Home » Dosar Lenin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Acuta actualitate a sovietologiei: Adam Ulam şi Noul Război Rece

Vladimir Tismaneanu septembrie 3, 2014 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine
33 comentarii 2,714 Vizualizari

Declaratiile de la Tallin ale presedintelui Barack Obama sunt o proba de realism la un ceas istoric in care naivitatea poate duce la catastrofe. Analogiile dintre 1939 si 2014 nu sunt catusi de putin absurde ori deplasate. Rusia putinista este o putere expansionista, imperialista, militarista. Este o primejdie pentru pacea mondiala. Sovietologia a avut momentele ei de glorie in timpul Războiului Rece. Vladimir Putin face tot posibilul să o readucă intr-o tot mai alarmantă actualitate odată cu ceea ce mulți numim Noul Război Rece. Atunci când Occidentul părea incapabil să ia măsura comportamentului expansionist al Kremlinului, un număr de intelectuali au diagnosticat cu precizie fenomenul totalitar, au demonstrat că bolșevismul își are rădăcinile deopotrivă în tradiția rusă și în aceea a marxismului. Vreme de decenii profesor la Harvard, născut în Polonia în 1922, Adam Ulam a murit în anul 2000. Este interesantă prezența istoricilor originari din Polonia în studiile sovietice: Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski, Leo Labedz, Seweryn Bialer. De-a lungul anilor, li s-a reproșat chiar o anumită “rusofobie”. În fapt, cărțile lor au fost și rămân exemplare prin onestitate, rigoare și echilibru. Dacă vrem să înțelegem cum gândește Putin, intuițiile sovietologiei clasice rămân o sursă și o resursă demne de tot respectul.

Adam Ulam a fost un istoric și un politolog de prim rang, a scris lucrări fascinante, între care aș aminti “Russia’s Failed Revolutions: From the Decembrists to the Dissidents” (Weidenfeld and Nicholson, 1981) și “The Communists: The Story of Power and Lost Illusions, 1948-1991″ (Scribner’s, 1992). A influențat, prin cursurile și cărțile sale, numeroși specialiști în studii sovietice și est-europene, între care l-aș aminti pe Mark Kramer. Avea și unele bizarerii, inclusiv la nivelul interpretărilor unor fapte notorii. Între altele, era printre puținii care susțineau că nu avem probe suficiente care să demonstreze că Stalin a fost implicat în asasinarea lui Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934. A și scris un roman despre moartea lui Kirov. După părerea mea, cartea lui Amy Knight pe acest subiect înlătură orice ambiguitate. Din opera lui Ulam, cum spuneam, dăinuie cărțile despre Tito și Cominform, biografia lui Stalin, volumul sintetic despre comuniști, cele despre relațiile sovieto-americane.

Am scris, în anii ’80, câteva eseuri despre Ulam care s-au transmis la “Europa Liberă”. Tot la “Europa Liberă” a fost prezentat lungul interviu acordat de Ulam jurnalistului George Urban, directorul acelui post de radio în anii ’80. Interviul a fost inclus în excepționalul volum editat de G. R. Urban, “Stalinism: Its Impact on Russia and the World”, care conține discuții, între alții, cu Milovan Djilas, Averell Harriman, George Kennan, Leszek Kołakowski, Leonard Schapiro și Robert C. Tucker (Harvard University Press, 1986). Dialogul dintre Urban și Ulam este intitulat “The Price of Sanity”. Istoricul oferea o explicație pătrunzătoare a comportamentului elitei bolșevice în cumplitul an 1937: “Pas cu pas, și cu o iscusință diabolică, Stalin a căutat pulverizarea oligarhiei, culminând exact cu plenara din 1937 a Comitetului Central, precedată de sinuciderea misterioasă a vechiului prieten al lui Stalin, Sergo Ordjonikidze. Elita de partid a fost lăsată fără putere. Nu exista nicio cale de a înțelege problema lui Stalin; părea de neoprit. …Tentația de a evita să devii victimă prin transformarea în complice era irezistibilă.” (p. 101). Ipotezele lui Ulam au fost confirmate de documentele de arhivă, multe incluse în volumul editat de J. Arch Getty și Oleg Naumov, “The Road to Terror: Stalin and the Self-Destruction of the Bolshevik Old Guard” (Yale University Press, 1999).

În cartea mea, care a apărut în august 2012 la University of California Press (“The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century”) și anul trecut, în traducerea românească semnată de Marius Stan, la Humanitas (“Diavolul în istorie. Comunism, fascism și câteva lecții ale secolului XX”), mă ocup de psihologia masochistă a Vechii Gărzi bolșevice în anii Marii Terori. Discut pe larg scrisorile adresate lui Stalin din închisoare de către cei doi Nikolai Ivanovici: Buharin și Ejov. În ceea ce privește mesajele lui Buharin către Koba, Dostoievski însuși nu ar fi putut plăsmui asemenea expresii nevrotice ale auto-umilirii și devotamentului orb. Ne aflăm în zona psihologiei abisale. Koba primește acele rânduri practic d’outre tombe, le citește cu atenție, zâmbește sardonic, le împăturește și le așează în sertarul biroului. Le va ține acolo ani de zile, până în clipa morții. Isteria epistolară a lui Buharcik îl liniștește, îi reconfirmă că el și numai el este adevăratul succesor al “vulturului revoluției proletare”. Cum scrie Martin Amis, el este Koba cel Groaznic.

Adam Ulam

Adam Ulam

Pe tema criminalității intrinseci a regimului bolșevic, recomand, alături de scrierile lui Ulam, cărțile lui Richard Pipes și Robert C. Tucker, precum și contribuțiile unor Martin Amis, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski, Robert Conquest, Paul Hollander, Aleksandr Iakovlev, Martin Malia, Leonard Schapiro, Boris Souvarine, Bertram Wolfe. Azi nu mai există dubii că Lenin a fost direct responsabil de începutul Gulagului. La vremea când Ulam și-a scris cartea despre bolșevici, nu deveniseră accesibile multe probe din arhive. Tocmai de aceea recomand cartea lui Pipes, “The Unknown Lenin”. Ca perspectivă generală, Ulam nu s-a înșelat: a definit sistemul sovietic drept fundamental ilegitim, anti-uman, liberticid. A favorizat istoria politică și intelectuală, nu l-a interesat prea mult cea socială (from below). La încetarea din viață a lui Adam Ulam, profesorul Timothy Colton, pe atunci directorul Centrului Davis de la Harvard, a citit un omagiu semnat, între alții, de Samuel Huntington, Martin Malia și Richard Pipes. Iată un fragment cât se poate de revelator:

“Ulam a fost greu de încadrat intelectualicește și a găsit o anumită bucurie în acest lucru și în independența sa în raport cu toate ortodoxiile și părțile. În pofida aversiunii sale față de regimurile comuniste, el a propovăduit cumpătarea și aderența la valorile occidentale drept cea mai bună cale de a le controla și a le cauza decăderea. Scrierile sale au accentuat contextul istoric și civilizațional în vreme ce insistau, de asemenea, asupra semnificației și perversității ocazionale a personalităților. A împărțit elogii cu măsură; criticile sale erau cel mai adesea formulate pe un ton ironic, și nu indiferente. Ulam a rezistat tendinței din științele sociale către testarea ipotezelor și, de-a lungul anilor, s-a ținut la distanță de Departamentul de Guvernamant. Se afla mai mult în elementul său în locurile non-departamentale, în principal Casa Eliot, Societatea Signet, masa lungă de la clubul facultății și Centrul de Cercetare Rusă — văzând în acestea, cineva ar putea bănui, calitățile convivialelor cafenele poloneze rememorate atât de afectuos în autobiografia sa “Understanding the Cold War: A Historian’s Personal Reflections” (rev. ed., Transaction Publishers, 2002).

Centrul de Cercetare Rusă a fost adevăratul său cămin intelectual. Membru fondator încă de la înființarea sa în 1948, l-a condus cu eleganță vreme de șaisprezece ani. Ulam a legat prietenii profunde în interiorul și dincolo de comunitatea de la Harvard. A păstrat, în orice caz, o rezervă interioară care datora mult tragediei Ulamilor din Lwów — un subiect asupra căruia a rămas aproape tăcut până la apariția acestuia în memoriile sale. Nu s-a întors niciodată în Polonia sau Ucraina și a făcut o singură vizită scurtă în Rusia. Într-adevăr, făcuse o obsesie din minimalizarea oricărei călătorii. Chiar și în campus, trimitea asistenții de cercetare la Widener (biblioteca) în loc să caute la rafturi pentru că, așa cum le spunea colegilor, se temea că abundența acestora îl va distrage de la ultimul proiect de cercetare.”

L-am cunoscut și l-am prețuit. Am învățat enorm din cărțile sale, mai cu seamă în privința metodologiei abordării fenomenului comunist (rolul fundamental al ideologiei și al personalităților). A fost un mare învățat, un intelectual central-european autentic, un gânditor cosmopolit, ostil oricărui provincialism, o specie pe cale de extincție. Îmi amintesc perfect un prânz în Philadelphia, cred că în 1988 sau 1989, la “White Dog Cafe”, un restaurant de pe Sansom Street, situat în casa unde a locuit cândva Madame Blavatsky. I-am relatat istoria locului, legenda cățelului alb care a vindecat-o pe celebra doamnă de o cangrenă ce părea mortală. Eram trei la acea masă: Adam Ulam, Daniel Pipes și cu mine. Am stat de vorbă cel puțin două ceasuri. Regret că nu țin jurnal, aș fi găsit acolo detalii despre o convorbire care m-a marcat profund. Dar țin minte perfect ce ne-a spus despre refuzul său de a călători în Rusia, despre faptul că nu a mers acolo decât o singură dată, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Ne-a povestit despre întâlnirea sa cu Viaceslav Nikonov, politolog și jurnalist, al cărui bunic a fost Viaceslav Mihailovici Molotov. Astăzi, Nikonov este un apropiat al lui Putin și un comentator politic favorabil acestuia.

După colapsul URSS a avut loc ceea ce se numește “revoluția arhivelor”, studiile ruse și sovietice au intrat într-o nouă etapă epistemică. A avansat paradigma subiectivității, ilustrată în principal de cărțile unor Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin. Stephen Kotkin (“Muntele magnetic”) și Yuri Slezkine (extrem de influentul studiu “URSS ca apartament comunal”) au explorat sistemul întemeiat de Lenin drept o nouă civilizație, cu toate implicațiile unei asemenea viziuni. S-a născut o sinteză între școala “totalitară” și cea “revizionistă” (dominată de studiile Sheilei Fitzpatrick, ale lui Lynne Viola și ale lui Moshe Lewin). Caterina Clark și Michael David-Fox au defrișat terenul menit să lumineze interacțiunile dintre experimentul sovietic și spațiul politic internațional. Robert Service și Simon Sebag Montefiore au scris noi biografii ale lui Stalin, bazate pe documente păstrate, adică ascunse, vreme de decenii sub șapte peceți. La Yale University Press apare formidabila serie “The Annals of Communism” (publicată acum în colaborare cu Hoover Institution).

Scrierile lui Adam Ulam, ca și cele ale unor Brzezinski, Pipes, Tucker, Malia, rămân în continuare izvoare de inspirație istorică și intelectuală pentru toți cei care vor să înțeleagă substratul sociologic și psihologic al comunismului și, nu mai puțin semnificativ, al post-comunismului. Noile cărți ale lui David Satter (“It was a Long Time Ago, and It Never Happened: Russia and the Communist Past”, Yale University Press, 2012) și Leon Aron (“Roads to the Temple: Truth, Memory, Ideas, and Ideals in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991″, Yale UP, 2012), se situează în această admirabilă și fertilă tradiție. Conceptul însuși al revoluției întrerupte, eșuate, neterminate, a fost dezvoltat de Michael McFaul, profesor de științe politice la Stanford, fost ambasador al Statelor Unite la Moscova (până în februarie 2014, când a demisionat), în cartea sa apărută cu câțiva ani în urmă, “Russia’s Unfinished Revolution”. Reacțiile oamenilor lui Putin la adresa lui McFaul sunt cunoscute: iritare, enervare, exasperare. Identice, in fond, cu cele ale politrucilor sovietici la adresa sovietologiei clasice.

Versiune actualizata a articolului transmis la postul de radio Europa Libera si publicat pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26565051.html

Inregistrarea poate fi auzita in lectura mea aici:

http://www.europalibera.org/audio/26565050.html

O prima versiune a aparut aici, pe Contributors, in aprilie 2012 :

http://www.contributors.ro/cultura/un-mare-sovietolog-lectia-lui-adam-ulam-1922-2000/

De asemenea, legat de analogia septembrie 1939-septembrie 2014:

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/09/01/der-alte-tanz-auf-dem-alten-vulkan/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "33 comments" on this Article:

  1. Andrei A. spune:

    E tragic faptul că o națiune atât de înzestrată, nu găsește alt mod de manifestare a grandorii decât în geografie și asta manu militari. Evenimentele din ultima vreme legate de Ucraina, mi-au dat și mie un sentiment al circularității, așa cum relevați între altele în articolul dumneavoastră. Alt punct de vedere, nu mai puțin valabil, ar fi acela al unei „continuități”. Faptul că Rusia ajunge din nou în postura de „noi și restul lumii”, asumată conștient de conducerea ei și instilată la nivel popular drept un fel de asalt simultan venit din toate părțile (altă temă predilectă a istoriei rusești), este poate o poziție comodă în sens psihologic. Are un trecut propagandistic care transcende borna astrală a bolșevismului. Indiferent de cum va evolua conflictul crescând cu Occidentul (și nu sînt unul din cei care pledează „împăciuire” cu orice preț), poate a venit vremea să ne resemnăm totuși cu ideea că Rusia nu va fi niciodată o parte „integrantă” a Europei, indiferent de cine se va afla la cârma ei. Rămâne deci un subiect de digerat, în paralel cu eforturile care se depun acum pentru „containment”.
    Dacă ești un adept al mesianismului rusesc în istorie (ceea ce pare să fie nu doar cazul lui Putin și al unor consilieri de la Kremlin), atunci absolut orice orânduire trebuie judecată strict prin prisma satisfacerii acestui deziderat- „victimele colaterale” sînt ne-esențiale în tot algoritmul. Țarismul și bolșevismul au dispărut în urmă, lăsând loc unei oligarhii din care unele elemente susțin strategia ofensivă a lui Putin. Nu e sigur că marea burghezie rusă este 100% de partea lui, chiar dacă nu-și face publică opțiunile personale- în fond, un război economic nu le este în avantaj. Fostul secretar general Gorbaciov (pentru care eu am mult respect deși liderii sovietici nu conduc în topul personajelor mele istorice favorite), pare să fi căzut victimă nu atât eșecului reformelor lui economice, sociale și chiar politice într-un mic grad, ci disoluției acestei poziții de forță, cu care și rusul de rând pare să se fi obișnuit. În „logica” asta, dacă regimul Putin și ai săi cei mai apropiați vor apare drept a fi eșuat în tentativa de „restaurare”, vor fi probabil înlăturați. Dar asta nu ne garantează un succesor mai benign, decât în măsura în care din interior, apare, există, se dezvoltă o înțelegere că grandoarea unei națiuni poate fi și de alt fel.
    Nu cu multă vreme în urmă, citeam din însemnările consulului Reinhard (trimis napoleonian extraordinar la București și Iași) și cele ale cavalerului von Hammer-Purgstall, care deținea rezidența diplomatică la Iași, pentru proaspăt înființatul Imperiu Austriac și recent defunctul Romano-Germanic. Multe detalii sînt de deosebit interes dar nu-și au locul aici. Dar parte din atmosferă, văzută din strictul punct de vedere moldo-valah, nu și-a pierdut total din relevanță (aceasta în linia circularității pe care o aminteați). Ipsilanti încearcă să-l mituiască pe Reinhard cu o neprețuită casetă de aur bătută în diamante roz, „pentru a raporta favorabil la Paris”. E o tentativă eșuată și din cauza filo-rusismului patent al principelui fanariot, acesta trece Prutul cu toată familia și averea (vorbim de 1807). Iașiul e ocupat de trupe rusești, Barbu Lăutaru coexistă cu primul concert pentru violoncel (s-a cântat și Beethoven) dat de germanul Bernhard Romberg, damele din înalta societate își pierd mințile după uniformele ofițerilor ruși, balurile se succed cu o maximă rapiditate în vreme ce doi agenți consulari, Bolkunov și Rodofinikin, taie și spânzură (după maniera cu care ne-am obișnuit din 1945) dispunând de soarta domnului (Moruzi) și călcând în picioare sfatul boieresc (condus de mitropolitul Veniamin Costache). În toată această perioadă, care culminează cu arestarea lui Reinhard și deținerea lui și a familiei peste Prut vreme de mai bine de un an (sfidând orice uzanță diplomatică), care se încheie și cu îndepărtarea lui von Hammer (văzut ca „progresist) ca urmare a presiunilor făcute la Viena, boierii se împart în filo-otomani și filo-ruși, foarte precauți în a-și afișa afiliația politică. Iar cei mai bătrâni, mai curând ostili Franței napoleoniene decât aliniați Rusiei, vorbesc despre „nesupunerea franțozească”- e vorba de Revoluție.

    • Ionut spune:

      Andrei,

      re: mesianismul rusesc in istorie,

      un articol recent care poate va va surprinde:

      http://www.rferl.org/content/russia-putin-solzhenitsyn-1990-essay/26561244.html

      Pe mine m-a lasat gura-casca, si m-a intristat…

      • Andrei A. spune:

        Vă mulțumesc pentru link dar pozițiile lui mi-erau cunoscute. Ezit mereu să folosesc adjectivul „reprezentativ”- nu trăiesc în Rusia și orice contact este prin intermediul unor cărți sau publicații care nu sînt în original. Dar dacă ați citit August 1914- istoria catastrofei militare rusești de la Tannenberg în 1914, scrisă de Soljenițin- punctul lui de vedere ar fi că acolo se află focarul infecției care a culminat cu revoluția bolșevică. E un moment simbolic- corpuri de armată rusești care se bucură de o superioritate numerică considerabilă, sînt anihilate de germani, mai bine instruiți, mai bine comandați, mai bine înarmați și mai mobili, deplasându-se cu trenul în vreme ce mujicul luat la oaste, e nevoit a tropăi. Ca simbol, putea să aleagă și conflictul din Coreea, unde rușinea este augmentată de umilirea suferită în fața „rasei galbene, cunoscut inferioare” (recte niponii, echipați occidental și școliți tot acolo). Dar din punctul de vedere al României la acea vreme, o Rusie țaristă victorioasă, nu ar fi pus mai puține probleme (teritorial cel puțin). Cred că meritele lui anti-comuniste sînt prea mari pentru a nu putea fi supuse unei compartimentări. Dacă noi, în România, am fi avut drept erou al luptei anti-comuniste un legionar, cum „s-ar fi tratat problema” ?

        • Ionut spune:

          Multumesc! De indata ce am trimis mesajul mi-am amintit de August 1914…!

          Eu am ramas doar cu amintirea unui general istovit care dandu-si seama ca problemele “din strabuni” vor fi fost hotaratoare si de data aceasta, incearca patriotic, disperat, sa “faca ceva”, si desi nu reuseste, gaseste o alinare in sacrificiul sau si a poporului cu care se identifica.

          …Dumneavoastra v-o amintiti mult mai bine! Multumesc!

          Ma gandesc si la O zi in viata lui Ivan Denisovich, unde… mi s-a parut mie, sau este exprimata si o anumita xenofobie (inclusiv fata de romanul acela….) si un antisemitism (Cezar)? Asadar, gandidu-ma mai bine, poate nu trebuia sa fiu socat de nationalismul lui Solzhenitsyn.

          Poate ce m-a socat e ca acesta ar fi un admirator a lui Putin…!

          Nu l-as vedea pe unul ca Tutea, de pilda, in zilele noastre, un admirator al unui personaj ca Putin, de pilda… cred ca anumiti luptatori anti-comunisti, chiar legionari, chiar prinsi mereu in mrejele tentatiilor totalitare, absolutiste, IN ZIUA DE AZI, nu cred ca ar fi admiratori ai lui Putin.

          Si chiar daca ma insel, ma doare gandul ca un om care sa cunoasca atat de bine spiritul omenesc sa nu isi dea seama ca Putin nu ridica spiritual sanatos poporul rus, ci dimpotriva, cum nici Hitler nu l-a ridicat pe poporul german, sau Antonescu pe poporul roman, de pilda… pastrand masura de cuviinta.

          • Ca sa merg in continuarea gandurilor Dvs, eu nu-i pot vedea pe N. Steinhardt sau pe Vaclav Havel admirandu-l pe Putin. Cum nu-i pot vedea pe Andrei Saharov ori pe Elena Bonner…

          • Andrei A. spune:

            Între altele, Soljenițin era anti-catolic, spunând că fiind o influență vestică, dăuna spiritului rusesc, profund ortodox. O discuție similară ar putea exista și la noi- oarecum induce noțiunea că un român neortodox își pierde din „naționalitate”. Catolicismul și greco-catolicismul au făcut pentru ridicarea spirituală a Ucrainei ceea ce uniații au înfăptuit în Ardeal. Nu neg că se poate discuta despre „suflet/suflete”, dar mi-e greu să văd un dialog pe această temă într-un cadru diplomatic sau pragmatic, legat de soarta unor țări sau popoare. În fond și Miron Costin a studiat la Bar, la iezuiți, și a demonstrat că se făcea carte :) . Dar divagăm… Nu cunosc exhaustiv toate declarațiile lui Soljenițin, dar înțeleg că el prefera o „comasare” națională a tuturor rușilor împrăștiați în existența defunctei URSS. Prin prisma aceasta, regimul bolșevic/comunist poate fi privit nu doar ca o eclipsă a libertăților umane fundamentale, dar și un „cancer al sufletului rusesc”. Pe scurt, bolșevismul dar și capitalismul, denaționalizează- revenim la poporanism.

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Si eu sunt de parere ca ar trebui sa ne obisnuim cu ideea ca rusii sunt dintr-o alta categorie, cu o alta istorie. Nu-s adeptul impartirii oamenilor in civilizati si salbatici, intra muros si extra muros, insa cred ca Occidentul nu are astazi nici forta, nici vointa, nici autoritatea sa impuna un tip de civilizatie Rusiei. Cred ca democratia la nivel planetar nu e ceva realizabil in viitorul apropiat si ca ar trebui sa renunte (renuntam) la a-si inchipui ca pe ochii rusilor e un voal care trebuie doar dat jos si democratia se va instaura de la sine doar pe baza faptului ca si rusii (din Europa, cel putin) sunt rasial de acelasi fel cu occidentalii, sunt tot crestini si au avut o contributie insemnata la cultura de tip european, adica ar avea inscrisa democratia in gene. Am mentionat rasa tocmai pentru a sublinia ca la mijloc nu-s niste diferente atavice, de rasa, ci de istorie si de spatiu geografic.
      Occidentul ar trebui sa militeze pentru un set minim de valori comune cu Rusia, care sa poata fi impartasit de ambele si, in rest, cu rabdare, timpul le va rezolva. Caderea lui Putin, daca ar avea loc in cateva luni, nu va aduce vreo schimbare in timp scurt in Rusia si e foarte probabil sa avem in locul lui un nou sau un fals Putin (tot dupa model rusesc).
      Aceasta acceptare inseamna si o constructie a doua blocuri politice si economice separate, uneori antagonice, o intarire a securitatii indreptata expres impotriva unui eventual atac al Rusiei. Problema e doar ca Europa are nevoie in momentul de fata si pe termen mediu de Rusia, atat ca furnizor de hidrocarburi, cat si ca piata de desfacere. Din fericire, si Rusia are nevoie partial de Europa, insa intr-o mai mica masura si, oricum, Rusia moderna e o tara in care politicul a dictat economicului, asa incat populatia de acolo e oricand pregatita sa faca fata unor lipsuri fara sa cracneasca prea tare. Si aici e nevoie de o decizie politica la nivel european pentru asumarea unui asemenea drum.

  2. Harald spune:

    Cred că ar trebui păstrate totuși niște proporții. În 1945, Rusia / URSS ocupa Viena și Berlinul, în plină Europă Centrală. În 1968 invada cu tancuri Cehoslovacia, tot în Europa Centrală, iar acum creează turbulențe la Luhansk și Donețk, in the middle of nowhere.

    E adevărat că trebuie adoptată o atitudine fermă împotriva lui Putin, dar ce face el acum e doar o glumă proastă, comparativ cu ce făceau Brejnev și Stalin. Rusia e astăzi o putere de mâna a doua, iar aiurelile despre Novorossia îl pot ajuta să rămână la putere încă 20 de ani, dacă ține neapărat, dar cam atât.

    Rusia e astăzi țara căreia Renault îi fabrică automobilele, iar Siemens trenurile. Dacă Renault și Siemens pleacă de-acolo, Rusia se întoarce la vremea când trebuia să fure de la Fiat design-ul pentru Lada sau apela la RDG să-i fabrice vagoanele de tren. Franța deja a decis că nu-i ma dă navele Mistral, iar Germania nu-i mai construiește poligoanele de antrenament militar. Putin e un țar, dar unul de operetă. Probabil că nici măcar hainele de pe el nu sunt fabricate în Rusia.

    • Nici nu stiti cat de mult as vrea sa aveti dreptate. Nu sunt insa sigur ca Rusia este chiar o putere de mana a doua. Putka e un țar kaghebist. Cineva spunea ca nu e nici macar de nivelul lui Andropov. Poate, dar nu vad un motiv de liniste in faptul ca e un bully infricosat. Ganduri bune!

      • diana_napoca spune:

        Rusia este un stat-terorist care actioneaza pe baza principiilor terorismului:amenintare,invizibilitate,actiune de grad minor,amenintare,descoperire partiala,actiune de grad moderat,amenintare,actiune majora etalata ostentativ.Rezultatul-groaza celor mai slabi de inger…Rusia a fost atrasa intr-o capcana extrem de elaborata iar Putin a pierdut demult partida-momentul infrangerii sale si a Rusiei ca natiune-terorista a fost momentul doborarii de catre pro-rusi a avionului cu racheta bateriei Buk.Economia Rusiei este pe un trend descendent,rubla se prabuseste iar utilizarea rachetelor nucleare reprezinta un gest pe care nici macar un psihopat ca si Putin nu este capabil sa il faca.Culmea este ca in acest joc de sah Putin a avut piesele albe,el a facut prima mutare,nefiind suficient de rafinat sa inteleaga faptul ca Maidanul nu a fost o chestiune care a “emanat” ca Lovitura de stat a lui Ion Ilici Iliescu…Rusia este un urs cuprins intre inelele unui boa constrictor…

    • Lupul Monarhist spune:

      @Harald:

      Rusia e astăzi o putere de mâna a doua, iar aiurelile despre Novorossia îl pot ajuta să rămână la putere încă 20 de ani, dacă ține neapărat, dar cam atât.

      Sunteti prea optimist… este putere “de mana a doua” cu rachete nucleare. Nu uitati la ce a dus subestimarea unor astfel de nebuni de-a lungul timpului.

      • Petre Opris Petre Opriş spune:

        Corect, acesta este principalul motiv pentru care alte state nu trebuie lăsate să producă arme nucleare. Iran şi Coreea de Nord sunt doar două exemple negative, încurajate într-un fel sau altul de autorităţile de la Moscova pentru dezvoltarea de programe nucleare, pentru ca apoi să apară diplomaţii ruşi la masa negocierilor şi să propună salvarea planetei de apocalipsa nucleară. Tare mult le place liderilor politici şi militari ruşi să se joace cu focul!

      • Harald spune:

        @ Lupul Monarhist – rachetele nucleare NU pot fi folosite, iar URSS-ul a pierdut Războiul Rece tocmai din cauza asta, pentru că NU pot fi folosite. Statele Unite sau NATO nu au în niciun fel în program invadarea Rusiei, asta ar fi singura situație în care un lider de la Kremlin ar putea decide să le folosească. Cea mai mare parte parte din ele ar exploda în primii câțiva km.de la lansare, adică deasupra teritoriului rusesc și numai o invazie asupra Rusiei ar face lansarea lor acceptabilă. Invazie care nu are cine să o lanseze, Statele Unite și NATO nu au lideri gen Hitler și nici nu vor avea vreodată (cel puțin nu în timpul vieții noastre).

        Rachetele nucleare sunt arme de descurajare, nu au nicio legătură cu scopurile tipice ale armamentului convențional. Nu poți ataca ceva folosind armament nuclear, asta s-a lămurit încă de prin 1980 în universitățile americane, așa a apărut teoria războiului nuclear câștigabil (spre deosebire de teoria anihilării reciproce aflată în cărți până atunci) și cred că dl.Tismăneanu ar putea spune mult mai multe decât mine despre subiect, poate într-un articol separat. URSS nu a pierdut Răzbiul Rece fiindcă s-a plictisit să mai lupte, ci pentru că efectiv nu avea pentru ce să lupte, nu avea nimic de obținut din el sau din continuarea lui.

        • Lupul Monarhist spune:

          Interesant punct de vedere xis-a-vis de neputinta folosirii armelor nucleare… va reamintesc faptul ca ele au fost folosite in cateva ocazii la finalul WWII cu efectele pe care omenirea le-a invatat ulterior. Asadar, exista precedent. La vremea aceea tehnologia era mai mult sau mai putin cunoscuta in Statele Unite sa spunem ca era in faza incipienta. Astazi este sofisticata si din nefericire la dispozitia guvernelor multor state “rogue”. Dl. Opris puncteaza foarte bine in raport cu Iran si Corea de Nord. E nevoie de cateva capete infierbantate si o succesiune de decizii proaste si gata “bucuria”…

          • Harald spune:

            Bombele nucleare din 1945 erau arme tactice, erau bombe cât se poate de ”normale” ca scop, o lansai asupra unui oraș ca să distrugi acel oraș. Faptul că era nucleară o făcea mult mai puternică, atât.

            ICBM-urile sunt arme strategice, ele sunt destinate să slăbească pe ansamblu capacitatea de luptă a adversarului, nu să obțină vreun rezultat punctual pe teren. Îmi pare rău, dar dacă trebuie să pornim discuția de la explicații din astea, e pierdere de vreme.

          • Harald spune:

            Câte rachete nucleare credeți că au Iran sau Coreea de Nord? 3 bucăți, 5 bucăți?

            Ce poate face Coreea de Nord cu rachete nucleare, să distrugă un oraș gen Seul? Are asta vreun impact asupra civilizației occidentale? Ce poate face Iranul cu rachete nucleare, să distrugă un oraș gen Tel Aviv? Are asta vreun impact asupra civilizației occidentale?

            E bine ca armele nucleare să nu se răspândească pentru că va fi din ce în ce mai greu de tratat cu diverși iresponsabili, dar istoria și realitatea ne învață că ele de fapt aduc echilibrul de forțe. Cazul India – Pakistan mi se pare exemplul perfect.

      • Lucky spune:

        Eu cred ca rationamentul @Harald este corect. Poate ar trebui amendat oarecum cu cateva observatii:
        - Desi Rusia este astazi o putere de mana a doua, nu avem conducatori suficient de determinati care sa riposteze ferm si sa-l puna pe Putin la locul meritat, asa ca, in mod comparativ o reactie mica la o forta mica este totusi proportional asemanatoare cu reactia mare la o forta mare;
        - Fata de perioada imediat dupa WW2, astazi situatia politica in lume este mai complexa in sensul existentei unor amenintari emergente: China, Venezuela, Orientul Mijlociu. Cunoscand rolul toxic al Rusiei in lume, asa cum cineva spunea ca Rusia a servit intotdeauna cauze gresite, orice element toxic cumulat prin suprapunere de efecte peste toxicitatea Rusiei ridica dramatic nivelul acestei forte. Daca nu ma insel s-au si facut ceva aliante intre Rusia si China, Venezuela, Iran, etc…
        Asa ca, da, Rusia in termeni absoluti, este o putere de mana a doua dar, in termeni relativi, isi mentine rangul de amenintare letala la adresa umanitatii.

    • eu****** spune:

      Probabil ca toate acelea si investitiile straine vor disparea – nu se poate trai in spatiul rusesc acum!

      Va ramane numai ceea ce reprezinta marca maretei lor rusia – cred ca acolo isi indreapta Putin tara!

      Este impotriva oricarei ratiuni jocul facut de Putin!

      • Harald spune:

        @ eu****** – din experiența unuia care a crescut câini timp de peste 30 de ani, pot să vă spun că nu trebuie să fii câine ca să înțelegi ce e în mintea unui câine :P

        Putin nu este irațional, nu este lipsit de discernământ în sens psihiatric și nu este imprevizibil, exact cum foarte bine subliniază asta articolul reprodus de dl.Tismăneanu din Washington Post. Problema este că Occidentul trebuie să procedeze cu reținere, utilizând doar atâta presiune câtă este necesară pentru a-l tempera. Exact cum atunci când un câine mârâie și rânjește la tine, nu te apuci să-i dai cu un par în cap să-l omori, ci încerci doar să-l faci să-și tempereze singur agresivitatea.

        Un câine atacă doar atunci când se simte amenințat, iar Putin s-a simțit amenințat de noua orientare pro-europeană a Ucrainei. Secretul, atunci când un câine se pregătește să te atace, e să-l faci să înțeleagă două lucruri: în primul rând că NU reprezinți o amenințare pentru el și abia în al doilea rând că nu îți e teamă de el și că va avea de suportat consecințe, dacă totuși atacă.

        Fiți convins că strategii de la Washington înțeleg foarte bine lucrurile astea și chiar dacă o parte a publicului e dezamăgită pentru că și-ar dori să vadă Rusia pusă umilitor cu botul pe labe, lucrurile trebuie derulate exact în ordinea asta: rușii trebuie mai întâi făcuți să înțeleagă că Occidentul nu reprezintă o amenințare pentru ei.

        • Lucky spune:

          Ceea ce gandim noi, oameni normali, nu suna exact pe tipicul acestui general rus care iata ce spune conform unui articol tocmai publicat pe HN:

          “Un general rus a cerut ca Rusia sa isi actualizeze doctrina militara, revazuta ultima oara in 2010, astfel incat sa identifice in mod clar SUA si aliatii sai din cadrul NATO ca dusmanul numarul unu al Rusiei, scrie Moscow Times citand Interfax. Totodata, noua doctrina militara, sustine generalul, ar trebui sa precizeze conditiile in care Rusia ar putea lansa un atac nuclear preventiv asupra aliantei militare din care fac parte 28 de state.

          Generalul Iuri Iabukov a declarat miercuri, cu o zi inaintea inceperii summitului NATO din Tara Galilor, “in primul rand, dusmanul probabil al Rusiei ar trebui clar identificat in acest document strategic, lucru ce lipseste din doctrina militara din 2010. In opinia mea, dusmanul nostru principal este SUA si blocul Nord-Atlantic”.”

          • Bertolt Lazaroiu spune:

            E plina lumea de generali de felul asta. Si Kennedy avea câțiva din-astia in jur. Si Nicolae al II-lea, si Wilhelm al II-lea. Depinde de calitatea si de tăria de caracter a suveranului. Cred ca orice s-ar spune, despre Putin, nu se poate spune ca e vreo cârpă.

          • Harald spune:

            Până aici nu văd nimic deplasat în ceea ce spune generalul respectiv. Este nevoie de o doctrină militară, este nevoie de o idee clară despre modul cum intenționează Rusia să-și folosească sistemul de apărare.

            Dar mai există (din niște amintiri vagi de-ale mele) niște tratate semnate de URSS și Statele Unite, prin care fiecare dintre părți se angaja să nu folosească prima armamentul nuclear, ci doar ca ripostă. Rusia a moștenit de la URSS acele tratate și nu le-a denunțat, iar din ceea ce s-a putut constata în decursul timpului, rușii au respectat ceea ce semnaseră, până și pe vremea blocadei Berlinului.

            Rușii nu sunt iraționali, chiar dacă logica lor este uneori ciudată și întortocheată. În plus, Rusia e una, dar generalii rușii și camarila din jurul lui Putin nu sunt unul și același lucru.

            • Lucky spune:

              Poate ar fi normala dorinta generalului dar el identifica SUA si NATO ca inamicul Rusiei inainte de a fi denuntat Acordul semnat de Rusia cu NATO in 1997. Chestiunea care mie imi pare importanta este ca niciodata Rusia nu se va intelege cu restul lumii. Necesitatea de a manipula, induce mesaje mult superioare ca intensitate fata de forta lor reala si in general disimularea intentiilor reale fata de cele declarate ii face total diferiti de restul lumii si deci lipsiti de calitatile absolut necesare realizarii unui parteneriat onest.

  3. WStrumer spune:

    Dle Tismaneanu,
    Eruditia lui Richard Pipes, cartile, caracterul acestuia sunt binecunoscute si apreciate (chiar daca exista critici la adresa interpretarii sale vizavi de Revolutia din 1917). Insa fiul acestuia – Daniel Pipes – cu care ati luat pranzul in Philladelphia – is a totally different ballgame. Si asta ignorati in a informati cititorii. Daniel Pipes este acuzat with serios grounds de rasism, islamophobie si pozitii care stau fie sub semnul defaimarii (vezi acuzele lunatice aduse de acesta asupra lui B. Obama care ar fi muslim) fie sub semnul unor pozitiil extreme. Acestea sunt bine documentate in cariera sa si a fost intens criticat pt asta. Vorbiti aici de acest Daniel Pipes? Si daca da ce facem cu cele de mai sus? Este fascinant uneori cum puncte comune ideologice intre persoane par sa stearga miraculos pozitii cu totul neacceptabile. Cu stima, WS

    • La vremea aceea, Daniel Pipes are directorul think tank-ului unde lucram, Foreign Policy Reseach Institute si editorul revistei “Orbis”. Eram reseach associate la FPRI, contributing editor la “Orbis” si predam la University of Pennsylvania. Adam Ulam a fost invitat de FPRI sa tina o prelegere publica. Nu discut in articol opiniile lui Daniel Pipes, nici cel de-atunci, nici cele de-acum. Daniel Pipes nu a fost si nu este specialist in Rusia. Textul este despre profesorul Ulam, despre actualitatea urgenta a sovietologiei. Este vorba aici despre un omagiu adus unui intelectual public, un mare profesor, istoric si politolog, dar si unei discipline academice cu certe implicatii in ceea ce numim policy planning. Prin urmare acuzatia din mesajul Dvs este nefondata si malitioasa. Nu era scopul articolului meu sa vorbesc despre fiecare nume mentionat acolo. As fi scris un tratat :)

  4. Ela spune:

    Cine reprezinta astazi un pericol confirmat pentru democratiile noastre occidentale, Rusia sau Califatul Islamist? Rusia poate sprijini eficace Occidentul contra Islamistilor? Cine a impiedicat interventia militara occidentala in Syria, aceea care sustinea cauza islamistilor contra lui Bachar? Marginalizarea si diabolizarea Rusiei sunt utile pacii mondiale?
    Prezenta NATO in Lituania sau Ukraina este de dorit pentru garantarea pacii in Europa, sau pentru a intretine o “anemozitate” durabila cu Rusia, indiferent daca seful ei se numeste Putin sau altfel? Este in interesul UE sa vada in Rusia un dusman? Exista probabilitatea ca SUA sa nu aiba niciun interes ca UE sa intretina relatii bune cu Rusia? Este rezonabil si intelept sa consideram ca Ukrainienii sunt BUNI si Rusii RAI ? Concret, in ultimii 25 de ani, cu cine a avut Romania mai multe probleme : cu Rusia sau Ukraina? De ce romanii din Ukraina sunt majoritar contra guvernului de la Kiev si refuza sa lupte contra separatistilor pro-rusi?…etc.etc. Cu cat ne punem mai multe intrebari, cu atat cred ca devenim mai liberi…

    • Cred ca George Will, in “Washington Post” de azi, raspunde interogatiilor formulate de Dvs. Ori macar la prima…

      An Eye On The Baltic States?

      Sep 4, 2014

      George F. Will

      WASHINGTON — The Islamic State is a nasty problem that can be remedied if its neighbors, assisted by the United States, decide to do so. Vladimir Putin’s fascist revival is a crisis that tests the West’s capacity to decide.

      Putin’s serial amputations of portions of Ukraine, which began with his fait accompli in Crimea, will proceed, and succeed, until his appetite is satiated. Then the real danger will begin.

      Suppose Ukraine is merely his overture for the destruction of NATO, the nemesis of his Soviet memory. Then what might be his version of the Gleiwitz radio station episode 75 years ago?

      On the evening of Aug. 31, 1939, Nazi SS personnel pretending to be Polish partisans seized the station, which was about four miles inside Germany (Gliwice is now in Poland), proclaiming that Poland was invading Germany to achieve “our just [territorial] claims,” and shot a German prisoner dressed in a stolen Polish uniform, giving Hitler his pretext for declaring war the next day.

      Putin has discarded the minor inhibitions of what NATO calls his “hybrid war” — giving slightly surreptitious aid to Russian separatists; brazenly infiltrating Russian soldiers in unmarked uniforms. Russia has invaded Ukraine, although the Obama administration likes the semantic anesthesia of calling it an “incursion.” Putin does not pretend that it will be, like President Nixon’s 1970 “incursion” into Cambodia, temporary.

      So, suppose Putin, reprising his Ukrainian success, orchestrates unrest among the Russian-speaking minorities in Latvia, Lithuania or Estonia. Then, recycling Hitler’s words that his country “could not remain inactive,” Putin invades one of these NATO members. Either NATO invokes Article 5 — an attack on any member is an attack on all — or NATO disappears and the Soviet Union, NATO’s original raison d’etre, is avenged.

      Although no one more thoroughly detested Hitler’s regime that Gen. Erwin Rommel served, Winston Churchill acknowledged in January 1942 in the House of Commons the talent of Britain’s enemy: “We have a very daring and skillful opponent against us, and, may I say across the havoc of war, a great general.” Putin is, the West should similarly acknowledge, more talented and dangerous than either Nikita Khrushchev or Leonid Brezhnev. Their truculence was not fueled by fury. Putin’s essence is anger. It is a smoldering amalgam of resentment (of Russia’s diminishment because of the Soviet Union’s collapse), revanchist ambitions (regarding formerly Soviet territories and spheres of influence), cultural loathing (for the pluralism of open societies) and ethnic chauvinism that presages “ethnic cleansing” of non-Russians from portions of Putin’s expanding Russia.

      This is more than merely the fascist mind; its ethnic-cum-racial component makes it Hitlerian. Hence Putin is “unpredictable” only to those unfamiliar with the 1930s. Regarding the roles of resentment and vengeance, remember where Hitler insisted that France formally capitulate in 1940 — in the railroad carriage near the town of Compiegne, where Germany signed the 1918 armistice.

      Since its emancipation by the Soviet Union’s demise, Ukraine has been ravaged by corruption that frays national sentiment, which even before this was a tenuous phenomenon. In “The Long Shadow: The Legacies of the Great War in the Twentieth Century,” David Reynolds of Cambridge University cites a British diplomat’s 1918 analysis:

      “Were one to ask the average peasant in the Ukraine his nationality, he would answer that he is Greek Orthodox; if pressed to say whether he is a Great Russian, a Pole, or an Ukrainian he would probably reply that he is a peasant; and if one insisted on knowing what language he spoke, he would say that he talked ‘the local tongue.’”

      Ukraine may be an ethnic casserole susceptible to diminishment by Putin’s ladle. But the Baltic States, by virtue of their NATO membership, are, regardless of their histories or sociologies, decisively different. And given Putin’s animus, nourished by his negligibly resisted success in Ukraine, he is more dangerous than the Islamic State.

      This group is perhaps 20,000 fighters possessing some artillery and armor but no air force. It is an island of tenuously occupied territory in a sea of hostile regimes — those of Saudi Arabia, Jordan, Syria, Iran, Iraq and Iraq’s Kurdish region, which has its own regime. These command approximately 2 million troops who, with ample air power, can pulverize the Islamic State whenever the regimes summon the will to do so.

      U.S. participation in this should be conditional on the regional powers putting their militaries where their mouths (sometimes) are in the fight against radical Islamists. U.S. participation in defense of the Baltic States is unconditional.

      Read more at http://www.arcamax.com/politics/georgewill/s-1563524-755619#5xteWvXT1egmvaqZ.99

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Bun, daca lasam la o parte comparatiile cu Hitler, care nu stiu cat ne ajuta, ar fi niste probleme destul de simple cu modul dv. de a pune problema. Inteleg ca doriti sa puneti mai multe intrebari si ca asta ne va face mai liberi, insa trebuie puse intrebari in ambele directii, nu doar intr-una. Cum intrebarile sunt foarte multe si nu cred ca asteapta un raspuns punctual, ci mai degraba o analiza mai generala, o sa restrang putin aria de discutie si o sa incerc sa reduc la esenta discutia.
      Problema cu Rusia (si cu Putin) pusa in oglinda cu SUA se reduce la urmatoarele doua puncte:
      1. Nu cred ca puteti sa imi dati vreun exemplu de tara cu regim democratic pe care Rusia sa o sustina in politica sa externa. Sunt unele convergente de interese intre Rusia si Brazilia sau India, dar nu putem vorbi chiar de vreun interes strategic al Rusiei in aceste state. SUA, in schimb, sustine atat tari democratice (in cea mai mare parte), cat si tari autoritare, teocratice sau dictaturi, dar intr-o mai mica proportie. Cu alte cuvinte, daca la tine in tara regimul e mai democratic ai mai multe sanse sa fii sprijinit de SUA decat de Rusia. Sigur, nu e o certitudine, dar e totusi avantaj SUA.
      2. Sistemul politic intern din Rusia de acum si din trecut nu este unul de traditie democratica, spre deosebire de cel din SUA. Cred ca exista o legatura intre punctul 1 si acesta. Asta delegitimeaza Rusia si in cazurile in care cu temei indica incalcari ale drepturilor omului in alte state. SUA e delegitimata in unele astfel de cazuri doar prin exemplele de dublu standard, dar are si aici un cert avantaj moral fata de Rusia.

  5. sandro spune:

    Sublim articol, pertinente comentarii. Ramane de adaugat doar ca totul e pura teorie, dat fiind ca niciunul din “oratori” n-a trait in Federatie, cu alte cuvinte ne informam de la stirile civilizatoare occidentale, de prin carti, mr.Google, eventual FB …Umila-mi parere e ca nu aveti nici cea mai mica idee despre cum il “simt” rusii pe Putin, asta daca mai conteaza aici, evident. Pieptanaturi frumusele, fundite roz-albastrui sa visati, instelate, si nu uitati sa aruncati un gand, acolo, milioanelor de suflete care traiesc in cosmarul adus de pax americana, de decenii, prin lume.

    • Dar Dvs traiti in Federatie? Si va place? Dar de opozitia din Rusia ati auzit?

      • Ion spune:

        Legat de raspunsul Dv. dat lui sandro…
        Dar Dv., domnule Tismaneanu, ati auzit de minciunile USA atunci cand au invadat Irakul (de ex.)? Si daca da, ati criticat la fel de hotarat pozitia USA? L-ati comparat pe Bush cu Hitler sau cu Stalin? Nu? Iar daca nu ati facut-o, de ce nu ati facut-o? Ca doar a atacat si a ocupat un stat independent, neutru, etc. Dar Dv. domnule Tismaneanu traiti in Bronx? Si va place? Sa vedeti acolo bunastare si democratie! Purtati un chip, asa cum a propus un senator american sa le fie implantate unor categorii de cetateni liberi, de-altfel (ma refer la cei de origine latino-americana)? Si va place? Aveti amprentele luate daca vreti sa faceti o calatorie in USA? Si va place? Aveti telefonul ascultat de NSA? (il aveti cu siguranta, nu va faceti iluzii ca nu ar fi asa). Si va place? Exemple despre America ar fi destule! Nu doar despre Rusia. Atata doar ca vad aici o tratare atat de unilaterala a problemei/problemelor, incat nu m-am putut abtine sa nu postez.
        Ati auzit (nu cred ca nu ati auzit, intrebarea este, desigur, retorica) de intelegerile din 1990 legate de ne/expansiunea NATO spre estul Europei? Btw., NATO a devenit dintr-o coalitie defensiva (ceva necesar si sanatos pe vremea cand a luat fiinta) un insrument agresiv (si periculos). Sau sunteti de parere ca doar “adevarul american” este cel valabil? Asta nu inseamna nimic altceva decat ceva de genul “noi suntem inteligenti, voi sunteti redusi, habar nu aveti despre ce anume vorbiti/scrieti”.
        Criza Cubei va spune ceva? Daca Kennedy nu ar fi reactionat atat de dur, ce s-ar fi intamplat? In aceeasi situatie este acum si Putin. Incercati sa va inchipuiti cum ar reactiona USA daca, de ex., Mexicul s-ar hotara sa intre intr-o alianta cu China sau Rusia. Etc., etc., etc.!
        Pe scurt, eu nu il admir pe Putin. Cu toate acestea ma dezgusta propaganda, din orice parte ar veni! Am trait o vreme sufocat de propaganda comunista, deci stiu despre ce anume vorbesc. Pe vremea aceea ascultam Europa Libera, in ideea ca cei de acolo spun adevarul. Culmea este ca va si credeam! Si asa cum azi nu mai sunt dispus sa suport propaganda comunista, asa nu sunt dispus sa suport nici propaganda americana. Am insa “vaga senzatie” ca acum sunt sufocat de propaganda americana! Si cu tot respectul cuvenit, “modelul american” este la fel de departe de democratie ca si “modelul rus”. Sunt doar ciocniri de interese. Nimic mai mult, nimic mai putin! A mi se prezenta asta drept o, vai, lupta a Binelui impotriva Raului mi se pare o palma data bunului simt. Si ratiunii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)