Home » Educatie »Opinie »Reactie rapida » Citesti:

Dezastrul școlii românești

Mihai Maci decembrie 6, 2019 Educatie, Opinie, Reactie rapida
30 comentarii 8,622 Vizualizari

O spun cu sinceritate: declaraţiile doamnei Ministru a Educaţiei din ultima vreme – mai ales cele de după aflarea rezultatelor la testările PISA – mi se par întristătoare. Decembriele ne obligă, lucrurile grăite de dânsa seamănă cu faimosele “staţi la locurili voastre”; situaţia e sub control, Ministerul (şi – mai ales – Ministrul) e pe poziţii, dacă nu vă mai putem da încă o sută de lei, mai tăiem ceva hârtii şi, în cincinalul ce vine, trecem pe “creativitate şi inovaţie”. Acestea nu sunt doar “vorbe,vorbe, vorbe”, ci vorbe cinice, menite a ne arăta – încă odată – că Ministerul e cel cu “performanţele”, iar elevii şi profesorii lor cei ce-şi vor târî mai departe neajunsurile şi problemele. “Accentul la aceste evaluări internaţionale nu cade neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe aplicarea cunoştinţelor în situaţii concrete de viaţă” – spune doamna Ministru. Însă, iertat să fiu, la ce sunt bune acele cunoştinţe care nu se întrupează în cotidianul vieţilor noastre? Ar trebui – că tot suntem la-nceput de decembrie – să ne mândrim cu faptul că pe noi şcoala ne îndobitoceşte doar cu lucruri care nu folosesc la nimic? Că – precum fabricile lui Ceauşescu – produce doar “pe stoc” şi nu pentru piaţă? Mă gândesc că doamna Anisie, dac-ar fi fost ministru în alte vremuri, ne-ar fi explicat – “pătrunsă de fiorul marilor realizări” – că avem o producţie debordantă, că “tonele de oţel pe cap de locuitor” sunt mult mai importante decât frigul şi foamea din casele oamenilor. Şi că doar nişte străini din aceştia, de prin PISA lor, fac atâta caz de foloasele concrete, “în situaţii de viaţă”, ale industriei noastre.

Mai recent, doamna Ministru – în deschiderea conferinţei al cărei acrostih e CRED (într-adevăr, vorba lui Umberto Eco: “În ce cred cei care nu mai cred?”) – ne-a repetat sintagma ce pare a-i ţine loc de orice viziune efectivă asupra viitorului şcolii: “educaţia centrată pe elev”. Mă miră că dânsa nu vede contradicţia (insurmontabilă) între cele spuse ieri şi cele glăsuite azi: oare elevul la care se raportează Ministerul nostru nu ar trebui să fie tocmai cel pe care-l găsim, de fiecare dată, “în situaţii concrete de viaţă”? Sau – în buna logică a “omului nou, constructor conştient al socialismului şi al comunismului” – noi avem, la Ministerul Educaţiei, un elev ideal, alcătuit din bucăţi de olimpici la toate disciplinele, de alumni şi de învăţăcei la Calderon şi la Sfântul Sava, de copiii lui… şi ai… care, dinainte de-a se naşte, sunt programaţi să ajungă miniştri? Pe care din cei doi – elevul concret (cu toate problemele lui), ori cel ideal (care are deja, pe-a VIII-a un CV mai lung decât al părinţilor) – “centrăm” educaţia? Şi apoi, chiar o centrăm? Căci, de când a preluat mandatul, n-am văzut-o pe doamna Ministru vorbind faţă către faţă cu elevii şi întrebându-i de ce au nevoie, ci doar făcând şi desfăcând “comisii”, “luând cuvântul” pe la diverse conferinţe “sub înaltul patronaj” al te-miri-cui şi debordând de un optimism pe care nimic din starea şcolii noastre nu-l justifică.

E ceva ce-ar trebui să ne sperie în discursul doamnei Anisie: repetarea obsesivă a unor mantre formale (inclusiv – sau mai ales – atunci când e vorba de deformalizarea educaţiei) deprinse, probabil, pe la trainigurile de “management educaţional”, dublată de patosul şcolăresc (de discurs lacrimogen) cu care dânsa crede că produce un vibrato în pieptul celor care o ascultă. Sigur, fiecare-şi are propriul lui stil de exprimare şi nu toţi sunt Andrei Pleşu, însă – dacă e să mă gândesc la miniştrii educaţiei – atunci când îl auzeam pe domnul Mircea Miclea, pe domnul Daniel Funeriu ori pe domnul Mircea Dumitru aveam, înainte de toate, senzaţia că oamenii aceştia ştiu despre ce vorbesc. Când o aud pe doamna Ministru de acum, mi se pare că recunosc ceva din discursul “stabil” al doamnei Andronescu, infuzat cu puţină dinamică liberală. Or, nu ştiu cum văd alţii lucrurile acestea, însă mie unuia mi se par ciudate. La început de mandat, doamna Anisie ne-a spus că vine din “sistem” şi, deşi tentaţia era mare de-a asocia această (nu tocmai fericită) vorbă cu încrengăntura de politică, afaceri, media şi “servicii” cu care ne-am obişnuit, am sperat că – totuşi – nu de aşa ceva e vorba, ci de şcoala efectivă, în care doamna Ministru a fost profesor. Mă gândeam că, atunci când se referă la elevi şi de dascăli, dânsa se raportează mai înainte de toate la propria sa experienţă şi nu la categoriile generice fabricate, pentru uzul “programelor” şi al “proiectelor”, de institutele din subordinea Ministerului Educaţiei. Dac-ar fi fost aşa, atunci se cuvenea ca doamna Anisie să ştie – bine şi clar – faptul că schimbarea, dacă e să fie adevărată, are rost doar dacă modifică în bine “situaţiile concrete de viaţă” în care sunt prinşi deopotrivă elevii şi profesorii lor. Şi, tocmai de aceea, de la asemeni situaţii efective trebuie pornit – nu de “strategii naţionale” – atunci când chiar vrei să faci ceva.

Pentru a fi lămuri puţin lucrurile, aş da un exemplu, pornind tot de la cuvintele doamnei Ministru al Educaţiei. Am auzit-o – nu demult, la televizor – declarând că le adresează profesorilor de liceu apelul de a nu-şi mai pune elevii să memoreze comentarii pentru examenul de Bacalaureat. Un asemenea apel sună, neîndoielnic, foarte bine (deşi vine şi el în contradicţie cu cu cele spuse vis-à-vis de testările PISA. Dar să acceptăm că orice om – mai ales unul supus unor multiple presiuni, precum un ministru – îşi poate revizui, şi încă în bine, opiniile de la un moment dat). Problema este alta: un asemenea lucru e fezabil de azi pe mâine? O spun eu însumi ca profesor (nu universitar; sunt doar lector): în anul I al facultăţii, am de a face cu tineri proaspăt ieşiţi din şcoală. La seminarii ar trebui să comentăm texte, să discutăm problemele pe care le întâmpină ei în munca lor cu marii autori, să dezbatem o temă sau alta etc. În fapt, mai mereu vorbesc eu, deşi încerc tot timpul să-i încurajez să spună ce gândesc, oricât de aproximativ ar fi gândul în mintea lor. La un moment dat, din tăcerea ce urmează apelurilor mele, s-a auzit vocea unei studente: “Cum am putea noi să vă spunem, aşa – dintr-o dată – care e părerea noastră despre un anumit lucru, când vreme de 12 (sau poate 15) ani nimeni nu ne-a întrebat, niciodată, ce gândim despre un anumit subiect? Am învăţat mecanic, am fost ascultaţi mecanic şi asta a fost tot. Asta ştim să facem şi nu avem, nu putem avea – aşa, dintr-o dată – o părere proprie despre ce ne întrebaţi dumneavoastră.” Studenta aceea a numit impecabil problema: nu-i poţi cere unui om o opinie avizată (adică ancorată în problemă şi bazată pe argumente), dacă el nu are exerciţiul înţelegerii problemei, a organizării diverselor ei aspecte şi – mai ales – al formulării gândului propriu. Or, toate lucrurile acestea se formează în timp şi tocmai acesta e rostul şcolii: acela de a fi timpul (etimologic: răgazul – skholé) creşterii fiecăruia de la stadiul de infantilitate (care vine de la in-fans: cel ce /încă/ nu vorbeşte) la cetăţeanul care îşi spune cuvântul şi, pe baza opiniei proprii, are capacitatea de a alege în privinţa rosturilor cetăţii. Nu putem să-i ţinem pe oameni 12 – sau 15 – ani în imobilitatea repetiţiei sterile a unor platitudini menite a fi “numitorul nostru comun” (precum efuziunile naţionaliste ce impregnează lecţiile de română şi de istorie) şi, apoi, dintr-o dată – cu ocazia unui examen sau a unor alegeri – să le cerem să se comporte ca oameni maturi, care dau glas lucrurilor pe care le gândesc şi care votează în cunoştinţă de cauză. A le pretinde un asemenea lucru ţine fie de o naivitate greu de definit, ce nu întâlneşte nicicând “situaţiile concrete de viaţă”, fie de un cinism rece care face apel la lucruri irealizabile, tocmai pentru că ştie că nu pot fi realizate. Dacă doamna Ministru chiar ar dori ca, într-o zi, elevii ajunşi la finele liceului să nu mai memoreze enormităţi livrate pe post de “eseuri”, ar trebui să înceapă cu şcoala mică, acolo unde se formează disponibilitatea faţă de muncă, înţelegerea, curajul de a vorbi printre (şi alături de) ceilalţi şi unde se împlineşte minunea descoperirii faptului că ceeea ce învăţăm suntem, în realitate, noi înşine. Întorcându-se către dascălii acelei şcoli, din toate satele patriei, ascultându-i, încurajându-i să-şi spună păsul, susţinându-i şi devenind nu reprezentanta Guvernului în lumea lor, ci reprezentata lor în Guvern ar putea doamna Anisie să mişte ceva din structura înţepenită a şcolii româneşti.

Creând “comisii naţionale”, debitând mantre de pe la traininguri cu coloratură motivaţională, dând hotărâri şi ordonanţe, mă tem că tot ceea ce face dânsa este să transmită “la bază” un mesaj simplu (şi – o! – cât de bine cunoscut): totul e ca înainte; voi vă faceţi că faceţi, trimiteţi “raportările” şi noi le punem – cu tricolor şi spice de grâu – în “framework”-ul “României Educate”. Aşa, toată lumea va fi fericită: în locul “raportărilor” lemnoase de până azi, mâine vom avea “raportări” “creative”. Ceea ce mă tem că, tradus în limbajul nostru comun (al celor ce n-am beneficiat de trainiguri “din fonduri europene”) înseamnă: mai inventaţi şi voi câte ceva, oameni buni. Nu v-aţi săturat să tot vorbiţi – pe la colţuri – de problemele învăţământului? Ziceţi-o şi pe aia bună: de ce să bocim că avem 44 % analfabeţi funcţionali; nu e mai bine să spunem că 56 % dintre elevii noştri au “performanţe şcolare”? Poate că n-aţi realizat că răul s-a terminat în România acum o lună, iar azi suntem în situaţia de a întrezări “viitorul roz” al “României educate”! N-ar fi mai bine să vorbim despre acesta? Şi nu să vorbim aşa, oricum, ci să îl consemnăm în “raportări”. Nu ştiu dacă doamna Ministru îşi dă seama de acest lucru (şi nici nu vreau să mă gândesc dacă o face intenţionat), însă propagarea unor asemenea mesaje în corpul profesorilor nu are decât un singur efect: distrugerea definitivă a oricărei şanse de schimbare în interiorul “sistemului”. Indiferent cu ce “idei”, “proiecte” şi “iniţiative” va veni dânsa după ce oamenii cărora li se adresează au înţeles care e sensul “noilor reforme”, totul va eşua în vorbărie presupus “mobilizatoare” şi “raportări” trucate. Iar oamenii înţeleg – de pe buzele Ministrului – exact ceea ce sunt puşi să înveţe elevii pentru Bacalaureat: că în schema rigidă după care se vor face noile “evaluări” mai trebuie introduse (“creativ”), “pe ici, pe colo”, nişte “concepte” şi sintagme ale newspech-ului “României educate”.

Dar, în fond, care e problema cu examenul acesta de Bacalaureat? Nu învăţarea pe de rost – cum adesea se spune – căci vreme de veacuri oamenii au învăţat pe de rost marile texte sacre, legile comunităţilor ori fragmente ale clasicilor culturii. Memorarea (cu măsură a) textelor ce definesc umanitatea nu a prostit pe nimeni. Ceea ce e sinistru în şcoala noastră e negarea absolută a învăţării, prin reducerea cunoaşterii la înlocuirea câtorva cuvinte – în funcţie de situaţie – într-un şablon prefabricat (faimosul “eseu”) care e ţinut a avea validitate socială (pentru că e legitimat prin examene, timp şi bani cheltuiţi de toţi: elevi, profesori şi părinţi). Ne putem indigna, ocazional, de această stare de lucruri şi putem clama trecerea la “şcoala bazată pe inovaţie şi creativitate” (tocmai pentru că nu ştim de ce ar putea fi vorba), însă nu e această adaptare circumstanţială a unor platitudini generice formula de succes a României actuale? Nu asta vedem pe buzele doamnei Ministru, prin “luările de cuvânt” ale celor de la conferinţele la care participă dânsa, în media încremenită pe vremea “succesurilor” de presă ale domnului Cristoiu şi a apogeului OTV-ului? Am mai spus-o şi-o repet: lucrurile acestea nu sunt nişte disfuncţionalităţi punctuale, care să fie exorcizate prin execuţia simbolică a câtorva acari Păun şi, apoi, depăşite cu retorica “reformei” şi a “europenizării”. Dimpotrivă, ele nu sunt altceva decât expresia concentrată a lumii noastre, cu tot ceea ce am făcut şi n-am făcut în istoria ei recentă. Repetarea mecanică a unor formule goale de sens, dar menite a sugerate o ştiinţă inexistentă, nu e doar neajunsul Bacalaureatului, ci nenorocirea României de azi. De aceea, în felul lor, testările PISA nu vorbesc despre un anumit procent de elevi de nu-ştiu-câţi ani, ci despre noi toţi şi despre “situaţiile concrete de viaţă” în care ne aflăm fiecare. Poate că şi pentru cei care le fac, acolo-n Europa dezvoltată, lucrurile acestea nu vin dintr-un simplu imperativ al statisticii, ci tot dintr-o logică socială: căci – nu? – o bună parte din analfabeţii noştri funcţionali, vor fi, mâine “barbarii” (adică – literal – cei incapabili să se exprime) ce vor lua cu asalt lumea lor. Şi poate tocmai de aceea pe ei îi îngrijorează aceste lucruri. Noi am râs de exprimarea precară şi de trista carenţă a aproape oricăror cunoştinţe a doamnei Dăncilă, însă nu ne-am pus nici o clipă problema faptului că – ajunsă acolo unde se afla – dânsa era expresia noastră, a tuturor. Am crezut că exorcizăm, râzând, ceea ce n-am putut schimba în 30 de ani (sau, poate, chiar un veac) şi – ca mai mereu la noi – după râs a venit uitarea.

Unde ne aflăm, de fapt? Într-o lume care nu a priceput esenţa Modernităţii: rostul înţelegerii (de sine şi cu ceilalţi) bazată pe cunoaştere. Pentru noi “înţelegerea” e ceva exterior, de ordinul cârdăşiei (“ne-am înţeles”); un pact circumstanţial în lupta pentru existenţă. Ne înţelegem simplu, din priviri, pentru că suntem “de-un neam” şi/sau “de-o credinţă” şi în această osmoză cunoaşterea nu joacă nici un rol. Noi “ştim” cine suntem (şi cine sunt ceilalţi) mai înainte de-a ne/-i cunoaşte; ştim instinctiv – ca făpturile naturii – că tot ceea ce contează în această “vale a plângerii” e reacţia rapidă: să loveşti şi să-nşfaci sau să fugi ori să te ghemuieşti. Ceea ce defineşte umanitatea omului modern – profunzimea în care ne regăsim (fiecare pe sine şi unii pe alţii), profunzime pe care au aprofundat-o veacuri de credinţă spiritualizată şi de exerciţiu al raţiunii – nouă ne rămâne încă străin. Suntem asemeni unor copii, care doresc enorm şi vibrant, dar se prăbuşesc descumpăniţi când descoperă că dorinţele nu li se împlinesc de la sine. De aceea orizontul nostru e cel al speranţelor şi al dezamăgirilor, nu cel al realizării tenace a ceea ce ne-am propus. La capătul lui nu ne aşteaptă decât fie resemnarea fatalistă (“asta e; ce să-i faci”), fie fuga în uitarea de sine (care – mai nou – ia forma deznaţionalizării prin emigraţia de masă). Or, ceea ce ne spun testele PISA e faptul că nu suntem condamnaţi nici la fatalism, nici la fuga de-acasă; că putem deopotrivă rămâne aici şi face ceva. Cu o singură condiţie: să înţelegem cine suntem şi ce avem de făcut. Iar vectorul acestei înţelegeri e, în mod necesar, şcoala.

De aceea s-ar cuveni ca proiectul de viitor al şcolii româneşti să fie formarea capacităţii de înţelegere a viitorilor cetăţeni ai ţării. Un om care nu înţelege lumea în care trăieşte e fie unul care e uşor de supus de către primul ce se răsteşte la el cu un “trebuie” autoritar, fie unul care răbufneşte violent, neavând conştiinţa răului pe care îl face. A înţelege înseamnă, de fiecare dată, a te pune în situaţie, a judeca lucrurile – deopotrivă din perspectiva ta şi din cea a celuilalt – a vedea nuanţe şi regla pasul de făcut în funcţie de finalitatea drumului. De aceea, principala calitate a lucrurilor care le vor fi prezentate deopotrivă elevilor şi profesorilor ar trebui să fie claritatea. Asimilate încet, în ritmul creşterii elevilor concreţi – şi da, acceptând diferenţele, acolo unde ele există, tocmai în perspectiva reducerii lor – cunoştinţele se sedimentează temeinic. Temeinicia fiecărui ciclu de studii e singurul soclu pe care se sprijină cele ce vin în următorul. Fie-mi îngăduit să insist: aceste lucruri sunt la fel de adevărate şi pentru elevi, şi pentru profesori. Un profesor care nu înţelege “curriculum”-ul (ar fi preferabil să scăpăm şi de acest cuvânt), care nu vede raţiunea pentru care i se înghesuie în câteva ore de gimnaziu cunoştinţe ce se desfăşoară în facultate, care nu ştie cum va fi judecat de inspectori şi de ARACIP-i şi care nu are altceva de făcut decât să înghită, frustrat, reproşuri şi ameninţări, trăind cu spaima “tăierilor”; un asemenea profesor nu e cu nimic mai bun decât un elev care a eşuat lamentabil la testările PISA. Asemeni elevului în cauză, şi acest profesor e o victimă a “sistemului” educaţional din România. Cred că de aici ar trebui să înceapă doamna Ministru: să le spună fără ambiguităţi colaboratorilor dânsei – celor care îi (şi – vai! – ne vor) servi viitoarele modificări ale legilor educaţiei şi ale programelor şcolare: “Domnilor, fiecare hârtie pe care mi-o duceţi şi care are impact în viaţa şcolii o voi citi împreună cu un profesor de ţară sau, după caz, cu un elev de cartier. Şi pentru fiecare lucru pe care aceştia nu îl vor înţelege în ceea ce formulaţi dumneavoastră, vi se va tăia 10 % din salariu. Nu spun acest lucru ca să vă ameninţ, ci ca să vă gândiţi bine înainte de-a scrie ceva. Aşa cum am anunţat la începutul mandatului meu, nu mai avem nevoie de hârtii inutile şi de vorbe ce nu spun nimic, ci de idei care să se întrupeze pentru binele tuturor. Aveţi grijă cum gândiţi, aveţi grijă ce scrieţi. Judecătorii dumneavoastră nu sunt nici Ministrul, nici Primul Ministru, nici Preşedintele, ci dascălii şi elevii din ultimul cătun al ţării. Ei sunt cei care trebuie să vă înţeleagă. Dacă ei nu vă înţeleg, nu speraţi la înţelegere din partea mea.”

Nu e un secret pentru nimeni faptul harababura din educaţia românească e datorată “grupurilor de interese” – sindicate, asociaţii profesionale, instituţii de tot soiul – care, în funcţie de situaţie, atunci când au fost “pe val” şi-au impus “punctul de vedere”. Acesta înseamnă, foarte concret, introducerea unei discipline, mărirea numărului de ore la alta, nu-ştiu-ce tip de activitate etc. care, la rândul lor se traduc în posturi în “sistem”, “inspectori de specialitate”, secţii noi în facultăţi (sau expansiunea celor existente) şi câte altele. Lucrurile acestea ar fi perfecte dacă programul elevilor ar fi de 20 de ore pe zi la şcoală. Cum legea – tot europeană, bat-o vina! – nu permite aşa ceva e un război pe viaţă şi pe moarte între diversele tabere care-şi promovează marfa pentru “noul curriculum”. Cred că ar fi de datoria Ministrului să-i cheme pe toţi reprezentanţii acestora la dânsa şi să le spună răspicat: “Până azi aţi câştigat toţi; de acum înainte consideraţi-vă cu toţii pierzători. Grija noastră nu mai e aceea de-a adăuga ore, cunoştinţe şi ‘competenţe’ la cele care sunt deja ci, dimpotrivă, aceea de a scăpa de cât mai multe din cele existente. Am aflat şi noi că ‘mai mult’ nu înseamnă neapărat ‘mai bine’.” “Ce mai vuiet, ce mai jale” ar fi; cum s-ar umple studiourile cu cărturari lăcrămoşi ce ar deplânge prăbuşirea şcolii, faptul că nu se mai fac fracţii pe-a 2-a, că nu-l mai studiază copiii pe Calistrat Hogaş, că nu mai ştiu – la finele clasei a IX-a – ce-i plasmalema şi câte şi mai câte. Nu-i nimic; vor fi fost şi din cei care – la mijlocul secolului XIX – au deplâns abandonarea grafiei chirilice.

Scopul şcolii nu e acela de-a ne da erudiţi la 12 ani, ci acela de-a pune bazele solide pe care omul îşi construieşte – în timp – fiinţa lăuntrică. Elevul care înţelege logica unei operaţii matematice, structura unui organism, o regulă gramaticală sau frumuseţea unui text literar se înţelege pe sine, mai adânc şi mai adevărat decât înainte de-a fi descoperit aceste lucruri. Şi înţelege că e în ele deopotrivă bucuria întâmpinării noului şi legătura – vie – cu toţi cei care şi le-au însuşit prin acelaşi tip de efort. Aceasta e dimensiunea civică a şcolii, care nu se învaţă din “manuale speciale” şi nici nu se declamă la început şi la fine de an. Dacă e adevărată, de la ea putem spera ca – într-o zi – să ne ofere normalitatea României educate. Duşmanul ei cel mai radical e limbuţia retorilor de circumstanţă, care fac averi bălmăjind vorbe fără noimă, ce cad ca nişte poveri pe umerii altora. Aştept să o văd pe doamna Ministru, la una din multele conferinţe la care participă, întrerupând din sală câte un orator purtat de patosul “noilor strategii” şi spunându-i, simplu: “Mă scuzaţi, nu am înţeles de ce e vorba. Puteţi să formulaţi mai inteligibil aceste lucruri?”

Tot aşa cum aştept să o aud numind propblemele “concrete” ale şcolii româneşti: faptul că – în multe privinţe, dar mai ales în infrastructură – am rămas în veacul primei uniri, că avem şcoli fără toalete, că sunt altele cu toalete la care nu ajunge apa, că n-avem suficiente mijloace de transport pentru elevii din sate (şi câteodată nici pentru profesori), că unor copii le-ar prinde tare bine o masă caldă în şcoală, că unora s-ar cuveni să le oferim manuale, că sunt zeci, sute şi mii de ore care nu se fac, că liceele (mai ales cele “de elită”) sunt focare ale consumului şi traficului de droguri, că nu ştim unde se duc cei ce abandonează şcoala etc. Sunt lucruri care dor, dar care trebuie numite, descrise, circumscrise şi rezolvate “pas cu pas”, cu hotărâre şi tenacitate. A propos de hotărâre: tare aş fi vrut să o aud pe doamna Ministru spunându-ne, la început de mandat: “Ca profesor – şi (cine ştie) ca părinte- consider că e inacceptabil ca în România secolului XXI să avem elevi care ajung să facă un întreg ciclu de învăţământ fără manuale. Am vorbit cu Primul Ministru şi toţi specialiştii Guvernului – experţi juridici, economici, în achiziţii publice – ne acordă asistenţa lor pentru ca, în cel mai scurt timp, să remediem această situaţie ruşinoasă. Toţi cei care s-au făcut vinovaţi de aceaste lucruri, fie prin neaplicarea legii, fie prin trucarea legii, vor răspunde penal pentru faptele lor. Toţi cei care au profitat de această tristă stare, vor răspunde de asemenea.” Acesta mi se pare că era – spre deosebire de “tăierea hârtiilor” – un lucru fezabil până la finele anului.

Doamna Anisie a avut neşansa de a ajunge la Ministerul Educaţiei în vremuri de restrişte. În alt timp, poate, câteva cuvinte optimiste şi nişte încurajări “de sus” n-ar fi sunat aşa de anapoda ca acum. Astăzi, ceea ce i se cere dânsei este cunoaşterea bună a situaţiei în care se află şcoala românească, vederea clară a ceea ce ne dorim să facem şi determinarea gestului decisiv ce ne înscrie pe drumul dorit. Şi ultimul lucru pe care-l mai sperăm – ca oameni “prinşi în situaţii de viaţă” – este ca doamna Ministru să înţeleagă ce face cu fiecare cuvânt pe care-l spune.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. Anonymous 2 spune:

    Domnule profesor,
    Articolul Dvs pune (oare a cita oara) punctul pe i …

    Dar nu pot sa nu observ o contradictie.

    Dvs spuneti “Întorcându-se către dascălii acelei şcoli, din toate satele patriei, ascultându-i, încurajându-i să-şi spună păsul …“, dupa ce cu citeva paragrafe mai inainte ati prezentat cazul elevilor acestor dascali care nu au capabilitatea de a-si exprima propria opinie despre un subiect oarecare.

    Ce va faceti sa credeti ca dascalii insisi mai poseda aceasta capabilitate, dupa ani si ani de amortire in lumea formularelor rigide evaluate dupa numarul cuvintelor scrise in ele de niste functionari guvernamentali la rindul lor incremeniti in niste proceduri prafuite, dar date cu sclipici la fiecare schimbare de ministru?

    Pe de alta parte, clasa dascalilor nu este o masa amorfa cu trasaturi unitare, ci mai degraba o colectie imensa de personalitati diferite.

    Am intilnit de-a lungul timpului in aceasta clasa oameni exceptionali, alti oameni exceptionali dar deziluzionati de sistem, dar si oameni rigizi care, scosi din “ale lor” nu mai puteau expune o idee simpla….

    Nu cred ca de aici, de jos va porni vintul schimbarii. Este mai degraba nevoie de una sau mai multe persoane charismatice care sa sacrifice binele personal in favoarea binelui comunitatii pentru un numar de ani de-a rindul. Care sa induca incetul cu incetul schimbarea, luptind la fiecare pas cu rezistenta celor care trebuie sa-i schimbe.

    Personal, nu cred ca actualul ministru al Educatiei este o astfel de persoana. Si nici nu va avea timpul necesar pentru o schimbare majora a sistemului de invatamint.

    Dar, in orice incercare de solutionare a unei probleme este esential ca problema sa fie intii inteleasa si apoi formulata corect, “pe intelesul tuturor”.

    Cred ca articolele Dvs sint un pas mic in aceasta directie si va incurajez sa continuati sa faceti acest lucru.

    Cu stima,
    Un cititor al contributors.ro

  2. Gheorghe Radu spune:

    Domnilor, scrieti cu totii de parca VV Dancila ar fi fost plantata de malgasi in Romania. Ia ganditiva de cand e putred invatamantul autohton daca VV a putut ajunge in PE si mai apoi PM al RO? Aici pe contributors a aparut unul din ultimele articole ale academicianului Solomon Marcus. Titlul: “Copiii, sub agresiunea unei scoli care le ignora nevoile si drepturile. Cazul dramatic al clasei a V-a”. L-a citit cineva? Macar acum, cititi-l, va trimit si link-ul sa nu va rataciti:
    http://www.contributors.ro/editorial/copiii-sub-agresiunea-unei-scoli-care-le-ignora-nevoile-si-drepturile-cazul-dramatic-al-clasei-a-v-a/

    Si apoi vizionati clipul lui Tudor Chirila – VAMA – Pe de rost
    https://www.youtube.com/watch?v=8kGpwUb6LF4
    Tristete mare…

  3. gigel spune:

    Dezastrul scolii romanesti, la fel ca si cel al societatii romanesti pe toate palierele are o cauza ce a devenit din ce in ce mai clara in ultimul timp, dupa evenimente gen Colectiv, Caracal, samd. : lipsa de empatie din societatea noastra. In general noi ne mintim ca principala problema a societatii este coruptia, dar aceasta, mai ales in forma aceasta generalizata, este un efect, nu o cauza. Am vazut si alte tari cu guvernanti foarte corupti, de ex. Israel, insa lucrurile par la locul lor, nimic nu e facut intr-o batjocura generalizata ca la noi.

    Intr-o tara plina de forme fara fond, am invatat sa mimam pana si empatia, si chiar sa ne mintim ca o avem. In realitate, nu avem asa ceva si ma refer la toate palierele societatii. Chiar si multi din cei care fac caritate, o fac cu o anumita ostentatie si, daca ar fi sinceri cu ei, ar vedea ca ce ii mana in lupta este asigurarea unei imagini cat mai bune, atat in ochii lor cat si in ochii celorlalti. Iesim in numar mar la pus lumanari pentru morti, post factum, cand nu mai e nimic de facut, pentru a ne absolvi de orice potentiala vina, a ne arata ca suntem solidari, buni, dar nu ne intereseaza de paduri, spitale si celelalte, nu facem nimic cand e ceva de facut.

    Ce am vazut la niste functionari publici putem vedea la profesori, directori, parinti, samd.
    In definitiv nicio norma sau lege nu te poate face un functionar/guvernant/cetatean corect, aplecat catre nevoile si durerile celuilalt, daca nu ai empatie.
    Hatisul birocratesc, plin de norme si proceduri, “butt covering culture” din institutii si companiile mari, sunt locurile unde astfel de indivizi se simt cel mai bine. Luati la intrebari pe esecuri evidente ale instituriilor in care lucreaza, iti vor turui pe nerasuflate cum respecta ei proceduri si norme de aplicare, cu alte cuvinte nu au niciodata nici macar o vina, de vina e sunt cel mult cei care au facut normele, dar si aia, saracii, au avut numai intentii bune. Ramane cum am stabilit, de vina e mortul si va mai trece multa apa pe Dunare pana vom intelege ca toti avem pe maini sangele mortilor amintiti in tragediile de mare notorietate.
    Cat despre educatia copiilor, aici nu e cu sange, dar tot o mare tragedie este, distrugem atat in famile cat si la scoala suflete, spirite, si mai ales autenticitate, copiii la care procesul acesta pervers reuseste cel mai mult nu sunt altceva sunt candidatii perfecti pentru a duce stafeta sistemului mai departe, vor fi promovati in detrimentul celor autentici pe care nu ii putem folosi, ne inspaimanta, ii aruncam peste granita, sa ii foloseasca altii care stiu cat de scumpa este resursa umana autentica, si nu ma refel la beizadele care fac particulare sa lucreze la stat, ci la copiii cu potential, care, datorita fricilor parinitilor, devin “dresati”, supra-meditati, crescuti cu invalidale emotionala si sentimente de rusine.

    • padre spune:

      Aveti cel mai veridic si concludent comentariu la articol si la situatia dezastruoasa din societate, multumesc.
      Atat de simplu, asa de complicat: ce bun sa ma doara pe mine ca-n regiunile sarace, adesea incepand de la gardul proprietatii mele incolo, dominate de baronii alesi democratic copiii se culca nemancati.. mai simplu e sa aruncam povara acestei saracii pe spinarea incompetentei si ignorantei parintilor lor, indiferent daca acestia muncesc in privatul retribuit cu salariu minim, dupa norme evident, sau asteapta cinstit sa vina ajutoarele.
      Indraznesc sa anticipez si sa reformulez termenul vehiculat drept empatie in comentariu: daca ar fi doar curiozitate simpla, in contextul in care mai suntem crestini(adica primii la aprins lumanarile) si constienti ca suntem totusi oameni, aceasta empatie nu ar trebui sa se identifice cu mila traditionala, ci cu macar o farama din acel respect cu care ne taraim personalitatea cotidian pe strazi, ulite, bulevarde sau sedii institutionale generate de economia duduitoare.
      Sunt state in care coruptia se infrateste nativ cu conducerea, trec peste ex Israelului, pe care nu-l cunosc personal, si ma opresc la vecinii nostri bulgari, unde daca nu esti atent iti fura masina cu sofer cu tot, fenomen infractional evoluat, dar unde bulgarii nu se fura intre ei. Nu afiseaza opulenta dambviteana in urban, rural sau de vacanta, nu fenteaza statul pompieristic care-i crediteaza cu niste dari mai mici, ca in final sa se descurce si ei, bulgarii adica. Descurcareala in care acestia mai produc din traditie si imprumuta vartos si santos democratic fara sa manance painea facuta de turci sau de aiurea, fara sa-si bata joc de resursele naturale si traditionale, fara sa se departajeze oficial in descurcareti si perdanti din cursa democratica in care activeaza inca, depasnidu-ne oficial.
      Empatia se sprijina efectiv pe sentimentul firesc de intajutorare, dar daca am reusi sa o vedem ca un interes pur simbolic, de respect adica , altfel am vorbi si noi despre copiii nostri pe care-i umilim constant ca sa nu repete exeprienta noastra de adulti: invata ca sa poti zbura, nu ca sa te ancorezi inutil de mostenirile fricillor parintilor.

  4. moka spune:

    ca intotdeauna, o placere sa citesti textele d-lui Maci.

  5. zapp spune:

    Felicitari!

  6. Omics spune:

    Am și eu o întrebare. Dacă punem un ministru și un guvern care să înțeleagă ce este de făcut, vom scăpa de aerul Peninsulei Balcanice (sau Ilirice, cum îi spuneau romanii)? Căci am văzut că țările vecine se învecinează cu noi și în clasamentul testului PISA. Stranie coincidență.

    • Harald spune:

      Păi, hai să discutăm concret despre ce-ar fi de făcut. Până la un guvern și un ministru care să implementeze niște măsuri, ar trebui să avem niște obiective. Concret, dacă discut cu un puști de 14-15 ani, ce-ar trebui să poată să-mi spună, astfel încât să ajung la concluzia că sistemul de învățământ e OK?

    • moka spune:

      Nu. Nu vom scapa.
      Problema nu tine de persoana unui ministru (oricat de destept sau bine-intentionat ar fi).
      Trebuie ca un grup de oameni care inteleg despre ce este vorba (si apolitci) sa lucreze la un proiect si sa ne puna pe masa si sa prezinte societatii un sistem viabil (inclusiv prin implicarea unor experti din strainatate din tarile cu performante). Apoi politicul sa nu-si mai bage coada deloc. Sistemul sa fie revizuit periodic si ajustat fin daca este necesar. Ajustari majore doar dupa un interval lung de timp (sa zicem odata la 20 de ani).

  7. dorin valeriu spune:

    Incepeti bine, continuati logic si sfarsiti cu … toaletele din scoli, marea problema a invatamantului romanesc !? O problema de gospodarie, responsabilitate a autoritatilor locale o transferam in domeniul invatamantului ? Si-o folosim drept pretext/argument/scuza ?

  8. Paganel spune:

    Foarte bine punctat, domnule Maci! Excelent!
    Dar – fiindcă există, iarăși, un „dar” (doar ne aflăm în „luna cadourilor”, nu? :) ) – dacă vă adresați doamnei ministru – este în zadar! Aveți o ilustrare a atitudinii dumneaei – față de chestiuni ce-i preocupă pe cei din „sistem” (profesori, părinți, elevi, studenți) – mai jos, în acest link:
    https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-23495758-raspunsuri-vreti-aflati-ministrul-educatiei-cititorii-hotnews-sunt-invitati-puna-intrebari-monicai-anisie.htm

    Întrebările au fost puse, de zecile de comentatori, în 17 noiembrie, pentru un interviu dat HotNews, a doua zi. Doamna urma – așa s-a angajat – să răspundă (și) întrebărilor celor care și-au exprimat opiniile/nelămuririle… Doar că, după mai multe zile (aproape o săptămână) – nu a apărut nimic! Am scris celor de la HotNews că înțeleg(em) că doamna e ocupată, că va răspunde, poate, într-un timp rezonabil și opinam că, măcar răspunsul la una din opiniile celor care i-au scris ar fi un semn în acest sens!… Minune – imediat după, doamna ministru a răspuns, fix la o întrebare (prima)! Răspunsul e datat 22 noiembrie. Au mai trecut alte două săptămâni și – nimic altceva, nici un alt răspuns la vreo altă întrebare! Dacă dumneavoastră credeți că un om cu o asemenea atitudine va lua în considerare opinia dumneavoastră, vă doresc „Succes!”, dar eu nu mai am nici o așteptare în ceea ce privește „disponibilitatea spre comunicare” (mai degrabă absența acestei disponibilități!) a dumneaei!

  9. Haakon spune:

    Le recomand celor care venereaza testul PISA (si poate si alte teste standardizate de aceeasi factura) sa citeasca scrisorea deschisa semnata de 81 de experti in educatie din 12 tari in care se arata neajusurile acestui test. Concluzia acestor experti este ca “Finally, and most importantly: the new PISA regime, with its continuous cycle of global testing, harms our children and impoverishes our classrooms, as it inevitably involves more and longer batteries of multiple-choice testing, more scripted “vendor”-made lessons and less autonomy for teachers. In this way, PISA has further increased the already high-stress level in schools, which endangers the well-being of students and teachers.”
    https://www.theguardian.com/education/2014/may/06/oecd-pisa-tests-damaging-education-academics
    https://www.washingtonpost.com/news/answer-sheet/wp/2014/05/13/academics-call-for-pause-in-pisa-tests/?fbclid=IwAR0eCd

  10. lmihai spune:

    D-le profesor ministrii in general sunt doar politrucii de ieri, unprofesionist este imediat aruncat din sistemul mafiei iar in general orice guvern vine cu politrucii lui…acum este randul nulitatii Orban si cam…atat!

  11. Mitica Popescu spune:

    Testul Program International de Evaluare a Elevilor (PISA) si felul in care ii sunt folosite rezultatele a ajuns sa fie o adevarata dictatura a conformitatii – cine nu e ca noi, e dusmanul nostru!
    Vai, vai, vai, ce “tragedie” este ca 44% din numarul elevilor testati sunt “analfabeti functional” si nu stiu sa calculeze rata de picurare dintr-o punga de solutie intravenoasa!
    “Nurses need to calculate the drip rate D, in drops per minute for infusions. They use the formula D = dv/60n where d is the drop factor measured in drops per millilitre (mL), v is the volume in mL of the infusion, n is the number of hours the infusion is required to run. A nurse wants to double the time an infusion runs for. Describe precisely how D changes if n is doubled but d and v do not change.”

    Se presupune (DE CE??) ca marea majoritate a absolventilor trebuie sa FOLOSEASCA asemenea cunostiinte? Chiar si cei care ar dori sa traiasca izolati, fara “beneficiile” civilizatiei (poluare, stres, criminalitate)?
    Sau poate ca testul este o masinatiune perversa de inducere subliminala a notiunii ca “elevilor, ar trebui sa stiti DOAR ceea ce testam noi cu PISA, si NU altceva!” Cine are urechi de auzit, sa auda!

    • n.dumiritu spune:

      “de ce marea majoritate a absolventilor trebuie sa FOLOSEASCA asemenea cunosti(un i ajunge aici)nte?” Domnule Popescu, indraznesc sa va ofer un raspuns: pentru ca ignoranta se aliaza cu superstitia. Pentru ca in lumea noastra, guvernata din ce in ce mai mult de tehnologie, proportionalitatea directa nu trebuie sa mai fie vreun mister pentru oricare muritor, artist sau savant. Pentru ca pe terenul ignorantei se insinueaza cei care vor sa speculeze teama, cea mai puternica emotie, care poate fi auto-distructiva. Fac o divagatie: acum citiva ani, am vazut un film, pe internet, in care se sustinea ca apa are memorie; dupa citeva minute in film, am crezut ca vad o pastisa a documentarelor Discovery; m-am amuzat sa vad acest tip de sarcasm in care pe ton sententios se puneau la bataie argumente si pseudo-stiintifice, si pseudo-istorice si teologice; erau citati si fizicieni si calugari; se construiau tablouri si de fericire, si apocaliptice; asta pt. ca apa putea fi si “benefica” si “otravita” cu emotii la rindul ei. Cind sa ma interesez cine a produs gluma, mi-am dat seama ca tarasenia era grava. Nu era o sarja ironica, era o constructie ticluita in spatiul Rusiei. Lansata pt. a testa potentialul de “nadă” al conspirationismelor cu parfum de “stiinta”. Si a prins: am fost neplacut surprins sa aud la postul de radio Romania Cultural pe un redactor care vintura alarmist teoria apei cu memorii negative. Va intreb, acum, daca va simtiti in siguranta. confortabil, intr-o lume in care semenii nostri s-au abandonat ignorantei si sint prada usoara a sarlatanilor care le speculeaza fricile.

  12. victor L spune:

    Literatura unei tari nu e formata numai din critici si cronicari literari. Trebuie sa fie si prozatori si poeti.
    NB,
    azi s-a jucat o partida de handbal feminin, Romania – Ungaria. Echipa noastra a inceput slab, si in putine minute era condusa cu 5-0. In aceste minute am auzit de la companionii din jur numai imprecatii, acuze si vaicareli. Un cor de jelanii si plinsete ca fetele ne fac de ris mindria nationala.
    E bine ca meciul nu s-a jucat acasa, cu spectatorii romani in tribune. Am fi auzit doar urlete cu demisia si alte cuvinte de maidan.
    In ultimele secunde ale meciului, “fetele noastre” au cistigat.
    Nu exista suficiente caramizi disponibile cu cite ar fi vrut unii sa se bata in piept.
    In invatamint, cind au fost doi ministri mai sufletisti, nu erau suficiente caramizi pe care spectatorii/critici voiau sa le arunce in ei.
    Din sintagma Iepocii de Aur, “critica si autocritica”, s-a pastrat doar critica.

  13. Ursul Bruno spune:

    Vad ca aveti ceva de “impartit” cu doamna ministru, cu ce v-a suparat dansa care este de o luna in functie si s-a pricopsit cu rezultatele acestui test.
    Ce poate schimba acum si imediat ? NIMIC si o spun cu toata responsabilitatea, nu are cum si care pot acele masuri pompieristice pe care le trambita intrega presa si fel de fel de fel de comentatori.
    Da, este rezultatul a 30 ani de experimete pe spatele tinerilor, a “100 de ministri” ai educatiei care s-au perindat prin acest post si care fiecare incerca reforma reformei prin tot felul de tampenii care n-au legatura cu educatia si invatamantul. Au fost si sunt oameni din “sistem” specialisti in ale invataturii, au dat gres, altfel nici nu se putea atata timp cat ei actioanau in folosul sistemului si mai putin in cel al tinerilor.
    Tocmai de accea posturile de ministrii nu trebuie ocupate cu oameni din sistem, este nevoie de minti odihnite, oameni integri cu o pregatire solida universitara, bun simt si mai putin de personaje care doresc sa-si “ridice o statuie”.
    Este lipsa continuitatii, a predictibilitatii a muncii depuse, rezultate aparand dupa cativa, daca nu zeci de ani. Educatia si pregatirea profesionala nu sunt “palpabile” precum km de austostrada construiti, nu se vede la prima vedere, se vede in timp prin numarul celor care isi gasesc de lucru in fel si fel de meserii, a castigurilor personale, in general al nivelului de trai si nu-mi veniti cu “olimpicii” nostrii, nu sunt rezultatul unui sitem de invatamant performant, sunt cazuri aparate a unor tineri inzestrati cu capacitati intelectuale deosebite care datorira proprii munci au performat, sunt idividualisti, cel mai bun exemplu fiind cel al jucatorului de tenis.
    Nu acesta ne intereseaza, sunt cei 98 % dintre tineri cu capacitati intelectuale normale si care trebuie pregatiti pt tot felul de meserii incepand de la brutar si pana la programator.
    Daca tot veni vorba de inspectorate, niste reminiscente comuniste care ar trebui “aruncate in aer” imperuna cu toate sindicatele din invatamant, profesorilor trebuind interzisa orice activitate politica / sindicala.
    Cineva trebuie sa raspunda si sa-si asume urmatoarele obiective, care trebuie sa fie cunostiintele unui copil la terminarea clasei a 4 a , la terminarea clasei a 8 a, a tanarului la terminarea liceului sau a unei alte forme de invatamant profesional.
    Renuti sa enumar obiectivele pregatiri universitare care fara baza necesara este doar pierdere de timp.
    Daca privim la rece ne vom da seama de inutilitatea multor programe, a multor cursuri inutile asa cum trebuie sa renuntam la idea ca invamantul s-ar putea lipsi de repetitie si memorare (“goagal nu le poate rezolva pe toate), este nevoie de ele asa cum este nevoie si de creativitate.
    Educarea copiilor tine de mentalitati, la acest capitol insa suntem extrem de refractari si retrograzi , fara schimbarea ei nu va ajuta nici cel mai performant program si nici cel mai “destept” ministru.

    • Dedalus spune:

      Educatia romaneasca are nevoie de 16-20 de ani pentru a ajunge la o reforma solida.

      Reforma nu o poate face un ministru, bun sau rau – deoarece un ministru este ocupat sa administreze ceea ce exista, nu are nici timp si nici instrumente pentru a identifica ce anume trebuie schimbat in educatie.

      Reforma educatiei nu o poate face niciun profesor de catedra, oricat de bun – chiar genial – pentru ca politica educatiei nu este o ramura a pedagogiei sau didacticii.

      Reforma educatiei nu se poate fgace printr-o lege, pentru ca educatia depinde de mult prea multe alte domenii in care cu necesitate ar trebuis se realizeze reforme.

      Reforma educatiei nu se poate face apolitic, pentru ca societatea si economia determina educatia, si nu invers.

      Reforma educatiei nu o poate face o comisie sau grup de lucru ce analizeaza strict domeniul educatiei, pentru ca managemnentul educatiei nu se poate realiza mai bine daca masurile sunt luate in detalii mai ridicate la niovele mai coborate (micromanagmentul incurca, nu ajuta).

      +++

      Prin umrare, reforma educatiei nu poate fi decat parte a unui act politic ce cuprinde modificari structurale in intreaga conducere a econmiei si a societatii.

      Reforma educatiei nu a mers si nici nuj va merge daca nu o vom lua pe aceasta cale.

  14. nimrod spune:

    Da’ oare Greta Thunberg o fi dat testul sau tocmai, lipsind de la scoala, era la vreun congres sa se rasteasca la ai mari? Intreb si eu, retoric, pentru un prieten…

  15. Ex-Magister spune:

    Rezultatele slabe la evaluarea ONG efectuata cu teste PISA este oglinda “profesorului” multiplu numit Internet. El trebuie concediat si inlocuit cu profesori Oameni. Profesorul Internet creeaza idiotii functionali. Acesti roboti umani au pierdut capabilitatea de a gandi si crea, internetul le-a suspendat-o. Ei sunt stereotipi si rutinieri, obisnuiti sa afle totul de pe internet, fara sa-si foloseasca mintile si cunostintele proprii, care mor de “inanitie”. Produsele de serie ale profesorului Internet sunt angajati ideali pentru corporatii

  16. quovadis spune:

    Putem critica cu asprime , putem pune la indoiala competente de tot felul , putem marginaliza sau maximiza la nivel de competente persoane , institutii , elevi si studenti , putem sa ne declaram nemultumiti si neintelesi , putem sa si iar putem sa ……… la nesfirsit . Un fapt este absolut sigur- INVATAMINTUL ROMANESC ESTE IN COLAPS-
    Toate textele , toate iesirile publice ce fac referire la invataminit in general sunt doar descriptive ,nu dau solutii de nici un fel , nu ne arata in ce fel toata aceasta harababura continua poate fi oprita . A cere unui ministru , ce face parte dintr-un guvern minoritar, sa declanseze o actiune concreta in acest sens este nu numai o iluzie ,ba chiar arata si o mare neintelegere a lucrurilor . Presedintele Klaus Johannis a spus cu voce tare -este nevoie de – ROMANIA EDUCATA-si cred ca in momentul in care va exista un guvern stabil ce are o majoritate solida parlamentara planul presedintelui va capata viata ,prin punerea lui in discutie la nivel de ministere , de societate civila , de nume cu rezonanta in materie de invatamint si personalitati ale lumii academice ,ce vor fi cu totii invitati sa dezbata si sa concretizeze finalul acestor dezbateri in viata de zi cu zi . Este dupa cum bine va dati seama si singuri a munca titanica exprimata in ani . Din perspectiva mea imediata si simplist exprimata este nevoie de aparitia mult mai multor scoli private (sprijinite de societate si stat prin masuri fiscale ), de eliminarea profesorilor ce nu corespund exigentelor si a celor temporari in functii scolare si administrative , de o restringere administrativa ,comasare de sate ,catune si scoli la nivel de societate RURALA si tot ceea ce cuprinde aceasta comasare , de identificarea nevoilor societatii in perspectiva si de introducerea acestor teme in invatamintul de zi cu zi si nu in ultimul rind ,ba chiar in primul de modernizarea societatii in ansamblu ,o societate curata , fara hotie generalizata , fara cumetrism , fara favoritism , fara ascunderea sub pres a problemelor imediate , fara miciuna extinsa la toate capacitatile ce determina in ultima instanta decizia statala . Toate acestea poarta un singur nume pe care o sa il repet mereu si pe care politicul il aduce deja in prim planul nevoii imediate de mai bine – TRANSPARENTA- Daca aceasta transparenta , daca nimic nu mai poate fi ascuns , atunci cu siguranta si invatamintul va capata o alta forma .

  17. Nic Dobre spune:

    “în deschiderea conferinței al cărei acrostih e CRED”
    Stimate domn, e numele proiectului, nu al conferinței.
    În plus, cred că ați vrut să spuneți acronim, nu acrostih. Mai sunt câteva scăpări minore, cuvinte cu litere în plus (“propblemele”), dar în rest articolul dumneavoastră surprinde o realitate dureroasă pe care o arătăm toţi cu degetul, inclusiv foşti miniştri ai educaţiei (cât tupeu!), dar de făcut nu se face nimic.

  18. Ccc spune:

    Oare cum să facem să ajungă acest text la cat mai mulți politicieni, de toate culorile?

  19. Adrian Popescu spune:

    Profesorii , in mare parte , sint niste infumurati jalnici . Multi traiesc cu impresia ca fara ei societatea romaneasca nu ar exista .
    Invatamintul public exista numai pentru a le asigura lor catedre si beneficii . Rezultatul muncii lor este nesemnificativ . Partidul de rahat al neamului le-a dat salarii imense din rodul muncii mediului privat dar nu le-a stabilit criterii de performanta pentru a obtine acele salarii . Nu grade obtinute la examene trucate ci elevi si studenti care sa dovedeasca utilitatea lor in societate . Partidul de rahat al natiei romane i-a trimis pe toti cei carora le-au marit salariile aiuritor ( medici , profesori , judecatori , procurori , militieni , jandarmi , pompieri , functionari din UAT-uri , demnitari …..) intr-o alta Romanie in care acestia din urma isi inchipuie ca pot trai de sine statator . De sine statator poate trai cel ce produce valoare adaugata nu cei care o consuma . Iar cei care produc valoare adaugata tin toata economia si toata societatea .

    • Dedalus spune:

      Nicaieri in lume nu am cunostinta sa existe “politicieni buni”. Politica inseamna compromisuri si “tradari” . Asa ceva conduce la un anumit profil al politicianului, care tine de natura politicii, nicidecum de caracterul sau.

      Important nu este sa gasim “politicieni buni” – ceea ce este oricum imposibil – ci sa gasim o cale prin care “politicenii rai” sa conduca in interesul societatii.

      Din cate stiu, singura cale prin care se poate realiza “conducerea inteleapta” nu este “conducatorul intelept” ci acceptarea pietei, a concurentei si a responsabiliizarii.

      +++

      Suntem insa intoxicati cu percepte anti-capitaliste, ne este infiorator de teama de profit si de imbogatire. Piata si concurenta functioneaza insa exact pe aceasta baza a profitului, nicidecum pe baza caritatii si daruirii personale. Sfinti sunt putini, populatia e in crestere.

  20. Cititor spune:

    Ar fi bine dacă Ministerul educației ar primi în dar un ministru care să gândească, să acționeze și să vorbească așa cum spuneți dumneavoastră că v-ați fi așteptat. Nu e cazul și nici nu poate fi prea curând. Singurii care s-au apropiat de “idealul” dumneavoastră au fost miniștrii Mircea Miclea și Daniel Funeriu. Amândoi au avut o viață grea și scurtă în fruntea ministerului. Primul a demisionat din cauza subfinanțării (dar cred că au fost multe alte cauze despre care nu a vorbit și care se rezumă la faptul că și-a dat repede seama de imensa rezistență a sistemului la schimbare, de lipsa susținerii din partea imensului corp profesoral). Al doilea a fost criticat permanent timp de un an, ar fi continuat, fiind mult mai tenace, dar au venit alegerile și …
    În rest, sistemul și cancelariile sunt populate cu profesori de tipul domnului Iohannis (temut, respectat, care vorbește mai mult cu tabla, mai eficient la meditații decât la ore, care preferă din multe motive, să devină inspector școlar – și asta pe vremea vechiului regim! . Sau de tipul doamnelor Dăncilă și Anisie (diferențiate numai de materia pe care o predau, altfel destul de asemănătoare, “dame bune”, neconflictuale, îndrăgite de elevi și de colegi pentru că nu-i deranjează cu nimic preferând să se ocupe mai mult de cariera personală, asimilând și diseminând șabloane, clișee și formule după moda fiecărui timp).
    Înțelegerea (ca scop al educației școlare), claritatea și relevanța mesajelor, conținuturilor și formelor de evaluare, temeinicia asimilării și înțelegerii sunt ceea ce fiecare elev și profesor trebuie deocamdată să realizeze pe cont propriu cu asistenta din partea familiei si a lui Dumnezeu. Unii chiar reușesc.
    La nivel universitar, dl. Gologan și Dna Andronescu sunt modelele pe care le avem. L-am auzit pe primul spunând, în mare, cam același lucru despre testele PISA. Cât despre Dna. Andronescu… chiar n-am cuvinte pentru a o descrie.

  21. Florin Totorean spune:

    Un articol bun domnule Maci. Eu sunt un om simplu si incerc sa fiu cat mai practic, orice lucruc incerc sa il fac cu efort minim si sa obtin rezultat maxim. Asa ar trebui sa fie si scoala… Merge cineva din Minister, din scoala, sa vada pe la firme ce lucreaza oamenii? Ce competente sunt necesare? Ce abilitati? Caci asa a inceput scoala moderna pe care o avem azi, candva, cu zeci de ani in urma, cineva s-a prins ca trebuie sa corelezi scoala cu economia, cu nevoile firmelor, dar intre timp nevoile sau tot schimbat. Si mai exista un lucru de care trebuie sa tinem cont: totdeauna eu am invatat usor ceva care a avut o aplicatie practica, un rost, o legatura cu viata de zi cu zi. Starnirea interesului este vitala in scoala. De obicei eu invat ceva nou doar cand am o problema si trebuie sa caut solutii. Acesta este cel mai rapid si trainic mod de invatare. Se poate construi o scoala pornind de la aceste idei? Si ideal, totul combinat cu o altfel de evaluare a copiilor, o evaluare prin care sa se afle cat mai repede, timpuriu, la ce e bun un copil, un tanar, sa poti ca si scoala, sa ii spui ce talente are si sa il indrumi spre ele. Deja e prea mult ce zic eu aici, pentru umila noastra scoala si umilul nostru popor. Poate in alt secol… Poate cu alti oameni…

    • Dedalus spune:

      Imi este aproape imposibil sa cred ca aplicarea tactici “Cuza incognito” poate duce la un rezultat in mileniul al III-lea.

      Piata decide calificarile, piata decide ce scoala e mai buna. Nicidecum un minister, o persoana, un grup de lucru sau un sindicat sau un patronat.

      In primul rand nimeni nu poate cunoste evolutia cererii de calificari. Si chiar daca ar sti, ar fi imposibil sa orientezi profilele si programele din birou, in timp util.

      In al doilea rand, deciziile de pregatire profesional sunt personale, individuale si nu pot fi impuse din afara.

      Dar suntem pur si simplu orbiti de ideea ca educatia trebuie orientata de catre stat in cele mai mici detalii. Ne e teama de concurenta, de sectorul de afaceri, de patroni, de raspundere – de orice inseamna de fapt caplitalism. Capitalismul pe care il admiram dar il refuzam.

      De aceea de fapt nici prin cap nu ne trece ca suntem pe drumul gresit al etatismului.

      Cineva spunea ca multi isi inchipuie ca solutia la dezastrele socialismului (comunismului) este .. si mai mult socialism!

  22. nic.ungureanu spune:

    Pentru un invatamant de calitate e nevoie de o PROGRAMA conform cu necesitatile actuale si viitoare, de pregatirea profesiorilor (cei mai multi sun incompententi, fara vocatie, ) si de MANUALE facute de profesori cu mare experienta Elevilor sa le fie drag sa invete. sa simta ca ce invata le este necesar in viata.

  23. 1.Evaluările fiind efectuate-diagnoza fiind clară-ar trebui să trecem la remedieri, pornind de la nivelul stării actuale.
    2. Ca prim pas a-și propune valorificarea rezultatelor EVALUĂRILOR NAȚIONALE la clasele a IV-a, a VI-a, a VIII-a , precum cele de la BACALAUREAT. Indentificînd bunele exemple la fiecare disciplină ar trebui să trecem la implementarea lor pe nivel național.
    3. La disciplina MATEMATICĂ propun implementarea pe scară națională a metodei FLEXIMODELS elaborată și testată de echipa profesorului BIRO G: ALBERT din Odorheiu -Secuiesc , județul Harghita. Această metodă s-a dovedit a fi eficientă nu numai la elevii normali cît și la cei cu deficiențe de vedere!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Interesant articol. Si din pacate adevarat. Problemele sunt de mai multe feluri 1. nu exista pers...

de: Cristian Apetrei

la "De veghe în cercetarea românească în vremea CoViD-19"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

martie 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Feb    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)