Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Proba adevarului

Mihai Maci august 18, 2015 Opinie, Societate/Life
50 comentarii 6,710 Vizualizari

O asemenea indignare generalizată nu s-a mai văzut de pe vremea Raportului Tismăneanu! Oameni pe care – aparent – nu-i leagă nimic se solidarizează în a denunţa “primejdia cenzurii” şi “caracterul antiromânesc” al unei legi (217/2015), care, în fapt, nu face decât să aducă anumite clarificări unei legislaţii deja existente, dar care, se vede, n-a prea fost înţeleasă A interzice violenţa (mai ales în urma unor condamnări legale şi recunoscute internaţional) şi incitarea la violenţă, ură, rasism şi xenofobie (indiferent de direcţia din care vin) e, în fapt, un act de normalitate civică şi o formă de consimţire la mult-invocatele valori ale democraţiei. Nu putem face apel la legitimitatea democratică, apartenenţa europeană şi demnitatea civică lăsând – în numele libertăţii de expresie – extremiştii să-şi expună public ideologia. Tot aşa cum nu putem – în numele libertăţii comerţului – să-i lăsăm pe traficanţii de narcotice să-şi etaleze public marfa. Democraţia nu înseamnă doar că fiecare face ce-l taie capul, pentru maximizarea plăcerii proprii, ci şi faptul că ceea ce face fiecare nu trebuie să aducă prejudicii celorlalţi. Or a propaga rasismul, xenofobia, ura, sau a face apologia unor persoane sau grupuri – mai mult sau mai puţin organizate – care, în timp, au incitat la toate acestea, ba, mai mult, le-au şi pus în practică (şi au fost condamnate pentru aceasta) revine la a prejudicia nu doar “o anumită parte a societăţii”, ci societatea în ansamblul său. Societatea e deschisă atâta timp cât e capabilă să primească în interiorul ei orice străin şi să-şi negocieze problemele, transformând tensiunile interne (prin codificare juridică) în mecanisme ale evoluţiei şi creşterii. În momentul în care societatea începe să se bazeze pe epurare (rasială, etnică, religioasă, etc.), ea nu face decât să-şi transforme o limită într-un orizont indepasabil şi să-şi supună toţi cetăţenii controlului permanent (inclusiv la nivelul gândirii) şi primejdiei epurării. Cu excepţia celui/celor care dictează criteriile epurării – şi nici a acestuia/acestora tot timpul – nimeni nu e scutit de pericolul de a-i cădea victimă. Aceasta e raţiunea pentru care “organizaţiile şi simbolurile cu caracter fascist, rasist sau xenofob” nu au drept de cetate în lumea civilizată. Faptul de a spune că şi aceasta e tot o formă de epurare, e un paradox ieftin; e ca şi cum s-ar spune că nici o boală nu merită tratată, dat fiind că orice tratament introduce un dezechilibru în organism şi boala e tocmai un dezechilibru al funcţiilor organice. Cu asemenea paradoxe se poate justifica orice şi, din fericire, există – deopotrivă în logică şi în teoria argumentării – suficiente modalităţi de a le dovedi caracterul falacios. Totuşi, nu cred că logica e problema noastră în situaţia acestei legi; sunt convins că nimeni nu-şi doreşte să stea sub ameninţarea altora, abilitaţi (nu se ştie de cine) a-i controla comportamentul şi gândirea şi având drepturi depline asupra bunurilor, familiei şi persoanei sale. Cred, de asemenea, că orice om lucid e în măsură a deosebi problemele cotidianului şi ameninţările difuze ale existenţei (care dăinuie chiar în cea mai civilizată şi “socială” lume) de primejdia directă a scoaterii din casă, a arestării, a bătăii sau a asasinării de către nişte persoane care n-au de dat seamă nimănui pentru acest gen de violenţă. Nu cred că cineva ar adera conştient la o asemenea stare de lucruri; pe de altă parte, faptul că ea a fost posibilă într-un trecut recent mă face să cred că nici o precauţie (în primul rând de ordin juridic) împotriva ei nu e inutilă.

Adevărata problemă – la fel ca şi-n cazul Raportului Tismăneanu – e aceea a raportării noastre la trecut, şi mai ales la trecutul recent. Să ne amintim, mai înainte de toate, două lucruri: mai întâi faptul că timp de 45 de ani trecutul nostru – în primul rând cel proxim – a fost monopol de stat. Istoria noastră recentă a fost scrisă şi rescrisă potrivit unor comandamente ideologice, ni s-a spus doar ce (şi cât) “trebuia” să ni se spună, iar restul (care tocmai pentru că era prohibit, părea atât de interesant) se vehicula “pe sub mână”, fragmentar, din cărţi interbelice sau străine, din emisiunile posturilor de radio occidentale şi, mai ales din memoria (intens colorată subiectiv) a familiei şi a cunoscuţilor. În al doilea rând, cei 45 de ani nu au fost nici suficient de puţini pentru a avea, totuşi, o imagine clară a vremurilor ce i-au precedat, nici suficient de mulţi pentru a uita ce-a fost şi a ne întoarce cu detaşare asupra trecutului. Dimpotrivă, în 1990 lumea noastră arăta ca o secţiune geologică: trăiau încă legionari (şi codrenişti şi simişti), carlişti, monarhişti fideli regelui Mihai, antonescieni, dejişti, ceauşişti, ţărănişti, liberali, social-democraţi, apăruseră iliescienii (cu memoria “comunismului cu faţă umană” dintre 1964 şi 1971), unguri independentişti, se vorbea de “a treia Europă”, postmoderniştii căutau către America, catolicii şi greco-catolicii către Roma, teozofii interpretau totul în cheie simbolică, naţionaliştii vedeu primejdiii peste tot, etc. Şi, lucru semnificativ, fiecare tabără îşi avea propria ei variantă – absolut coerentă – a istoriei, al cărui criteriu suprem (şi considerat incontestabil) era mărturia. De la “istoria unică” a Partidului am trecut, dintr-o dată, la o infinitate de istorii-poveşti. Caracterul lor subiectiv cădea în umbra faptului că, aproape fără excepţie, ele erau mărturiile unor victime (dat fiind că bulversările României din cei 60 de ani dintre 1937 şi 1997 îi făcuseră pe toţi să cunoască şi avanscena lumii noastre, şi căderea brutală, şi – din păcate – de multe ori drama prigonirii). Iar cuvântul victimei era, pentru noi – cei de atunci, creator de istorie. Eliberarea noastră politică a dat cuvântul memoriei victimelor, iar memoria aceasta, cu cât era mai dramatică şi mai narativă, cu atât s-a înscris mai durabil în mentalul noastru colectiv. Revoluţia însăşi ne-a conferit tuturor statutul de victime (acesta fiind pactul pe care s-a construit lumea nouă), iar literatura (şi documentaristica televizuală) a mărturisirilor au confirmat cu prisosinţă acest statut. Mai târziu, după 2008, el a fost confirmat încă o dată de deziluzia consecventă aderării la Uniunea Europeană. Căci, tocmai pentru că am fost victime, ne aşteptam să fim primiţi – şi răsplătiţi – pe măsura suferinţelor pe care ni le revendicam. În loc de asta ni s-a vorbit de “austeritate” şi “criterii de convergenţă” (ba mai nou, chiar de o “înţelegere” cu Rusia neo-imperială) şi am ajuns, astfel, încă o dată să ne considerăm victimizaţi de către cei în care ne puneam speranţele. După atâtea Yalte, Malte şi Lisabone, dezamăgiţi de istorie am sfârşit prin a ne sublima teologic catastrofa veacului trecut. Astfel, ne-am populat imaginarul cu “sfinţi”, cu “mucenici”, cu “mărturisitori” şi cu “eroi” care, cu un gest exemplar (adesea cel al morţii violente) au străpuns ecranul istoriei şi s-au fixat pe cerul eternităţii. Mai înainte de orice, această hipostaziere a caracterului nostru victimar mărturiseşte o adâncă neîncredere în istorie.

Nu ne mai interesează istoria efectivă, căci, pe de o parte, considerăm că ea e, mereu, opera învingătorilor, pe de alta, ca ştiinţă (cu documente şi cu critica lor), istoria e cenuşie şi fără morală. Pe noi ne pasionează gestul ultim, sublim, cel care dă măsura istoriei (şi a lumii) tocmai pentru că iese din ea. “Eroii” noştri sunt oamenii unui singur gest, capabil a redimensiona totul: Ceauşescu, în lacrimi, cântând imnul când se trăgea în el; Antonescu comandându-şi plutonul de execuţie; Codreanu murind fără să opună nici o rezistenţă; Maniu sfârşind paralizat în celulă; Mircea Vulcănescu îmbolăvind-se în apa îngheţată; Gheorghe Brătianu ucis în bătaie; Valeriu Gafencu şi Constantin Oprişan scuipându-şi plămânii, etc. Şi, de vreme ce oamenii aceştia – şi mulţi alţii – au sfârşit astfel, de vreme ce “moartea transformă viaţa în destin”, de ce nu am considera că tot ce-au făcut ei a fost guvernat de idealul “sfinţeniei”, ori de cel al “binelui naţional”? Dacă e aşa, nu mai e nimic de discutat în ceea ce-i priveşte. Invers, cei ce i-au torturat şi ucis n-au putut acţiona decât din “demonism”, din “patologie” şi din “antinaţionalism”. Nici cu privire la aceştia nu mai e nimic de discutat. Astfel personalităţile istoriei noastre sunt substanţial “sfinte” sau “damnate”, “bune” sau “rele”, fără contexte, fără nuanţe, fără nimic altceva. Iar biografia lor ori e hagiografică, ori e demonologică. Concluzia e aceea că “mărturisitorii” nu trebuie coborâţi în “mizeria vieţii de zi cu zi”, ci ridicaţi la treapta “sfinţeniei” şi nu de istorii profane au ei nevoie, ci de imne-acatist.

Dar n-ar merita să ne întrebăm şi un lucru simplu: cu excepţia noastră, care căutăm să ne sublimăm în aceşti “eroi”statutul nostru de eterne victime ale istoriei, cine oare ne ia în serios în lume? Sau nu contează decât felul în care vedem noi înşine şi cât de “mândri de a fi români” suntem? Vi se pare întâmplător faptul că singurele monografii frecventabile ale Mişcării Leginare sunt cele ale lui Armin Heinen, Traian Sandu (crescut şi format intelectual în Franţa), Francisco Veiga sau Eugen Weber? Că despre Antonescu lucrurile de referinţă sunt scrise de Denis Deletant, Andreas Hilgruber, Paul Quinlan sau Larry Watts? Că despre Ana Pauker a scris Robert Levy, depre Dej, Denis Deletant şi despre Ceuşescu tot el, Thomas Künze şi Adam Burakovski? Că singurele istorii ale Partidului Comunist Român sunt scrise de expatriaţi, beneficiind de ochiul critic (şi de metodologia) lumii occidentale: Vladimir Tismăneanu, Ghiţă Ionescu şi Victor Frunză? Că istoriile României – cele prin care suntem cunoscuţi în lume – sunt scrise de Robert Seton-Watson, Catherine Durandin sau Traian Sandu? Iar acum, când (în) Ucraina e o problemă, cine mai ştie că singura lucrare despre relaţiile româno-ucrainiene e scrisă de un francez – profesorul Alain Ruzé? Ne place, nu ne place, asta e. Îi vom convinge pe istoricii oneşti ai veacului XX cu producţiile lui Şerban Milcoveanu, Paul Niculescu-Mizil sau Gheorghe Buzatu? Să fim serioşi! Istoria, ca ştiinţă, oferă înţelegere şi istoricul caută să înţeleagă faptele studiate, în compexitatea lor, coroborând izvoarele de care dispune şi conectându-le cu alte date. El nu înalţă statui şi nu scrie imne-acatist, căci înţelegerea faptelor presupune descrierea atentă şi nu etichetarea lor cu epitete eroice. Pentru noi, în schimb, tot ceea ce contează e calificativul: odată ce am spus despre cineva că e “erou” sau “mărturisitor”, totul e limpede – biografia omului în cauză se deduce nu din fapte, ci din această etichetă: tot ce a făcut, spus sau gândit personajul în cauză e “sfânt” şi/sau “eroic”.

S-a spus că nou-promulgata lege va acţiona ca un instrument de cenzură, interzicând studiul persoanelor cunoscute ca având legături cu Mişcarea Legionară sau cu guvernarea Antonescu. Eu o văd, dimpotrivă, ca deschizând calea unor asemenea studii. Nu mă tem deloc că de-acum înainte nu se va mai vorbi de Mircea Vulcănescu sau de Nicolae Paulescu. Dimpotrivă, sper să avem – cât de curând – o monografie despre Mircea Vulcănescu ca Secretar de Stat la Finanţe în guvernarea Antonescu (subiect pe care n-am văzut nici un studiu, deşi stenogramele guvernării s-au publicat), despre antisemitismul lui Nicolae Paulescu, despre cel al lui Octavian Goga, depre Nichifor Crainic ca Secretar de Stat la Culte şi Ministru al Propagandei, despre vizita lui Gheorghe Brătianu la Hitler sau despre episodul legionar al lui Radu Gyr. Să fie clar: asta nu înseamnă că nu îmi doresc, în egală măsură, o monografie despre filosoful Mircea Vulcănescu, despre medicul Nicolae Paulescu, despre poetul Octavian Goga, despre istoricul Gheorghe Brătianu sau despre poezia carcerală a lui Radu Gyr. A scrie lucrări oneste despre opiniile şi activitatea lor politică nu înseamnă nici a le nega unora faptul de-a fi fost deţinuţi – sau chiar ucişi – în perioada comunistă şi, mai ales, nu înseamnă în nici un fel a înlocui epitetele eroice cu epitete ale condamnării. Înseamnă doar a prezenta faptele aşa cum au fost şi a spune lucrurilor pe nume. Nu cred că va fi uşor, dat fiind că orice întreprindere de acest gen va fi – a priori – percepută ca “demitologizantă” şi “antinaţională”. Lupta cu “idolii tribului” nu e uşoară. Ceea ce ne doare cel mai tare este nu retragerea, ci ignorarea apelativului de “erou” şi/sau de “mărturisitor”. Şi totuşi, pentru a face o biografie onestă a omului în timp, nu de la asemenea calificative trebuie să pornim, ci de la vocea documentelor – a tuturor documentelor. S-ar putea ca acestea să amendeze sau să contravină imaginii populare a personajului respectiv. Dar, în ultimă instanţă, nu e aceasta e menirea istoriei: să amendeze clişeele şi să ne poarte mai aproape de adevăr? Celor îngrijoraţi de caracterul “restrictiv” al legii (care – spun ei – îi va opri de-acum înainte să se mai aplece asupra personajelor “controversate”) mi-aş permite să le atrag atenţia asupra unui fapt banal: integrarea unor legi de acest tip în legislaţiile statelor europene nu a limitat în nici un fel publicarea de studii istorice asupra nazismului şi a colaboraţionismului, nu a oprit apariţia unor biografii (din ce în ce mai detaliate şi mai comprehensive) asupra personajelor anilor ’30  şi a Războiului şi nu a pus punct, ba – dimpotrivă – a potenţat polemicile referitoare la unele personaje şi acţiuni ale acelui timp. Există vreun motiv pentru ca în România lucrurile să stea altfel? Ce altceva decât o presupusă “excepţie românească” ne-ar oferi un alt statut, cu alte – imprevizibile – consecinţe? Nu s-ar cuveni să trecem şi noi, în sfârşit, de la culegerile de documente – atât de necesare, dar, inevitabil parţiale şi insuficiente – la biografii articulate şi la mongrafii ale unor momente cheie ale istoriei?

Mi se va putea obiectiva că, în definitiv, aici nu e vorba de o “excepţie românească”, ci de una a întregului est european: în această parte a lumii marea problemă a secolului XX nu a fost fascismul, ci comunismul. Ca atare, la fel cum în Occidentul ocupat de Hitler miza istoriografică e aceea de a fixa acesta catastrofa umană, în Est rolul istoriografiei e acela de-a aduce la lumină traumatismul produs de expansiunea comunismului. Ceea ce e adevărat. Dar cu o menţiune: o crimă ce ne-a marcat acut nu trebuie să ne facă să uităm o altă crimă, care i-a precedat. Fascismul est-european, în toate formele lui (neândoienic diferite, dar având ca numitor comun antisemitismul, xenofobia şi mitologia “marii ţări”), a precedat comunismul inclusiv la capitolul violenţei publice şi al crimei şi, slăbind democraţia, l-a făcut cu putinţă. Acest lucru nu trebuie nici uitat, nici trecut cu vederea în numele “luptei anticomuniste”. Trebuie să rezistăm sofismului care se naşte pornind de la aceasta. După 1989 în majoritatea ţărilor estice comunismul a fost identificat cu stalinismul (perioada de represiune brutală dintre 1945 şi 1953) şi acesta, la rândul lui, a fost identificat cu Răul absolut (lecturat adesea în cheie metafizică şi teologică). Ca atare, orice formă de luptă împotriva stalinismului, la fel ca orice suferinţă produsă de acesta e considerată a fi de partea Binelui (teologizat şi el, mai ales în cheia suferinţei) sau, în orice caz, un rău mai mic (şi, implicit, mai acceptabil) decât stalinismul dezlănţuit. Cred că în acest sofism îşi găseşte legitimarea postrevolţionară figura Mareşalului Antonescu (condamnat şi executat în timpul lui Petru Groza şi după o anchetă la Moscova) şi, într-o anumită măsură, Mişcarea Legionară (condamnată, cu majoritatea membrilor şi simpatizanţilor închişi şi mulţi dintre ei morţi în temniţele comunismului). Numai că acest tip de “argument” (dacă bolşevismul e Răul absolut, toţi cei ce lupta împotriva bolşevismului sunt de partea Binelui) e primejdios: n-a fost Hitler cel dintâi care-a luptat împotriva bolşevismului? Şi, în România, n-a fost Mişcarea Legionară? Primul caz ne aduce aminte de diferendele istoriografice (şi mediatice) dintre baltici şi ruşi, iar cel de-al doilea de istoriile noastre cu “rezistenţii legionari”. Faptul de-a lupta împotriva comunismului e demn de tot respectul (în mod particular atunci când s-a sfârşit tragic), dar mobilul acestei lupte – crearea Reich-ului Milenar, a Statului Naţional-Legionar, a celui Ustaş şi a altor asemenea  ficţiuni – nu e cu nimic mai lăudabil decât crearea Imperiului Roşu al lui Stalin. Suferinţa celor căzuţi în lupta împotriva comunismului merită compasiunea noastră în toate cazurile, dar asta nu presupune şi asentimentul la ideologia fiecăruia dintre ei. Oamenii care au lupat împotriva comunismului au avut un duşman comun, dar nu şi un proiect unitar de lume nici înaintea comunismului, nici după eventuala lui învingere. Aceste proiecte erau diferite şi unele dintre ele, indiferent de sacrificul celor care le-au apărat, nu erau deloc onorabile. Cred că acest lucru trebuie spus fără nici o ambiguitate. Condamnarea mişcărilor fasciste şi xenofobe, deopotrivă înaintea Războiului Mondial, după acesta (prin procese recunoscute internaţional) şi, ulterior, prin acte legislative, nu e o formă de cenzură a trecutului, ci o formă a memoriei civice. Crimele legionarilor nu sunt cu nimic mai bune decât cele ale comuniştilor. Că legionarii au avut cu ei o parte din intelectualitatea epocii, da, se poate. Dar şi comuniştii şi-au avut intelectualii lor (şi despre aceştia ar merita scris). În plus nu toată intelectualitatea română a fost înregimentată, nici la stânga, nici la dreapta. Lucrurile se cuvin a fi repuse în contextul lor şi judecate cu onestitate şi fără pasiuni partizane (pro sau contra). Ar mai fi un lucru de spus: acest sofism mai are un efect secundar – dacă stalinismul e Răul absolut, ceea ce-a urmat după Stalin (cu denunţarea crimelor lui) e altceva decât răul. Aşa se face că nu doar “luptătorii antibolşevici” sunt legitimaţi de acest “argument”, ci şi “comuniştii cu faţă umană” ai anilor ’60 – ’70. Nu e de mirare că cele două tendinţe se întâlnesc şi se potenţează reciproc atât în anii din urmă ai ceauşismului, cât şi după Revoluţie. Tenativa de-a vedea în nazism o specie a socialismului nu face decât să le dea apă la moară şi unora, şi altora. Ori, pe cât e de adevărat faptul că nazismul şi comunismul sunt unite în crimă şi în ideologia de masă, pe atât e de adevărat şi faptul că, la nivelul principiilor, cele două totalitarisme sunt funciar diferite. Nici acest lucru nu cred că trebuie uitat. Tot aşa cum nu poate fi uitată – sau diminuată – unicitatea Shoah-ului şi rolul decisiv pe care antisemitismul programatic l-a avut în ideologia nazistă. A transforma fiecare groapă comună a lumii comuniste în “genocid” nu spune mai mult despre crimele lui Stalin, dar riscă să spună mai puţin despre cele ale lui Hitler. Fascismul nu e ceva bun pentru că s-a opus stalinismului, ci ceva rău pentru că ideologia şi faptele lui au fost rele. “Lupta împotriva comunismului” nici nu şterge trecutul, nici nu legitimează alte ideologii totalitare. Indiferent până şi de faptul că, din raţiuni tactice, democraţiile occidentale au ales – într-un moment sau altul – să sprijine “luptătorii împotriva comunismului” fără a mai acorda atenţie de culoarea lor. Nici acest sprijin al puterilor democratice nu legitimează ideologia totalitară a grupurilor politice cu tentă fascistă. Cred că şi acest lucru trebuie spus apăsat.

Mai e un sofism care se comite adesea: Mircea Vulcănescu (ca atâţia alţii) a murit ca un sfânt şi această crimă abominabilă manifestă absurditatea şi arbitrariul judecăţii lui. E adevărat că Mircea Vulcănescu a murit sacrificându-se pentru un altul (ceea ce, indiscutabil, e un gest de vrednică pomenire). La fel de adevărat este faptul că – prin condiţiile la care a fost expus – gânditorul a fost împins la acestă moarte, ceea ce echivalează cu un asasinat. Da, Mircea Vulcănescu a fost ucis în închisoare (şi ceea ce rămâne de discutat este responsabilitatea intenţionalităţii acestei crime). Dar această moarte dramatică nu trebuie să ne facă să uităm că gânditorul fusese judecat pentru participarea la guvernarea Antonescu (ca Subsecretar de Stat la Ministerul Finanţelor) în cursul căreia au fost luate măsuri radical antisemite (exproprieri, deportări, muncă obligatorie, etc.), care nu puteau fi lipsite de consecinţe în domeniul financiar (dincolo de faptul că afectau oameni apropiaţi lui Vulcănescu – cum a fost Mihai Sebastian) şi s-a decis participarea României la Război de partea Axei (decizie ce presupune întreaga responsabilitate guvernamentală). În aceste condiţii, Mircea Vulcănescu ar fi fost judecat în orice ţară învinsă la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Că decizia condamnării ar fi fost alta (eventual achitarea, ca în cazul lui Hjalmar Schacht), asta e o altă problemă. Dar, în mod cert, într-o ţară democratică, Mircea Vulcănescu şi-ar fi ispăşit pedeapsa şi nu ar fi fost ucis în interiorul închisorii. Ceea ce e important aici este faptul că legislaţia peniteciară românească a acelui timp (oricât de aberantă era ea) nu prevedea în mod explicit uciderea deţinuţilor sau folosirea unor mijloace de tratament violente, a privării de hrană, de căldură sau de somn care să-i ducă la moarte. Asasinarea lui Mircea Vulcănescu (a lui Gheorghe Brătianu – nici măcar condamnat, şi a atâtor altora) e o crimă nu doar din punctul nostru de vedere şi al legislaţiei naţionale şi internaţionale de astăzi, ci chiar din punctul de vedere al legislaţiei României comuniste din momentul în care aceste crime au fost comise. Tocmai în numele ilegalităţii unor astfel de crime, Vişinescu, Ficior şi alţii asemenea pot fi judecaţi şi condamnaţi astăzi fără nici un fel de circumstanţe atenuante. Dar, încă o dată, faptul că Mircea Vulcănescu a fost asasinat, violent şi în dispreţul oricărei legi, nu înseamnă că se anulează responsabilitatea sa ca membru al guvernului Antonescu. Aceasta trebuie cercetată şi lămurită, în primul rând pentru a-i face dreptate filosofului mort la Aiud. Mircea Vulcănescu a fost o personalitate infinit mai complexă decât ar putea-o evidenţia angajamentul său administrativ. Tot aşa cum Gheorghe Brătianu a fost mult mai mult decât vizitatorul lui Hitler, adeptul alianţei cu Germania şi voluntarul în războiul împotriva Rusiei staliniste. Aceste episoade ale biografiilor lor – şi ale multor altora – trebuiesc elucidate, tocmai pentru a putea, în mod limpede şi fără subînţelesuri (inclusiv fără riscul de a-i vedea anexaţi de mişcări cu care ei nu se identificau), analiza ceea ce e consistent şi durabil în opera lor. Acelaşi lucru s-a făcut în Occident cu Heidegger, cu Carl Schmitt, cu Céline sau Ezra Pound. Faptul că astăzi le cunoaştem rătăcirile nu prohibeşte opera lor, ba, dimpotrivă, îi adaugă acea necesară contextualizare care îndeamnă la judecata şi la smerenia ce – indiscutabil – i-ar fi fost dragi lui Mircea Vulcănescu.

Neîndoielnic, în lumea noastră plină de “dezvăluiri” “care schimbă tot ceea ce ştiam despre (un anumit om sau o anumită stare de lucruri)”, trecerea de la apelativul cvasi-mitic al “eroului” sau “sfântului” la “omul sub vremi” nu se va face fără excese. E de aşteptat să apară o întreagă “industrie” a “dezvrăjirii”, să ni se exhibe documente din care să rezulte lucruri monstruoase şi să punem înaintea cercetării simplificările mediatice. Însă e în această alunecare ceva din preţul pe care trebuie să îl plătim pentru cunoaşterea adevărului, a acelui adevăr care ne va elibera de povara trecutului. Miza unor cercetări oneste, fără parti-pris-uri, respectând faptele şi documentele e acela de a ne restitui istoria la scară umană. Atâta timp cât ne vom sublima trecutul în figuri de “sfinţi” şi “martiri”, ne vom considera victime eterne şi – în această logică victimară – vom aştepta fie (dinspre stânga), o compensaţie – materială – a suferinţelor noastre istorice, fie (dinspre dreapta) o Apocalisă universală care să ne dea în ceruri dreptatea de care n-am avut parte pe pământ. Ambele speranţe sunt deşarte (şi, de aceea, ne potenţează frustrările), pentru că se bazează doar pe aşteptare şi pe “îndurare” – pe capacitatea de-a suporta “teroarea istoriei” şi de-a fi cruţat de ea. Reversul mitologiilor victimare e pasivitatea, supunerea, lucrul de mântuială, descurcăreala şi fuga – toate, atitudini păguboase şi funciar antimoderne. Nu a observat nimeni un lucru banal: xenofobia – inclusiv antisemitismul – interbelică a lovit exact în acea parte a populaţiei care era urbană, activă, creatoare de plusvaloare (mai ales în industrie, dar şi în cultură) şi de potenţial spirit civic? Pe meleagurile noastre oraşul – şi lumea urbană – a fost creat de străini: evrei, nemţi, unguri, greci, armeni. Războiul nostru cu ei a fost, în fapt, războiul nostru cu modernitatea urbană de care deopotrivă am fost mereu fascinaţi şi de care ne-am temut mereu. Fapt e că, împingându-i pas cu pas (violent sau tăcut) pe cei care-au creat oraşele să plece, am reuşit să le luăm locul dar nu am izbutit să ne urbanizăm. La ani buni de când suntem aproape numai “între noi” căutăm să dăm un chip oraşelor în care ne simţim – încă! – străini. Iar atunci când nu-l găsim, ne întoarcem fie în mitologii etniciste (deopotrivă sociale şi religioase), fie luăm calea străinătăţii în căutărea acelei urbanităţi ce s-a dus cu “străinii” noştri.

Miza legii 217/2015 nu e doar aceea a onestităţii istoriografice, ci – în primul rând – aceea a asumării eşecului modernităţii noastre. Nu evreii, nu ruşii, nu ungurii şi nu americanii ne-au făcut să rătăcim (uneori cu accese de violenţă) în labirintul “lumii noi”. Ceea ce n-a fost bun a fost chiar în noi. Calea ce duce spre viaţa pe care ne-o dorim trece, în mod necesar, prin asumarea adevărului cu privire la noi înşine. Oricât de dureros sau de dezamăgitor ar fi acest adevăr.

PS. Aş vrea să închei cu trei menţiuni, una obiectivă, una subiectivă şi, în marginea ei, cu încă una obiectivă.

Mai întâi: în Al Doilea Război Mondial România a luptat din 22 iunie 1941 şi până la 23 august 1944 de partea Germaniei şi a puterilor Axei. E vorba, sper să nu mă înşel, de 38 de luni. De la 23 august 1944 până la 9 mai 1945 a luptat de partea Aliaţilor. E vorba de 8 luni. Raportul e de 38 la 8. Iată de ce nu am primt statutul de ţară beligerantă şi de ce, în ciuda eroismului pe care ni-l revendicăm, suntem trataţi în istoriografia occidentală ca o ţară învinsă şi partizană a lui Hitler. Din păcate, acestea sunt datele.

În al doilea rând: Bunica (o femeie simplă, ţărancă) îmi povestea că, în timpul Războiului, bunicul şi alţii din sat ajunseseră cu armata la Odesa. Şi, de acolo, unii le trimiteau acasă soţiilor blănuri, haine de pat şi “miere albă” (nu ştiu ce era, şi nici Bunica nu mi-a putut da lămuriri). Văzând celelalte femei etalând aceste lucruri, Bunica i-a scris bunicului să-i trimită şi el ei. Dar, în locul blănurilor şi-al “mierii albe”, bunicul i-a răspuns: “Dac-ai şti tu de la ce nenorociţi le iau, n-ai putea să  umbli cu ele”.  Sunt convins că memoria familială păstrează multe asemenea episoade pe care “războiul de eliberare a Basarabiei” le trece sub tăcere.

Din păcate comportamentul armatei şi al administraţiei româneşti în Basarabia şi (mai ales) în Transnistria ţine şi el, cu documentele lui, de domeniul datelor recunoscute în istoriografia onestă a lumii. Nu ne face nici o cinste. Şi nu ne face cinste nici să îl negăm (pretextând eventual că respectivele crime n-au avut loc în România sau n-au vizat evreii din Regat).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "50 comments" on this Article:

  1. Adrian spune:

    Cred ca ce ati scris in post-scriptum este esential: conteaza cum ne raportam la ce a fost prin ceea ce stim de la persoanele de incredere, si faptul ca o anume stare de lucruri dorit a fi inlaturata si de legionari si de comunisti a permis construirea acestor relatii de incredere in familii. Mie mi-a spus bunicul ca legionarii erau cei mai prosti din sat. Asta e, si mi-e usor sa scriu(spun) aceste lucruri, fiindca n-am avut rude apropiate legionari.

  2. fane spune:

    procurorul sau judecatorul nu o sa citeasca articolele dvs sau explicatiile de la realitatea tv inainte de a da o sentinta, ci vor aplica o lege inexacta dpdv juridic in textul ei, dupa constiinta fiecaruia sau dupa cum ‘recomanda’ altii.

    Consider ca manifestarile extremiste trebuiesc combatute prin cultivarea moralitatii, iar orice lege care incearca sa le estompeze nu face altceva decat sa aiba efect de reactiune, ceea ce e posibil sa se fi si urmarit prin prezenta lege.
    Este o lege data cu rea credinta, agresiva, si in niciun caz defensiva, asa cum o marketizeaza comunitatea evreiasca, raspuns la un extremism inexistent in zilele noastre in societatea romaneasca, decat in mod cu totul izolat.

    Consider ca trebuie renuntat la ea, sau macar imbunatatita semnificativ in normele ei de aplicare.

  3. lucid spune:

    Despre Odessa sub romani scrie martorul ocular Alexander Werth in Corespondent pe frontul de est. Nu prea seamana cu parerile de dupa 70 de ani ale unora.

    • Andrei A. spune:

      La 24 octombrie 1941, colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al mareșalului Antonescu, a telegrafiat generalului Macici:
      „Telegramă cifrată nr. 563 Pentru generalul Macici”.
      Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:
      1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Odesa.
      2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 (302 858) din 23 Octomvrie 1941 care nu au fost încă executați, precum și alții ce li se pot adăuga vor fi puși într’o clădire minată anterior și care va fi detonată. Se va efectua această acțiune în ziua înhumării victimelor noastre.
      3) Acest ordin va fi distrus după ce va fi fost citit.”

      Arh. MAE, Probl. 33, vol. 21 — Dosar 167/1941, pag. 64

      • lucid spune:

        Evident ca nu l-ai citit pe Werth Sr – tatal lui Nicholas – macar in versiunea cenzurata din 1970 (nici pana azi in Romania nu a aparut versiunea integrala a acestei cartzi fundamentale scrise de corespondentul BBC la Moscova in tot timpul razboiului). Werth a ajuns in Odessa in aprilie 1944 si apoi in zona Dorohoi-Botosani unde a dat – in aprilie 1944! – de o compacta populatie evreiasca, desi lui i se spusese la Moscova ca….. La Odessa nu a intalnit evrei (Odessa fusese “purificata” etnic brutal si criminal de armata romana in toamna lui 1941 dupa atentatul impotriva Inaltului Comandament) dar a vorbit cu odesitii – rusi si ucraineni – care au recunoscut ca “s-au descurcat” cu romanii gasind un limbaj comun: ciornyi – poate si seryi – rynok, adicatelea bisnitzaraia clasica si noua si celor ca Ostap Bender.

  4. Vlad spune:

    Problema este ca nu se poate discuta liber despre aceste chestiuni … Aici e problema, exista teama la nivelul discursului fara patima, la obiect in jurul chestiunilor sensibile din istoria tarii pe de o parte si in jurul chestiunilor etnice pe de alta parte.

  5. Hantzy spune:

    Dl Maci scrie documentat, structurat logic, dar și cu o formidabilă tentă beletristică. Formă și fond excepționale. Felicitări și mulțumiri!

  6. pathfinder spune:

    Domnu’, matale mai ai si o problema de logica.

    URSS-ul tocmai ocupase Bucovina, Tinutul Hertei si Basarabia.
    Asta inseamna ca Romania nu a avut de ales.
    Trebuia sa lupte alaturi de cei care ataca URSS.
    Simplu!
    Asa ca toata “povestea” aia cu raportul 38/8 e nula…

    • intelectual sovaielnic spune:

      Domnule Pàthfiinder,

      In ciuda oseudonimlui, va…rataciti !
      Afirmatia Dvs cum ca Romania nu a avut de ales e pur si smplu rid0icola !
      Bineinteles ca a avut de ales si,dinn nefericire, cel care avea sa devina criminialul de ratbo0i Ion Antonescu a facut o al’egere gresita a caror consecinte teriibile le cunoaastem !
      Noro’c ca actiunea curaoasa a regelui Miohai de la 23 august 1944 a reusit, in parte, sa limitezze dezastrul,fara insa sa impîedice nici ocuparea tarii de catre rusi, nici plata unoruriase compênsatii ! Alianta cu Germania nazista nu era o fatalitate s0 a fost catastrofica pentru Romania !

      • victor L spune:

        - ” sa impîedice nici ocuparea tarii de catre rusi, nici plata unoruriase compênsatii”.
        Poate mai cercetati putin. Veti afla ca “armata sovietica eliberatoare”, desi nu a ocupat Romania :P , a parasit-o deabia in 1958. Si s-au platit si compensatii de razboi. Destuleee.

      • Ventidius spune:

        In regula, sa zicem ca a facut o alegere gresita, dar care era alegerea corecta? Sa se alipeasca de buna voie la Uniunea Sovietica? Sa declare razboi de unul singur Uniunii Sovietice? Sa se declare neutru, sperand in mod naiv ca neutralitatea ii va fi respectata? Cand nu exista alternative nu exista alegere. Situatia geostrategica era dezastroasa, nu alegerea pe care a facut-o. Evident, asta nu il scuza de faptul ca, spre deosebie de alti aliati ai Germaniei, a tolerat sau a savarsit crime de razboi si impotriva evreilor.

        • Polonius spune:

          Tocmai! Nu erau alternative.
          Nu neg chestia cu blanurile, dar am cunscut si combatanti pe Frontul de Est si basarabeni (inclusiv evrei) si nimeni nu vorbea de lucruri de felul asta.
          Frontul de VEST ne-a costat cam 150.000 de soldati, plus tehnica si echipament pt rusi. E cam putin pt autor. Ma rog… Italiei i s-a recunoscut cobeligeranta dupa ce o luase rau de tot in bot in Abisnia si in Balcani, nu pt ca renuntasera italienii la fascism.
          Articolul atsa, nu stiu de ce, imi aduce aminte de CPUNul lui Iliescu. Asa, o democratie in cadrul frontului. De toate, pentru tori, nimic clar si utilizabil.

  7. Seraphim spune:

    Despre Odessa exista, bineinteles, naratiuni contradictorii cu favorizarea varainterlor evreiesti. Trebuie deci sa ascultam varianta data de cercetatori de la Yad Vashem:

    Dora Litani, “The destruction of the Jews of Odessa in the light of Rumanian Documents” in Yad Vashem Studies, VI, 1967) afirma ca numarul total al victimelor a fost de 80.000, doar pentru ca dupa estimatiile sale acesta era numarul evreilor ramasi in Odesa dupa evacuarea aproape totale a tururor oficialilor! Ne da insa si un document sigur (din Arhiva Carp), nota trimisa de Molotov tuturor ambasadelor si legatiilor tarilor care aveau relatii diplomatice cu URSS pe 6 Ianuarie 1942, privind “atrocitatile comise de de nazisti pe teritoriul URSS, in special impotriva muncitorilor evrei neinarmati, fara nici un mijloc de aparare… La Odesa, 8.000 de oameni, cea mai mare parte evrei.” Mintea Molotov?

    • Ana Totaia spune:

      Daca ar fi, Doamne fereste, sa faceti parte dintr-o masa de oameni care urmeaza sa fie lichidati prin impuscare ori altfel, vi s-ar parea important numarul celorlalte victime?

      • Seraphim spune:

        Chestiunea numărului victimelor este că umflarea lui se transformă într-o acuzaţie falsă, care pune în dubiu şi acuzaţiile întemeiate şi buna credinţă a acuzatorului.

      • iosiP spune:

        Mie, ca victima, desigur ca nu! In schimb istoricilor, cei care descriu ceea ce s-a intamplat ar trebui sa li se para important daca au existat 80.000 de victime sau 8.000… si mai ales, ar trebui sa promoveze cifra reala, indiferent de apartenenta religioasa sau orientarea politica.
        Altminteri nu mai sunt istorici ci propagandisti!

        • Nordwind spune:

          In ce fel e relevant, din punct de vedere al judecatii etice a istoriei, daca e vorba de 80.000 ori de 8000 de victime? Istoria consemneaza fapte – da, romanii au omorit mai putini decat nemtii. Asta inseamna ca au fost mai buni, mai umani? Ca trebuie absolviti de vina istorica de a se fi aliat cu un criminal si a-l fi ajutat la punerea in aplicare a dementei lui organizate?

          Decimarea evreilor europeni de catre Germania nazista si aliatii ei a fost una din cele mai abminabile crime comise vreodata pe acest continent: un grup de oameni s-a considerat indreptatit sa decida ca alt grup de oameni nu are dreptul la existenta fizica si a pus la punct un mecanism industrial de exterminare a acestuia. Acum ca romanii ori italienii n-au avut capacitatea de organizare si temeinicia nemtilor si, ca atare, au reusit sa ucida mai putini, e total neimportant in context. Tocmai aceasta aritmetica sinistra a dus, intre altele, la falsificarea istoriei in mintile multor romani.

          Cat despre marile figuri intelectuale care au creditat Miscarea Legionara – lectura Jurnalului lui Mihail Sebastian este edificatoare cu privire la caracterul multora dintre ei. Iar atat timp cat un Eugen Ionescu a stiut sa vada legionarismul drept ceea ce era in realitate si sa tina la distanta de el, cred ca si Eliade si ceilalti ar fi putut sa nu cada in plasa acelui nationalism ortodoxist absolut gretos. Intotdeauna avem de ales intre a fi oameni si a fi rinoceri.

  8. casandra spune:

    Felicitări , domnule Maci, pentru claritatea intelectuală și morală a acestui text!
    Și vă mulțumesc pentru curajul de a-l publica. Nu vă veți mira dacă unii dintre apropiați se vor depărta, sper. Adevărul este o oglindă chinuitoare.

  9. euNuke spune:

    Legea 217 nu este un comentariu didactic menit să expliciteze voinţa legiuitorului, nu este o erată, nu este o simplă adăugire cerută de realitatea judiciară pentru a acoperi şi acele cazuri grave de instigatori la ură ce-şi desfăşurau nestingheriţi activitatea, ci o MODIFICARE subtanţială a legii vechi. Modificarea asta constă in incriminarea penală a opiniei, chiar dacă opinentul nu o face in mod sistematic, programatic, in cadru organizat, cu scopuri ilegale.

    Legea veche suna in 2006 aşa:
    Art. 5.
    “Promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”
    iar in 2015 astfel:
    Art. 5.
    Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război, precum şi fapta de a promova, în public, idei, concepţii sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.”

    Legea asta nu este o normă care oferă ştiinţific definiţii necesare unor judecători scrupuloşi, ci o re-instaurare a cenzurii bolşevice [pentru că legea are o singură direcţie: antifascistă, antilegionară, antinaţionalistă, or războiul ăla in care am fost invinşi s-a cam terminat după ştiinţa mea de vreo 7 decenii]. Aşadar, tovarăşi, să curgă delaţiunile! Aveţi vreun amic guraliv pe care-l antipatizaţi in secret? Gata, statul vă oferă posibilitatea de a-l rezolva elegant: înregistraţi-l pe ascuns când perorează admirativ despre Ogoranu, Vulcănescu, Ţuţea şi notaţi partenerii de pahar ce au participat la şedinţele de cuib conspirativ de cârciumă, predaţi apoi materialul la securitate, pardon, la Oficiul de Stat pentru Ocrotirea Raselor şi aşteptaţi cuminţi in băncile voastre. Procuratura o să vi-l ridice pe amicu instigator şi conspirator şi o să-l vâre la zdup realizînd totodată un serviciu valoros societăţii prin îndepărtarea elementelor turbulente, legionaroide, din sânul ei.

    http://www.contributors.ro/societatelife/un-studiu-de-caz/

  10. ionut spune:

    Foarte corect: istoricii trebuiau sa facă acele monografii și cu bune și cu rele,impartial și obiectiv.abia apoi trebuia votata legea 217,pentru a decide corect pe cine incriminam și pe cine nu.s-a dorit acest lucru?evident ca nu!de ce nu s-a dorit?sa-i intrebam pe inițiatorii și susținătorii legii.
    Intre timp legea produce efecte aberante.a se vedea reacția ambasadei romane din Slovacia în cazul poetului erou Siugariu

  11. Falstaff spune:

    “…suntem trataţi în istoriografia occidentală ca o ţară învinsă şi partizană a lui Hitler. Din păcate, acestea sunt datele.” – Si…?
    Considerati ca nu ne-am “cait” suficient?
    Mai trebuie sa adaugam un strat de cenusa pe cap ca sa…ce?
    Ca sa parem (pentru ca nu prea suntem…) – ceea ce ne imaginam, ne repetam, si ajungem chiar sa ne convingem, ca asteapta unii de la noi – politically correct?
    Vi se pare ca democratia romaneasca a atins acea maturitate ideologica, care sa-i permita sa dezgroape orice mort, fara ca relantul pestilential sa o abata de la drumul pe care si l-a ales?
    Avem de asumat devaruri istorice? Prima tara invinsa a fost, daca nu ma insel, Germania, si parca nemtii nu-si fac atatea probleme de cum ii trateaza “istoriografia occidentala”, se multumesc doar sa-si vada de treaba, privind mai mult inainte decat inapoi, nu?
    Evident, un popor trebuie sa-si cunoasca trecutul, dar, de preferinta: ca sa fie si sa se simta LIBER si eliberat de orice poveri care ar decurge din istorie, nu din alte motive!
    Mai multe elemente imi par esentiale in acest sens:
    - momentul ales pentru fiecare “noua dezvaluire” si incadrarea acesteia, cu tact si pricepere, in contextul prezent.
    - modul in care se propune orice analiza istorica : fara patima, isterie, acuzatii furibunde si alte manifestari subiective, de natura, mai mult, jurnalistica, deci anacronice intr-un context istoric, fie el “recent”!
    - legiferarile care, a priori, reglementeaze viata societatii romanesti, trebuie sa tina cont de specificul mentalitatii si al temperamentului romanesc, altfel, acolo unde se dorea sa se faca ordine, se creaza noi subiecte de polemica si haos :(

    • Harald spune:

      @ Falstaff – Germania își asumă integral trecutul nazist, fără niciun fel de ”da, dar și alții au …”
      Și 3 generații de germani au fost educate după WWII în spiritul ăsta, ceea ce nu i-a împiedicat să-și păstreze până și imnul de pe vremea nazismului (Deutschlandlied, însă cu textul limitat doar la strofa a III-a).

      Exact asta ar fi trebuit să facă și România, să recunoască deschis atrocitățile comise în timpul războiului, să învețe 3 generații de români că masacrele acelea chiar au existat și că autorii au fost judecați și condamnați (și chiar au fost) iar acele 3 generații ar fi fost astăzi niște oameni sănătoși la cap și cu stima de sine intactă.

      Din păcate, acele 3 generații de români crescute în minciună sunt azi niște oameni complexați, cu stima de sine la pământ, încercând cu disperare să ascundă sau să nege niște fapte pentru care ei înșiși nu sunt vinovați, ci doar bunicii și străbunicii lor.

      • Falstaff spune:

        @Harald, intru totul de acord!
        Exact asta incercam sa subliniez : asumarea trecutului nu trebuie sa se transforme in cainta vesnica! Oamenii sa fie informati, indiscutabil, dar nu invinuiti si nici responsabilizati fata de trecut! Or, la noi, orice eveniment, inclusiv istoric, ia o tenta de catastrofism isteric, incompatibil cu luciditatea…De unde, pe de o parte se ignora ce-ar trebui sa se stie, si pe de alta se practica o autoflagelare colectiva, ale carei consecinte se regasesc in situatia actuala a societatii, sub forma de ura, lipsa de respect si de solidaritate, regres social :(

  12. garett spune:

    “…Dar această moarte dramatică nu trebuie să ne facă să uităm că gânditorul fusese judecat pentru participarea la guvernarea Antonescu…”
    Ce legitimitate avea “justitia” care il judecase? Pe ce baze “democratice” s-a produs “actul de dreptate” care l-a trimis pe Mircea Vulcanescu in inchisoare?
    Dumneavoastra practic legitimati in corpore toate deciziile “justitiei” comuniste din anii ’50 “In fond au condamnat legionari, deci e corect ce au facut”.

  13. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Gherman Pântea a fost primar al Odessei între 1941 şi 1944 şi a lăsat nişte memorii aflate încă în manuscris. Problema este extraordinar de importantă – ȘI NIMENI NU DEPUNE EFORTURI PENTRU A LE PUBLICA.

    TREBUIE să cunoaştem cît mai puţin în legătură cu memoriile unui martor ocular şi avizat al celor petrecute la Odessa, acum 70 de ani. Altfel cum am mai putea încasa cu capul plecat bombardamentele propagandei sovietice, uşor machiate de Elie Wiesel şi camarazii lui ?

    Noi cu Heidegger-Cioran-Eliade-Noica și invers (adică de la coadă la cap).

    Fiindcǎ cine stǎpîneşte prezentul, stǎpîneşte trecutul. Şi cine stǎpîneşte trecutul, „aranjeazǎ” viitorul.

    CUM VOR MUŞCHII LUI !

  14. DanT spune:

    Legea 217 ar probleme:

    1. Repetitia. Lucrurile care sunt bune in lege se regaseau de fapt in Constitutie, in Legea Partidelor politice si in Codul Penal: interzicerea partidelor care militeaza impotriva pluralismului politic si a principiilor statului de drept, interzicerea incitarii la ura si discriminare (art. 369 Noul Cod Penal).

    2. Probleme de constitutionalitate. In art. 30 din Constitutie, intitulat “Libertatea de exprimare”, alin. 6 si 7 prevad clar care sunt limitele pe care statul le poate impune. Asa ca incriminarea negationismului e neconstitutionala. Si interzicerea unor simboluri. Si probabil si incriminarea apologiei celor condamnati pentru crime (in opinia mea ar fi trebuit interzisa apologia crimelor, nu a autorilor). Nu mai ai voie sa lauzi opera lui Vulcanescu sau sa-l consideri pe Antonescu un mare strateg (n-a fost, dar multi pot sa-l considere asa)?

  15. Shogun spune:

    Musai să scăpăm, și asta cât mai urgent, de idealizarea nației românești, dar și de pseudo-victimizarea permanentă potrivit căreia alte nații ne-au vrut întotdeauna răul în timp ce noi am fost întotdeauna cei mai buni, cei mai cinstiți, cei mai viteji, cei mai cei mai. Probabil că s-ar cuveni să ne facem greață citind Creștinismul românesc al lui Simion Mehedinți și Reflecții despre spiritualitatea poporului române a lui Dumitru Stăniloae. Ar fi un exercițiu de eliminare a unor minciuni sfruntate care ne țin locului dându-ne impresia că suntem sfinții sfinților în timp ce noi, ca nație, nu suntem în stare să construim o autostradă cât de cât, în schimb ne avortăm jumătate din pruncii nenăscuți…

  16. Marius Rosiu spune:

    Cei adăugaţi la nimic şi necinste mor în fiecare zi ca tîlhari la dreapta unui om care nu poate fi explicat, cel puţin, altfel decît ca fiu de divinitate. Cum să faci istorie din aşa de puţin perpetuu prezent care a existat cînd nici nu conta, înainte de trecut şi după viitor?

  17. Corneliu spune:

    Foarte la obiect comentariul dlui. VASILIU MIRCEA PAUL, trebuie sa stam in genunchi in fata lui Ellie Wiesel care are puterea sa dea verdicte asupra istoriei noastre recente.

    In continuare o groaza de arhive din al doilea razboi mondial nu au fost inca deschise si sunt tinute in mod intentionat in aceasta stare pentru ca status quo-ul stabilit atunci domneste si in prezent. Accesul la aceste surse si implicit la adevar ar deschide o cutie a Pandorei care in final ar duce la schimbarea status quo-ului existent.

    Si o “mica” mare contradictictie in PS-ul articolului, pe de o parte soldatii romani furau blanuri, insa cei care le detineau erau niste “nenorociti” (saraci). Pai daca erau atat de saraci, de unde aveau blanuri? ;)

    • Ana Totaia spune:

      In legatura cu Elie Wiesel, care cred ca ar fi foarte uimit sa afle ca “judeca istoria româneasca”, poate ar fi bine sa va informati cine este. Doua sugestii: Wikipedia si youtube:
      https://youtu.be/_lJ-8wx-MBo
      Si, presupun, ceva traduceri din cartile lui in care, dupa ani de la Shoa si scaparea din lagar, a reusit sa se exprime. Faptul ca numele lui circula legat de acel institut despre care marturisesc ca nu am cunostinta nu inseamna ca putem arunca cu noroi in acest mare martor si luptator pentru dreptate si omenie. Chiar daca nu intelegeti ce spune, uitati-va la ochii lui.

      • iosiP spune:

        “Faptul ca numele lui circula legat de acel institut despre care marturisesc ca nu am cunostinta nu inseamna ca putem arunca cu noroi in acest mare martor si luptator pentru dreptate si omenie.”

        “Bagam” o paralela, doamna Ana? Ce ziceti de “faptul ca numele lui Ogoranu, Vulcănescu si Ţuţea circula legat de acea organizatie legionara nu inseamna ca putem arunca cu noroi in acesti martiri si luptatori pentru dreptate si omenie”.?

      • Garett spune:

        Poate n-ar strica să vă informați din mai multe surse…

  18. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Un text bun, cu mult conținut, tratând despre construirea adevărului istoric, între mit și vulgarizare, despre miturile naționale și psihologia noastră socială, despre judecata istorică și subtilitățile/capcanele ce le întinde cercetătorului, despre echilibru și moralitate în cercetarea istorică și încă altele.

    Păcat că această pledoarie de valoare și-a ales ca punct de plecare o lege redundantă prin inutilitate, cu prevederi anticonstituționale, a cărei aplicare riguroasă ar putea duce la încălcări grave ale drepturilor fundamentale. O lege proastă, inutilă, promovată de niște mediocri, fruct al unui lobby internațional la care localnicii s-au pliat provincial și iresponsabil.

    Cel mai regretabil este că un asemenea text substanțial legitimează și înnobileză o lege fără noimă, atribuindu-i virtuți inexistente și un potențial bun, când legea are, dimpotrivă, un potențial rău.

    • dusu spune:

      fara a fi dintre cei care gindesc ca patria e condusa din exterior,ha ha
      in cazul acestei legi,probabil au venit presiuni din exterior
      va intreb ! oare nu meritate si folositoare ?
      ca legea or facut o rominii si deci e pe masura lor,asta e idepedenta

  19. Ventidius spune:

    Sunt de acord cu cea mai mare parte a articolului, dar nu mi se pare deloc convingatoare afirmatia referitoare la faptul ca national-socialismul nu poate fi privit ca o specie a socialismului. Eu nu vad care este trasatura esentiala care face difenta intre cele doctrine nici principiile calauzitoare atat de diferite. Ambele miscari isi au originea in progresismul revolutionar al iacobinilor din timpul revolutiei franceze si impatasesc atat scopul general, cat si metodele folosite: o societate utopica perfecta, uniforma si egalitara obtinuta pe calea ingineriei sociale si prin eliminarea acelor clase sau indivizi considerati retrograzi si indezirabili. Ambele isi cauta justificarea invocand progresul, diabolizand capitalismul si respingand valorile traditionale ale civilizatiei europene iudeo-crestine. Antisemitismul nu este strain nici uneia din aceste doctrine, ideea distrugerii poporului evreu o regasim ca fiind dezirabila si la Marx, nu numai la Hitler. Iar simpatia ultimului fata de islam si de cauza palestiniana o regasim astazi la aproape toti simpatizantii marxismului, insotita de o ostilitatea explicita fata de evrei si statul Israel.Pana la urma antisemitismul nu fost niciodata ceva extraordinar ci mai degraba banal. A avut si are adepti in toate mediile, indiferent de orientarea politica, tendinta de a cauta tapi ispasitori printre minoritatile active economic este un reflex destul de comun in istoria umana. Acolo unde nu exista evrei, pot juca foarte bine acest rol ingrat altii: fie ei armeni, greci sau chinezi. Nici nationalismul si nici exterminarea pe criterii rasiale sau etnice nu sunt proprietatea excusiva a national-socialismului, le regasim si la Khmerii Rosii, de asta data victime fiind chinezii. Nici nu cred ca national-socialismul reprezinta cine stie ce doctrina originala si coerenta, mie mi se pare mai degraba o insailare de teorii la moda in cercurile progresiste din germania interbelica.

    • Harald spune:

      @ Ventidius – asta era distincția preferată a comuniștilor, aceea de a pretinde că țările Pactului de la Varșovia erau socialiste, nu comuniste. Socialiste se pot considera Franța, Germania și Suedia, dar nu țările foste comuniste. Atât timp cât proprietatea privată asupra mijloacelor de producție era interzisă, erau țări comuniste, nu socialiste.

      • Ventidius spune:

        @Harald
        Nu cred ca ai dreptate, o tara socialista este o tara in care socialismul este institonalizat, nefiind permisa alternativa politica. Acolo proprietatea privata si piata libera nu sunt garantate ci se afla la discretia conducerii de partid care le poate tolera sau suprima dupa bunul plac. Tarile din est erau tari socialiste pentru ca socialismul era impus prin lege, era singura politica admisa. Tarile din vest la care te referi erau doar tari care aveau guverne socialiste, nu si stat socialist. Daca cauti o tara din vest care putea sa se apropie de modelul socialist aceasta era Portugalia de dupa revolutia garoafelor rosii. Acolo accesul la putere era restrictionat de armata, fiind permis doar pentru oamenii politici progresisti, adica numai pentru comunisti sau socialisti. Proprietatea privata nu era interzisa, era doar restrictionata. Existau chiar si intreprinderile capitaliste, atata doar ca acestea erau puse sub tutela comitetelor muncitoresti.
        Proprietatea privata si piata libera pot exista intr-un stat socialist, daca conducerea de partid considera ca tolerarea lor pe termen scurt era utila pentru constructia socialismului pe termen lung. In viitor urmeaza sa fie oricum suprimate, dar tactic pot aduce unele beneficii economice sau politice. Exemple: improprietarirea taranimii era o tactica obisnuita pentru a obtine sprijin politic, liberalizarea economica in timpul lui Tito, cazul Chinei pe care multi o considera gresit deja capitalista, uitand ca situatia actuala este la discretia conducerii partidului, care poate schimba macazul oricand.

  20. Emil spune:

    Au demontat ei toată linia de tramvaie de la Odessa şi au instalat-o în capitala Olteniei, ala jaf, mierea albă e o glumă. Pe de altă parte, excluzând participarea la Holocaust şi crimele de război comise de trupele române, participarea la razboiul impotriva bolsevicilor era singura alternativa care a ramas Finlandei si Romaniei. Nu credeti?

    • Harald spune:

      Nu, nu era singura soluție pentru România. Ar fi fost singura doar dacă ar fi ales să apere Basarabia cu arma în mână în 1940.

    • Bogdan Brebenel spune:

      Nu. A compara reactia Finlandei cu cea a Romaniei de la acea vreme este cum ai compara o pereche de bikini frantuzesti cu unii sovietici. Primii intra un pic in fund, cei sovietici intra un pic in cizme – cum bine erau lamuriti pe vremuri ascultatorii postului Radio Erevan.

      Finlanda a fost atacata din multe parti (nu numai militar, ci si politic, a se vedea miscarea radicala sustinuta de Moscova) dar s-a mentinut o democratie liberala pe de-a lungul intregului razboi mondial. Guvernul a reusit prin diplomatie sa ii tina departe pe nemti. Iar armata finlandeza a umilit Armata Rosie in cateva randuri. La finalul razboiului, a inregistrat o pierdere teritoriala de 10% din teritoriu (Karelia) care era oricum populata preponderent de rusi.

      Intre timp, cei mai multi dintre politicienii romani -sub patronajul regelui Carol al II-lea, care s-a spalat pe maini- au hotarat sa nu apere teritoriul national. Amintesc in trecere de infamul Consiliu de Coroana unde mai toti participantii au luat o hotarare pe care nimic pe lumea asta nu o poate spala. In vecii vecilior. 20 la 6 a fost scorul, cu o abtinere, pentru acceptarea ultimatului sovietic. Nu s-a tras un glonte pentru apararea Basarabiei si Bucovinei, armata si administratia au plecat in graba, lasand in urma material militar, umilita de populatia rusofona.

      Poate parea surprinzator pentru multi, dar cei mai multi dintre istoricii romani au multe de invatat – nu de alta dar au facut scoala in comunism si le cam trebuie o reciclare sanatoasa inainte de pensie. Cand ii cititi – daca aveti timp sa ardeti – trebuie sa o faceti cu oarece doza de neincredere. In inima inimii lor mai tresalta un mic dac liber, mandru ca va deveni roman peste 2000 de ani.

      • dorin valeriu spune:

        Poti compara conditiile geografice si – in cele din urma – strategice din Finlanda si Basarabia ? La o concentrare masiva de forte sovietice Romania putea rezista cel mult doua saptamani. Timp in care ne-ar fi atacat si ungurii si bulgarii !
        Finlanda, Tara celor o mie de lacuri, cu paduri si mlastini, fara sosele si cai ferate (pe atunci) era mult mai usor de aparat. Si laponii de la Nord nu pareau periculosi …

        • Harald spune:

          @ dorin valeriu – excelent comentariu :P

          ”Decât să apărăm Basarabia cu rsicul să ne atace ungurii și bulgarii, mai bine le dăm la toți teritoriile revendicate fără să tragem un foc de armă” :P

          A fost exact soluția de la Munchem și a avut exact consecințele de la Munchen. Războiul nu a fost evitat, dar a confirmat agresorilor convingerea că își pot permite orice.

        • Bogdan Brebenel spune:

          Multumsc pentru raspuns, din pacate contine aceleasi scuze “justificate” pe care le-am auzit in școală si pe care le-am citit din sursele romanesti datatoare de “adevaruri” istorice. Este exact esenta articolulul d-lui Maci: victimizarea continua la români, refuzul de a pricepe că o națiune nu se construiește cu lasități precum acceptarea ultimatului sovietic. Un popor care nu se apară NU merită să existe. Si polonezii au fost cotropiți în câteva săptămâni (condiții geografice diferite fațâ de Finlanda, nu-i asa?) țara lor a dispărut de pe hartă, dar s-au luptat până la capăt alături de aliații lor tradiționali. Nu Regatul Unit și Statele Unite au declarat război României, ci invers. Din anii ’30 România a mers din catastrofă în catastrofă. Acum 25 de ani poporul a dat semne că se trezeste dar privind retrospectiv la ce s-a intamplat recent se pare că regenerarea natională e de lungă durată si va mai sacrifica ceva generații.

  21. lucid spune:

    Bibliografie Transnistria in ww2: memoriile lui Alexandru Smochina subprefect in Guvernamantul provinciei “Care patrie?” publicate de Vadim Guzun sub egida Institutului Baritiu din Cluj. O Odessa cu teatre, opera si universitate redeschise de romani si cu turneele Carabusului lui Tanase. Saracul nea Costica nu banuia ca va ajunge sa cante De la Nistru pan’ la Don davai ceas davai palton……si la scurt timp o raceala neobisnuita sa-l amuteasca definitiv in plina vara.
    Nici despre lagarel transnistrene nu exista o monografie completa care sa lamureasca de ce localnicii ocupau mare parte din “joburile” de paznici. Un model ar fi Vecini Jedwabne a lui Gross. Interesant ca si polonezii sunt acuzati in ultimul timp de antisemitism. De, daca nu voteaza cum trebuie….

  22. victor L spune:

    Daca in lege se prevedea ” idei, concepţii sau doctrine COMUNISTE, fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe”, parca-parca. Altfel, legea-i pentru unii muma, pentru altii ciuma.
    Contra fascistilor si legionarilor se laudau si comunistii ca sint impotriva.
    Pentru mine, din ceea ce am cunoscut pe propria piele, comunismul este criminal.
    Cei care mai vor sa-l experimenteze, s-o faca intr-un falanster gen Scaieni.

  23. Peter Manu spune:

    “despre antisemitismul lui Nicolae Paulescu”

    va semnalez monografia “Polemica Paulescu: Stiinta, Politica, Memorie” (Curtea Veche, 2010).

  24. Bogdan Brebenel spune:

    Din păcate comportamentul armatei şi al administraţiei româneşti în Basarabia şi (mai ales) în Transnistria ţine şi el, cu documentele lui, de domeniul datelor recunoscute în istoriografia onestă a lumii. Nu ne face nici o cinste.

    Un text excelent… plin de adevaruri pe care vasta populatie romaneasca le ignora sau pur si simplu refuza sa le accepte. Schimbarile din ultimii 25 de ani sunt putine la numar si superficiale. Lipseste profunzimea. Alergarea maslinei in farfurie continua.

  25. ion adrian spune:

    Intentia buna nu scuza fapta rea adica scopul nu scuza orice mijloc, asa ca lasati ipocriziile si analizati pe text si daca aveti cunostinte juridice urmariti ambiguitatile intentionate sau nu.
    Unii din cei care discuta invoca ntentiile declarate fie ale legionarilor fie ale antilegionarilor si nu efectele actiunilor lor cam tot la fel Iliescu se referea la caracterul luminos al unui comunism intinat.
    A amesteca raportul Tismaneanu cu aceasta lege necesara dar prost facuta este o impietate si daca cei care o fac au in ascendenta ideologi tortionari pot sa ma gandesc si la proverbul cu aschia si saltul acesteia fata de trunchi reciproca fiind valabila si pentru neolegonarii de azi.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)