La aproape un secol de la nașterea URSS, experții continuă să dezbată natura, dinamicile și falimentul final al experimentului leninist. În această carte atent documentată, îndrăzneață conceptual și convingătoare, Peter Shearman revizitează principalele interpretări ale sovietismului și încearcă să deslușească motivele pentru care nici relațiile internaționale și nici studiile regionale (ceea ce numim îndeobște sovietologie) nu au reușit să prezică prăbușirea finală a întemeierilor comuniste. Autorul găsește cauza acestui eșec epistemic în subestimarea ideologiei ca factor de bază care explică atât opțiunile interne, cât și proiecția globală a elitei bolșevice, de la Lenin la Gorbaciov. El propune o abordare panoramică și reușește să dezlege multele complexități și remificații ale Uniunii Sovietice, privită ca o configurație politică, economică și socială.
Revoluția leninistă nu poate fi înțeleasă, insistă cu multă acuratețe Shearman, în absența barbariei dezlănțuite de Primul Război Mondial. Principalele fenomene care i-au urmat, incluzând fascismul lui Mussolini, național-socialismul lui Hitler, Marea Teroare a lui Stalin și genocidurile, Al Doilea Război Mondial, emergența Blocului sovietic și Războiul Rece, au fost direct sau indirect legate de fractura seismică simbolizată de Revoluția din Octombrie. Teoreticienii relațiilor internaționale nu au fost interesați de motivațiile ideologice ale aventurii bolșevice și au încercat să vadă URSS ca pe un actor politic „normal ”, predictibil: „Eroarea lor a fost să exagereze rolul puterii militare și să subaprecieze rolul ideilor și ideologiilor. Au eșuat în a vedea natura friabilă a securității naționale/statului ideologic.”(p. 23) Efortul lui Shearman este prin urmare acela de a „reevalua experiența sovietică cu o atenție particulară asupra semnificației ideologiei marxist-leniniste și rolului statului sovietic”. Leninismul nu a fost pur și simplu un obiect figurativ, ci o sursă de auto-încredere pentru elite, un principiu legitimizator care i-a asigurat constant de inevitabilitatea, ireversibilitatea și infailibilitatea comunismului. Așa cum am arătat eu însumi în anii ’80, alături de autori precum Daniel Chirot, Ken Jowitt, John Keane, Giuseppe Di Palma, Jacques Rupnik, odată ce acest sistem de credințe a început să se zdruncine, odată ce revizionismul neo-marxist a făcut să se fărâmițeze vechiul monolit, sistemul a fost sortit eșecului.
Mulți specialiști sovietici, în special cei care au dezagreat modelul totalitar introdus în anii 1950, au privit ideologia ca pe un artificiu retoric strict formal și mai puțin ca pe o componentă substanțială și indispensabilă a ceea ce regretatul istoric Martin Malia a definit a fi ideocrațiile partocratice. Cu toate acestea, trebuie să menționăm rolul unor distinși gânditori precum Zbigniew Brzezinski și Raymond Aron, spre a numi doar câțiva, pentru care sovietismul nu poate fi înțeles fără apelul la loialitățile ideologice ale elitelor și maselor deopotrivă. În același fel, disidenții intelectuali ai Blocului sovietic, precum Milovan Djilas, George Konrád, Leszek Kołakowski, Adam Michnik și Václav Havel, au accentuat ideea că eroziunea ideologică va duce în cele din urmă la implozia regimului. În această privință, la fel ca în multe altele, au avut dreptate.
Dincolo de originalitatea ei conceptuală, cartea este totodată și un compendiu de istorie politică comunistă. Repetă structura contribuțiilor pe marginea ascensiunii și decăderii comunismului din partea unor autori precum Archie Brown și Robert Service. Shearman pune în evidență cu maximă competență dimensiunea internațională a statului revoluționar bolșevic, conexiunile profunde între centrul moscovit și partidele comuniste locale, din China și Africa de Sud, până în Italia și Argentina. Și totuși, acest internaționalism, pe cât de extrem de influent a fost, nu a putut conține celălalt element pe care Shearman îl privește ca decisiv în auto-distrugerea sovietismului: persistența și resurecția naționalismului. În fapt, în pofida pretenției ideologice oficiale, o identitate politică sovietică nu a reușit niciodată să înlocuiască atașamentele naționale tradiționale. Ucrainenii au rămas ucraineni, rușii au rămas ruși, letonii au rămas letoni. Din nou, Shearman critică studiile sovietice pentru a fi trecut cumva cu vederea un asemenea factor exploziv. Acest lucru este problematic, în opinia mea. De la Roman Szporluk la Ronald Suny, experții au receptat într-adevăr Uniunea Sovietică ca pe un construct artificial menit să se dezintegreze în cele din urmă. Dar, încă o dată, același lucru poate fi spus despre autori clasici precum Robert Conquest, Richard Pipes, Robert C. Tucker și Adam Ulam. Niciunul dintre aceștia nu a avut vreun dubiu că, odată ce statul polițienesc începe să se estompeze, vechile pasiuni naționaliste vor avea parte de o revenire spectaculoasă în arenă.
Un capitol în mod special revelator al acestui studiu dens se ocupă de paradigma totalitară. Sunt de acord cu Shearman că în a sa încarnare arendtiană originară, datorată în mare măsură intelectualilor de stânga germani și emigrației menșevice, sistemul a părut înghețat pe veșnicie, imutabil și inexpugnabil. Totuși, în anii din urmă, până și Zbigniew Brzezinski a încercat să adapteze modelul la noile realități, incluzând neprevăzutele crize din interiorul Blocului sovietic. Cu alte cuvinte, mulți studenți ai totalitarismului, printre ei Raymond Aron și Leonard Schapiro, au admis că post-totalitarismul era posibil și chiar probabil. Este tocmai ceea ce Robert C. Tucker a diagnosticat a fi deradicalizarea regimurilor marxiste.
Sovietismul a fost o aventură cu o fascinație cosmică, una care a făcut ravagii în viețile a milioane de oameni. În volumul său marcat de inteligență morală, Shearman reușește în mod admirabil să explice cum etosul eroic leninist originar s-a transformat într-o justificare abisal de mincinoasă a groaznicelor crime în masă. URSS a fost, într-adevăr, un imperiu ideologic, un regim inspirat de o concepție despre lume (Weltanschauung). Cei aflați în vârful piramidei s-au văzut pe ei înșiși ca pe instrumente ale unei Rațiuni dialectice misterioase. De fapt, așa cum a spus odată unul din primii apostați anti-staliniști, istoricul francez Boris Souvarine, cele patru litere ale acronimului țării țineau loc de patru minciuni: nu era o uniune voluntară, cei cincisprezece membri nu erau republici propriu-zise, consiliile (sovietele) nu erau cu adevărat democratice, iar politicile sale nu erau socialiste.
Peter Shearman, Rethinking Soviet Communism, New York, Palgrave, 2015. O primă versiune a textului de mai sus a apărut in revista britanică „International Affairs”. Multumiri lui Marius Stan pentru traducere. Articol transmis la postul de radio Europa Liberă.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Analiza destramarii URSS ma duce cu gandul la soarta viitoare a UE. Nu exista nicio legatura intre cele doua, dar o uniune de state cu un nivel foarte diferit de dezvoltare economica cu un parcurs istoric diferit, cu o cultura diferita, cu obiceiuri diferite care trebuie sa aplice aceleasi reglementari care de cele mai multe ori nu au legatura cu traditiile nationale nu cred ca va avea un viitor foarte lin, ca sa nu spun nu prea lung. Un ultim exemplu care imi vine in minte este acea reglementare prin care sarbatoarea romaneasca de Dragobete trebuie sanctionata intrucat ar insemna o discriminare ce ar putea sa-i afecteze pe homosexuali. Trebuie sa o acceptam sau este o aberatie? Cu astfel de reglementari se doreste unificarea europeana ? Organizatiile conduse de minoritari, care este normal sa aiba drepturi, dar sa nu le impuna pe ale lor majoritarilor, nu cred ca organizatiile respective au un viitor sigur.
„…falimentul final al experimentului leninist”
Eu i-as spune experimentul marxist-leninist.
Si nu a esuat. E adevarat ca tara aleasa ca baza pt. declansarea Revolutiei Mondiale -URSS- s-a dovedit a nu avea toate ingredientele necesare.
Prin urmare experminetul marxist-leninist s-a reinventat. Dupa ce URSS-ul a dat fail pe linie dpdv militar, economic, cultural, social, propagandistic, etc…a mai ramas o ultima arma: „infiltrarea ideologica”, inceputa in anii 60 in Occident, despre care vorbeste defectorul KGB, Yuri Bezmenov.
http://www.judeochristianamerica.org/BezmenovPrediction.htm
Ce spune Peter Shearman? „Eroarea lor a fost să exagereze rolul puterii militare și să subaprecieze rolul ideilor și ideologiilor. Au eșuat în a vedea natura friabilă a securității naționale/statului ideologic.”
Exact!!!
Tintele acestei infiltrari ideologice au fost Universitatile si mass-media din Occident, cu proiecte imposibil de contracarat intr-o democratie: pacifism, drepturile omului, egalitate…Totul la vedere, legal si moral.
Atata doar ca aceste teme sunt promovate selectiv, numai in anumite contexte. Iar oamenii bine-intentionati, selectati ca masa de manevra, nu realizeaza acest lucru.
85% din sursele KGB au fost bagate in aceasta infiltrare ideologica.
Ex.: „Make love not war”
E ceva rau? Tineri rebeli, muzica super-faina, spargerea tiparelor, haine colorate…Opriti razboiul din Vietnam. Ireprosabil.
Ce nu au spus initiatorii acesti miscari, a fost ca cei cu care se bateau americanii in Vietnam, supervizau o retea de lagare de concentrare si exterminare cel putin la fel de sinistre precum cele naziste. In acea perioada, pe teritoriul URSS, Gulag-ul functiona la turatie maxima, inghitind milioane de victime. NICIO LACRIMA PT. ACESTE VICTIME. NICIUN PROTEST!!!
Vietnamul a fost primul mare succes al proiectului „infiltrare ideologica”. Vietnamul a fost abandonat. Macar de s-ar fi decupat un Vietnam de Sud pe modelul Coreei de Sud. Dar comunistii nu-si mai putea permite inca o experienta de acest gen.
Azi, experimentul este efectiv scapat de sub control, lucru dovedit de faptul ca propaganda generata de acest proiect infernal se intoarce inclusiv impotriva Rusiei. Azi Rusia o carmeste spre Imperiul Tarist (la fel de nociv ca URSS pt. vecinii ei), dar are serios de furca cu fix propaganda occidentala progresista.
Idiotii utili ai sistemului – creati si pusi in miscare in Occident acum 50 de ani – functioneaza pe pilot automat.
V. de exemplu vechea lupta de clasa intre „burgheji” si „proletariat”.
Reimpachetata in hainele umanismului si ale egalitatii in drepturi, drepturi, drepturi, drepturi… (DESPRE OBLIGATII, ETICA MUNCII SI DOMNIA LEGII NU SE MAI VORBESTE!!!) am obtinut popoarele europene albe – „burghejii” – si imigrantii de culoare, in special islamicii, o „clasa proletara” perfecta prin fanatismul lor religios si refuzul cvasi-total de absorbtie al valorilor occidentale, recte al „neo-burghejilor”.
Nu intelegeti despre ce vorbesc? In Suedia si Germania LEGEA PENALA A FOST SUSPENDATA PT. ISLAMICI.
Amintiti-va ca acum aprox o luna, Politia Suedeza a recunoscut intr-un comunicat oficial ca a musamalizat infractiunile islamicilor iar acum 1-2 sapt., in Bild, a aparut o circulara a Min. de Interne Federal, catre Politia Germana, prin care li se cerea politistilor sa nu inregistreze infractiunile minore ale islamicilor. Iar asta e doar vf. iceberg-ului.
Sa discutam despre cum germanii si suedezii albi sunt evacuati din locuintele proprietate de stat pt. a fi bagati in ele islamisti? Despre cum primarul din Tubingen ameninta intr-un reportaj ca va rechizitiona cu forta toata casele libere (700) pt. a baga in ele islamisti? Lista e imensa, si exista site-uri „extremiste” care documenteaza toate abuzurile statului impotriva cetatenilor proprii si in favoarea islamistilor. PROGRESISM SI POLITICAL CORRECNTESS.
Si ne miram ca „extremistii” castiga procente intr-un ritm ametitor? Cine sunt de fapt extremistii? Nu cumva atuala clasa politica ce lucreaza in mod direct si declarat impotriva propriilor cetateni? Pe cine mai reprezinta clasa politica europeana? In niciun caz popoarele europene! Iar asa-zisii politicieni din Bruxelles si Berlin se mira ipocrit ca proiectul UE este atat de contestat de catre proprii cetateni?
PS: Domnul Tismaneanu a recomandat insistent o carte: „Originile totalitarismului” de Hannah Arendt. Cartea este intr-adevar stralucitoare.
Exista acolo un capitol, capitolul 9 numit „Declinul statului national si disparitia drepturilor omului”. Se vorbeste despre atmosfera europeana din perioada interbelica. Despre refugiati, apatrizi si exodul acestora in Europa Occidentala care a produs niste mutatii in politica si societate. Cartea a fost scrisa in anii’ 50. Cu toate acestea, citind acest capitol (de 2 ori!) am fost socat sa constat ca parca as citi din presa cotidiana.
Mda…perioda anilor 1930 se repeta la o scara mult mai mare. Sa nu uitam ca evreii si slavii refugiati pe care Hitler dorea sa-i extermine, nu ucideau, nu violau, nu talhareau, nu jucau al-taharush cu femeile localnice precum fac islamistii.
Ce va urma?…Il provoc pe domnul Tismaneanu sa raspunda!
Cred ca sunt perioade in istoria omenerii care pur si simplu trebuiesc parcurse, chiar daca sunt dezastroase, si parcurgerea lor este un exerciitiu si, in acelasi timp, o lectie pentru ca nu sunt suficiente forte care sa opreasca lansarea unui sistem incorent, nedrept, s.a.m.d.
Lectiile de istorie ar trebui sa le invatam noi, muritorii de rand de pe aceasta planeta, si ne-ar ajuta enorm sa citim cat se poate de des si de constant despre dezastrele din istoria omenirii.
Cartile de istorie si istoricii nu pot decat sa ne deschida ochii si mintile – restul depinde de noi si de cei aflati langa noi, masa de oameni, si evident de liderii nostri.
Cred ca parcurgem o perioada din istorie unde avem niste oameni mici sau lideri incapabili sa ne conduca eficient. Este drept ca am avut si lideri importanti care au marcat in sens pozitiv istoria recenta.
Clasa proletară de islamici e necesară tocmai datorită fanatismului lor religios şi refuzului cvasi-total de absorbţie a valorilor occidentale.
Adică sistemul social occidental a fost creat pentru a permite jocul politic prin echilibrul între clasele sociale urbane, liberale şi progresiste, şi cele conservatoare şi religioase.
În Franţa sau Italia, cele din urmă au fost puternice pe scena politică până prin anii 1970. Ceea ce la noi era „tirania lui Ceaşcă” (interzicerea contracepţiei, avortului, persecutarea celor divorţaţi), pentru un catolic fanatic din Occident nu era tiranie, era normalitate. Ca şi pentru vreun ortodox fanatic de prin judeţele mai rurale de la noi.
Tipii foarte conservatori -redneci- au în Europa un mic-mic dezavantaj: îmbătrânesc şi mor. Generaţia care a ajuns la maturitate în timpul războiului a murit prin anii 2000, cea care era adultă în anii 1980 a îmbătrânit şi a ieşit la pensie.
Aşa încât după 1990 partizanii unui sistem militarist-birocratic-propagandistic ca în Războiul Rece s-au împuţinat şi li s-au tocit colţii până nu mai prezintă niciun fel de importanţă.
Asta înseamnă că sistemul social e în dezechilibru: nu mai există jocul politic între cele două categorii sociale. Astfel încât clasa politică din Europa de Vest importă redneci, în cazul de faţă musulmani, care să umple golul rămas. Iar acele categorii din public care nu se mai simţeau reprezentate de nimeni (exemplu: un tip religios, familist, strict cu copiii lui, duşman al homosexualităţii, şi care vede cum Parlamentul, justiţia, presa, şcoala etc îi susţin tocmai pe inamicii lui) migrează spre musulmani, fiindcă n-au altă ieşire.
Acolo unde clasele sociale ortodoxe, catolice sau protestante conservatoare mai sunt destul de numeroase ca să conteze (Rusia, SUA, Grecia, Polonia, România, Ungaria) nu există necesitatea de a importa unii care să le înlocuiască.
Soluţia la imigraţia musulmanilor nu e să ridici garduri. Soluţia e să încurajezi prin toate mijloacele posibile existenţa unor clase sociale conservatoare şi religioase. Pentru ca, aşa cum spunea un prieten de-al meu, să împiedici înlocuirea unui nebun ca Ceauşescu cu alt nebun ca Donald Trump.
excelent! as sublinia o alta afirmatie a d-lui Tismaneanu: URSS n-a fost un stat socialist! de fapt, socialism n-a existat niciodata, ci doar un marxism interpretat de fiecare dupa cum ii bate vantul intereselor sau al nebuniei.
Comunismul marxist-leninist-stalinist a fost un experiment odios şi inuman în care ideologia a fost cheia de boltă a nenorocirilor de tot felul de la „linia partidului” la invocarea ei în condamnările nenorociţilor (ca negare sau adeziune greşită). Bine ca măcar postatorii o menţionează pe Hannah Arendt dacă alţii nu.