate rămâne la nivel de mişcare cu rol de “trezire”. Clasa politică trebuie să simtă suflul forţei ei în spate şi să aibe clar în vedere valorile pe care se sprijină.

  6. Giani spune:

    Nu stiu de ce am impresia ca faceti o confuzie in legatura cu filmul documentar pe care il folositi ca exemplu in text. Cred ca vreti sa trimiteti catre filmul “Kapitalism, reteta noastra secreta” atunci cand faceti referire la clica comunista care s-a perpetuat dupa revolutie, film regizat tot de Alexandru Solomon, si nu la “Marele jaf comunist”. https://youtu.be/oi5Im5mciJI

    Nota editor: Intr-adevar a fost o confuzie. Am corectat.Va multumim pentru semnalare.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Cioaba


Catalin Cioaba

cercetător postdoctoral, Universitatea Bucureşti A absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Filosofie la Universitatea Bucureşti, unde a obţinut doctoratul în anul 200... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)