Şcoala românească în postcomunism: avort sau maternitate socială?

Ca orice concluzie, în fond, cea dintr-un precedent articol închidea şi deschidea („Cercetătorul comunismului românesc şi Nostalgia ca Ego-Istorie”, 17 aprilie 2013)[1]. O serie de întrebări de aici arăta cu degetul, cred eu, adevărata miză a societăţii româneşti de astăzi:

„Şcoala nu mai pare o instituţie intergeneraţională care leagă tradiţia de noutatea vieţii, şi poate de aceea şcoala, cercetarea e astăzi doar un muzeu, o vitrină a faliilor şi a rupturilor din istoria unei comunităţii politice. Poate de aceea Polis-ul e în ruină astăzi, iar fondarea comunitară la români e posibilă doar într-o altă Cetate.

Ce fel de „contract social” e ataşat „contractului de muncă” dacă s-a ajuns ca „revoluţia” să fie calea „sigură” a Schimbării? De ce în România drumul spre „normalitate” e întodeauna un „Marş victorios al Eliberării”?

Desigur rămân multe întrebări pe care şi cu altă ocazie le putem dezvolta”.[2]

Precedentul meu articol pleacă de la un studiu de caz, un scandal iscat la Institutul de investigare a crimelor comunismului românesc (IICCMER), menit să cerceteze trăirea sub comunism (Gulagul). Scandalul invită, asemeni multor altora din România actuală, la o reflexie mai largă asupra problemelor acestui post-communism ce pare să se eternizeze.

Această, pe jumătate, micro-istorie instituţională, pe jumătate ego-istorie – schiţată doar eseistic – pleca de la povestea mea şi a celor ameninţaţi, umiliţi, demisionaţi, demişi sau demisionari, dintr-o instituţie, într-o ţară ce se vrea astăzi anti-comunistă, en tout cas… democratică şi europeană. Reîntoarcerea mea în România este povestea vizitării unui muzeu-societate, o observaţie-participativă într-o „Instituţie românească”, două decenii mai târziu decât se credea, observând mai întâi că s-a pus lacătul societăţii totalitare şi s-a transformat totul într-un „muzeu” (se discută mult despre acesta… dar e suficient să laşi „camera” să filmeze vitrina străzii româneşti de astăzi). Un Parc arheologic, mai degrabă decât o Cetate „nouă” este astăzi România, căci, în lipsa unei determinări reale, în absenţa unei acţiuni „politice” veritabile (H. Arendt), îmi pare că „trăitul-împreună” – se  mimează, se fagocitează aici („căpuşează” – termenul e aplicabil ca şi transferul său spre alte domenii, în industria naţională, de exemplu).

Aşa cum privatizarea este chemată să rezolve totul, tot aşa „privatizarea” unui Institut prin patrimonializarea sau „naţionalizarea” sa în numele „bunei guvernări” duce inevitabil la  o (nouă) „revoluţie” şi la apariţia unui „revoluţionar de profesie”.

Arătam cum dorinţa reformistă, răsucită din mijloc în scop, lasă la o parte scopul („dezarhivarea traumei” comunismului pentru o „pacificare”socială) şi recade (mereu compulsiv) şi „revoluţionar” în lectura „vrăjită” a competiţiei simbolice pentru cine este şi cine nu este îndreptăţit să „cerceteze trecutul”, despre cum trebuie trăit „prezentul”, despre ce se poate prescrie în „viitorul” social. (vezi: „Scrisoare deschisa, semnata de sapte angajati ai IICCMER”, Contributors.ro, 18 dec. 2012). Arătam în articolul meu că reprezentarea lumii ca imagine ameninţătoare („complotul” Celor de la Etajul Trei împotriva Direcţiunii de la Cinci) e doar numele unei noi „crize” ce face din doliul comunismului o lume a fantomelor sau „un temps qui ne passe pas” (H. Rousso).

Doliul comunismului: între rememorare şi comemorare

Acest doliu se trăieşte în România nostalgic, e „melancolia” Ordinii Sigure. El retrimite – am putea spune chiar firesc, în limbaj etiologic – la un mod de trăire „instituţionalizat” (devenit prin memorie, normă socială). Dar acest doliu nu se afirmă sau se neagă prin declaraţii de intenţie, ci prin practici noi. În cazul nostru, e vorba doar de rituri „de înviere” (pentru că tot suntem acum după Sărbătorile Învierii). Astfel, Institutul studiului comunismului a ajuns să rememoreze, nu să comemoreze, trăitul în comunism. Postcomunismul nu e (încă) un „rit de pasaj”, menit să ducă la o lectură nouă a vieţii, ci o incantaţie axioasă, mimând compulsiv „anticomunismul” ca formă incantativ-curativă de evadare dintr-o lume întredeschisă: jumătate, iluzia evadării, jumătate realitatea unei traume sociale.

Astfel, pentru cel ce vizitează (sau revizitează în cazul meu) „postcomunismul”, acesta din urmă şi nu comunsimul per se, devine amintire traumatică. O matrioşcă deformată, o burtă plină cu matrişci mai mici.

În România mea re-„înviată”, nimeni nu pare să lase ceva din puterea zeului, „să dea de pomană” hainele, „însemnele”, pentru a se elibera de defunct (a lasa „morţii cu morţii” şi a trasa limita „viilor cu vii”). Se cumpără şi vinde în continuare „comunismul” ca fetiş, ca „feudă” simbolică pentru o „nouă” parvenire. Comerţul cu „indulgenţe” rămâne o afacere de „clan”. Clanul rămâne structura iniţiatică prin care viaţa nu se poate trăi decât prin rememorare, în temenii celor „aleşi” ce-şi desemnează mereu „excomunicaţii”.

O banală conferinţă devine un loc unde ajung doar anumiţi invitaţi, unde doar cei iniţiaţi pot lua cuvântul, o bursă, un concediu, o decontare devine un privilegiu, cerând mereu „răscumpărarea”. De aceea, unii „cercetătorii” (ai comunismului) sunt cu adevărat „cercetători”, în timp ce alţii nu, şi sunt demişi. De aceea, alesul decide cine are leadership şi cine nu, cine şi ce se cumpără, cine e excomunicat sau adorat.

Despărţirea de trecut se vrea anti-nostalgică, dar se trăieşte prin ceremonie, comerţul de insigne de pe pieptul „defunctului” e acum pe pieptul Celui Ales.

Autoritatea fără autoritate

În acestă fază nostalgică, destinul resurselor umane (din IICCMER) se desenează într-o caricatură: „puterea mea din pix”. Metafora nu-mi aparţine.  Dar căutarea iluzorie a unui „loc sigur” astăzi când (doar) „regele e mort” nu şi instituţia, duce la represiune ca act igienic, la compulsiuni compensatorii, la retrăiri, în fond neautentice, căci sunt angoasate şi hrănite din complexul unei „autorităţi fără autoritate”.

Pe urmele Hannahei Arendt arătam că în Polis-ul „clasic” autoritatea are autoritate când este „fără putere” (powerless), că nu are nevoie de forţă pentru a-şi face simţită prezenţa, când ea este ieşită dintr-o oikonomia (gestiune a „resurselor” cetăţii), dintr-o reprezentare a intereselor individuale luate ca „acte legitime” de fondare a raporturilor egal-umane,  o democraţie ca act al „trăirii-împreună” (în sensul acelui vivre-ensemble a lui W. Benjamin).

În sens contrar, în totalitarisme, „autoritatea” se (auto)reprezintă ca mediu perpetuu contestat, de aceea autoritatea nu e prezentă ci înfăţişată „utilitarist”, iar actul trăirii e maniacal, o ortodoxie, o „îndreptare” revoluţionară. Teroarea devine numele reparaţiei. „Organul ordinii” stă ascuns, avid după adaptarea „tehnologică” (technelogia) pentru a-şi reconfirma compulsiv temerea unui complot iminent; cu cel mai sofisticat radar, el impune rigoarea birocratică: „fontul de 10”, „litera Arial”, „virgula”, în actul cel mai banal, cum ar fi cererea de concediu sau decontul hârtiei igenice.

Modul de instrumentalizare a discursului modernizării, „cercetarea comunismului” e, aici, doar un pretext, şi ne scoate la iveală aportul mnemonic, persona actorului, chemat astăzi la performativitate socială. Studierea comunismului nu este încă în România act de „trezire”; „dezvrăjirea” devine aici vrăjeala unui mimetism „technologic” european.

Raportul dintre prezent şi trecut, sau modul în care din prezent ne raportăm la trecut, este definitoriu pentru felul în care ne vedem astăzi şi vrem să arate societatea românească de mâine. Şcoala – în accepţiunea ei mai largă – este în fiecare dintre noi (de la copilul care învaţă să fie părinte, mimând „funcţia” prin joacă, până la bunicul care, lângă nepotul său, „redevine copil”), iar ca instituţie inventată social, ea perenizează şi dă continuitate reflexiei despre locul nostru în „cetate”.  Prin acest act continuu de regândire, de procesare, de „discernământ” între experienţa generaţiilor anterioare („savoir”-ul social) şi inovaţie se realizează continuitatea vieţii cetăţii. Actul propriei experienţe (în sensul dat de R. Koselleck Le futur passé, 1990) este terenul variabil al aşteptărilor, al conexiunilor şi contribuţiilor încrucişate dintre actori generaţionali, şi care işi declină participarea ca subiecţi „egali” ai cetăţii.

Înstrumentalizarea „utopiei” în sau prin proiect pedagogic a dus însă sub comunsim la o „intervenţie” violentă, la o „cristalizare” a realităţii, ce s-a fixat prin memorizare şi s-a opus proiectului schimbării, condiţia continuităţii vieţii „autentice”. Echilibrul mereu negociat între experienţă şi aşteptare nu mai era actul fluent al schimbului de memorii sociale; actul trăirii s-a predat, s-a proclamat revoluţionar printr-un „plan cincinal”. Memorizarea şcolară ca şi incantaţia, a cristalizat o imagine fixă, îngheţată a unei lumi ieşite şi fixate mereu în momentul ei „revoluţionar”. Deşi proclama ştergerea raporturilor de clasă, ea, Şcoala comunistă, instrumentaliza şi socializa de fapt utopia. Forma părea nouă, „soluţia” lumii era atemporală, in saecula saeculorum, fixând în imaginar o lume veşnică; viaţa părea o fotografie mişcată şi care dădea doar iluzia negocierii memoriilor, a unei mişcări autentice a prezentului.

De ce distanţarea de trecut prin „şcoală” reinventează societatea de mâine

Opusă imaginii ierarhizante, Şcoala occidentală de după 1945 devine imaginea fluidă şi egalizantă a societăţii, cautând (prin modernitate) să dea răspunsuri şi să pregătească mai bine un individ ce-şi căuta obsesiv identitatea. Ea devine (ca spaţiu instituţionalizant al reflexiei despre societate) un locus politic şi se angajează în direcţia ştergerii asperităţilor, a „ordinelor”, a ierarhiilor sociale. Vezi doar momentul 1968 în Franţa sau New Age-ul american, dar şi evenimente recente precum Occupy University. Pe planul gândirii, memoria colectivă, traumatică, traumatizantă devine o „disciplină şcolară”, având ramificaţii nu doar în rescrierea manualelor şcolare de istorie sau de biologie, democratiza(n)te, ci şi în planul alegerilor liderilor locali sau în relaţiile diplomatice dintre state.

„Şcoala comunistă” şi-a propus reconstruirea revoluţionară a lumii, ducând, în final, în direcţia unei rupturi a continuităţii condiţiei umane: transmisia de valori izvorâte din experienţa trecutului a fost înecată în violenţa pedagogiei „Omului nou”. Expresie metonimică a Societăţii totalitare, Şcoala devine o „armată de rezervă” (Lenin), profund ierarhizată ca orice armată. Ideologic, ea ţine şi menţine „reprezentarea lumii” ca joc al competiţiilor simbolice în numele unei „lupte de clasă” (creand astfel o „castă”); nu doar în exterior unde ea îşi îndeplineşte misiunea (şi îşi propagă paidea), ci şi în interiorul structurilor sale. Savoir-ul devine capul unei puteri bicefale, fiind el însăşi un Pouvoir totalitaire. Aceste două puteri, Partidul şi Şcoala, au fost, sunt încă, două „autoritées de pouvoir” (R. Chartier) ce se verifică şi se certifică una pe cealaltă, ca două puteri, prima „temporală”, eternizând însă prin forţa gândirii „spirituale”, substanţa gândirii totalitare.

Astăzi, adultul post-comunismului românesc, cel ce şi-a construit reprezentarea identitară aici, în această Şcoală, dar şi după 1989 – graniţele factologice, „scurte”, sunt uneori insuficiente – nu mai este egalul, ci produsul acestei „meritocraţii”, a falsului prestigiu prin pseudo-educaţie. Şcoala, aici, a încetat să mai producă „egali”. Sufocată, anchilozată de propria-şi imagine a „lumii-ierarhie” ea se îndreaptă azi spre o automutilare. Supusă forţelor centrifuge ale globalizării, ea pare blocată narcisistic: dorinţa de conservare a locus-ului privilegiat nu duce la o reformă plastică, ci elastică, trimiţând înapoi la logica unei măşti pe care fie o abandonezi, părăsindu-ţi corpul naţional, fie o accepţi în discomfortul expresiei trăirii, al umilinţei, în fardul greu al numirilor şi demiterilor abuzive.

Şcoala „occidentală” este însă expresia transformărilor, recunoascându-şi rolul de fluid social. Şcoala devine „prestator de servicii”, „studentul”, un „client”. Profesorul, un „anonim”. Intelectualul nu are nume decât ca utilitate socială. E un „funcţionar” al Cetăţii. Actul de învăţare este mediul „inteligenţei fluide”. „Şcoala” rămâne astfel expresie cetăţenească, iar deontologia şi etica sunt firele care ţin actorii sociali în condiţia unei hibridizări, cea a egalitarismului civic, creativ-participativ.

Marrou, pentru a cita un clasic, observa cum şcoala, cercetarea este locul predilect unde pasajul între forma şi conţinutul unei civilizaţii „dau sens” şi prescriu continuitatea vieţii sociale.

Experienţa tiraniei comuniste scoate însă la iveală contaminări, praxis-uri interiorizate prin memorie, habitus-uri profesionale care au devit „locurile de blocaj” ale unei înfundături sociale (inversul locului de pasaj, în sensul transmis de W. Benjamin). Incapacitatea de a face doliul trăirii comuniste – în cazul nostru – printr-un act reflexiv (al cercetătorului) provine poate din greutatea de a se desface de haina de martor al lumii comuniste. Deşi chemat ca „terapeut” astăzi, cercetătorul însuşi ia act prin corpul său de corpul social, de dependenţă şi agonizare, de coma unui disconfort social pe care nu poate să-l „observe” de la exteriorul său.

Şcoala ca locus al continuităţii Polis-ului

Proiectul de „cercetare” a comunismului este astăzi esenţial pentru mersul societăţii româneşti spre o democraţie. El, repet, nu este un act în afara politicului, ci în interiorul lui. „Citirea” politicii aici este însă bruiată de contextul ei de lectură, nostalgică, postotalitară (şi aceasta nu doar în România!).

Totalitarismele propun confiscarea „puterii” prin inventarea unui loc al inacţiunii sociale. Aceasta s-a făcut prin controlul memoriei (o „Piaţă civică”), în timp ce Polis-ul democratic inventează acţiunea politică drept loc de comunicare dintre memorii (Agora).

Reinventarea mediului de (re)producere a actului politc printr-o agoră socială este esenţială, căci este actul fondator al Cetăţii Democratice. Dar acest proces nu se poate face aici punând între paranteze experienţa „locuirii” recente. Tirania mai e în fiecare dintre noi şi lucrul acesta se scoate din însăşi „cearta” cu noi (vezi aici contribuţiile psihologiei prin Y. Bernthard sau George Bach). Dar „cearta” dintre actorii sociali nu trebuie să ducă doar la tăcere complice şi/sau excludere compulsivă, ci la inventarea unei zone de confort prin aceptarea diferenţei, ca loc (re)creativ al acceptării sinelui.

Reînvăţarea trăirii-împreună înseamnă însă, înainte de toate, dezvăţarea de un statut hegemonic. „Profesorul”, „profesorii” (atâţi profesori are România ca şi locotenenţii din Armata sovietică!) şi „elevul”, trebuie desfăcuţi din centurile simbolice ale ierarhiilor. Nu prin maşini şi locuri de parcare ale Directorului sau ale Profesorului univesitătţii şi, în contrast, prin mersul pe jos al unui angajat IICCMER spre o localitate aflată la 10 km de gară se restabileşte egalitatea de funcţii sociale. Nu prin locuitul în Corbeanca poate înţelege primarul oraşului Bucureşti transportul în comun din Cetatea Bucureştiului. La reinventarea „Agorei” e nevoie de desfacere de sine însuşi, de o relaţie clădită pe recunoaşterea unei condiţii egale.

De aceea miza, ţinta cercetării comunismului este defapt însăşi cercetarea (înţelegerea) Polis-ului democratic. Pentru aceasta este nevoie de un doliu, de o „dezvrăjire” (Max Weber) a „corpului regelui’’ (Ernst Kantorowicz). Cum să facem – chiar „cu bani europeni”, ca „intelectualul”, „profesorul”, „alesul”, „elita” să dezbrace uniforma „vrăjită”, îmbrăcată în Şcoala/Lumea „comunistă”?

Cum poate însă acum acest „cercetător” de direcţii să redevină „intermediarul” dintre strămoşi (dezmoşteniţi de statutul de privilegiaţi) şi urmaşi (invitaţi într-o lume de „egali”)? Cum poate cercetătorul (comunismului) să decline „dezarhivarea” traumei şi a umilinţelor când el însuşi caută „metode” de replasare privilegiată, când el însuşi nu se acceptă cu omologii săi „egali sociali”? Ce te faci când se încalcă „deontologia”? Ce vector identitar oferă memoria societăţii totalitare astăzi, într-o lume a schimbării? Nu e oare „criza” tocmai această inadecvare? Paradoxul „cercetătorul” post- ţine poate de însăşi „experienţa sa”, de „memoria” sa ante-, trăită sub comunism. „Reforma” ţine deci de o etică asociată polis-ului democratic. Iar atunci când cineva se (auto)plagiază, atunci când trăirea e un „act ştiut”, „cercetarea” sa e inevitabil kitschul social al trăirii prin repetiţie.

Accentul din concluzia mea a trecut poate nesesizat, dar în „Şcoală” cred eu că se joacă astăzi funcţia esenţială a viitorului social. S-a trecut cu nepăsare – autismul fiind aici efectul traumatic al zgomotului totalitar – la actul de des-fiinţare virtuală a unui Institut ce s-a născut din necesitatea socială a cercetării trecutului recent.

Ceea ce face Şcoala, IICCMER-ul (aici s-a născut, printre altele, proiectul pedagogic al unui manual al comunismului, semnat, printre autori, şi de actualul preşedinte), este analiza trecutului ca factor predictibil pentru viitorul social. Epistemul cercetării moderne – „demonstraţia” – ţine însă de comunicare, de verificarea încrucişată a părerilor, de actul de validare al rezultatelor. Această „metodă” are o anexă socială ce nu poate fi eludată. Ea presupune situarea „egală” a individului, cetăţenia sa e condiţia egalităţii sale participative.

Şcoala impune un mode d’emploi social, este punctul de legătură între tradiţie şi inovaţia socială. De aceea reforma educaţiei e astăzi „strategică” peste tot. Nu doar în Germania Federală de după război, în Spania după Franco, în Argentina sau Chile, în SUA sau în Canada; miza „despărţirii de trecut” este astăzi peste tot. Ea stă la baza relaţiei franco-germane, ea fundamentează politicile integrării Uniunii Europene. Re–în-fiinţarea ţine de această capacitate de fluidizare a societăţilor în sensul includerii democratice.

Ce se întâmplă însă când şcoala se opune ea-însăşi transformării? Când şcoala nu mai e un loc de inovaţie, ci de rezistenţă în faţa schimbării? Când se opune nostalgic adaptării, când nu mai e aptă „vocaţional” să ofere continuitate şi inserţie socială? Ce se întâmplă când educatorul dă doar şi nu ia „lecţii”, cine e până la urmă „tâmpit” elevul sau  profesorul (vezi cateva articole aici www.contriburors.ro: M. Maci şi „răspunsurile”, Andrei Cornea sau Adrianei Gorga)[3]?  Ce se află de fapt în spatele acestei „forme” instituţionalizate ce se vrea re-formate? Ce fel de accepţiune „politică” dăm aici acestui laborator social? Când şcoala nu mai reţine (remitence), ci împinge tinerii în afara cetăţii (brain drain), nu este oare inversat efectul cauzei?

Demisia în bloc a unor tineri cercetători, oriunde, într-o cetate democrată, ar fi alarmat „reprezentanţii” egalilor ei. Să fie oare imposibila declinare colectivă a responsabilizării individuale unul din efectele trăirii într-o societate fals-colectivă?

S-au iniţiat programe POSDRU, programe de dezvoltare a resurselor umane. Un proiect binevenit. Dar intenţia nu e suficientă, când bursele nu intră la timp. Efectele… au fragilizat, intimidat, mutilat şi mai mult corpul cercetătorilor. Au întărit şi mai mult poziţiile hegemonice ale „Profesorului” de altădată (nu dau aici nume, ele nu contează, contează, doar „funcţia”).

Adevărata „revoluţie”, dar una „tranquille” începe la „firul ierbii”, prin acceptarea celuilalt, nu prin excludere în bloc. Ca să fim mai clari, e greu de înţeles de ce nu se pricepe că Şcoala trebuie să afilizeze (vezi aici lucrarile lui Robert Castel) nu să dezafilieze, să producă inserţie şi utilitate socială, nu ierarhii ce închid violent accesul la „zona de apartenenţă”.

„Les institutions sont ce que les hommes les font” spunea cândva George Pompidou. La noi moştenirea (mereu) insuficient hibridizată face ca Instituţia (formă perenă) să fie (mereu) o persoană (efemeră); tâmplarul nu se inventează ca „tâmplărie”, declinându-se social celui care are nevoie de el, şi „meşteşugul” pierdut lasă astfel zidul cetăţii vulnerabil, cetatea devenind treptat o ruină.

Şcoala rămâne atelierul de practici sociale unde tradiţia dă continuitate, iar inovaţia adaptarea la schimbare (o technelogia). Este locul în care alegem „avortul” sau „maternitatea” socială. Permiteţi-mi să închei acum citând-o pe Hannah Arendt:

« L’éducation est le point où se décide si nous aimons assez le monde pour en assumer la responsabilité, et de plus, le sauver de cette ruine qui serait inévitable sans ce renouvellement et sans cette arrivée de jeunes et de nouveaux venus. C’est également à l’éducation que nous décisions si nous aimons assez nos enfants pour ne pas le rejeter de notre monde, ni les abandonner à eux-mêmes, ni leur enlever leur chance d’entreprendre quelque chose de neuf, quelque chose que nous n’avions par prévu, mais les préparer d’avance à la tâche de renouveler un monde commun ».  (Hannah Arendt, La crise de la culture).

__________________________

[2] Pasajul este uşor modificat prin sublinieri cu rol de accent semantic.

[3] https://www.contributors.ro/administratie/educatie/scoala-societatea-democratia-si-ambalajele-cu-tampiti/