In opinia mea solutiile mult mediatizatului summit UE din 9 decembrie au avut calitatea de a linisti spiritele pe termen scurt. Pe termen mediu insa, viziunea liderilor europeni va trebui sa se modifice structural. Altfel, solutiile temporare (si ele concretizate parca mult prea greoi) nu vor mai fi cu siguranta de ajuns pentru a tine la un loc tari atat de diferite sub multiple aspecte, indiferent de cat de mult isi doresc ele sa aiba un destin comun.
De ce spun asta. Pe termen scurt, problema lichiditatii pare sa fie rezolvata. In fond, asta era urgenta, nu? Intr-o forma sau alta, tarile indatorate excesiv vor reusi sa se imprumute in continuare pentru a merge mai departe. Si la dobanzi rezonabile. Aceasta este practic principala decizie reala a summitului, palpabila, care va face ca viata sa poata merge mai departe in zona euro. Faptul ca decidentii isi propun sa imbunatateasca sanatatea finantelor publice prin impunerea unei reguli cu caracter de lege, este un lucru notabil, dar nu de natura sa linisteasca pietele definitiv si irevocabil. Europa si-a mai asumat reguli pe care nu le-a respectat. Altfel, din punct de vedere tehnic, asa cum am mai scris si cu alte ocazii, o regula pe deficitul structural este solutie optimala.
Cand apele se vor mai linisti insa, liderii europeni vor trebui sa lase orgoliile la o parte si sa inteleaga ca atat timp cat zona euro va fi privita ca o suma de state (cu interese uneori individuale) si nu ca un singur stat (cu scop unic), sansele reale ca ea sa reziste in timp sunt foarte mici. Atunci cand pietele vor imprumuta zona euro ca intreg, fara a diferentia dobanda acordata Germaniei de dobanda acordata Greciei, de exemplu, atunci putem spune ca zona euro are viitor pe termen lung. Cu alte cuvinte, prima de risc (inevitabila, de altfel, pe o piata libera) ar trebui transferata de la piete (care taxeaza orice, actioneaza speculativ si se alarmeaza repede) catre decidentii din zona euro. Problema unei tari precum Grecia va fi o problema rezolvabila si, daca e cazul, sanctionabila, la nivel intern. In acest fel este eliminata structural posibilitatea concreta ca un stat din interiorul zonei euro sa dea faliment sub sanctiunea pietelor si, pe cale de consecinta, intreaga zona.
Momentan pare o utopie, comentabila chiar din punct de vedere al eficientei economice. Sa gandim insa logic. Diferentele dintre tarile ce formeaza Uniunea Europeana sunt extrem de mari. Si probabil ca asa vor ramane pentru mult timp. Iar cand se pune problema de zona euro, cu atat mai mult. E foarte greu sa compatibilizezi grupe de tari total diferite. Pe de o parte UE are tari cu economii foarte puternice – pentru care problema „stabilitatii monetare” a reprezentat practic motorul care a condus ulterior la aparitia insasi a zonei euro, tari ce au experienta Sistemului Monetar European si deci a regimului de curs de schimb fix. Pe de alta parte sunt fie tari de coeziune (care, iata, au fost atacate primele), fie tari foste comuniste care isi doresc sa intre in zona euro, dar au experiente extrem de subrede atunci cand vine vorba de ceea ce numim stabilitate monetara, de exemplu. Este evident ca sub o forma sau alta, trebuie gasite solutii structurale ca tari atat de diferite sub aspectul nivelului de dezvoltare economica sa ramana impreuna. Cel putin in virtutea scopului comun pe care si l-au asumat.
Asa incat, in opinia mea e nevoie de acceptarea cat mai rapida a doua aspecte: o uniune fiscala functionabila cat mai rapid si, in final, o uniune politica. Uniunea fiscala va putea rezolva problema datoriilor suverane, in primul rand. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme. Acest lucru s-ar putea realiza in mod automat, prin transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european catre tarile care se confruntă cu şocuri adverse și care nu-și pot gestiona eficient propria economie în lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat va funcţiona astfel ca un amortizor al potențialelor şocuri asimetrice. Problema „pasagerului clandestin” ce ar putea decurge din aceasta solutie (unele state pot avea mereu nevoie de fonduri, in vreme ce altele le vor finanta mereu) poate fi rezolvata foarte simplu: se impun sanctiuni puternice statelor susceptibile de un astfel de comportament, monitorizare puternica a derularii proceselor fiscal-bugetare nationale, etc. Marele avantaj al acestei solutii este insa acela de a fi rezolvat problema deficitelor bugetare nationale si a datoriilor suverane aferente. Cu toate riscurile ce deriva de aici catre intreaga zona.
Pentru asta este insa nevoie de o imensa vointa politica a liderilor europeni. Acesta este marele dezavantaj. Nu multi sunt cei care doresc sa sacrifice o parte substantiala din suveranitatea nationala. Desi scopul final are o miza uriasa, ce depaseste cicluri electorale sau mandate politice. Mandate ce devin insignifiante cand le raportezi la o miza istorica deja – a fi sau a nu fi zona euro. In fapt, la intrebarea asta vor trebui sa raspunda liderii politici europeni ai momentului. In fata istoriei.
In pofida abundentei de studii tehnice ce abordeaza problema integrarii monetare, oferind solutii mai mult sau mai putin inspirate, este din ce in ce mai clar ca voinţa politică este cea care va asigura conformarea la angajamente comune. Summitul din 9 decembrie pare sa fie un bun inceput. O conditie necesara, insa nu suficienta. De modul in care va fi continuata si concretizata aceasta cooperare in urmatorii ani depinde viitorul zonei euro. De altfel, voinţa politică este văzută de multi economişti ai vremii ca fiind cea mai importantă condiţie pentru supravietuirea zonei euro. Cand nu va mai exista consensul politic pentru obiective comune de politică economică, zona euro va avea de suferit ireversibil. Si, pana la urma, scopul final al Uniunii Europene este o uniunea politica, nu?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
1. „scopul final al Uniunii Europene este o uniunea politica, nu? ”
Nu. Uniunea Europeană este deja o o uniune politică, structurile sale sînt politizate in virtutea tratatului de la Maastricht, de la constituirea bugetelor unioniste, deciziile importante sînt luate prin colaborare intre 2 instituţii cît de poate de politice -Comisia şi Consiliu- şi pseudo-legislaţia pseudo-federaţiei este adoptată prin concursul a două instituţii -una politică, Comisia, şi una birocratic-electivă, Parlamentul european. Faptul că membri Comisiei nu sînt aleşi democratic nu înseamnă că in Comisie nu se face politică, ci că acest pseudo-executiv are un caracter totalitarist, eludînd responsabilitatea naturală a partidelor dintr-un sistem democratic.
Dacă vă referiţi la ‘uniunea politică’ in sensul unei entităţi statale ce anihilează personalitatea juridică a membrilor originari, atunci in niciun caz nu mai putem vorbi de o confederaţie, federaţie sau uniune de state, logic, nu? O entitate politică in care suveranităţile statelor membre se topesc intr-o structură suprastatală polivalentă nu va mai fi o federaţie, ci o dictatură imperială, in care fostele state vor fi transformate in simple gubernii, soviete sau chiar simple judete, după cum aveţi chef să le calificaţi. Atributele uzurpate ale autorităţilor foste naţionale nu conferă vreo competenţă reală suplimentară şi nici atît legitimitate structurii centralizate de putere şi nici vreun caracter unionist. O Centrală imperială nu devine mai pricepută, mai conştincioasă, mai responsabilă prin actul extinderii ariei sale de putere asupra unor noi ţinuturi sau populaţii.
In fine, dacă o asemenea finalitate a fost negociată undeva in culise sau in forumuri publice la Bruxelles, poate ar fi frumos să ne indicaţi şi nouă nişte surse, să ne documentăm.
2. „In acest fel este eliminata structural posibilitatea concreta ca un stat din interiorul zonei euro sa dea faliment sub sanctiunea pietelor si, pe cale de consecinta, intreaga zona.”
Eliminarea posibilităţii falimentului statal este tocmai centrul preocupării „pieţelor”, in fapt a creditorilor şi investitorilor, pentru că o asemenea reglementare unionistă ar anula responsabilitatea financiară a statelor şi implicit cea morală a guvernelor. Dacă un guvern nu va mai putea in viitor răspunde material, adică să fie executat silit la garanţii, atunci niciun investitor privat nu va mai intenţiona să contracteze vreun agent statal de achiziţii publice, iar creditul către state va fi blocat definitiv. Fuga de răspundere caracterizează statele totalitare. S-a întîmplat deja in interbelic şi situaţia este foarte acurat atestată şi descrisă de către istorici.
3.”Uniunea fiscala va putea rezolva problema datoriilor suverane, in primul rand. Nu va mai fi nevoie ca un stat sa se imprumute pentru a-si finanta deficitul bugetar atunci cand are probleme.”
O uniune fiscală nu poate rezolva datoriilor statelor semnatare, căci o simplă hîrtie cu promisiuni nu ţine loc de plată in faţa creditorilor. In acordul recent mîzgălit la Centru nu este stipulată nicio novaţie sau măcar posibilitatea ei, aşadar creditorii privaţi se văd astăzi excluşi cu totul de la masa negocierilor. Centrala UE este un terţ in raport cu relaţiile credito-debitor in care statele s-au angrenat, şi totuşi acest terţ are pretenţia să rezolve problema dar fără să-şi asume nicio responsabilitate. Prin acest acord Comisia nu este obligată la nicio prestaţie suplimentară faţă de cele ce comportă deja din Tratate, in schimb statele vor trebui să se supună noilor condiţii, suprevagherii şi sancţiunilor dictate de către terţul instituţional ce a hotărît şi termenii actului oneros.
Uniunea fiscală nu are nimic de-a face cu statutul de contractor şi ordonator de credite al guvernelor naţionale, nimic din acordul amintit nu interzice practica finanţării din surse externe. Teoretic ar putea să limiteze fenomenul, insă, cum acordul nu spune nimic despre datoriile recurente, rămîne o enigmă modul in care acestea vor fi amortizate din moment ce statul social va trebui să-şi amputeze din organe cu un recul inerent asupra încasărilor bugetare.
4.”transferuri automate de la bugetul centralizat la nivel european catre tarile care se confruntă cu şocuri adverse și care nu-și pot gestiona eficient propria economie în lipsa instrumentului curs de schimb. Un buget centralizat va funcţiona astfel ca un amortizor al potențialelor şocuri asimetrice.”
Dumneavoastră descrieţi un proces de centralizare totalitaristă, nu o uniune fiscală, ci edificarea unui buget de tip imperial in care statelor ar trebui să li se răpească chiar şi competenţa bugetară şi capacitatea legală de creditare, cu alte cuvinte transformarea lor in entităţi cu rang sub-districtual, la nivelul actual al cătunelor. Asta pentru că in prezent unităţile administrative deţin dreptul de a se împrumuta pentru investiţii curente, pe cînd in ipoteza dumneavoastră statele ar fi complet emasculate, lipsite de orice atribut al autoguvernării.