Home » Fără categorie » Citesti:

De unde venim şi unde am rămas

Rasvan Lalu aprilie 10, 2011 Fără categorie
15 comentarii 3,549 Vizualizari

Acum 60 de ani, cele mai sărace ţări din Europa se situau în răsăritul şi sudul continentului, lor adăugându-li-se şi cele ce pierduseră recent războiul. Diferenţele rămâneau însă considerabile: faţă de români şi albanezi, ce se situa la nivelul cel mai de jos al sărăciei, locuitorii Germaniei, Austriei, Italiei, Cehoslovaciei şi Uniunii Sovietice aveau o putere de cumpărare de 3-4 ori mai mare, iar cei din Ungaria, Polonia, Grecia şi ţările iberice de 2-2,5 ori.

Acoperind practic toată perioada comunistă şi post-comunistă, evoluţia până în 2009 a puterii de cumpărare* din cele mai sărace ţări în 1950 are relevanţă, nu doar economică şi politică, ci şi civilizaţională.

Produs intern brut/locuitor 1950 - 2008 (click pentru a mari)

Încă din primul deceniu după 1950, puterea de cumpărare se diferenţiază mai accentuat: în timp ce ţările care pierduseră războiul se angajează într-un înalt ritm de creştere a prosperităţii, ţările comuniste înregistrează împreună cu cele sudice (Portugalia, Spania şi Grecia) o creştere ceva mai lentă. Anii ’60 înregistrează menţinerea unei ritm înalt de creştere în ţările dezvoltate (Germania, Austria, Italia), un boom al ieşirii din sărăcie în ţările sudice şi continuarea trendului modest în ţările comuniste.

În anii ’70 devine foarte vizibilă diferenţa de evoluţie a puterii de cumpărare între ţările economiei de piaţă şi cele comuniste: în timp ce primele contină să înregistreze o dinamică robustă, ultimele au o evoluţie lentă şi foarte omogenă. Se remarcă Cehoslovacia, care plecând în 1950 cu premise comparabile economiilor dezvoltate, s-a aliniat nivelului mediocru al ţărilor frăţeşti. În mod excepţional şi România cunoaşte un progres ceva mai accentuat în această perioadă, pe care însă avea să-l plătească scump în deceniile viitoare.

Anii ’80 adâncesc diferenţa dintre ţările capitaliste şi cele comuniste. Primele continuă să acumuleze constant prosperitate la cote înalte, în special ţările sudice, care profită de recenta aderare la Comunitatea Europeană, în vreme ce ţările comuniste cunosc un deceniu de stagnare, în România puterea de cumpărare chiar scăzând drastic.

În ultimul deceniu al secolului, fostele economii de comandă încep să se diferenţieze între ele. După o prăbuşire comună tuturor ţărilor de dincoace de cortină, spaţiul ceho-slovac, Ungaria şi în special Polonia îşi revin, în timp ce în Bulgaria, dar îndeosebi în România şi în spaţiul ex-sovietic puterea de cumpărare se prăbuşeşte. În acest timp, în cele şase ţări cu economie liberă, bunăstarea îşi continuă creşterea, remarcabil fiind saltul ţărilor iberice.

În fine, în deceniul recent încheiat creşterea puterii de cumpărare este reluată în toate fostele ţări comuniste, celelalte având oricum asigurat un considerabil avans. Atrage atenţia buna dinamică a Austriei, Spaniei şi spaţiului ceho-slovac şi pierderea de viteză a Portugaliei.

Pentru România au fost 60 de ani de singurătate. La capătul acestor şase decenii, decalajul relativ faţă de toate ţările capitaliste sărace ale anului 1950 s-a mărit. Faţă de germani, austrieci şi italieni eram de trei ori mai săraci în 1950, acum suntem de patru ori (faţă de austrieci, chiar de cinci ori). Acum 60 de ani eram de două ori mai săraci decât spaniolii, acum suntem de patru ori, grecii şi portughezii erau „doar“ cu 60-70% mai avuţi, acum sunt de trei ori.

Cu fostele ţări-surori din lagărul comunist s-a păstrat relativ constant decalajul procentual, ba uneori s-a şi micşorat puţin (cu spaţiul ceho-slovac şi ex-sovietic). Evident însă, decalajul absolut a crescut spectaculos chiar şi cu ţările ex-frăţeşti. În 1950 cehoslovacii erau cu $3300 mai avuţi, acum sunt cu $8000. Ungurii sunt acum cu $4600 mai bogaţi decât noi, faţă de $1300, în urmă cu 60 de ani, în timp ce bulgarii şi-au înzecit decalajul: de la un plus de $400 în 1950, la unul de $4000 în 2009. Singurii faţă de care ne-am construit peste decenii vreo câteva sute de dolari avantaj la puterea de cumpărare sunt, evident, albanezii, cu care de altfel, împărţim peren subsolul european.

Curba prosperităţii româneşti, care se târăşte de 60 de ani la talpa Europei, este mult mai elocventă decât toate înşiruirile de cifre şi procente.

Trei par a fi explicaţiile imediate ale stagnării în sărăcie. Prima, greaua moştenire: cu o populaţie de 80% ţărani, dintre care majoritatea practica o agricultură de subsistenţă la nivel ancestral, România antebelică era una dintre cele mai subdezvoltate ţări europene, atât structural cât şi cantitativ. Cum însă de nu s-a schimbat nimic, cum de România a rămas şi după 60 de ani, tot una dintre cele mai subdezvoltate ţări de pe continent ?

Îngheţul comunist este, fără îndoială, explicaţia stagnării. Aprinsul ev comunist n-a fost decât o calotă de gheaţă sub care miezul dezlănţuitelor arderi era de fapt doar un infam exerciţiu al puterii absolute, ascuns sub o retorică găunoasă, iar marile prefaceri revoluţionare de la oraşe şi sate, o gesticulaţie sterilă cu imense costuri umane şi materiale.

În sobrietatea lor, curbele puterii de cumpărare din şapte ţări comuniste şi şase capitaliste sunt mai elocvente decât orice analiză politică sau discurs doctrinar. Trendurile deceniilor 6-9 o arată limpede: de nu s-ar fi realizat aranjamentul disoluţiei paşnice a lagărului comunist, evoluţia aceluia ar fi eşuat într-o stagnare urmată de un colaps faţă de care prăbuşirea reală din debutul anilor ’90 ar fi părut o scurtă adiere răcoroasă. Abia lichidarea rapidă, în regim de faliment, a monstruosului proiect comunist a făcut posibilă relansarea, după o scurtă sincopă, a economiilor distruse şi societăţilor martirizate.

Venim astfel la cea de a treia explicaţie a stagnării naţionale în sărăcie: interminabila „tranziţie“. Din 1990, împreună cu Rusia, avem cea mai mică rată de creştere a puterii de cumpărare dintre ţările ex-comuniste. Pe fondul unei moşteniri istorice de pauperitate, care ne-a plasat printre ultimii din Europa, după încă 50 de ani de stagnare comunistă, iată că şi în ultimii 21 continuăm să avem cea mai înceată recuperare.

Poate că sub orice  constelaţie politică după 1989 s-ar fi întâmplat la fel. Poate că, după deceniile comuniste, materialul uman era atât de compromis, încât mai mult nu s-ar fi putut face, oricine ar fi venit la putere. Poate că, spre exemplu, faptul că foarte modestul nivel de „prosperitate“ al anului 1986 a putut fi recuperat abia în 2006, a fost o fatalitate inexorabilă. Poate. Oricum, asemenea speculaţii rămân doar mici exerciţii de istorie contrafactuală.

Cert este însă altceva: din 1990 securiştii şi activiştii vechiului regim şi-au asumat rolul de clasă conducătoare în România, nimeni neputând juca vreun rol semnificativ în economie, politică ori administraţie, care să nu fie securist, activist, ori controlat sau controlabil de aceştia. La fel de cert este că, sub conducerea lor şi nu a altora, au înflorit în România debandada, hoţia, corupţia, fărădelegea, jaful banului public, proasta administrare, incompetenţa, impostura, adică adevăratele cauze ale stagnării în săracie. Aşa cum s-au erijat în clasă conducătoare, acaparând toate resursele, securiştii şi activiştii trebuie măcar acum, după douăzeci de ani, să-şi asume şi răspunderea pentru înapoierea şi mizeria pe care au cultivat-o.

_______________

* Prezenta analiză se sprijină pe seriile istorice din „Historical Statistics of the World Economy:  1 – 2008 AD”, Angus Maddison. Din raţiuni metodologice, aceste date nu coincid cu cele prezentate de FMI. Reconstrucţiile de serii temporale pentru spaţiile economice “Cehoslovacia” şi “Uniunea Sovietică” după 1990 aparţin tot marelui economist britanic.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Frobenius spune:

    “Sa-si asume raspunderea”?
    Suna cunoscut. Parca am mai auzit expresia.
    Ce este “raspunderea” si in ce consta “asumarea”?

  2. rico spune:

    O mica remarca : eu cred ca trebuie sa fim precauti in legatura cu cifrele din perioada comunista. Acum cateva zile tocmai am picat pe un citat dintr-un mare economist care afirma in anii 70 ca tara unde se traieste cel mai bine din lume e probabil RDG.

  3. Luci spune:

    Ma indoiesc foarte serios de acuratetea acestor date. Nu este clar ce se masoara cu “putere de cumparare” si nici nu este foarte clar cum se poate compara puterea de cumparare peste decenii. Este ca si cum am compara mere cu pere pentru ca la o diferenta de decenii bunurile existente la acel moment in timp nu sunt aceleasi. Dupa parerea mea puterea de cumparare se poate compara doar la acelasi moment instant in timp.

  4. tibi spune:

    “Trei par a fi explicaţiile imediate ale stagnării în sărăcie.”

    Cele doua explicatii sunt doua : incompetenta si imoralitatea intelectualilor romani.
    Intelectualii romani (sociologi,politologi,ziaristi,etc,etc) analizeaza la infinit evenimente, persoane,clanuri,etc,etc.
    Dar nu ofera solutii si nu se implica in materializarea lor.Ei teoretizeaza si ne spun cum a fost , este si ar trebui sa fie.Dar nu se implica in a materializa metodele de a ajunge acolo unde spun ca ar trebui sa ajungem.
    Inginerii,medicii,fizicienii,biologii,chimistii nu fac doar teorie.
    Rolul intelectualului ar trebui sa fie constructia societatii si nu doar analizarea ei.

  5. Pareristul spune:

    Cei ce au adus Romania la marasm nu se vor simti niciodata responsabili. NICIODATA! Responsabilitatea, sentimentul lucrului bine facut, seriozitatea lipsesc total majoritatii romanilor. Romania nu se defineste doar prin “clasa politica” si restul poporului. Dihotomia asta este puerila si contraproductiva. Ea, Romania, se defineste prin fiecare locuitor al ei!

    Realitatile Romaniei de azi sunt efectul sinergic al celor 21 de ani de furt generalizat (al caciulii, sport preferat de romani!), prostie generalizata, decizii amanate sau prost luate, minciuna, spoiala, negarea realitatii in favoarea “imaginii”…intr-un soi de schizofrenie sociala tipica societatii romanesti de care vorbea in articolul de mai jos Vasile DANCU.

    Sentimentul datoriei, al lucrului bine facut, lipseste la majoritatea romanilor. Pentru ca solutia este SI la guvernanti, dar SI la fiecare roman in parte!!!

    De la strungarul din Arad, la brutarul din Slobozia, la neuro-chirurgul din Bucuresti sau profesorul din Cluj-Napoca….TOTI, DAR ABSOLUT TOTI TREBUIE SA-SI FACA JOBUL CAT MAI BINE! De undeva TREBUIE inceput. Cercul vicios al neputintei, iresponsabilitatii sau ineficientei cronice TREBUIE SPART, indiferent din ce directie! Altfel…amagirile vor deveni dezamagiri si invers!

    Nu vad alta cale!

    Debusolarea si disperarea sunt granitele ultime ale unui ciclu istoric nefast. Dar ele trebuie trecute si cladita o societate functionala.

    “Omul este masura tuturor lucrurilor” – spunea Protagoras.

    Nimic mai adevarat!

    Romanii sunt masura Romaniei actuale!

    Tot ei vor fi masura Romaniei de maine!

    De ei depinde mersul societatii spre bunastare sau dezastru!

    Parerea mea…

    • Nautilus spune:

      “Cei ce au adus Romania la marasm nu se vor simti niciodata responsabili. NICIODATA!”

      Identitatea “lor” e foarte nebuloasă, oricât ne-ar place nouă să găsim vinovaţi care ar merita împuşcarea :)

      “Ar fi interesant de obeservat cum s-a schimbat mediul economic cu introducerea taxei unice de 16% in 2005″

      Ar fi la fel de interesant de observat cum s-a schimbat mediul social şi cultura populară chiar în această perioadă, 2005-2011, fiindcă există o diferenţă, şi una vizibilă. Se leagă de comentariul celuilalt utilizator, de mai sus.

      Practic tot timpul vieţii ultimelor 3 generaţii, din 1945 până în 2005, mediul social izolat – despre care Dl. Lalu spune că “gestiona mizeria fără interferenţe din afară” – a creat şi un anume sistem cultural specific, un mod de gândire specific, deosebit chiar şi de al celorlalte state comuniste şi foarte deosebit chiar şi de Uniunea Sovietică. Un mediu cultural în care “se fură” (fără a preciza cine o face!) sau “nu se munceşte” (iarăşi, fără a preciza cine şi de ce nu munceşte!) erau la ordinea zilei, motivaţii universal valabile.

      Sau “ne fură ăilalţi” – categoria “ăilalţi” cuprindea orice, de la jidani, unguri, ruşi, ţigani, arabi, elveţieni, mafioţi, bancheri, până la KGBişti şi securişti. Simpaticul domn Coruţ inventase un calificativ universal pentru “ăilalţi” – bubulii :)

      Era foarte uşor în ipocrizia generalizată a comunismului, condimentată cu “Dinastia” sau “Dallas” în cele câteva ore de program TV, cu “Nobila Casă” cumpărată pe sub mână la librăria Creţulescu şi cu ziarul “Magazin”, să crezi că bubulii de orice gen, specie şi subspecie formează un fel de mafie universală care îl iradiază pe Ghiţă Dej, îl sapă pe Ceaşcă – şi ceva mai târziu, “după”, cumpără fabrici de la Iliescu pentru a le dezmembra, asasinează oameni şi fură organe, iar la Loviluţie “au otrăvit apa la Sibiu şi Timişoara”. Ei erau bogaţi, noi săraci, ei aveau libertatea de a acţiona, noi nu, ei erau în Vest, noi în Est, ei aveau computere, noi aveam hackerii din 1994-1998 (un fel de răzbunare a noastră pentru sărăcia şi inflaţia Epocii Ciorbea :) ), ei aveau petrol, palate şi maşini de lux, noi apartamente, Dacii şi Antena 1, ei erau clasa de sus, noi (toţi, vorba lui Conu’ Leonida, “într-o egalitate”) cea de jos.

      Era ceva mai greu de priceput, şi după numai ieşirile “la căpşunărit” după 2004-2005 şi implantarea aici a corporaţiilor a devenit posibil de priceput, realitatea. Şi anume că “jidanii”, ca şi “ţiganii” noştri, sunt împărţiţi în multe grupări (care se urăsc între ele), că purtătorul de pălărie neagră şi barbă e cu totul altceva decât purtătorul de costum de 2000 USD de pe Wall Street, că băieţii de la KGB au lăsat lupta de clasă comunistă şi au trecut pe afaceri şi că “mafiot” poate să însemne multe lucruri care se exclud reciproc. Fiindcă un baron al drogurilor e cu totul altceva, prin educaţie, limbă, relaţii, mediu de viaţă, inclusiv prin ticăloşiile pe care le poate face, faţă de un Bernard Madoff, iar un Dinel Staicu şi alţii ca el pot fi multe – dar în niciun caz nu sunt acelaşi lucru ca Bercea Mondialu’. Simplul fapt de a-i imagina unul lângă altul, vorbind în acelaşi timp, face să te bufnească râsul.

      Nu e de mirare că tocmai după 2005 cariera politică a lui Corneliu Vadim Tudor a luat-o la vale şi probabil nu se va mai ridica niciodată atât de sus ca în anii precedenţi.

      ~Nautilus

  6. Ne-a luat 15 ani sa reatingem PIB/loc. din ’90, in vreme ce restului Europei de Est (Cz, Po, Hu) i-a luat numai 7. Evolutia noastra e mai corelata cu a URSS decat cu cea a Europa de Est. Si chiar si acum rata de crestere a PIB/loc. e jumatate din cea a Europei de Est.

    Sa ne fie rusine. Am fost i suntem niste lenesi. Necombativi si lenesi.

  7. eu****** spune:

    Cu un pic de curaj, as pune alte explicatii fata de cele prezentate de Dvs.:

    1. Lipsa increderii in puterea mintii si mainilor noastre.
    Asta poate sa inlature fatalitatea “grelei mosteniri” mereu invocate si a “permanentei tranzitii”. Este clar ca populatia plasta majoritar in mediul rural a fost cauza unei ramaneri in urma, dar aceasta populatie a migrat, a cautat o stare mai buna materiala si deci si-a folosit puterea mintii si a mainilor. Poate eforturile nu au fost suficient de sustinute pentru ca a lipsit INCREDEREA. Poate sa para ciudat, dar acest suvoi numit increderea, siguranta de sine explica de ce unii pot si altii nu pot, de ce unora le creste mai repede averea si alora nu.

    2.Lipsa consecventei, a continuitatii - pe vremuri erau infiintate bresle si tainele meseriilor erau cu sfintenie trecute consecvent catre ucenici. Nu avem aceasta traditie care duce la rupturi marcate de ritmuri, la pierderi de valori, si se leaga de observatia de la pct.3.

    Ce ne-a lasat comunismul prin activele sale puteau sa fie perfectionate, imbunatatite, inlocuite dar nu distruse fara a pune nimic in loc. Este o mare pierdere si nu stiu cine a castigat din aceasta distrugere, dar cu siguranta ca nu romanii.

    3. Lipsa colaborarii - intr-o lume mereu aflata in miscare si evolutie, o tara mica este normal sa colaboreze cu ceilalti. Daca inchizi toate portile – comunicarea si capacitatea de regenerare interna scade, si unde pui ca aceasta capacitate era din start limitata si sub nivelul celorlalti- vezi pct.1.

    Si uite asa, din dreptul lovit de stangul si vice-versa, fara a trece prea multe prin cap, fara a intelege prea multe din ceea ce se intampla in jurul nostru pentru ca nu am ars de dorinta de a invata, am ajuns cu succes pe acelasi loc, dar la o distanta MULT mai MARE fata de restul plutonului.

    Ne putem facem bine oare?

    Da, daca intelegem ceea ce nu merge bine si remediem: MERITOCRATIA trebuie sa preia controlul daca acceptam cu toti ca nu suntem in ceea mai onorabila pozitie.

    • Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

      Desigur, explicaţiile oferite de Dvs. sunt reale şi merită o discuţie. Ele sunt de natură diferită: dacă lipsa încrederii şi colaborării ţin de ceea ce s-ar putea numi „psihologie colectivă“ ( un tremen cu care trebuie operat, totuşi, cu multă precauţie), lipsa continuităţii este de natură socială. Personal, sunt inclinat să mă opresc mai mult asupra determinărilor sociale, considerând că manifestările de psihologie colectivă se adaptează, chiar dacă pe căi sinuoase, cadrelor sociale.

      Ruperea continuităţii a fost una dintre cele mai mari catastrofe cauzate de regimul comunist.

      La jumătatea secolului trecut, după vreo sută de ani de regim burghez, începuse timid să se înfiripeze şi la noi o clasă mijlocie, se acumulase o oarecare stabilitate şi continuitate familială, profesională patrimonială, de valori şi comportamente. Fără a împiedica mobilitatea şi ascensiunea socială (destul de viguroasă în perioada interbelică), meseriile, calificăriile şi ocupaţiile începuseră să fie continuate din tată-n fiu, patrimoniul profesional şi material se transmitea prin generaţii cu câştig, destinul familial şi individual începuse să devină stabil şi previzibil, se putea anticipa, rezonabil, viitorul.

      Noua orânduire comunistă a distrus şi răsturnat toată acesta ordine, înlocuind-o cu un precariat dependent în mode absolut de stat.

      Probabil că lipsa, printre altele, a colaborării si încrederii, provin tot de la distrugerea structurilor normale de convieţuire socială, bazate pe o participare a tuturor la piaţa liberă a competenţelor, calificărilor şi energiilor individuale şi înlocuirea lor cu dependenţa generală de arbitrariul unui stat dictatorial.

  8. Nautilus spune:

    “În sobrietatea lor, curbele puterii de cumpărare din şapte ţări comuniste şi şase capitaliste sunt mai elocvente decât orice analiză politică sau discurs doctrinar. Trendurile deceniilor 6-9 o arată limpede: de nu s-ar fi realizat aranjamentul disoluţiei paşnice a lagărului comunist, evoluţia aceluia ar fi eşuat într-o stagnare urmată de un colaps faţă de care prăbuşirea reală din debutul anilor ’90 ar fi părut o scurtă adiere răcoroasă. Abia lichidarea rapidă, în regim de faliment, a monstruosului proiect comunist a făcut posibilă relansarea, după o scurtă sincopă, a economiilor distruse şi societăţilor martirizate.”

    Există, dealtfel, şi un exemplu în care această tendinţă a fost dusă până la capăt: Cuba. După cum a spus un alt comentator: “cubanezul mediu are un salariu de 15 EUR pe lună, iar un doctor, cotat ca bine plătit, are echivalentul a 18 EUR. Sunt de râsul curcilor”.

    Însă această sărăcie, combinată cu “închiderea” societăţii faţă de restul lumii, le foloseşte. S-au adaptat la ea, au relaţii strânse, care îi fac să se descurce fără ajutorul banului sau al mărfurilor pe care nu şi le permit.

    E foarte uşor să dai ca exemplu modul de viaţă al epocii 1982-1989 faţă de cel din prezent, şi să compari indicatorii economici ca PIB/locuitor, putere de cumpărare, consum de energie sau consum de petrol. De fapt, consumul anual de petrol între 1988 şi 2008 a picat cu vreo 60% – povestea “energofagelor” era reală. Poate chiar presa obişnuită în anii 1990-2000 la noi a atenuat realitatea mizerabilă.

    Însă structura socială comunistă de atunci oferea ceva care compensa o parte din mizeria din jur, şi care a reprezentat un avantaj evident chiar şi faţă de perioada de glorie a comunismului, 1970-1975, când acel “ceva” era mai puţin important. Onorabilitatea.

    În ultimii ani ai regimului comunist, gigelul de rând, mare consumator de Săniuţa, era un membru demn al societăţii. Avea familie, avea organizaţie de partid, avea colegi şi şefi cu care interrelaţiona, avea o viaţă ordonată. Şi din acest motiv, avea mândria unui aristocrat sărăcit.

    Acum poate are mai mulţi bani (de fapt, ajustând cu inflaţia şi raportând şi la o monedă stabilă, ca dolarul, 1 leu RON echivalează cam 4 lei comunişti. Deci chiar şi un pensionar cu 1000 RON/lună e oarecum avantajat). Dar degeaba. Unui om care nu e obişnuit să consume, nu-i spun nimic. Cel mult că are nişte facturi mari şi păguboase de plătit la întreţinere sau energie electrică la final de lună.

    Presa nu mai e pentru el, ci pentru Irry, Mony, Syda, Nikita şi alţii cu porecle ciudate despre care el citeşte mirat lângă o cafea proastă făcută la ibric.

    Spaţiul public nu mai e pentru el, ci pentru generaţia contemporană fiilor lui, care poartă lanţ de tinichea şi îşi plimbă Rottweilerul în lesă (fără să strângă după el).

    Şoseaua nu mai e pentru el, ci tot pentru noua generaţie, care se dă cu “bemveul pă Bulgaria”.

    Piaţa nu mai e pentru el, ci pentru băieţi bronzaţi cu iPhone la buzunar care vând mere turceşti şi mandarine greceşti.

    Nici măcar blocul său nu mai e pentru el, e mai degrabă pentru reabilitări termice, plantat afişe publicitare, închiriat spaţii comerciale, pus boxele cu manele pe balcon.

    În ecuaţia vieţii moderne de la noi, “omul muncii” nu mai reprezintă mai mult decât o ultimă şi prizărită zecimală. Aşa cum se va întâmpla şi în Cuba atunci când va fi ceva mai uşor de ajuns acolo pentru oricine are 500 EUR în buzunar. Adică orice pieţar de la noi devine pe o stradă din Havana echivalentul unui barosan cu Q7 la noi. (Ceea ce se mai întâmplase odată înainte de revoluţia Fidelului, când Cuba era terenul de joacă al oricărei jivine mafiote cu câţiva dolari în portofel, care se temea să îşi dea prea tare în petec în propria lui ţară, dar acolo avea mână liberă.)

    Dacă vrem dezvoltare economică, aşa cum ar fi zis conducătorul “economiei duduitoare” Citroneanu, avem de ales: ori ne străduim să dezvoltăm şi să importăm tehnologiile necesare, ne împrumutăm şi investim, ne transformăm într-un Stat modern, cu autostrăzi, căi ferate, industrii moderne, energie regenerabilă, ori ne ducem la Dracu’ pur şi simplu cu comunismul de gât. Compromisul lui Boc-Poc, cu “nu ne vindem sarea şi Poşta”, “mărim TVAul”, “încătuşăm corupţii să vadă poporul că facem dreptate”, “punem accize”, “ne războim în presă ca o şatră de ţigani”, “să nu se supere poporul votant cu micii şi găleţile”, “avem economie de piaţă, dar facem pe socialiştii” nu ne duce decât la stagnarea epocii Iliescu.

    ~Nautilus

    • Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

      „Însă structura socială comunistă de atunci oferea ceva care compensa o parte din mizeria din jur, şi care a reprezentat un avantaj evident chiar şi faţă de perioada de glorie a comunismului, 1970-1975, când acel “ceva” era mai puţin important. Onorabilitatea.“

      Ader necondiţionat, nu doar la acest paragraf, ci la toată analiza Dvs. Într-adevăr, caracterul închis, izolat al sistemului comunist, îi conferea acestuia posibilitatea de a gestiona mizeria fără interferenţe din afară. În acest fel se crea un nou sistem de valori, false şi derizorii (aşa cum aţi arătat), dar nu mai puţin reale pentru milioanele de locuitori siliţi să trăiască într-un sistem rupt de realităţile externe.

      Se ştie că determinant pentru satisfacţia socială nu este calitatea vieţii, ci comparaţia relativă a propriei poziţii cu cea a ceea ce se numeşte „significant other“, referenţiale sociale semnificative pentru fiecare din noi. În acest sens, aveţi perfectă dreptate, că pentru omul muncii socialist, cu serviciul lui sigur, cu tablele-n maieu la parterul blocului, cu apartamentul la bloc, etc., situaţia de azi este semnifică un regres social.

      Îmărtăşesc şi judecata aspră pe care păreţi a o purta actualei guvernări, care se scaldă în jumătăţi de masură şi compromisuri fără perspectivă ce nu fac decât să lungească boala. V-aş întreba însă care este alternativa: o reeditare a regimului Iliescu/Năstase, sau poate realizarea în România a unei economii şi stat oligarhic de tip rusesc ?

      Nu eu propun aceste alternative, ci ele isvorăsc din voinţa suverană a electoratului.

      • Nautilus spune:

        Una din ele tot actuala guvernare o va face.

        Fie va ţine cu dinţii de proprietatea de Stat (ca Iliescu şi ciracii săi între 1990-1996) menţinând Statul actual, care este cel mai mare angajator, cel mai mare consumator, cel mai mare proprietar de terenuri şi cel mai mare industriaş, peste OMV, peste Sidex, peste orice companie. (În ciuda propunerilor lui Dinu Patriciu, ca Statul să îşi refacă situaţia economică vânzând câteva terenuri, proprietăţi şi clădiri, din care are deja prea multe.) Asta e o formă de socialism.

        Sau va participa mai puternic la viaţa economică, tot prin firmele asociate Statului şi ciracii guvernării, cu licitaţii trucate, autostrăzi care există pe hârtie, poduri care se fac în 5 ani deşi se puteau face la fel de bine în 2, exproprieri de lux, bătaie pe resursele de la buget, aşa amărâte cum sunt. Asta e o formă mai accentuată a economiei oligarhice.

        Un adevărat sistem politic democrat şi liberal s-ar fi sprijinit pe micile firme private, pe oamenii de carieră şi în general pe cei care au iniţiativă.

        Însă prietenii noştri portocalii pe de o parte şi alegătorii cu micul şi găleata pe de altă parte şi-au dat mâna, bogatul cu săracul, pentru a înclina barca spre varianta nr. 1, cea socialistă, bazată pe Statul-proprietar şi pe corporaţii-mamut listate la burse, care ne înghit cu totul.

        Şi au un motiv pentru asta.

        Corporaţia, simbolul capitalismului dominant în Vest, este la noi SOCIALISTĂ. Fiindcă noi nu suntem o populaţie de aventurieri, de întreprinzători, ci una de angajaţi, aşa ne-a învăţat socialismul. Suntem atât de obsedaţi de ideea unui venit mic şi sigur, a unui loc de muncă 8-17 şi a regularităţii casă-serviciu-supermarket încât a fost inventată la noi o nouă insultă “politically correct”: când publicul vede câte un tip cu figură de interlop într-un X5 nu-i mai spune “ţigan, derbedeu, bandit etc”. Acum îi spune “e unul care nu are venituri constante” :)

        Firma de apartament a fost privită după Loviluţie ca un mijloc mic-burghez de spoliere. Firma de apartament cumpăra pe nasturi spaţii, utilaje, camioane de la defunctele întreprinderi de Stat. Firma de apartament angaja oamenii la negru, sau cu salariul minim pe economie în cartea de muncă. Firma de apartament făcea evaziune fiscală. Firma de apartament făcea ca patronul să se dea cu Grand Cherokee şi angajatul cu tramvaiul. Firma de apartament alimenta chefurile stropite cu şampanie la “bambu”. Firma de apartament avea de multe ori ca patron câte un mare comandant de Poliţie sau alt bugetar de rang înalt. Şi după ce făcea toate astea şi multe altele, firma de apartament îşi încheia cariera eroică murind glorios, într-un faliment provocat, pentru a-l lăsa pe patron să iasă curat şi nevinovat, cu altă firmă proaspăt înregistrată.

        Corporaţia nu a oferit mult mai mulţi bani unui angajat. Poate şefilor le-a oferit averi şi o carieră prestigioasă, dar nu funcţionăraşilor. Însă a oferit ceva care compensa, acelaşi lucru pe care îl putea oferi şi socialismul. Onorabilitatea.

        E o mare diferenţă între a fi un fel de om la toate îmbrăcat în blugi într-o firmă cu câţiva angajaţi, chiar dacă eşti gras plătit, şi a fi (introduceţi aici titlu-romglez-ridicol-şi-pompos) pe un salariu asemănător. Cu carte de muncă. Cu posibilitatea de a lua credite. Cu prestigiul legitimaţiei. Cu şefi direcţi şi colegi care au mai multă şcoală făcută pe bune decât un “conu’ Jiji cu Maybachul” şi care dau impresia că ar avea un orizont mai larg. (Doar impresia. Nu au.) Întocmai ca într-o instituţie comunistă de Stat, funcţionăraşul de ghişeu -debutant cu 1000 RON pe lună- are o poziţie socială demnă. Cu familie, cu program regulat, cu colegi şi şefi cu care poate interrelaţiona, cu o viaţă ordonată.

        E un progres atât de mare încât omul nostru devine excesiv de cocoş (fără legătură cu omul de afaceri cu acest nume) şi începe să-i porcăie pe cei din jur, convins că n-au, ca el, studii, cravată, “ifone”, limbaj romglez stupid şi Logan în rate, că sunt nişte ţigani interlopi din cartiere proaspăt asfaltate de primarul Almanahe şi că nu-i ajung nici la degetul lui mic, la care şi-a păstrat unghia lungă de la el de la ţară. Chiar dacă numai costumul “întreprinzătorului cu firmă de apartament” valorează cât jumătate din Loganul lui, şi Vertu-ul cât cealaltă jumătate.

        ~Nautilus

        PS ultima parte a mesajului meu am mai postat-o aici, dar când e vorba de corporaţii publicul e prea politically-correct ca să comenteze :)

        • Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

          Aveţi o vână (şi o vervă) sociologică pe care o admir. Într-adevăr, peisajul social românesc e dinamic, se transformă, apar noi tipuri, noi straturi. Lipsa de capital a anilor ’90 care a dus la proliferarea dughenelor şi a firmelor (-capuşă) de apartament s-a mai atenuat, au apărut marii profitori ai relaţiilor preferenţiale cu statul, a apărut capitalul străin şi corporaţiile. Corespunzător şi tipurile umane se diversifică.

          A propos de dughenari, sub aparenţa lor insalubră, reprezentau reflexele sănătoase ale unei populaţii doritoare de a ieşi din mizerie prin muncă proprie la piaţa liberă. Nici mediul economic, semi-comunist, nici lipsa totală a unei culturi şi experienţe antreprenoriale nu i-a ajutat şi s-au exprimat aşa cum au putut, ca dughenari. ^

          In circumstanţe economice şi sociale normale, aceştia ar fi format baza de selecţie a viitoarelor IMM-uri. Cât despre ultimele, ele formează adevărata bază a bogăţiei şi stabilităţii unei ţări, nu corporaţiile, evident nu statul. Dacă Germania are – dincolo de cifre – cea mai sănătoasă şi de perspectivă economie din lume, aceasta o datorează formidabilei dezvoltări a micului antreprenoriat şi reţelei de mici meseriaşi independenţi.

          Nu există guvernare în România care să nu fi dispreţuit, boicotat şi prigonit IMM-urile. Asta spune tot despre adevărata orientare a clasei politice autohtone.

          Cât despre diversele partide şi alternative politice româneşti, din perspectiva instaurării unei economii şi unui stat functional, ele nu există. Atâta timp cât electoratul activ este constituit preponderent din pătura asistată, iar structurile de interese din teritoriu, care pot influenţa voturile şi deci puterea politică, nu pot ieşi din logica spolierii statului, indiferent de partid, nu există vreo perspectivă. A vorbi de alternative politice este ridicol.

  9. Serban Tanasa spune:

    Apreciez contributia dvs. dar am cateva comentarii. Uitandu-ma la datele lui Maddison (printre puținele care merg înapoi până in 1950, întradevăr), am fost șocat de divergența data-seriesului său față de datele WB, IMF și CIA Factbook. In toate trei, valoarea PIB nominal per capita pentru România este estimată undeva în preajma cifrei de USD 7,500, iar Georgia în preajma a $2500. Ințeleg că datele lui Madison sunt in dolari bază 1990, dar nu vi se pare ciudat că in datele sale România este la 4800, iar Georgia la 5800? Cum se poate ca IMF să creadă ca Romania este de 3 ori mai bogată decât Georgia iar Madison să spună că suntem mai săraci?
    În plus, credeți că datele din perioada comunistă sunt credibile?

    Dacă restrângem perioada sub analiza la 1990-2008, unde zic eu că avem date credibile, și folosind ”World Development Indicators & Global Development Finance” de la Banca Mondială, sub indicatorul GDP per capita growth rate (NY.GDP.PCAP.KD.ZG), Romania are o performanta medie de creștere de 2.0% per an, asemanatoare cu -preformanța Republicii Cehe și a Ungariei, superioară țărilor vest europeene, mult superioară spațiului ex-sovietic (1%), dar inferioară Poloniei (4%), țărilor baltice si Sloveniei (2.7%).

    Sunt de acord însă cu argumentul dvs din concluzie. Evident că nivelul ridicat de corupție, legislația în permanentă schimbare, incompența managerială și lipsa de capital post-comunistă au încetinit serios rata de progres a României. Ar fi interesant de obeservat cum s-a schimbat mediul economic cu introducerea taxei unice de 16% in 2005. Între 2006, primul an după această taxă și 2008 (începutul crizei) rata de creștere a PIB/cap a României a fost de 7.9%. Și în datele lui Madison, creșterea este de 6.5%, de patru ori nivelul istoric de creștere.

    Poate a fost un mic bubble, sau poate nici dracul nu-i așa de negru.

  10. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Domnule Tanasă,

    Iniţial m-am aşteptat la comentarii ca cel al Dvs., pe urmă, văzând că nu apare nimic pe această temă, m-am resemnat, dar iată că în final, când pierdusem speranţa, tot a apărut un comentariu care să sesizeze această importantă problemă.

    Aşa cum probabil aţi observat, am semnalat pe scurt existenţa unor diferenţe dintre datele lui Maddison şi cele avansate de mai toate sursele fiabile ca IMF sau WB.

    Nu sunt economist, dar explicaţia nu poate să rezide decât în metodologia diferită de costruire a indicelui puterii de cumpărare. Probabil că Maddison (o autoritate în materie de reconstrucţii de serii istorice), a folosit o altă metodologie, bazată pe alte premise decât cele – strict cantitative – utilizate de marile instituţii finanziare internaţionale.

    Nu v-a scăpat că nu marile diferenţe dintre datrele Maddison şi cele IMF/WB nu se referă doar la România, ci în general, ele privesc toate ţările, regiunile şi continentele.
    Pe mine m-a intrigat, spre exemplu, modul cum Maddison plasează constant Bulgaria înaintea României, ba chiar cu o diferenţă foarte semnificativă.

    Tot ce am putut face, a fost să verific dacă şi în ce măsură datele lui Maddison sunt contestate de scientific community. Nu am găsit critici, ba dimpotrivă, munca economistului britanioc se bucură de prestigiu şi o bună cotă de citări.

    Dincolo de aceste nedumeriri cu totul legitime, dacă privim graficul pe 60 de ani a puterii de cumpărare din 13 ţari, cred că (exceptând faptul că la subsolul sărăciei ar fi trebuit după mine să fie şi Bulgaria împreună cu România şi Albania), aspectul general al curbelor reflectă bine intuiţia şi simţul nostru comun despre nivelul şi evoluţia prosperităţii din fiecare ţară analizată.

    Fără să ştiu să argumentez cu detalii metodologice, cred totuşi că datele lui Maddison nu sunt lipsite de logică şi adevăr, probabil bazându-se pa alet premise de calcul.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Rasvan Lalu


Rasvan Lalu

sociolog, cercet. st.(München), dr.(Kassel) doc.(Jena) Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)