marți, martie 19, 2024

Gânduri despre blocajele din dinamica medic-pacient în România

Am început să scriu acest articol acum mai mult de jumătate de an, la câteva zile după tragedia din Colectiv, l-am extins după scandalul Hexi-Pharma, și l-am rescris după recentul schimb de replici dintre ministrul sănătății și Colegiul Medicilor. Probabil însă că îl tot formulez în mintea mea de 16 ani, de când am plecat din țară. Este vorba de dinamica dintre medicul și pacientul român. Cu cât am ajuns să o înțeleg mai bine pe cea dintre doctorul și pacientul din Statele Unite (complicată si ea – ca întotdeauna când premisa e boala și suferința), cu atât mai mult anumite particularități românești ale acestei relații au părut mai stridente și mai responsabile de criza în general a sistemului medical.

Am discutat mult despre aceste idei cu oameni de o parte și de alta a dinamicii prezentate și de cele mai multe ori au fost întâmpinate defensiv, în special de medici. Iar asta e o problemă, pentru ca intenția mea nu e să acuz sau să arăt cu degetul.  Am discutat de ele cu prieteni, medici români care practică în străinătate și am fost sfătuită să ma las păgubașă, și sa nu “scormonesc” în aceste probleme: “De ce ai face-o? O sa superi rău pe careva și tu ești bine unde ești. Ce-o să se schimbe pentru tine?”.

Dar am decis totuși să-l scriu, asa scormonitor cum a ieșit, pentru că la nivel personal e încă foarte important pentru mine. În mare măsură am fost forțată să emigrez din cauza acestei dinamici și acestui sistem; am lăsat în urmă oameni și locuri dragi și este încă teribil de dureros să vad din afara cum – după atâția ani – sistemul încă funcționează defectuos și face atâtea victime – atât doctori cat și pacienți. Cu riscul de a suna un pic patetic, mă gândesc la cuvintele lui MLK Jr. “Our lives begin to end the day we become silent about the things that matter” („Viata noastră începe să se sfârșească în ziua în care începem sa tăcem despre lucruri care contează”).

Iată deci cum se văd lucrurile din unghiul meu (desigur nu e singurul unghi posibil, dar e probabil relevant), de fost medic și pacient în România, în prezent medic și pacient în SUA.

  • În primul rând, există din partea medicului așteptarea ca actul medical să se desfășoare “în liniște”. La câteva zile după tragedia din Colectiv, o prietenă a repostat pe Facebook o scrisoare deschisă a unei doctorițe, specialist în chirurgie reparatorie la un important spital bucureștean. Scrisoarea, pe un ton plin de emoție și patetism, se încheia cu următorul apel: “vă mai rog, dați-ne liniștea de a-i opera, spala, îngriji, pansa, tampona și masa pe tinerii aceștia. E liniștea de care avem nevoie pentru a putea continua pe drumul pe care l-am luat de o săptămână încoace- acela de a lupta pentru viată.”. Mi-am permis să-i răspund următoarele: “Practic medicina în New York de 14 ani și nu simt că e rușinos să dau socoteală despre deciziile medicale pe care le iau; o fac toată ziua, e parte din meseria mea: dau socoteală pacienților, familiei lor (dacă pacientul dorește), altor doctori, administrației spitalului, farmaciilor, caselor de asigurare și altor instituții (dacă e un caz cu implicații publice). Mi se pare o condiție absolut necesară pentru un sistem de sănătate funcțional și eficient. Boala, în general, vine cu mult disconfort iar așteptarea din partea unor medici ca medicina să se practice în liniște e cu totul nerealistă”. La replica mea, distinsa dnă doctor a devenit defensivă și foarte iritată, iar după alte câteva replici, a găsit potrivit să șteargă întregul schimb, păstrând însă sute de comentarii laudative.

Dacă un medic refuză un dialog de idei pe Facebook e una; când asta se întâmplă în decursul actului medical consecințele pot fi tragice.  Al doilea caz – personal foarte trist – se întâmpla anul trecut la un alt mare spital bucureștean, unei prietene apropiate, medic roman de Terapie Intensiva în Statele Unite.  Tatăl are o urgență; fata zboară în România sa-i fie aproape. În spital însă orele de vizitare sunt doar câteva iar familia nu stă lângă bolnav (de neauzit în Statele Unite unde familia e permisă zi și noapte pentru că se știe că ajută la însănătoșire sa îi ai pe cei dragi aproape). Cu șpagă și toate atențiile de rigoare doctorul nu se sinchisește să comunice starea de fapt și să explice cum se deteriorează starea pacientului iar tatăl moare în timp ce fiica e ținută în spatele unei uși. Situația e cu atât mai dureroasă cu cat ATI e exact specialitatea ei și știe cu datele problemei (pe care le-a aflat cu alte șpăgi ulterior) că ar fi putut fi clar salvat:“Ileana, nu ține nici măcar de aparatură, într-adevăr parte din ea e mai veche dar OK, medicamente au avut de ultimă oră, dar doctorul de ATI nu vine când e chemat noaptea și e de gardă și nu au disciplina să urmeze protocoale de bază ca evaluare de vital signs la intervale regulate; mă simt asa de vinovată fată de tata, l-as fi putut salva fără nici o problemă, urma să se mute cu noi în câteva luni, îi pregătisem parterul; dacă mă grăbeam un pic mai mult cu construcția…”.

Ei da, e greu sa nu te revolte o asemenea “întâmplare”. Poate un sistem medical din secolul ăsta să-și permită să funcționeze fără această verigă – de a „da socoteală”- din partea medicilor? Dar mai urmează multe alte întrebări: au medicii români timpul necesar, în cadrul responsabilităților clinice, să “dea socoteală”? Ii pregătește școala medicală pentru asta (ca student în medicină nu-mi amintesc un caz în care un instructor clinic a dat socoteala pacienților sau familiilor lor; în SUA asta m-a frapat din prima zi de rezidențiat unde e parte esențială din educația medicală)? Ce se întâmplă dacă acel doctor ATI român are încă doua joburi și e forțat sa facă mai multe gărzi pe lună decât e omenește posibil? Ce s-ar întâmpla în România cu un serviciu de ATI îngăduitor prezenței familiilor pacienților? Ar fi ei în stare sa respecte regulile ca sa nu stânjenească major actul medical?

  • În al doilea rând, decizii medicale importante sunt luate fără consultarea pacientului. Iată un alt caz ilustrativ pentru genul acesta de situație: Mama în vârstă de 60 de ani merge la o colonoscopie de rutină în România. I se descoperă un polip de dimensiuni destul de mari localizat aproape de rect și este internată în spital pentru scoaterea polipului. Chirurgul vede și el despre ce e vorba; nu discută cu pacienta dar îl întâlnește pe soțul pacientei pe culoar și îi spune că “polipul e mare, nu arată bine, e probabil cancer, e și poziționat dificil, doamna are oricum 60 de ani (!)” deci îi va face a doua zi anus contra naturii.  De asemenea chirurgul nu vrea sa o supere pe pacientă și îl lasă pe soțul dânsei să decidă dacă această veste trebuie împărtășită sau nu. Nu există discuție intre chirurg și pacient și acceptarea pacientului (“informed consent”) cum că va rămâne fără un organ și cu anus contra naturii. La urma urmei, ce-i asa mare surpriză sa te trezești post-operație fără putința de a defeca? Sotul sună în SUA unde fiica practică medicina și o informează că: “mamei îi fac anus contra naturii mâine; se pare ca e cancer, mai mult ca sigur e cancer; mama încă nu știe nimic, nu știu cum sa-i spun, poate vorbești tu cu ea”. Fiica întreabă:  „De unde până unde, i-au făcut biopsie?“ Tatăl: “Nu mai trebuie; arată clar, doctorul a părut foarte sigur pe el.” Fiica o sună pe mama care se află într-un pat de spital fără idee de ce se întâmplă și îi spune: “Fă-ți bagajele și fugi din spital ACUM; nu-i lași să-ți facă nimic. Polipul arată dubios, dar trebuie sa-l biopsiem înainte sa ne panicăm”. Urmează un sir lung de telefoane care sa identifice un gastroenterolog și chirurg competent; biopsia e negativă, polipul e scos fără afectarea rectului și după 10 ani de la întâmplare, mama, acum în vârstă de 70 de ani, e fericita în fiecare dimineață ca se poate duce la toaletă nemutilata.

Da, știu, iarăși suna dramatic și iar ne alegem cu un sir de întrebări: Există timp și educație pentru obținerea “informed consent” de către medic?  Sunt pacienții romani gata să discute despre riscurile oricărei interventii medicale și sa își asume aceste decizii? Un posibil răspuns îl dă Ovidiu Palea.

  • În al treilea rând, există și intre pacienți o reținere în a chestiona actul medical mergând pană la fatalism resemnat. Am trăit recent (cu câteva săptămâni în urma) un alt caz extrem de trist; o rudă apropiată (bărbat în jur de 50 de ani) a contractat o viroză care a evoluat în pneumonie. După câteva zile de febră în creștere s-a internat la unul din marile spitale bucureștene, a fost pus pe antibiotic intravenos dar starea s-a înrăutățit subit și în mai puțin de 48 de ore a murit, aparent cu un diagnostic de suprainfecție bacteriană. Spun aparent, întrucât spitalul refuză cu obstinație să elibereze fisa de tratament. La câteva zile a izbucnit scandalul dezinfectantelor diluate care pun în cu totul altă lumină desfășurarea evenimentelor și creează o mulțime de întrebări despre cauzele reale ale decesului. Am sugerat familiei, încă șocate, să continue presiunea pentru a afla măcar adevărul, dar am fost întâmpinată cu o resemnare filozofică: “eh, eu ce sa mai fac, ca nu mi-l mai aduce înapoi, și oricum sunt toți complici și mână-n mână”.

Puterea fără control

Problemele descrise mai sus rezumă în esență un blocaj cultural al medicinii românești: pe de o parte medicii români consideră un atac la statutul lor să dea socoteală (în fata pacienților, familiei sau altor medici), doresc liniște și devin defensivi când li se pun întrebări; iar de partea opusă pacientul acceptă cu resemnare și fatalism un sistem care generează nenumărate morți prevenibile, dar nici nu-și asumă responsabilitatea înțelegerii riscului și deciziei de a urma un anumit tratament/procedură și adesea nu respectă reguli elementare de conduită.

Dincolo de indignare și revoltă, cred ca ar merita discutat: De ce există aceste blocaje? Si de ce toate astea duc la corupție, la erori medicale și lipsă de transparență? Răspunsul nu cred ca stă în clișee culturale și specificități naționale. Probleme de aceeași natură (poate nu la fel de grave dar comparabile) există în orice sistem care se confrunta cu o imbalanță de putere.

Există un concept definit în economie care îmi vine foarte util:  information asymmetryasimetria informației, care studiază cum e luată decizia în tranzacții unde o parte are mult mai multă informație decât alta. Asta creează o imbalanță de putere în tranzacție – și când se întâmplă există un mare risc de incorectitudine. Si de aici încep problemele cu evaluarea calității actului medical: dacă nu ai ani buni de învățare și practică a medicinii și ți se întâmplă sa devii pacient (ceea ce mai toți ajungem la un moment dat), ești pus în această ingrată poziție a unei tranzacții informaționale care lasă doctorul într-o cvasi absolută poziție de putere.

În plus, medicul are în mod tradițional o poziție sociala specială, în bună măsură justificată de anii de studiu, practica și efortul necesare, și de cerințele de altruism ale meseriei.  Iar de aceea, dialogul medic-pacient e adesea purtat de pe o poziție de autoritate. Dar medicul, ca orice alt om, este supus greșelii. Iar greșeala când vine vorba de medicină poate adesea să aibă consecințe dramatice.

Tradiția autorității necontestate a medicilor a existat și în vest, dar sistemul a evoluat, exact la presiunea pacienților și a “consumatorului de act medical”. Sacralitatea profesiei medicale a fost jertfită pe altarul reducerii erorilor – cu beneficii măsurabile pentru societate.

În practica modernă, cel puțin în SUA, există numeroase sisteme de control pe diferite paliere:

  • În primul rand, medicina a fost în mare grad procedurizată (faimoasele „protocoale de tratament”). Departe de a fi un moft, ele sunt bazate pe studii vaste și asigură minimizarea erorilor. În România însă poate exista o rezistență plină de superioritate în a folosi protocoale de tratament, privite ca niște seturi de reguli pentru “cei lipsiți de simț clinic”.
  • În al doilea rand, relația cu pacientul a devenit – legal – guvernată de obligația medicului de a explica decizia medicala (formalizata în SUA într-un document numit informed consent) și opțiunile de tratament cu riscurile aferente.  În plus, există și obligația de a răspunde la orice întrebări ale pacientului și familiei (evident dacă pacientul permite accesul familiei – aspecte de confidențialitate de asemenea strict reglementate).
  • În al treilea rand există diverse sisteme de control la nivelul spitalului (de exemplu Mortality & Morbidity (M&M) meetings sunt întâlniri cu tot personalul clinic implicat într-un caz care a evoluat spre terapie intensivă sau a decedat. Toate părțile implicate – doctori, rezidenți, asistente – își explica deciziile clinice și e considerat unul din mecanismele principale de învățare și corectare a erorilor; de aceea, ca rezident, prezenta la M&Ms e obligatorie chiar și dacă nu e cazul tău!)
  • Alte sisteme de control există la nivelul farmaciilor (de exemplu sisteme de detectat combinații periculoase de prescripții).
  • În fine, exista un sistem funcțional de malpraxis. Se poate discuta mult despre neajunsurile acestuia (abuzuri, practica medicinii defensive, excese birocratice), dar e indiscutabil că restul sistemelor de control nu s-ar fi dezvoltat fără presiunea riscului de acțiune legală. Mai are sens sa spun ca în SUA un caz ca Hexi-Pharma ar fi generat deja zeci de mii de procese împotriva firmei dar și spitalelor și doctorilor implicați?

Ca medic român practicând în străinătate, obișnuit cu aceste cutume, lipsit de problemele de asimetrie informațională dar ajuns de nevoie “consumator” de servicii medicale în România, sistemul medical romanesc apare cvasi-feudal.  Când spun asta nu mă refer la sensul derogator al termenului (“înapoiat”) ci la definiția feudalismului de putere cvasi-discreționară a seniorului pe un teritoriu definit. Practic medicii români devin atotputernici pe teritoriul lor din cauza lipsei sistemelor de control. Iar dincolo de riscul de erori, predispune bineînțeles și la corupție.

Desigur există în sistem numeroși medici competenți, dedicați, care încearcă la nivel individual să ajute. E chiar probabil că ei sunt marea majoritate. Dar asta ține strict de deciziile lor personale. Iar mai ales când vine vorba de medicină, performanța individuala e adesea nulă dacă sistemul nu funcționează. (Degeaba chirurgul salvează dacă pacientul nu e monitorizat post-op conform protocolului; degeaba salvarea vine rapid, dacă medicul de gardă lipsește; și tot asa). Iar mulți din medicii buni, demoralizați, aleg sa plece sau își pierd încrederea.

Pe de altă parte medicii au nevoie de un confort financiar care să le îndepărteze anumite griji de zi cu zi. E foarte greu să practici medicina de calitate – în care ești dedicat trup și suflet pacienților – dacă nu poți asigura un mediu de calitate creșterii propriilor copii. E greu să citești și să te ții la curent cu ce mai e nou în domeniul tău – dacă te stresezi de nevoi primare. In special pentru doctorii tineri e inacceptabil să stea la mâna unei șpăgi arbitrare sau la mâna firmelor de farmaceutice care condiționează sponsorizări pentru conferințe de cantitatea de medicamente prescrise, și tot asa…

Concluzia logică a rândurilor de mai sus – din punct de vedere al politicilor publice – e că sistemul are nevoie de mai multe resurse, dar aceste resurse ar trebui sa crească în paralel cu implementarea sistemelor de control și îmbunătățire a performantei medicale de care am vorbit.

Dar în final e nevoie de o schimbare culturală în profunzime; iar asta nu o pot face nici medicii singuri, nici Ministerul Sănătății, nici sistemul de justiție și nici guvernul, atâta timp cat nu există presiunea consumatorului de act medical și înțelegerea rolului, drepturilor și responsabilităților de către pacient.

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. O radiografie corecta, cine si cum poate schimba ceva in sistemul medical intr-o tara cu o populatie fara respect de sine, umilita si permanent hartuita?

    • Super articolul! As mai adauga lipsa culturii civice ca fiind conplicele perfect al starii deficitare pe care ati prezentat-o. Daca nici pacientii care au SUPRAVIETUIT printr-un noroc unui act grosolan de malpraxis medical nu se ‘obosesc’ sa ia atitudine impotriva medicului respectiv, pentru a evita ca si alti pacienti sa cada victima de multe ori incompetentei REPETATE a aceluiasi medic, e cu atat mai improbabila o pozitie din partea familiei unui pacient decedat. As fi curioasa daca mama din articolul dumneavoastra a facut macar o plangere impotriva medicului care era cat pe ce sa o mutileze; fie si pentru ‘misdiagnostic` si trauma psihica la care l-a supus pe sotul ei – fara ca acest diagnotic sa fie documentat. Am un exemplu in familie de un astfel de diagnostic eronat in care pacientul a fost supus chiar catorva sedinte de chimioterapie, fara sa fie absolut deloc vorba de cancer, pronosticul dat de medicul incompetent fiind de saptamani de viata ramase! Se intampla cu ani in urma la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. Dupa ce s-a descoperit ca a fost vorba clar de un caz de identitate gresita a probelor de laborator (alt pacient a fost intr-adevar cel care trebuia tratat cu respectivele citostatice), medicul a sesizat eroarea dar nu a vrut sa ‘isi pateze’ reputatia si a insistat cu tratamentul! Iar atitudinea ‘post’ experienta a pacientului din familia mea (celalalt a decedat intr-adevar in cateva saptamani) a fost incredibila: „ii multumesc lui Dunnezeu ca am scapat, nu vreau sa ii mananc painea medicului.” I.e. vorba romanului: „eu si dupa mine potopul”.

      • Sunt total de acord ca lipsa de simt civic merge mana în mana cu problemele prezentate. După Colectiv pare totuși ca începe sa existe la nivelul societății o înțelegere a necesității de implicare civica (și a prețului groaznic al neimplicării); e unul din motivele pentru care mi s-a părut relevant sa scriu acum…

    • Cum ? Incepeti prin a veni cu totii la alegeri si a respinge dinn capul locului orice candiatacare nu corespunde vederilor Dvs . PERSONALE !
      Aveti o ocazie unica acum , la alaegerile parlamentare din toamna ! Nu repetati greseala dela alegerile locale , daca vreti s mai apucati in Romania, pentru voi si copii vostri, macar o asistenta medicala si un invatamint pornite pe 8un drum bun !

  2. Aceeasi problema este si in invatamant : sistemul merge mai departe din inertie, desi toata lumea se plange si ar vrea sa se schimbe. In acelasi timp nimeni nu poate face schimbarea din moment ce copiii (noile generatii) cresc in cultura aceasta. Ei nu pot deveni ceva mult diferit decat ce sunt parintii lor, este o functie vitala de adaptare la realitate ( i.e. sistem ) care duce prin urmare la acceptarea lui. A nega sistemul e echivalent cu a nega realitatea.

    De exemplu, daca pana la 18 ani un copil mergand la spital vede o anume realitate ( anumita superioritate si poate chiar ostilitate din partea doctorilor si asistentelor, daca el simte teama parintilor in fata doctorilor, vede poate ca parintii lor fac cadouri acestor persoane desi nu vede vreo bucurie pe chipul lor oferindu-le si poate in acel moment isi aminteste despre sacrificiile care trebuiau facute pentru a potoli furia Minotaurului despre care a citit el in Legendele Olimpului ) daca vede si stie ca aceeasi realitate o traiesc colegii lui, vede la televizor ca asa se intampla si in alte orase din Romania, el va intelege ca acel comportament e parte din cultura lui si va fi extrem de dificil ca el sa se comporte altfel atunci cand va lua propriile lui decizii in acceasi situatie.

    Nu stiu sum s-ar putea iesi din aceasta situatie circulara, si asta face de fapt dificultatea problemei. Putem totusi sa continuam sa speram ca va fi un :desteapta-te romane ” prin cine stie ce minune.

    • Nu va dau dreptate, problemele sistemului de invatamant sunt cu totul altele.
      Exista o singura similitudine, pe care o voi scrie mai jos.

      Sistemul de invatamant romanesc este centrat si orientat pe profesor si munca profesorului.
      In sistemul romanesc de invatamant rezultatul nu conteaza, copiii sunt doar materie prima, care intre in forma „bruta” si iese in forma „finita”. Care exista doar pentru ca sistemul sa poata oferi locuri de munca profesorilor. Cat de valoroasa sau utila este forma „finita” nu conteaza.
      Profesorii romani nu vor sau nu pot sa paraseasca aceasta paradigma. Profesorii romani, cu prea putine exceptii, vor sa aiba un loc de munca sigur si o norma intreaga, pana la pensie. Pentru asta au renuntat in timp la orice alta cerinta: salarii decente, prestigiu, respectul societatii, performanta, competenta.
      Au declarat mereu ca le vor, au declarat mereu ca le merita, dar nu au luptat niciodata adevarat pentru ele, pentru ca in sinea lor stiau ca asta inseamna nesiguranta zilei de maine. Ar fi putut face greva ca sa le obtina, dar ar fi trebuit sa renunte la „titularizare”, acest cancer al invatamantului romanesc.
      In toata lumea civilizata profesorii sunt perfect relaxati avand salarii decente, prestigiu, respectul societatii, performanta, competenta si un contract de munca doar pe 1, 2, 3, 4 sau 5 ani. Sunt relaxati stiind ca se pot baza pe performanta si competenta lor pentru a-si asigura un loc de munca. Aici vad singura similitudine cu articolul dnei Dr. Benga, cei din lumea civilizata considera normal ceva de care cei de aici se feresc precum dracul de tamaie.

  3. Cu siguranţă nu arbitrarul spăgii („şpăgi arbitrare”, al treilea paragraf de la sfârşit în sus) e problema, ci chiar şpaga. Pentru că şpaga încurajează exact ceea ce articolul de faţă denunţă: lipsa unui contract clar dintre pacient şi medic, lipsa unor relaţii contractuale consfinţite dintre pacient şi medic. Şpaga este o nebuloasă pseudo-contractuală, un fel contract informal dar neclar şi cu efecte cel mai adesea nocive.

    Deşi poate părea o exprimare pompoasă, conceptual şi practic sistemul medical din România este gândit şi funcţionează punând în centru nu pacientul, ci medicul. Medicul este cel mai important, şi atunci când se vorbeşte despre medicină, şi atunci când se vorbeşte despre boli, şi atunci când se vorbeşte despre spitale. În România, medicul este centrul medicinei, un rege, medicul rege. Medicina românească există nu pentru a vindeca, ci pentru ca medicul să exerseze medicina.

    În sensul acesta, pacientul este doar materialul de lucru al medicului, cam tot aşa cum e stofa pentru croitor. Pacientul nu contează, lui nu i se comunică, el nu este implicat în actul vindecării. Pacientul este pasiv şi din cauza ignoranţei sale – cu totul justificată – este ignorat. Medicul nu face efortul pedagogic de a explica pacientului şi de-al implica în felul acesta în actul medical care până la urmă îl priveşte chiar pe pacient.

    Cuvântul „imbalanţă” nu există în limba română. Expresia „imbalance of power” se poate traduce ca „dezechilibru de puteri” sau ca „asimetrie a puterilor”. Este cert că medicul din România în cea mai mare parte din cazuri foloseşte acest dezechilibru în folosul propriu: pentru a-şi întări aura de rege şi pentru a face să meargă şpaga. De aici şi observaţia actualului ministru al sănătăţii care aseamănă sistemul medical românesc cu o feudă. Medicul nu acţionează în sensul respectării unui contract – aşa cum firma de construcţii îţi construieşte o casă conform unui contract încheiat între tine şi firmă – ci după cum crede el de cuviinţă, după bunul plac.

  4. Trist. Cea ce medicii inca nu realizeaza este ca reputatia odata pierduta se recistiga foarte greu. O parte din ei se pot transfera fara probleme la pompe funebre. Acolo din pacate nu este cerere de ciocli .

  5. Articolul dvs nu are de ce să supere pe cineva, mai ales că aveți perspectiva dublă – atât din poziția medicului cât și a pacientului (am avut / am aceeași poziție, de aceea și eu am frământat zeci de ani aceleași probleme). Dimpotrivă, articolul este binevenit, iar momentul este potrivit. Sunt necesare doar câteva precizări la condițiile specifice țării noastre. Semnalez doar câteva:
    (1) supra-încărcarea medicului
    (a) cu activități administrative (completări de formulare, raportări, muncă de secretariat) pentru că nu există personal auxiliar angajat în acest scop;
    (b) cu activități medicale extinse, exemple:
    – ca Medical Oncologist am făcut și partea inseparabilă, dar foarte consumatoare de timp și emoție, de tratamente simptomatice / îngrijiri suportive și paliative, în mod normal preluată de o echipă specializată pe acest profil;
    – pentru cercetare ar fi trebuit să beneficiez de o normă clinică mai redusă, lucru imposibil în țara noastră unde avem cam 250 de oncologi. Nu mai vorbesc despre alte faciități necesare – pentru informare, de exemplu;
    (c) numărul menționat de oncologi vorbește de la sine despre norma uriașă pe care medicii de aici trebuie să o preia; județe întregi au avut zeci de ani un singur oncolog, sau infecționist (la Buzău acum vreun an nu mai aveau infecționist); cumva, acei pacienți trebuie rezolvați; puteți imagina cât timp au însă acești specialiști pentru a relaționa adecvat cu pacienții și familiile lor?
    (2) managementul aiuritor care adaugă activității medicului un stress greu de explicat cuiva care lucrează într-un ”sistem normal”
    (3) atmosfera publică invariabil ostilă profesiei de medic; nu cred că puteți înțelege sentimentul medicului insultat permanent prin generalizări infamante, poate doar prin comparație cu animalul care toată viața a fost flămânzit, ținut în mizerie, maltratat și muncit peste limite. Bănuiesc că ați plecat să profesați în altă parte și din aceste motive.
    Desigur, nu toți medicii vor fi având problemele acestea, iar cele ridicate de dvs trebuie discutate public, este timpul. Dar fără schimbări de proporții în totalitatea sistemului medical ele rămân doar la acest nivel, de simple discuții.

    • Mulțumesc pentru comentariu. Tot ce semnalați e foarte relevant și înțeleg ca medicul este o victima la rândul sau, într-un fel diferit, dar în același sistem disfuncțional; iar asta duce la un cerc vicios și la discuția coroziva din spațiul public pe care o menționați la punctul 3.

      Nu vad însă nici o posibilitate de deblocare decât tot ținând interesul pacientului în centrul discuției, atâta timp cat “victima-pacient” e dependenta totuși de acțiunile “victimei-doctor”.

      Pe tema “victima-doctor” și relația sa cu “managementul” și cu regulile generale ale sistemului (subiect pe care îl deschideți) se mai poate scrie probabil un întreg alt articol.

      Particularitatea sistemului medical (spre deosebire de o firma de exemplu) e ca nivelul maxim de responsabilitate e la baza (la clinician) nu la vârf (la management), pentru ca doctorul tine în mana viata pacientului. De aceea singurul care poate proteja relația cu pacientul (chiar împotriva managementului daca e necesar) nu poate fi decât tot medicul și numai el poate fi in postura de a negocia cu “cei de sus”.

      Chiar și în Statele Unite “managementul” urmează uneori interese divergente, și e datoria doctorului de a semnala când lucrurile nu mai sunt “safe” si de a rezista: stiu, pare o responsabilitate în plus, dar chiar nu vad cum ar putea fi altfel. Cu atât mai mult in România unde e o lipsa acuta de medici, ar trebui sa existe o putere de negociere mai mare a medicilor.
      Ce e important însă e ca aceasta „putere” sa nu fie folosita pentru a perpetua relația de putere in raport cu pacientul de care vorbeam in articol, Cu alte cuvinte, la final ar fi de dorit ca medicii sa-si manifeste mai mult puterea in raport cu “sistemul” dar spre binele si „empowermentul” pacientului ca sa zic asa.

      Si as mai spune ca schimbarea e greu sa înceapă probabil de la unicul medic infecționist din Buzău (si in SUA exista zone defavorizate cu un medic la un teritoriu imens care vede pacienții cu avionul) – ci probabil din zone universitare cu densitate mult mai mare de medici.

      • Nu intenționez să polemizez. Discuția deschisă de dvs nu are început sau sfârșit, privește practica medicală din țara noastră în ansamblul său, chiar dacă dvs subliniați câteva aspecte particulare la care vă precizez poziția mea.

        ”În primul rând, există din partea medicului așteptarea ca actul medical să se desfășoare “în liniște””
        Nu, nu cred că o asemenea așteptare este corectă, medicul trebuie să explice și să dea socoteală pacientului și familiei sale. Adaug însă că și așteptările acestora trebuie să fie rezonabile, mai ales în condițiile de lucru pe care doar amînceput a le schița și pe care dvs, Doamna Doctor, nu ați avut neplăcerea de a le cunoaște devreme ce ați făcut rezidențiatul în USA. La același subiect deschis de dvs mai precizez că atitudinea medicului ATI care nu a permis colegei cu aceeași specialitate să asiste și (de ce nu?) să participe la îngrijirea medicală a părintelui său, este impardonabilă

        ”În al doilea rând, decizii medicale importante sunt luate fără consultarea pacientului. ”
        Cazul relatat de dvs, cu diagnosticul stabilit de chirurg doar prin vizualizarea polipului (fără biopsie) este culpă medicală și trebuia deschisă acțiune contra lui. Acest mod de a pratica denotă ignoranță și dreptul de a mai practica al acelui medic trebuia suspendat.

        ”În al treilea rând, există și intre pacienți o reținere în a chestiona actul medical mergând pană la fatalism resemnat.”
        Da, există și astfel de pacienți. Personal nu suport să văd că pacienții au o atitudine umilă, o consider parțial o urmare a culturii lor (unde pot interveni mai greu), parțial o vină a ”sistemului” nostru și al unor medici aroganți cu care ei vor fi avut de-a face.

        ”Puterea fără control” a medicilor.
        Protocoalele terapeutice trebuie respectate. Acolo unde nu au fost explicit formulate, ca protocoale ale specialității pentru țara noastră, pot și trebuie însușite cele puse la punct de grupe de experți reputați (de ex., pentru oncologie, NCCN). Discuția nuu poate fi însă decât deschisă, ajungem cu ea și la personalizarea tratamentului unde medicul are de spus lucruri în pus față de protocole.
        Este adevărat că sistemele de control la nivelul spitalului funcționează foarte diferit, chiar în aceeași instituție.

        Dinolo de toate acestea: NU CRED CĂ FELUL ÎN CARE FUNCȚIONEAZĂ SISTEMUL MEDICALFELUL Î POATE FI ÎNȚELES CORECT DECÂT DACĂ MERGEM ȘI ASISTĂM PERSONAL LA CONDIȚIILE ÎN CARE LUCREAZĂ PERSONALUL MEDICAL. Or, nimeni nu face asta, începând de la oficiali care ar trebuii să se simtă obligați să cunoască terenul de lucru. Vă invit personal să vedeți biroul în care am lucrat 24 de ani: dimensiuni = cam 3/3m, loc de lucru formal cam pentru 6 persoane (în anii 90 eram mult mai mulți) și loc de discuție a problemelor pacienților (între 2-16 persoane, după caz și moment). Orice altă discuție pe tema sistemului medical românesc după aceea.

        În fine, deși sunt de acord că pacientul trebuie să fie în centrul oricărei discuții și oricărei activități medicale (fără pacient nu ar exista medicină), vă invit să reflectați la conținutul a două articole:

        http://www.kevinmd.com/blog/2015/04/shift-the-focus-from-patient-satisfaction-to-employee-satisfaction.html
        http://www.huffingtonpost.com/alexander-kjerulf/top-5-reasons-customer-service_b_5145636.html

    • Domnule Nuțu,

      Referitor la punctul (3), la cine vă referiți când spuneți că întâmpinați o atitudine ostilă?

      Presupun că nu la pacienții Dvs., pentru că mi-e imposibil să cred că niște pacienți tratați cu demnitate și profesionalism pot să răspundă cu ostilitate atunci când sunt ajutați. Din ce am putut eu observa ca pacient (atât în România, cât și prin alte țări) ostilitate nu există decât atunci când pacientul este tratat ne-respectuos sau defectuos (mal-praxis). Altfel, pacienții sunt predispuși la a-și stabili o relație cordială cu medicii care-i tratează.

      Presupun, așadar, că vă referiți la mass-media când spuneți de ostilitate. Dacă așa este atunci, cred eu, explicația se regăsește în textul articolului la care comentăm: modul în care funcționează sistemul medical din România generează enorm de multă frustrare, mass-media nefăcând altceva decât să reflecte această frustrare printr-o atitudine pe care Dvs. o găsiți ca fiind ostilă. Există multă durere și suferință inutilă în rândul pacienților din România – poate nu e chiar așa surprinzător ca aceasta să fie preluată de mass-media și redată sub o formă ofensatoare la adresa prestatorilor de servicii medicale.

      Eu suspectez că un efect (pozitiv în ambele tabere, pacienți și medici) l-ar avea dacă Colegiul Medicilor ar interveni mai hotărât atunci când apar cazuri de ne-profesionalism în rândul medicilor. Ideea este de a-i elimina din rândurile medicilor pe aceia care nu reușesc să mențină un nivel de profesionalism decent. Eu m-aș aștepta ca-n câțiva ani un astfel de sistem de auto-epurare să dea suficient de multe rezultate încât atitudinea mass-mediei să-nceapă a se modifica într-un sens, prespun, dorit și de Dvs.

      În rest, punctele (1) și (2) par să fie dependente de calitatea managementului sub care lucrează medicii. Opinia mea în această privință este că ieșirea de sub tutela Statului ar trebui să ofere mai multe șanse în găsirea unor manageri mai adecvați.

      • Am răspuns la întrebarea dvs (ce înțeleg prin aitudinea ostilă) prin alte câteva răspunsuri inserate aici, în jurul acestui articol. Tot aici, postările altor persoane pe care le puteți vizualiza și dvs, mă scutesc de precizări.
        Ceea ce mă dranjează, pentru că este profund nedrept, ete generalizarea. Lucrăm, aici în România, într-un sistem medical profund disfuncțional pentru că este dirijat politic. Aici medicul chiar nu poate face nimic, lucru pe care Dna Dr Ileana Benga nu îl poate înțelege, de aceea domnia sa vorbește cu lejeritate despre cum medicii trebuie să corecteze disfuncționalitățile raportând superiorilor (care le-au creat și întrețin!!!). De aceea am spus doar că trebuie mers la fața locului, lângă medici și asistente, mers și asistat la cum decurge activitatea în acest cadru disfuncțional.
        Totuși, am raportat ocazional autorităților despre schimbări necesare. Nu am primit răspuns – vă așteptați la altceva?
        Despre cum se fac alegerile în Colegiul Medicilor am scris un articol tot pe ”Contributors”:
        http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-nu-mai-vreau-sa-profesez-ca-medic-in-romania/
        Totul pleacă de aici, rolul Colegiului, etc.

  6. aveti perfecta dreptate, ati surprins excelent fenomenul, greu de schimbat mentalitatile. Poate peste 20-30 de ani, insa nu cu actualele scoli de medicina!

  7. Felicitari dna Dr. Ileana Benga!
    O analiza excelenta. Un astfel de material ar putea constitui rezultatul unui audit extern (facut de straini) si independent al sistemului medical din Romania, aflat acum pe masa Primului-Ministru, ca subiect de negociere cu principalii lideri politici pentru asumarea unui proiect national multi-anual, care sa reconstruiasca sistemul medical actual.

  8. Cred ca problema de care vorbiti nu se reduce la sistemul de sanatate. Ceva este neobisnuit in modul in care se stabilesc relatiile intre oameni la modul general, si in special cele de autoritate (inclusiv acolo unde nu este cazul). Posibil sa fi ramas intr-adevar urmele unor relatii de tip fanariot (mai degraba decat feudal) cum incearca sa spuna si celebrul film al lui Radu Jude „Aferim”.

    Am doi termeni de comparatie in privinta asta (observatiile mele, fara pretentii de originalitate sau corectitudine). Varianta 1 ar fi cea anglo-saxona (ii zic asa in lipsa de alt nume mai bun). Nu este nevoie de o relatie de autoritate in cea mai mare parte a situatiilor obisnuite. E normal sa discuti de la egal la egal chiar si atunci cand interlocutorul nu este un egal nici ca varsta, functie, experienta sau avere. E normal sa te adresezi pe nume, sa pui intrebari unui medic sau profesor etc, sa scrii unui parlamentar. E considerat deplasat sa devii slugarnic indiferent de situatia ta sociala sau profesionala. Starea de echilibru a relatiei este cea de presupusa egalitate, iar devierile sunt un mare semn de intrebare.

    Varianta 2 de model echilibru este cel ierarhic intalnit in Asia. Se spune despre japonezi ca atunci cand se intalnesc intamplator fara sa se fi cunoscut inainte, primul lucru pe care incearca e sa il afle (discret) este varsta si pozitia sociala a interlocutorilor, pentru a se putea adresa celorlalti cu respectul cuvenit (o mare bataie de cap chiar si pentru ei). Grija nu este ca nu ti se acorda respectul care ti se cuvine tie, ci ca nu il acorzi tu altora (chiar daca este mai mult de forma). Cand se lamureste chestiunea, s-a ajuns la un echilibru (daca e un grup, se structureaza repede o mini-ierarhie acolo), si gata, isi poate intra fiecare in rol si trece la treaba.

    In privinta Romaniei, constat ca suntem un amestec de oameni crescuti si formati de doua scoli diferite, asemanatoare cu modelele de mai sus (cu mentiunea ca, spre deosebire de japonezi, grija principala nu e ca nu acorzi celuilalt respectul cuvenit, ci ca nu il primesti. si nu suntem tocmai discreti in privinta asta). Cu unii, mai ales cei din “sistem”, e greu sa ai o conversatie normala chiar si atunci cand te intalnesti absolut intamplator, ca simplu cetatean. Dansii fac fata greu tentatiei de a se anunta de la inceput ca mari oameni de la minister sau de la mai stiu eu unde (de parca da cineva 2 lei pe ministerul lor) si de a intitia o relatie de tip om mare / om mic, cu ei pe post de om mare de obicei (dar si de om mic, daca se trezesc ei ca e cazul potrivit acelorasi reguli).

    Daca ajungi sa ai nevoie de ei in interes de serviciu, cu atat mai mult. Ei isi iau rolul de jupan si tu trebuie sa intri in rolul de supus, pentru ca daca nu intri, esti nepoliticos tu (si jupanul are dreptul legitim sa-ti dea peste nas, chestie la care se pricepe foarte bine – vedeti ce „elegant” l-a pus la punct zilele trecute parlamentarul Nicolicea pe Moise Guran pentru vina de a-l fi criticat. mare greseala). Si exemplele pot fi duse mai departe la nesfarsit – cel cu mai multe clase considera ca are dreptul moral sa il priveasca cu superioritate pe cel cu mai putine (si sa-l si insulte daca nu se conformeaza), ala cu masterate multe pe ala cu bacalaureatul, cel cu bani pe cel sarac etc. Unii asa vad lumea si relatiile cu ceilati, ca pe o ierarhie a dispretului, mai degraba decat a respectului.

    Pe de alta parte exista si multi oameni, in special cei mai tineri provenind din mediul privat, cu care poti discuta normal, poti face o gluma, fara sa simta cineva nevoia de a se impune celuilalt in calitate de mare om si mare personalitate.

    Tot in jocul asta de tip relatie de autoritate intra si relatia medic – pacient. Cu unii medici poti sa ai o conversatie normala, pe baza de respect reciproc (macar formal, e suficient), cu altii nu. Se vede pe figurile unora ca le-a intrat in sange genul de relatie de tip maestru / muritor de rand. Iar maestrului nu poti sa-i pui orice fel de intrebari, ca de-aia e maestru. Unii iti raspund cu placere, altii cu ifose de mari personalitati si detinatori ai tainelor medicinei (un medic stomatolog mi-a spus candva ca ai nevoie de cel putin 20 de ani de experienta pentru a putea citi o radiografie dentara – eram copil, curios din fire, am intrebat si eu ce si cum, si am primit un raspuns pe masura :D). Problema e ca o astfel de relatie, odata stabilita, nu mai poate permite un challenge din partea omului mic fara ca omul mare sa „lose face”. Nu este un model de relatie care sa perimta un dialog constructiv, nici la noi, nici la altii.

    Dar pe ansamblu lucrurile se schimba in bine, si cred ca partea culturala se va rezolva de la sine in timp. Cu resursele o sa fie mai greu.

    Felicitari pentru articol si sper sa mai scrieti pe aceasta platforma.

  9. De departe e cel mai bun articol pe care l-am citit vreodata, aici sau aiurea, referitor la sanatate.
    Fara vaicareli, decent, onest, exemple concrete, solutii neinventate, „ne-originale”, aduse dintr-un sistem unde lucrurile merg.
    Aceeasi lipsa de transparenta, de evidenta asimetrie informationala o gasim in mute alte domenii. Imi vine acum in minte codul etic al medicilor (iarasi medici?) veterinari din directiile regionale. Exista o mentiune expresa in codul etic cum ca medicul nu are voie sa profite de lipsa de informare a clientului sau a celui controlat (aici pacientul oricum nu poate vorbi, nu?)..probabil ca exista un cod etic si la „umani”. Cine-l mai baga in seama?
    Felicitari pentru modul de abordare…impresionant de lucid si stiut.

  10. Sunt in cea mai mare parte de acord cu ceea ce scrieti dar cu urmatoarele nu:
    „medicul are în mod tradițional o poziție sociala specială, în bună măsură justificată de anii de studiu, practica și efortul necesare, și de cerințele de altruism ale meseriei.”
    „medicii au nevoie de un confort financiar care să le îndepărteze anumite griji de zi cu zi”.
    Aceste afirmatii transforma doctorii intr-o casta speciala care ar avea drepturi speciale fata de muritorii de rind!
    Nu aveti dreptate, meseria de doctor este una ca si celelalte si in plus doctorii mai depun si un juramint pe care nu-l respecta! Altruismul pe care il pretindeti nu exista, marea majoritatea a studentilor de la medicina spun ca au venit acolo pentru bani si pentru pozitia de putere feudala pe care ati remarcat-o.
    De asemenea toata lumea in orice meserie are nevoie de un confort financiar pentru a munci eficient!!
    Si exista profesionisti, cum sunt cei din IT, care depun eforturi mult mai mari decit doctorii pentru a se specializa si a se tine la curent cu noutatile din domeniu, noutati care apar cu o mult mai mare frecventa decit cele din domeniul medical. La urma urmei inima tot in stinga e si ficatul tot in dreapta ramine….Singurele noutati care apar in domeniul medical sunt produse de cei din afara profesiei: ingineri, chimisti, fizicieni samd care descopera noi materiale sau substante pentru uzul medical, noi modalitati de investigatie ale bolnavilor etc.
    Doctorii au devenit dependenti de revolutia tehnologica si nici macar nu o recunosc, doar vor sa profite in modul cel mai egoist cu putinta de eforturile celorlalti. Plus ca ei fac practica si se specializeaza cu „baza materiala” produsa si platita de intregul popor (spitale, clinici, laboratoare), experimenteaza gratis pe cobaii umani (pacientii), iar in momentul cind devin specialisti pretind numai pentru ei spaga! Macar sa lase ipocrizia la o parte si sa recunoasca aceste lucruri.

  11. intamplator am aflat azi dintre ” bunele intentii a guvernului ciolos” un exemplu : examene de ocupare a posturilor de directori a caselor nationale , in martie , jale , la Bacau canditatul ia 0 (zero ) puncte , ce post credeti ca i-au dat de mila?… director general a casei nationale de asigurari !!!

  12. Aceleasi experiente le-am avut si eu cu parintii mei in Romania. Lucrand in afara tarii si in terapie intensiva de multi ani, pot sa spun cu mana pe inima ca sistemul medical public ii eutanasiaza pe batrani, cu intentie. Alternativa ar fi incompetenta crasa, combinata cu narcisism si rautate psihopata. Despre respect pentru pacient, nu mai pomenesc. E inexistent. Tata, jurist si jurnalist, era printre rezidenti „mosu’ de la patu’ 5”. Nu generalizez, au fost si experiente bune – de exemplu chirurgul mamei, impecabil, etic si profesional, desi nici el nu a rezistat si si-a luat lumea in cap, acum e in UK. Dar acolo unde conteaza, in terapie intensiva, cei peste 65 de ani sunt decimati. Dupa Colectiv, mi-am dat seama ca si tinerii sunt sacrificati, si ca numai cine are zile traieste. Poate ar trebui sa ne organizam intr-o asociatie a victimelor sistemului sanitar si sa ii dam in judecata, poate de frica se schimba – ca de buna voie, nu mai e nicio speranta.

    • Spune în acest link așa:
      ”Medicii cei mai buni, sănătoşi, echilibraţi şi bine orientaţi în spaţiu aleg să plece din ţară. Sau să deschidă un cabinet privat. Angajaţi la stat rămân conservatorii, incapabili să se mai adapteze la o nouă lume, şi incompetenţii. Care nu au ce căuta în sistemul privat, unde i-ar ocoli toată lumea. ”

      Eu sunt unul dintre ”incompetenți și conservatori”. Pentru conformitate, am lucrat la IOB.
      Am făcut 10 gărzi pe lună timp de 10 ani (1979-1989) în ATI pentru că eram doar trei medici; primeam 25% în plus la salariu (precizare pentru nostalgicii ceaușiști).
      Am făcut peste treizeci de ani voluntariat în tratamentul simptomelor bolnavilor cu cancer. De aceea, am retrăit de sute de ori sindromul de ”burnout”. Nu am ajuns, cu toate acestea, la balamuc, dimpotrivă, am revenit zi de zi în ”Valea Plângerii” în care am lucrat 40 de ani, inclusiv în zilele de sărbătoare și de pauză oficială, doar pentru că sentimentul că pot ajuta a depășit de fiecare dată epuizarea. Iar faptul că majoritatea pacienților mei erau dezavantajați social m-a susținut. Nu i-am întâlnit și în sistemul privat, așa că am rămas eu lângă ei.
      Persoana care a scris rândurile de mai sus, pe bllogul personal, nu poate înțelege asta, nici persoana care a redistribuitt. Pentru că dacă ”frumusețea este în ochii privitorului”, la fel trebuie să fie și hidoșenia. Destui oameni sunt dominați de resentiment și nu cred că se poate construi ceva cu ei. Am aceeași milă și înțelegere ca și față de pacienții mei pentru că a nutri și disemina emoții negative e tot o pătimire.

  13. Intimplarea a facut sa vad si partea buna si partea dezastruoasă a sistemului. Cit timp mai exista o speranta…sa nu o lasam deoparte!

    Legat de al doilea caz descris…pare halucinant. Cu oarece spaga (mai ales in verzisori) in orice sectie de ATI accesul este ca si nelimitat!!! Considerind ca apartinatorul era medic cu specializarea ATI, pare de domeniul fantasticului. Solidaritatea de breasla inca functioneaza, chiar si in Capitala. Exceptind ca decesul s-a intimplat in primele ore dupa revenirea apartinatorului in tara…pare o poveste greu de digerat.

    Am avut si experiente pozitive cu sistemul medical romanesc. Sper ca nu numai eu…In numele celor care au razbatut prin el, incerc sa sustin pe cei care inca mai sunt MEDICI.

    • Pentru noi toti care traim in alte parti si din cind in cind avem de a face cu sistemul medical din Rominia, articolul scris de Dr. Benga are rezonante uriase. Cred am putea adauga o infinitate de cazuri specifice care adauga la puterea argumentului. Dar mi se pare ca un aspect al acestei relatii doctor pacient lipseste, si nu cred ca se poate implementa nici o schimbare radicala a sistemului ignorind acesti „players” : asistentele/surorile medicale, infirmierele, personalul auxiliar…
      In toate experientele mele in sistemul medical american – inclusiv cu oncologi si chirurgi- unele dintre cele mai memorabile si positiveau fost cu asistentele medicale (nurses). Profesionalismul lor, atitudinea, competenta, empatia, etc. completeaza si faciliteaza enorm interactia cu pacientul, familia, etc. Detin un doctorat in fizica si, prin definitie, sint foarte curioasa sa stiu cit mai mult despre stiinta care informeaza tratamentul. Mai mult, teza mea de doctorat a avut ca topic interactia radiatiei electromagnetice cu tesutul mamar, asa ca a fost uluitor pentru mine sa apreciez calitatea explicatiilor si comentariilor oferite de nurse oncologist . Una ditre ele avea un doctorat in Nursing si era la current cu noutatile din domeniul ei la un nivel academic! Bineinteles ca echipa interdisciplinara care a lucrat la cazul meu a fost la fel. Ce vreau sa spun este ca un spital trebuie sa fie ca un organism, sau ca o familie… (pick your metaphor!). Daca diadele doctor-asistenta nu merg, nimic nu merge. Iar experientele mele in Romania din ultimii 8 ani – cu mama mea care a avut 2 cancere mamare la doi sine diferiti- au mers de la extraordinar, in clinici private- la „horror” in anumite spitale si cabinet medicale, mai ales in provincie, dar nu numai. Ceea ce face totul sa para si mai straniu, sa te simti ca Alice in Wonderland… Poti sa treci strada -la propriu sa la figurat, si te trezesti ca ai sarit din normalitate intr-o lume in care totul e „upside-down”. Oh, the horror, the horror…

    • “Considerand ca apartinatorul era medic cu specializarea ATI, pare de domeniul fantasticului “ Sunt de acord ca pare halucinant, din pacate nici macar nu e singurul caz de care am auzit cu circumstante foarte asemanatoare (parintele moare cu copilul doctor plecat din tara tinut la usa, cu spaga cu tot). E un adevar rar discutat: medicii romani din strainatate sunt tratati in mod particular cu respingere, mai ales cand sunt intr-o pozitie vulnerabila cu un parinte bolnav. Adesea, orice intrebare despre actul medical e privita ca un atac personal: “Te-ai dus la mai bine si crezi ca ma inveti tu acuma pe mine cum sa fac meserie?”.

      • Aveti perfecta dreptate, cazurile precum cele descrise de dumneavoastra trebuie aduse in lumina reflectorului. Medicina nu poate sa faca exceptie din peisajul evolutional romanesc. Societatea, in ansamblu, este indrumata constant pe o cale gresita, aparent, nimeni nu mai vrea sa-si bata capul pentru a o aduce pe drumul cel bun. Cu toate acestea exista o parte a populatiei care refuza complicitatea cu sistemul. In timp ce ii critic pe cei care prefera complicitatea, nu pot sa nu ii sustin pe cei care refuza sa se predea.

  14. Ileana,

    Articolul tau este bun, dar este departe de a surprinde in profunzime problemele din sistemul de sanatate din Romanica.

    Desfasurarea actului medical in liniste, consultarea pacientului, numar de pacienti per doctor, etc, sunt cerinte de lux. Problemele reale sunt mult mai adanci.

    O sa iti dau un exemplu concret. In urma cu cativa ani, unul dintre parintii mei a ajuns la un spital judetean cu infarct, sambata. Doctorita care l-a preluat acolo a spus ca trebuie sa ii faca o anumita investigatie, dar ca in weekend la spitalul judetean nu exista nimeni sa opereze aparatura care exista in dotare. Doctorita a comunicat ca trebuie asteptat pana luni. Familia si-a dat seama ca daca nu se face ceva in 1-3 ore, pacientul moare. Si a cerut sa fie trimis imediat la Bucuresti. Doctorita a refuzat sa trimita pacientul la Bucuresti, desi stia clar ca o sa moara daca nu il trimite!!! Despre ce vorbim aici? Despre ce consultatii in liniste, consultarea pacientului sau numar de pacienti per doctor?

    A fost nevoie ca o ruda mai bine conectata politic sa dea un telefon pentru ca doctorita sa aprobe trimiterea pacientului la Bucuresti. I-a fost frica, ca familia este destul de puternica si ca o sa se duca dupa ea sa ii zboare dintii. Asta a ajutat, nu juramintele lui Hipocrate sau alte aberatii.

    Si, da, parintele traieste si astazi, dupa cativa ani de la acel incident.

    Deci, vorbim despre multi oameni STRICATI care lucreaza ca doctori in sistemul de sanatate. Indivizi cu care nu se poate face nimic, indiferent de dotare sau salarii.

    • Cazul dumneavoastra e dureros, din pacate ca mult prea multe altele. In final, faptul ca oameni “stricati” exista in sistem e datorat exact absentei mecanismelor de control ca cele descrise in articol.

  15. Felicitari pentru articol!
    Consumatorul informat si responsabil e o resursa cu un potential major de impact pe schimbare, care a fost prea putin/prost folosita in pana acum.
    O reforma sustenabila are mici sanse de succes daca se bazeaza numai pe masuri corective sau „antimasuri”. Masurile pozitive, constructive si cu potential mare de multiplicare – cum ar fi 1.educatia consumatorului, 2.capacity building pentru managementul din sanatatea publica; 3.colaborari intersectoriale etc – sunt cele care pot invinge rezistenta enorma la schimbare a sistemului de sanatate.

  16. Ce am inteles eu:
    – ca feudalismul e posibil sa fi disparut ca urmare a schimbarii formelor de adresare, la interventia iobagiei.
    – o interesanta paralela intre formele de politete japoneze si cele anglosaxone
    – o mica prezentare despre cum functioneaza un sistem de x ori mai bine finantat

    Prin urmare, pp ca nu vi s-a intamplat sa nu polemizati cu vreun doctor pentru ca nu aveti bani sa va duceti in alta parte, sa schimbati tratamentul, orasul ori, cine stie, sa va angajati avocat.

    Poate o intrebare mai potrivita ar fi de ce e subfinantat? Ori de ce un procent asa mic din PIB se duce catre salariatii romani? (chiar, va rog sa cautati, daca nu stiti)
    Exista ONG-uri care m-ar reprezenta gratuit? (nu-mi dau seama)

    Nu scriu ironic cu rea intentie, ci nu stiu cum sa comunic altfel cu putine cuvinte. Dezechilibrul de putere adus in discutie nu stiu cum se poate atenua investind in sistemul medical, si doar educand pacientii. Din contra, se va accentua.

  17. Nu ca n-am increderea in nivelul/profilul intelectual al majoritatii cititorilor Contributors, dar cred totusi ca ar prinde bine o nota explicativa pentru „MLK Jr.”

    • MLK Jr = Martin Luther King (Junior) celebrul pastor si activist pentru drepturile minoritatii de culoare din SUA. Asasinat in 1968 (poate gresesc un pic anul)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ileana Benga
Ileana Bengahttp://contributors
Ileana Benga este medic psihiatru în New York City. A absolvit facultatea de medicină Carol Davila în 2000, un rezidentiat în Psihiatrie la St Luke’s Roosevelt Hospital (Columbia University affiliate) în New York City în 2006 și un Fellowship în Addiction Psychiatry la Yale University în New Haven în 2007. Dr. Benga a fost Medical Director al Opioid Treatment Program la Addiction Institute of New York și Assistant Clinical Professor of Psychiatry la Columbia University. În prezent Dr. Benga are o practică privată de psihiatrie în Manhattan. Mai multe detalii puteți găsi la www.ileanabenga.com

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro