Home » Opinie »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

De la jocul de șah la jocul de table O privire asupra României din perspectiva ontologiei sociale a lui John Searle

Stefan Butuc octombrie 30, 2018 Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life
7 comentarii 2,604 Vizualizari

Orice s-ar spune, trebuie să admitem ca trăim vremuri interesante! Contemporaneitatea, așa cum este sau cum ar trebui descrisă de fapte, își pierde din ce în ce mai mult sensul. Lumea a evoluat spre o babilonie a înțelesurilor ce merge dincolo de simplele divergențe de opinii în domeniul social, politic și religios, chiar dincolo de ideologiile pe care le-am numi clasice precum cele marxiste, fasciste, social-democrate sau conservatoare. Avem de-a face cu o maladie socială, ale cărei simptome le constatăm zilnic, dar pe care nu o putem identifica, în afară de aspectele clinice menționate mai sus. Fenomenul știrilor false, al intoxicărilor, al zvonurilor și vânătorilor de vrăjitoare nu este nou. Toate acestea sunt însă amplificate astăzi de rețelele de socializare, de posturile de radio și televiziune cu dedicație politică, de crizele economice profunde, declanșate deseori de eșecul politicienilor în a-și înțelege rolul în societate, fie din incompetență pură, fie dintr-un cinism bine condimentat cu lichelism. După sfârșitul Războiului Rece, în ciuda promisiunilor unei configurații globale prospere și a unei perene societăți deschise, am evoluat imprevizibil către o lume a conflictelor între foști adversari sau chiar aliați, pe baza unor platforme politice ce păreau, nu demult, total incompatibile. Vechii comuniști devin conservatori, susținuți cu entuziasm de varii segmente ale clerului (ortodox și nu numai), în lupta împotriva decadenței și extremelor promovate de societățile liberale, în timp ce tinerii născuți la începutul acestui mileniu cochetează senin cu vechi ideologii marxiste sau troțchiste, cu idei reciclate după ce în prealabil au fost spălate precum niște moaște post-postmoderne de nenorocirile și suferințele pe care le-au provocat în secolul 20.

Am putea spune că dialogul social se petrece – sau, mai bine zis, nu se petrece – în vidul creat de lumi paralele imaginare: un dialog al surzilor în mijlocul strigătelor unor victime reale. Conceptul de „stat paralel“ în Romania nu este decât un simptom ale acestei dedublări schizofrenice a structurii de bază a societății, o lobotomie virtuală, operată insidios asupra conștiinței colective.

Ajunși în acest punct de perplexitate, aș propune să ne oprim, pentru a încerca o desțelenire teoretică, o înțelegere a modului de formare și funcționare a societății umane, ajutându-ne de conceptele și constructele filosofice ale profesorului american John Searle[1]. Sperăm ca o trecere, inevitabil sumară, prin filosofia sa ne va furniza instrumentarul necesar pentru o înțelegere mai profundă a contemporaneității românești. În concepția lui Searle, societatea umană, în ciuda complexității ei, se poate reduce la numai câteva principii.

Societatea umană, spune Searle, a fost și este posibilă datorită capacității minții umane de a crea atribute sociale (status functions), capacitatea de a acorda funcții sau atribuții unor obiecte sau persoane atunci când acestea nu pot îndeplini funcțiile sau atribuțiile în virtutea structurii lor fizice sau a unor alte proprietăți de natură intrinsecă. Acest statut special necesită însă o recunoaștere colectivă din partea societății, în absența căreia funcția obiectului (sau a persoanei) devine neviabilă. Searle se folosește aici de câteva exemple, cum ar fi cel al unui președinte de stat al cărui statut nu este în mod necesar legat de persoana fizică ce întruchipează la un anumit moment acest rol social. Acest personaj uman se identifică la nivelul conștiinței colective cu președintele statului, atât din punct de vedere al autorității sociale, cât și din perspectiva obligațiilor deontologice. Un alt exemplu la îndemână este cel al unei bancnote, care în absența unei recunoașteri colective nu reprezintă decât un obiect de pânză sau de hârtie, fără nici o semnificație deosebită la nivel colectiv. Să ne amintim de pildă de bancnotele emise de state acum defuncte, a căror valoare se reduce poate la interesul unor colecționari de asemenea artefacte. Aceste atribute nu pot deci exista în absența unei recunoașteri colective, a unei intenționalități colective, așa cum o numește Searle.

Ca o paranteză,  să ne oprim asupra conceptului de intenționalitate, așa cum este el întâlnit în domeniul filosofiei minții. Intenționalitatea reprezintă capacitatea minții de a fi orientată către ceva, de a avea un conținut. Conform lui Searle, ea poate fi divizată în două componente: starea intențională sau psihologică și conținutul propozițional, cele două componente fiind aduse împreună folosind notația S(p), unde S reprezintă o stare psihologică (e.g. teamă, speranță, credință, dorință etc.) iar p conținutul propozițional ce se referă la obiecte sau stări de fapt, existente în cazul credințelor sau convingerilor ori numai presupuse ca existente într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat în cazul dorințelor sau intențiilor.

Prin definiție însă, intenționalitatea nu poate fi întâlnită primordial decât la nivel individual. Trecerea de la intenționalitatea individuală la intenționalitatea colectivă nu se poate face decât prin intermediul colaborării sociale spre un țel comun. Ne putem imagina de exemplu o vânătoare colectivă într-o societate primitivă, în cadrul căreia fiecare membru acționează la modul individual pentru atingerea țelului comun, acela de a prinde vânatul. Am putea spune că intenționalitatea colectivă este echivalentă cu coagularea intenționalităților individuale în jurul unui scop comun.

Colectivul sau societatea trebuie însă să accepte sau măcar să recunoască aceste roluri sau funcții sociale atribuite unor obiecte sau persoane. Aceste roluri sunt de asemenea importante pentru încărcătura lor deontică (deontic powers), pentru că ele oferă drepturi, obligații, puteri de decizie etc. și în același timp constituie liantul necesar pentru buna funcționare a societății. Conceptul de proprietate, de exemplu, implică anumite drepturi, pentru cei care au în posesie un titlu de proprietate, cât și limite și restricții pentru ceilalți membrii ai societății. Obligațiile deontologice impuse asupra politicienilor aflați în roluri importante de conducere derivă din însuși statutul ontologic social al acestor funcții. Puterea unui prim-ministru, spre exemplu, derivă în mare parte din deciziile pe care nu le ia, în ciuda drepturilor de a acționa, în anumite situații într-un mod autoritar, folosindu-se de aparatul represiv aflat la dispoziție.

Prin prisma acestui aparat conceptual propus de Searle, ne putem acum apleca asupra societății românești încercând să identificăm câteva dintre etapele construirii intenționalității colective a poporului român, altfel spus a ceea ce înseamnă a te identifica cu națiunea română. Putem vorbi oare, în cazul societății românești, de o intenționalitate colectivă? Care este liantul care la acest moment coagulează societatea românească? Să ne gândim că formarea oricărei națiuni repetă la o scară mult mai mică „păcatul originar“ al formării societății umane în genere. Noi ne-am format ca națiune modernă relativ târziu, după o lungă perioadă de lâncezeală la marginea istoriei. Și totuși, această formare a României moderne s-a realizat într-un mod spectaculos de rapid, pe baza unor reguli constitutive (constitutive rules) impuse de o minoritate având drept scop (sau pentru a fi consecvenți: intenționalitate colectivă) constituirea unei Românii moderne. Menționăm că regulile constitutive nu impun numai niște reguli (organizare statală, drepturi politice etc.), dar în același timp întemeiază, constituie însuși sistemul (în acest caz statul) coordonat de aceleași reguli. A stabili regulile de funcționare ale unei monarhii constituționale este echivalent cu a crea un regat, în acest caz Regatul României. Acesta este, vom spune, folosind din nou filosofia lui Searle, un fapt instituțional ce nu poate exista decât în cadrul unor instituții umane, adică al unui sistem de reguli constitutive. Odată statul format, cu un sistem de instituții coerent, dezvoltarea României s-a produs organic ca rezultat al unui proiect de țară al intenționalității colective. Vom numi acest caz particular de intenționalitate colectivă Națiunea Română. Am putea spune ca Națiunea Română și-a continuat extinderea teritorială cu mult succes până acum 100 de ani, iar cea lăuntrică, organică, până aproape de începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Dezastrul a venit abia după terminarea războiului, odată cu instaurarea comunismului. Acest nou sistem nu a putut fi impus decât prin desființarea majorității regulilor constitutive ce au stat la baza constituirii României ca stat. Iar pentru că regulile constitutive sunt create și menținute de o intenționalitate colectivă, adică de o sumă de indivizi cu un scop comun, eliminarea fizică a celor care s-au identificat cel mai mult cu proiectul de țară s-a impus ca fiind necesară. Crimele anilor 50 nu sunt decât rezultatul acestei necesități de a schimba regulile constitutive cu alte reguli, prin eliminarea continuatorilor celor care au stat la baza întemeierii statului roman modern. În scrierile sale, John Searle folosește adesea jocul de șah ca exemplu de reguli care se constituie prin însuși faptul de a fi create, regulile reprezentând jocul de șah în sine. Nu putem schimba regulile șahului fără a pierde însuși conceptul de joc de șah. Să ne imaginăm schimbarea regulilor jocului de șah cu cele ale jocului de table. Este evident ca piesele de șah nu sunt adecvate pentru noul joc, în consecință ele sunt eliminate cu piese noi, potrivite jocului de table. În cazul comuniștilor, piesele de șah n-au fost numai schimbate, dar chiar distruse, iar prin schimbarea regulilor constitutive s-a pierdut însuși conceptul de România. România comunistă a continuat să se cheme România, însă ontologic, la nivelul conștiinței umane, societatea a devenit una total diferită.

Prin Revoluția din 1989 s-a încercat procesul invers, de recuperare a vechiului proiect social, însă intenționalitatea colectivă nu avea cum să funcționeze. Încercam să reconstituim vechiul proiect, în lipsa unei intenționalități colective care să instituie vechile reguli constitutive, adică încercăm să jucăm șah cu rondelele folosite în jocul de table. Metafora cred că ne ajută. Ne vom cere scuze amatorilor de table, amintindu-le că scopul acestei comparații nu este cel de-a demonstra superioritatea șahului asupra tablelor. Însă într-un joc atât de complex cum este șahul, varietatea rolurilor, a regulilor diferite impuse pieselor, de la regină sau rege la simplii pioni, nu poate fi înlocuită cu uniformitatea rondelelor din jocul de table. Faptul ca societatea românească continuă să orbecăie prin tranziție după 28 de ani poate fi explicat la modul metaforic prin tocmai acest fapt. Există de asemenea fenomenul fragmentării intenționalității colective având ca rezultat confuzia în ceea ce privește încărcătura deontică a atributelor sau funcțiilor sociale. Aceasta confuzie sau relativism social duce de cele mai multe ori la fenomenul mundan al corupției. Vedem de exemplu în societatea românească o reevaluare a obligațiilor funcționarilor publici, cu reinterpretarea noțiunii de abuz în serviciu. În general însă deturnarea caracterului deontologic al funcțiilor sociale echivalează cu dinamitarea fundamentelor societății, ducând, în cazuri extreme, la disoluția statului și instaurarea anarhiei. Cazul Venezuelei e reprezentativ. În ce măsură România va reuși să reziste tendințelor entropice de distrugere a structurii logice a fundamentelor statului inițiate de cei ce nu se identifică cu proiectul de țară originar, cel al creatorilor României moderne, rămâne însă de văzut. Semnalele sunt însă îngrijorătoare. Eroziunea funcțiilor sociale la nivel politic prin alegerea unor persoane neadecvate cerințelor deontologice ale acestor atribute, combinată cu lipsa unui proiect de țară la care să adere majoritatea conștiinței colective a nației române ne obligă să încheiem aceste rânduri într-o nota pesimistă. În lipsa alternativelor politice viabile, speranța nu pare a veni decât din partea celor care de câțiva ani își exprimă indignarea în spațiul public. Deși acestei mișcări de rezistenta îi lipsește în aparență coeziunea necesară succesului în plan politic, pe termen lung nădăjduim ca ea va fi nucleul din care vor apărea sau renaște grupări politice capabile să readucă Romania pe un curs istoric firesc. Între timp sperăm că discuțiile legate de ontologia socială precum și de principiile de bază ce o definesc vor continua și în spațiul românesc. John Searle este un punct de plecare, nu numai în ceea ce privește conceptele discutate mai sus. Ne referim aici la problemele legate de regulile constitutive, dar și la declarațiile „performative“ (perfomative utterances), adică la acele declarații al căror conținut propozițional, descriind realitatea, schimbă în același timp aceeași realitate socială pe care o descrie. Neînțelegerea importanței acestor declarații în funcționarea coerentă a spațiului social de către unele persoanele cu funcții sociale cheie în societate – precum șefii guvernului, membrii parlamentului, clerul și aparatul judecătoresc –  este încă o sursa a babiloniei menționate la începutul acestui articol.

Încheiem aici cu un citat din primul capitol al cărții profesorului Searle, Making the Social World: …rezultă astfel că societatea are o structură logică (conceptuală, propozițională), structură care admite și chiar necesită o analiză logică[2]. Nu putem decât spera că rațiunea și logica își vor face din nou apariția în spațiul public românesc. Și, mai presus de orice, bunul simț.

NOTE_______________

[1] John R. Searle, Making of The Social World-The Structure of Human Civilization, Oxford University Press, 2009

[2]-John R. Searle, § 6 * ”…it turns out that society has a logical (conceptual, propositional) structure that admits of, indeed requires, logical analysis.”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Pilgrim spune:

    Doamne, ce mare deosebire între acest minunat eseu și nebuloasa Ficțiune ( doar F, nu SF ) a d-lui Costin Damasaru, Sacrificarea ritualica…,din Contributors, 28.10.2018, ambele tratând aceeași tema!! Sunt matematician și-mi place claritatea nu ceatza. Am savurat încercarea de formalizare: S(p) a prof. J. R. Seatle și voi încerca sa-i cartea. Mulțumesc d-le Ștefan Butuc!!

    • Stefan Butuc spune:

      Multumesc pentru aprecierile pozitive in privinta articolului. Va recomand cartea lui J. Searle, “Mind, Language and Society”. Cartea cuprinde la un mod condensat principalele idei ale autorului in privinta filosofiei limbajului, filosofiei mintii si ontologiei sociale.

  2. Consonant spune:

    Am folosit analogia cu jocul de sah si jocul de table in trecutul apropiat in mai multe comentarii la articole de pe acest sit. Eu ii dau insa interpretare usor diferita: penalii vor incerca intotdeauna, si o fac cu mare succes, sa joace sah, iar ceilalati se multumesc sa joace table. Deosebirea este ca in sah, jucat la un nivel bun, ai o strategie pe care o urmaresti, vezi cateva miscari inainte, si te adaptezi/pliezi la/pe miscarile adversarului, pe cand la table dai cu zarul si speri in combinatia norocoasa. Atata timp cat se va juca sah contra table, rezultatele vor fi cele care se vad, adica vor fi catastrofale.

    • Harald spune:

      Jucătorii profesioniști de table nu ”speră” la combinația norocoasă, de cele mai multe ori ei chiar știu ce zar urmează. Asta e mai greu de acceptat în lumea materialist-dialectică în care ne-am format sau în care trăim, dar se întâmplă oricum, indiferent dacă e acceptat sau nu.

  3. stefanita spune:

    “Proiectul de tara originar” a fost unic si irepetabil. Marile obiective ale ultimelor decenii – NATO si UE au fost indeplinite, dar societatea umana la nivel global nu sta pe loc, evolutii, provocari, reasezari au loc permanent. Asteptarile oamenilor sunt altele de la o generatie la alta, iar politica in general (UE) nu a fost capabila sa prevada si sa creeze niste lideri. Depopularea tarii prin plecarea unui nucleu important al populatiei tinere si active, mediocritatea clasei politice, efemeritatea si obiectivele doar pe termene extrem de scurte ale politicienilor, eficacitatea scazuta a actiunilor natiei urmare a celor anterioare, inexistenta unor “intelepti”, lasa acest corp mare al natiunii fara o directie clara. Avem puterea unui autoreglaj, dar va dura si intre timp suntem supusi unor riscuri. In sah trebuie sa ai si rabdare.

    • Stefan Butuc spune:

      Sunt total de acord cu dumneavostra, societatea umana e in continua schimbare, iar orice descriere formala a umanitatii in genere sfarseste prin a fi victima simplificarilor. Sper sa aveti dreptate, iar strategia asteptarii sa dea roade. Asta in masura in care toti sunt de acord si vor sa joace dupa regulile sahului. Altfel asteptarea e in zadar.

  4. feral spune:

    Intr-un fel pervers, formularea unui proiect de tara a ramas in sarcina unei vagi opozitii intelectuale informale. Fireste, Partidul-stat isi are propriile dorinte si chiar planuri pe care le urmareste cu tenacitate iar uneori chiar cu brutalitate, dar in public se multumeste sa mimeze ceea ce aude din partea acestei opozitii care functioneaza ca un furnizor de texte pentru putere. Urmarea de un comic nebun este ca toata lumea vorbeste ca si cum ar fi in opozitie cu exceptia unor rabufniri temperamentale ocazionale ale celor de la putere, gen “facem, pentru ca putem”. Spuneti in text ca “Vechii comuniști devin conservatori…” insa ma tem ca asta inseamna doar ca sensul cuvintelor a devenit mult mai lax si imprecis, nu ca vreunul dintre vechii comunisti romani ar fi aderat realmente la conservatorismul politic. In afara unui limbaj mai bogat, opozitia intelectuala nu a putut sa formuleze ceva mai clar decit “o tara ca afara”, punct de la care viziunea s-a spart in cioburi corespunzand diverselor experiente personale “de afara”. Intr-un fel, si pasoptistii voiau tot o tara ca afara, afara fiind Franta sec XIX. “Afara” de acum, USA si vestul Europei, reprezinta insa un model mult mai confuz, divers si chiar contradictoriu, oricum mult mai greu de adoptat ca proiect de tara prin simpla calchiere.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Stefan Butuc


Stefan Butuc

Ștefan Butuc este de profesie chimist, licențiat al Universității București în 1995 și absolvent de master al Universității din Houston/Texas, în 2003. În ultimele două... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)