Home » Educatie »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Nevoia de mentori

Dan Cristea aprilie 25, 2013 Educatie, Opinie, Societate/Life
20 comentarii 3,813 Vizualizari

Lui M.M., care mi-a arătat lucruri simple

Sunt un spectator fidel, neobosit al discuțiilor publice având ca obiect variile propuneri de reformare ale învățământului românesc. Îmi revendic acest drept de când am simțit pe pielea mea, într-un sistem competițional nemilos, uriașa, frustranta, chinuitor de frustranta distanță care separă la start o universitate românească față de una din Olanda sau Israel (nici nu îmi permit să fac comparația cu SUA, Anglia ori Japonia). Mai bine spus, de când am realizat că, dacă lucrurile continuă în același mod, această distanță nu se va putea micșora niciodată, căci ea nu se datorează decât în parte puținătății resurselor materiale de care dispune educația în România.

Nu e locul să dezvolt aici prea mult panica pe care o ai, ca student, când îți dai seama cât de puțin din ce ai învățat la școală e aplicabil în ceea ce visezi să faci, și cât de mult din ce a învățat prietenul olandez sau american din fața ta se potrivește aceluiași vis. Nici groaza care apare când îți dai seama că, oricât l-ai scutura, sistemul din țara ta pur și simplu nu poate să îți dea ceea ce vrei tu să înveți. Și nici singurătatea pe care o simți când pare că nimeni din universitatea ta nu poate sau nu are chef să îți spună dacă faci bine sau prost un lucru.

Spun doar că existența acestui dezechilibru de start mi se pare o dramă vie, nowcasting a tinerilor care ies din școlile României. Așa fiind, urmăresc cu sete, ba chiar cu porniri vindicative față de trecut, orice propunere de eradicare a demonilor educației românești. Și în această avalanșă de propuneri noi și vechi, atâtea bune și nepuse în aplicare, atâtea proaste și implementate orbește, nu îmi pot reprima sentimentul că o necesitate evidentă a oricărui elev sau student, infinit mai importantă decât calculul mărimii ghiozdanului ori numărul probelor de la bac, este tratată cu neglijență.

Cred cu tărie că tinerii români au nevoie de mentori. Cred cu tărie că mentoratul ar trebui să fie, dar nu este, o direcție fundamentală a educației românești. Și cred că, în lipsa lui, nu vom rezolva prea devreme debusolarea de fond, gravitația haotică, imposibilitatea de a prioritiza care caracterizează în bună măsura profilului absolventului de liceu și chiar de facultate de acum.

De pe vremea lui Telemach încoace, noțiunea de mentor presupune un individ cu experiență în domeniul în care te afli și tu, pregătit să îți fie prieten în timp ce te ajută să îți înțelegi dilemele, să îți definești proiectele și să capeți încrederea necesară pentru a face alegerile care te vor defini ca om. Definiția e necesară, căci noțiunea de prieten înțelept  este cu totul diferită de o alta, cu care familia și societatea românească sunt oricând gata să strivească tânărul în dezvoltare, anume cea de model. Stabilite de cele mai multe din exterior, dar chiar și atunci când vin din interior, modelele creează presiune în mintea adolescentului, căci poziționarea față de ele este întotdeauna una de inferioritate.

Dimpotrivă, întreaga idee de mentorat presupune egalitate. Mentorul este un prieten viu, nu un personaj dintr-o carte. E foarte probabil ca el să fi făcut cândva exact greșelile tale, să fi fost prins în capcanele în care ai căzut și tu, să se fi blocat în răscrucile în care te afli şi tu. Chiar dacă se întemeiază pe înțelepciunea călăuzei, mentoratul nu implică nicidecum o stare de admirație, ci una de parteneriat.

Pentru ca acest parteneriat să fie real, lucrativ, el presupune cunoaștere individualizată. Este absurd să  credem că provocările intime, profund individualizuate ale unui tânăr ar putea beneficia de rețete colective. Dar care anume ar putea fi totuşi aceste provocări? Ce anume poate fi atât de important în viața unui tânăr și totodată atât de greu de abordat de un manual ori de profesorul unei materii deja existente în curriculum?

În primul rând, ceea ce un prieten înţelept te poate învăţa, iar școala actuală nu, este chiar cum să mergi la școală. Poate suna paradoxal, dar nu există nicio rețetă colectivă pentru a învăța un tânăr cum să învețe. La fel, nu există nicio formulă bătută în piatră pentru a învăța un student cum să gestioneze situațiile de presiune ce apar în viața sa școlară (spre exemplu, bacalaureatul, o sesiune la facultate), cum să se împartă între mai multe activități într-un timp scurt, ori, poate mult mai banal, cum să ia notițe. Soluțiile depind extrem de mult de înclinațiile, preferințele și aptitudinile personale – doar o relație puternic individualizată poate ajuta la descoperirea lor.

În al doilea rând, mai important chiar, școala nu te învăță de ce să mergi la școală. Teza nu e o simplă întorsătură de frază, ba chiar aş îndrăzni să afirm că aici stă explicaţia unuia dintre marile eşecuri ale educaţiei româneşti, o instituţie care nu s-a preocupat niciodată prea mult să îşi explice propria utilitate. Dacă şcoala îşi doreşte loialitate din partea elevului, nu doar sub forma prezenţei la cursuri (aspect tot mai dureros la noi, unde chiulul pare a fi o mare virtute în mintea oricărui şcolar), cât mai ales sub forma implicării active la ore, ea trebuie să aibă puterea de a îi explica, pe înţelesul său, la ce e bună.

La drept vorbind, târgul mi se pare unul cinstit: când te aştepţi la peste 10, uneori aproape 20 de ani de parteneriat din partea cuiva, e natural să faci constant referire la plusvaloarea pe care o poţi aduce în viaţa lui.

În această privinţă, şcoala românească eşuează (şi) pentru că ea nu are emisari care să îi dovedească mesajul. Este oare neaşteptat că un tânăr nu găseşte în vreun manual rezolvarea la problemele concrete, autentice, surprinzătoare ca viaţa însăşi cu care se confruntă?

Dintr-o asemenea perspectivă, îmi par extrem de dureroase afirmațiile, uneori chiar aplaudate!, ale adolescenților de azi potrivit cărora învață în principal pentru a își mulțumi părinții. E cea mai tristă dovadă a faptului că elevul nu reușește să vadă în școală un patrimoniu personal, ci un fel de unealta întru mulțumirea altora. Școala nu este pentru el un mod de a își înțelege și îmbunătăți eul, de a primi instrumentele necesare pentru a își depăși dificultățile ori de a își găsi provocările. Și atunci, în mod logic, nu îi putem pretinde că şcoala să fie pentru el o prioritate.

În al treilea rând, ceea ce un tânăr poate deprinde din sfatul unui prieten înţelept, dar nu din cursurile şcolii, este cum să gestioneze întâlnirea cu eşecul. În universul bătăliei constante pentru note, calificative, burse, induse copiilor de către părinţi, rude, profesori, nimeni nu le vorbeşte acestor suflete despre normalitatea ratării ocazionale. Şi ar fi multe de vorbit…! În prezenţa atâtor exigenţe, însă în absenţa unui ghid care să le vorbească despre necesitatea de a se proteja de ele, despre umanitatea greşelii, elevul este prea uşor convins să participe într-o cursă care nu se mai opreşte. Din acest moment, două profiluri se conturează destul de clar. Primul este cel al elevului care suferă la un moment dat un eşec, iar şocul acestui eşec, combinat cu absenţa oricărei pregătiri pentru a îl gestiona, îl îndepărtează de şcoală. Al doilea este cel al elevului care, dimpotrivă, nu suferă niciun eşec, dar stresul acumulat permanent pentru a evita orice greşeală îi răpeşte orice bucurie de a învăţa. În ambele cazuri, situaţia este nedreaptă.

În sfârşit, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un adolescent nu îl poate găsi în cărţi, dar îl poate înţelege din dialogul cu un mentor, este cum să se prezinte la întâlnirea complicată cu succesul.

Într-o primă idee, şocantă pentru mecanismul note-olimpiade-concursuri pus la punct de şcoala românească, un prieten mai batrân, care are deja o suită la realizări la activ, poate arată tânărului că măsura succesului este una mult mai intimă decât pare, că educaţia solidă este atât de importantă tocmai pentru că îi oferă libertatea de a lupta pentru lucrurile care contează pentru el, nu pentru alţii. O instituţie care oferă un set de materii şi te premiază pentru deprinderea lor cât mai solidă nu te poate ajuta de una singură să îţi descoperi şi împlineşti proiectele inimii. Este realmente important, din multiple motive, să aloci timp ca elev pentru a descoperi rezolvarea unei integrale, ori mesajul transmis de autorul unei poem; la fel de important este să aloci timp pentru a te descoperi pe tine, valorile tale, priorităţile tale.

Ilustrative mi se par interviurile furnizate anual de mass-media cu diferiţi absolvenţi de nota 10 ai liceelor renumite din ţară, care se fâstâcesc deseori la întrebarea „ce îţi doreşti să faci mai departe?”. Dacă tânărul sârguincios a deprins cu siguranţă diferite cunoştinţe savante despre universul exterior, e prea posibil ca el să fi ignorat tocmai cunoaşterea universului său interior,  într-atât încât orice întrebare simplă despre evoluţia propriei persoane îl pune în dificultate.

Într-o a doua idee, un mentor te poate asista să înţelegi ce urmează după ce ai reuşit. Această ipoteză, cea a succesului efectiv, pare a fi una la care şcoala românească nu s-a gândit niciodată. Îndepărtarea ameţelii înălţimilor, renunţarea la amiciţia cu doamna Aroganţei a celui care a reuşit, refuzul de a cădea în plafonare odată ce ţinta a fost atinsă, reinventarea, regăsirea motivaţiei, toate aceste probe atât de complicate sunt impuse celui ieşit din şcoală fără a i se oferi o minimă pavăză de sfaturi. Iar pericolul reprezentat de ispitele care afectează pe cel care a avut succes este uneori la fel de mare ca cel al ratării însăşi.

Toate cele de mai sus justifică de ce mentoratul reprezintă o chestiune la ordinea zilei în occident, fiind organizat şi promovat intens de licee şi universităţi. În contrast, tinerii români sunt lăsaţi să reușească în viață singuri, fără un partener de dialog personal oferit de instituţiile de educaţie. În consecinţă, ei caută un asemenea partener în afara şcolii, căci orice adolescent are dreptul şi nevoia de a vorbi liber, fără ascunzişuri, despre lucrurile care îl preocupă. Nu sunt convins că îl găsesc întotdeauna în cele mai bune ori în cele mai calificate locuri. Ar fi cazul ca şcoala românească să îi ajute.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. DanielT spune:

    Thumbs Up. Mi-a plăcut articolul , reflectă lipsa de repere în educaţie.

  2. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    Ideea e buna, mai ales pentru ca ne-ar ajuta sa reducem abandonul scolar. Caci elevii de nota 10 care se fâstâcesc cand ii intrebi ce vor sa faca in viata, au totusi capacitatea sa gaseasca drumul cel bun si singuri. Cei care renunta la scoala din diferite motive au insa mai putine sanse sa se descurce prin ei insisi. Iar consecintele debusolarii lor le suporta intreaga societate.

    Sub diferite titulaturi, asemenea sisteme de mentorat sunt folosite in sisteme educative performante, cum ar fi Coreea de Sud. Mai exista, pentru anumite meserii, in Franta. Tot in Franta stiu ca s-a incercat utilizarea mentoratului (numit “compagnonnage” ) pentru a actiona in cazul tinerilor proveniti din medii sociale defavorizate. Sa ne intelegem, nu este vorba despre asistenta sociala aici, ci despre mentorat, in sensul in care este descris in articol.

    • iosiP spune:

      “Cei care renunta la scoala din diferite motive au insa mai putine sanse sa se descurce prin ei insisi.”

      Perfect corect, mai ales daca ne gandim cat de ratati au ajund unii ca Bill Gates si Steve Jobs. Va imaginati ce-ar fi putut realiza daca puteau recita anii de domnie ai lui Stefan cel Mare sau inaltimile exacte ale varfurilor Moldoveanu, Godeanu si Negoiu?

      • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

        De ce avem nevoie numai de rationamente ale extremelor ? E evident ca scoala nu e in primul rand pentru persoane ca cele mentionate.

        Scoala e in primul rand pentru ceilalalti, mult mai multi, care nu spirit de inovator, nu sunt genii si nici nu vor sa fie, dar care trebuie sa-si gaseasca un loc in lumea asta.

        Ambasadorul Frantei observa zilele trecute un lucru extrem de important cand spunea: ” Romania nu este o tara subdezvoltata in termeni de educatie. Aveti un sistem educativ care este extrem de performant, in special pentru crearea elitelor, din pacate ati pierdut un milion de elevi. In turul meu prin Romania vizitez aceste scoli. Am fost profesor si vad scoli care permit sprijinirea elevilor. ” (Philippe Gustin, Ambasador al Frantei in România, Târgu Mures, 23 aprilie 2013). Si eu cred ca are perfecta dreptate pentru ca daca vom mai continua cu aceasta viziune elitista la nivel de sistem de educatie vom fi mereu sceptici, nemultumiti si vom avea de infruntat din ce in ce mai multa violenta in societate.

        • iosiP spune:

          Stimata doamna,

          Invatamantul tehnic – singurul la care ma pot referi in cunostinta de cauza – este complet depasit de realitate. Exista profesori ale caror cunostinte au ramas incremenite la nivelul alilor ’90, iar daca acest lucru s-ar intampla doar la materiile “umaniste” inca ar fi tolerabil dar in cazul disciplinelor “reale” este o adevarata tragedie.

          Nu am copii de varsta scolara dar daca i-as avea (si as avea de ales, desigur) as insista sa invete o limba straina in plus, un limbaj de programare in plus, o tehnica de negociere in plus si de ce nu, incepand de la o varsta, notiuni elementare de gestiune economica si sociala.
          Dar in primul rand as dori sa invete cum sa invete: sa stie sa caute si sa extraga informatii relevante, sa le evalueze, sa le analizeze si sa sintetizeze rezultatele astfel incat sa obtina solutii la problemele cu care se confrunta. Si mai ales sa gandeasca logic!

          Cat despre anii de domnie, inaltimile muntilor si numarul de oase din corpul uman, toate acestea sunt informatii CANTITATIVE si nu CALITATIVE, deci pot fi gasite (inclusiv) cu un motor de cautare. Totul e, asa cum spuneam, sa inveti sa cauti.

      • Ela spune:

        Exceptiile au rolul de a confirma o regula,nu de a o nega!
        Cred ca este periculos pentru oricine,in orice domeniu,sa urmeze STRICT un exemplu unic de reusita si sa se identifice intru totul unui personaj emblematic,astfel inat sa-i reproduca parcursul cu scopul de a obtine acelasi rezultat…deceptionatii si ratatii se numara cu milioanele,e verificat!
        Ca invatamantul este perfectibil,nu contesta nimeni,de aici insa la a-i nega utilitatea si a declara ca ignoranta este cheia succesului…e o “scurtatura” care conduce direct intr-un abis aglomerat de analfabeti pretentiosi,depresivi si violenti…

        • iosiP spune:

          Desigur ca cheia succesului nu este ignoranta ci dobandirea cunostintelor utile in domeniul de activitate al persoanei in cauza (aflat la intersectia dintre interesele sale si cele ale societatii).

          Prin urmare, teoria relativitatii va fi la fel de inutila in jungla Amazonului pe cat de inutila este capacitatea de a vana aligatori in centrul Parisului. Iar cunoasterea anilor intre care a domnit Mircea cel Batran va fi la fel de inutila in ambele situatii!

          • Ela spune:

            IosiP,daca credeti ceea ce afirmati aici,si nu o faceti doar dintr-un spirit de contradictie util si constructiv oricarei discutii,aveti o problema de “viziune globala”….si-mi permit sa fac aceasta remarca din respect pentru eventualii cititori ai randurilor noastre,unii poate debusolati sau nesiguri de valoarea unui invatamant,zis de cultura generala.
            Oricat pare de retrograd,invatatul se initiaza prin repetitie!Memoria se antreneaza retinand multiple informatii,a caror importanta nu este neaparat intrinseca (ani de domnie,altitudini,etc.),ci consta in creerea unei dinamici compatibile cu evolutia ulterioara a individului…Cu alte cuvinte,creierul ca organ trebuie antrenat sa stocheze si sa trieze informatii,pentru ca e unul din rolurile lui!Daca refuzam sa facem asta,pentru stralucitul motiv ca “nu ne foloseste la nimic”,el se va adapta,pentru ca este una din calitatile sale,si va distruge neuronii declarati “inutili”,conform conceptului ultra-verificat ca orice organ nefolosit se atrofiaza!
            Paradoxal,intentia de a ne insusi doar ceea ce consideram util,se va adeveri complicat de realizat,tocmai din lipsa de activitate cerebrala “normala”…
            Cred ca o privire sumara in jurul nostru ne va demonstra ca scoala “libera”(?),cu metode moderne bazate pe competente (!),de dupa 1990,nu a produs nici prea multi oameni de cultura,nici specialisti de renume,nici politicieni de anvergura… Probabil deci ca intoarcerea la un invatamant “arhaic”,sau clasic n-ar strica nimanui!!!
            Mesajul meu ar fi deci invatati,invatati,invatati!

            • iosiP spune:

              Nu sunt neurolog, psiholog sau psihiatru, deci nu pot nici sa infirm si nici sa confirm opinia dumneavoastra despre rolul memorizarii in dezvoltarea capacitatii intelectuale (desi recunosc ca acord instinctiv mai multa valoare formativa dezvoltarii capacitatii de corelare a informatiilor).

              Ceea ce pot sustine insa este necesitatea ca informatiile memorate sa fie utile in mod intrinsec, altminteri putem exersa neuronii folosind ca material didactic anuarul telefonic sau primele 2000 de zecimale ale numarului pi.

              P.S. In scoala generala am avut o profesoara de chimie care insista ca elevii sa memoreze simbolul si masa atomica a fiecarui element din tabelul lui Mendeleev. Ei bine, nu numai ca nu am reusit acest lucru – desi am o memorie “normala” sau “medie” – dar metoda didactica folosita a reusit sa-mi creeze o repulsie fata de chimie, care m-a urmarit pe toata durata studiilor.

  3. Kata spune:

    Pe o scena undeva in Romania, o invatatoare dirija un cor de elevi, la o repetitie pentru un spectacol. Copilasii cantau complet dezorganizat, in ciuda transpiratiei dirijoarei. Renuntand sa mai urmaresc amuzat scena, am intervenit, oprind copiii cu o intrebare care suna cam asa: “Copii, stie cineva dintre voi de ce da invatatoarea din maini?” Spre stupoarea invatatoarei, nici unul dintre elevi nu stia de ce da ea din maini. Problema s-a lamurit, copilasii au cantat destul de bine si invatatoarea nu a mai transpirat dand din maini…. Oare cate situatii asemanatoare raman neexplicate?

  4. Un cititor spune:

    Soicetatea romaneasca , nu numai scoala, are nevoie de modele , nu de mentori. Iar copii au nevoie in primul rind de indrumare , nu doar de educatie. E o nuanta. In articol , dvs. folositi involuntar limbajul de lemn liberal care e foarte asemanator cu cel comunist.

    • robert spune:

      Ma tem ca mentalitatea dumneavoastra este comunista, nu limbajul autorului articolului. In articol se explica destul de bine diferenta dintre un mentor si un model. Stahanovismul era o consecinta a impunerii de modele in comunism, si asta nu are nici o legatura nici cu liberalismul (poate doar a lui Crin) si nici cu mentorship-ul.

  5. Ela spune:

    Orice cladire are o fundatie pe care se sprijina si de unde se ridica..
    Calitatea noii constructii,trainicia ei,depinde de terenul in care se face implantarea respectiva si de materialele folosite,deja de la baza edificiului!
    Acestea trebuie sa fie compatibile si complementare in acelasi timp,strict adaptate conditiilor unice fiecarui amplasament,pentru a obtine o cladire solida,moderna,chiar spectaculoasa (de ce nu?),si asta indiferent de terenul pe care se afla!

    Astfel,oameni care au refuzat ideea de “imposibil la noi”,au realizat metropole spectaculare pe nisip (Dubaï),in timp ce altora li se naruie blocuri modeste facute in zone “perfect constructibile”!

    Ca sa revin la scoala romaneasca,mentorul,care este firul conductor al acestui articol,ar fi esafodajul care se ridica o data cu noua cladire,in scopul de a-i asigura efectuarea corecta a planului de constructie initial…Incontestabil,rolul lui este important!
    DAR:daca fundatia are defecte,si daca proiectul arhitectural le ignora,schelele cele mai solide nu vor impiedica cladirea sa se naruiasca…

    Ma intreb deci,daca nu cumva,o data in plus,cautam solutii pentru atenuarea simptomelor problemei si nu pentru eliminarea cauzelor ei!?
    Ma mai intreb ce garantie avem ca mentorul nu se transforma in guru manipulator,cu sau fara voia lui,deoarece in prezenta unui tanar fragil,neinstruit si debusolat,adica fara BAZELE necesare execitarii unui oarecare discernamant?

  6. r2 spune:

    Exista programe de mentoring si in universitati, si in firme. Am o scurta experienta cu un astfel de program care a fost abandonat destul de repede. Parerea mea este ca lucrurile astea nu pot fi organizate. Scoala sau firma ca organizatie nu iti poate desemna un mentor asa cum nu poate desemna un prieten. E ceva prea personal. E bine sa existe ocazii pentru studenti si absolventii cu ceva experienta de a se intalni si discuta, iar cadrul asta poate fi organizat (eventual si cu ceva bere dupa). Dar mai mult de atat nu cred ca se poate face. In schimb scoala poate face mult mai mult la capitolul modele, daca dispune de resurse. Invatamantul romanesc are cam multe modele pentru “asa nu” – motivante si alea, pana la urma :D dar numai daca ai termeni de comparatie. Daca nu, astfel de exemple devin norma. Din pacate multi dintre noi gasesc modele pentru “asa da” dupa ce pleaca din tara.

  7. Gore' spune:

    Interesant articolul.
    1. in mod normal ar trebui sa functioneze deja 2 “mentori” – parintele si profesorul si ar trebui sa fie suficient; faptul ca acest lucru nu se intampla denota boala sistemului, boala societatii; simplist am putea spune ca unul nu are timp (si eventual pricepere) iar al 2-lea nu are chef (si eventual pricepere);
    2. am constatat cu totii ca exista modele suficiente in societate (ar fi fortat sa le asociem cu mentorul) pe care tinerii le “absorb”. Cine sunt? Unele dintre ele nu ne plac, si ma refer la fotbalisti, manelisti, fotomodele, vedete muzicale etc.; se discuta de multa vreme pe acest subiect, toata lumea isi exprima nemultumirea si dispretul insa nu se intampal nimic concret; cine ar trebui sa creeze alte repere? societatea, scoala, familia?
    3. am fost un elev cu rezultate foarte bune; de multe ori m-am intrebat ce ne motiva pe noi atunci; as fi ipocrit sa spun in ceea ce ma priveste ca dorinta de acumulare, dorinta de a ma forma ca om erau cele care ma motivau; invatam din spirit de competitie, invatam pentru ca la vremea aceea (inainte de 89) a fi bun la invatatura iti crea un statut, invatam pentru ca era rusinos sa ai rezultate slabe la scoala; este evident ca in societatea actuala lucrurile s-au schimbat; responsabilitatea pentru a motiva generatiile tinere ne revine noua; noi suntem cei care trebuie sa “reglam” sistemul; nu sunt de specialitate nici in ceea ce priveste psihologia copilului nici in sistem de invatamant; asist doar cu tristete la ceea ce se intampla iar senzatia mea este ca societatea evoleaza iar specialistii nu sunt in stare sa alinieze procesul de formare a tinerei generatii la vremurile pe care le traim; nu e o noutate sau o surpriza – este oare invatamantul singura directia in care noi ca popor nu suntem in stare sa stabilim prioritatile si un plan de functionare pe termen mediu-lung?

  8. Cetatean spune:

    Foarte bune toate observatiile pe care le-ati facut referior la sistemul de invatamant din Romania. Pentru a pune in practica ideea de mentorat, apar insa niste obstacole de ordin practic.
    Deoarece elevii de top sunt ei insisi debusolati si avand in vedere numarul necesar de mentori, toti profesorii ar trebui sa devina mentori. Problema este ca si profesorii fac parte din societatea romaneasca debusolata si au fost formati in acelasi sistem de invatamant arhaic, asa ca majoritatea lor nu ar putea sa joace cu succes rolul de mentor.
    Alt obstacol de ordin practic este reprezentat de interesele egoiste ale multor profesori. Aceste interese fac foarte dificil de realizat reforma programei scolare. Cu actuala programa scolara supraincarcata, care pune accentul pe invatarea mecanica, nici un mentor nu va putea sa convinga elevul de utilitatea scolii (“de ce sa mergi la scoala”). Actuala programa scolara distruge MOTIVATIA elevului de a invata, “de a primi instrumentele necesare pentru a isi depasi dificultatile ori de a isi gasi provocarile” (si alte tari s-au confruntat in trecut cu acesta problema, insa au reusit sa o depaseasca). Un exemplu celebru in acest sens este Einstein. Norocul omenirii este acela ca in cazul lui, finalul a fost unul fericit. Albert Einstein: “Si eu vream sa parasesc scoala … principalul motiv era metoda de predare stupida, mecanica. Din cauza memoriei mele slabe pentru cuvinte, aceata metoda imi crea mari dificultati, a caror depasire imi parea fara sens. De aceea am preferat sa suport tot felul de pedepse decat sa invat sa turui pe de rost”.

    P.S. Albert Einstein: “I myself, to be sure, wanted to leave school … the main reason for me was the dull, mechanised method of teaching. Because of my poor memory for words, this presented me with great difficulties that seemed senseless for me to overcome. I preferred, therefore, to endure all sorts of punishments rather than to learn to gabble by rote.”

    Modern Science, 1896-1945 – Ray Spangenburg & Diane Kit Moser, pag. 28

  9. Dan spune:

    Stimate domn Cristea,
    haideti sa incepem cu puterea exemplului.
    As prefera ca urmatorul articol scris de dvs. sa contina exemple de ore alocate mentoratului.
    Nu trebuie sa vina nimeni din zona invatamintului ca dvs. sa faceti mentorat.

    Dupa ce il faceti dvs. sunt sigur ca o sa va urmeze si altii si in timp se va ajunge ca ONGurile interesate sa faca ceea ce niste cunoscuti de ai mei au facut in NYC acum ceva ani. Am fost implicati direct si indirect in acel proiect http://www.imentor.org/about-the-platform
    Poate discutam cu fondatorul acestui proiect newyorkez si ne da si noua in conditii financiare acceptabile acces la aceasta platforma, care ne ajuta sa facem mentorat.

    Da, cu siguranta vom constata ca noi avem lucruri mai putin bune acasa pentru ca vorba “stramoseasca” spune ca SISTEMUL este de vina. Stiti de ce este sistemul de vina ?
    Pentru ca SISTEMUL = LEGI. Sistem prost= legi proaste.

    De ce este sistemul educational romanesc din ce in ce mai departe de realitate ?
    Pentru ca este antiliberal si centralizat excesiv.

    Nu poti sa faci nimic solid intr-un astfel de sistem.
    Asa ca pina la urma, pe linga putin mentorat ar trebui facut mai mult lobby si mai ales in a schimba legile proaste.
    Pina ce legile proaste nu se schimba o sa avem tot felul de plingeri ca sistemul nostru de sanatate si cel educational si cel nu mai stiu care sunt proaste, iar acest lucru se intimpla doar ca avem prea mult stat birocrat si centralizat prezent si nu avem decizia si libertatea comunitatii sa decida ce este mai bine.

    Luati legea educatiei, analizati articolele ce nu permit multe lucruri ce sunt permise in tarile despre care povestiti si veti vedea.
    Luati de exemplu legea partidelor, care este baza oricarei societati occidentale democratice si veti vedea de ce nu ajunge Romania sa aiba proiecte si situatii similare cu cele din occident.
    In toate tarile occidentale intre 1-3 oameni oricind, fara sa fie bogati material si fara sa piarda o multime de resurse pe birocratie pot sa iasa in piata politica si sa inceapa cu adevarat de la firul ierbii sa faca concurenta celor mari.

    De aceea sunt cei de afara unde sunt. De aceea au educatie altfel, de aceea au partide ale piratilor sau ale povestitorilor despre fericire.

    Pentru ca sunt mult mai liberi prin LEGI sa faca aceste lucruri.

    Va spune aceasta un om, care lucreaza intr-un domeniu in care nu avem nevoie de DIRECTIA JUDETEANA a Programatorilor asa cum avem inutilele INSPECTORATE SCOLARE JUDETENE.
    La o dezbatere la care a fost prezenta Ambasadoarea Finlandei la Bucuresti am auzit ca ei au desfiintat acum 20 de ani inspectiile scolare si au descentralizat in comunitate multe lucruri in zona educationala.
    Aceste lucruri au dus in zeci de ani alaturi de altele ( in Finlanda la alegerile locale si generale nu exista prag electoral impus ca procent) sa duca Finlanda ca sistem educational preuniversitar pe un merituos loc 1 conform sistemului PISA.

    Profesorii lor declarau ca ii doare in cot de clasamentul PISA si aveau o atitudine de genul: copii proveniti din famili cu situatie financiara buna si educati de acasa pot avea orice profesor prost pregatit. pe noi ne incita si ne intereseaza sa ajungem la copiii cu probleme, astfel incit la finalul scolii diferenta dintre cei buni si cei mai putini buni sa fie cit mai mica.

    SISTEMUL BUN= LEGEA BUNA.
    LEGEA BUNA= LEGEA care ofera usurinta si libertatea de a face ceva, fara sa fii concurat de STAT.

  10. crap spune:

    sistemul de invatamant romanesc n-are nevoie de mentorship, odata ptr ca are rezultate bune numai cand exista o afinitate, e o chestie prea personala (cum bine observa cineva mai sus); apoi ptr ca nu prea e aplicabil decat eventual in invatamantul superior, si acolo mai mult in specializari, sau in anumite orientari profesionale..

    mai degraba poate lipsesc personalitatile, eventuale modele ptr multele generatii care le trec prin maini.. sunt convins ca mare parte din emotia evocarii anilor de liceu sau universitate, in ceea ce priveste profesorii, este legata in general de cei care impuneau atat prin pregatire cat si ca personalitate.. cativa profesori de mare valoare pot trage dupa ei generatii intregi de elevi, se pot impune cu usurinta si au capacitatea de a influenta in bine orice unitate de invatamant, fie ea de nivel gimnazial, liceal, sau universitar. uitati-va la calitatea materialului uman din scoli daca vreti invatamant mai bun (foarte bun la modul general nu exista nicaieri in lume).

    modelarea valorilor, stilului si pasiunii ptr ceva anume in viata e in mare parte si contributia profesorilor, mai ales cand in familie cam lipsesc. pana si cand facem ierarhia liceelor mai tari dintr-un oras ne referim in general la profesori.. ‘il are pe cutarescu la mate, care-i cel mai bun din oras..’ sau ‘aia’l au pe xulescu la biologie, care baga la medicina’.. samd. asta nu inseamna mentorship, ci valori recunoscute, care influenteaza si pasioneaza, dau incredere si speranta.

  11. chishtocu verde spune:

    Din pct-ul meu de vedere articolele excelente dinainte ale autorului nu au fost intamplatoare… bravo!

  12. Daniela Coltuc spune:

    Scoala noastra este in declin de multa vreme iar clasamentele internationale, pe care fie ne facem ca nu le vedem, fie le le mistifcam cu raportari false, o arata cat se poate de clar. Nu o sa ma lansez in explicatii pentru ca as incepe o poveste fara sfarsit. Transcriu doar un fragment din scrisoarea unui fost student, care dupa terminarea licentei la noi, acum continua cu un master la ETH Zurich, una dintre cele mai bune universitati europene. Recunosc cu umilinta ca tot ceea ce spune mai jos este adevarat. Textul este raspunsul la intrebarea « Ce intelegi prin profi mai profesionisti ? »

    « Apoi, prin profesori mai profesionisti ma refeream in special la modul cum isi tin cursurile, la modul cum le au organizate si la materialele pe care le pun la dispozitia studentilor. Nu am vazut pana acum profesori care sa intarzie la curs sau care sa nu isi tina cursul aici, in timp ce la poli au fost o multime de cazuri de genul. Referitor la modul in care profesorii isi tin cursul, nu am vazut profesori care sa citeasca slide-urile, ci mai mult decat atat veneau cu exemple concrete ca sa argumenteze ce vroiau sa explice. Nu am vazut profesori care sa nu dea pauza, sau care sa mute pauza. Ce m-a surprins cel mai mult, a fost faptul ca atunci cand ai intrebari legate de materia pe care o preda sau nelamuriri, in general si il intrebi pe profesor ceva, incearca sa te ajute de fiecare data; spre exemplu la poli mi s-a intamplat de multe ori cand am avut nelamuriri sau cand am cerut ajutorul unor profesori pur si simplu sa ma trimita la plimbare, zicandu-mi ca a explicat asta o data si ca nu o sa o mai explice inca o data, sau ca nu are timp, sau sa zambeasca si sa spuna: “ce fel de intrebare este asta?” »



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)