Home » Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Intrigi, crime, rani deschise: Comunismul grec si tenebrele staliniste

Vladimir Tismaneanu august 16, 2011 Global / Europa, Politica & Doctrine
15 comentarii 4,926 Vizualizari

Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete in dulap. Istoria acestei formatiuni, ca si actiunile sale prezente, vorbesc despre un atasament nedezmintit fata de miturile staliniste. Nu stiu vreun alt partid care sa se manifeste mai virulent impotriva globalizarii, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pietii libere. In conditiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fara limite, al refuzului  demagogic de a plati datoriile si al acceptarii conditiilor FMI. Retorica sa belicos- inflamatorie ramane indatorata celor mai penibile clisee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cat de anacronic, pe atat de contraproductiv. Originile acestor mentalitati se afla in cultura politica a acestui partid, in sectarismul sau visceral, in anti-intelectualismul  frenetic si in autoritarismul niciodata abandonat. PCG si-a folosit influenta mediatica si din mediile academice stangiste pentru a impiedica analizele demistificatoare privind rolul sau in anii Razboiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricarei opozitii, atat in tara cat si in exil. Nu trebuie  prea multa imaginatie pentru a sti ce s-ar fi intamplat in Grecia daca, in 1949, comunistii reuseau sa ajunga la putere. Lagarele de concentrare functionau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decat al celorlalti stalinisti est europeni.

O carte recenta (“Marturisiri dintr-o calatorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal in Grecia, a rascolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub sapte peceti. Nascuta in 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a incetat din viata in 2009. A fost, cum se spunea in mediile comuniste, tovarasa de viata a unuia dintre cei mai celebrati martiri ai stangii elene   si internationale, miltantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzatia de tradare de patrie, in martie 1952. Picasso l-a nemurit in faimosul portret al omului cu garoafa, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria in care locuiau refugiati greci i-a purtat numele, asemeni unei strazi centrale din Bucuresti. In “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postuma a celei care a fost de facto vaduva lui Beloyannis, o declaratie zguduitoare de ruptura cu familia politica a comunismului grec si cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui impuscat acum aproape sase decenii. Reactiile furibunde ale stangii comuniste la adresa cartii demonstreaza ca la atatia ani de la sangerosul razboi fratricid pasiunile raman nedomolite, iar adevarul continua sa se afle sub asediu. In procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost si ea condamnata la moarte, dar sentinta a fost comutata intrucat era mama unui copil de numai sapte luni. Au urmat ani lungi de inchisoare si deportare in lagarele de pe insule. In chip ironic, singurul judecator din Tribunalul Militar care a votat impotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tanarul ofiter Gheorghios Papadopoulos, cel care, in 1967, avea sa devina liderul juntei  de la Atena. Peste ani aveam sa citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viata dictatorului grec, despre dragostea nevrotica dintre ziarista italiana si acel vesnic revoltat, un strigat impotriva oricarui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era in ultima faza a bolii ce avea sa o rapuna curand, o combatanta fragila, devenise tinta celor care candva nu conteneau sa o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profetii corectitudinii politice, fusese excomunicata, blamata pentru “rasism” si “extremism”. Era acuzata ca se”vanduse” lui Berlusconi, ca tradase idealurile Rezistentei antifasciste in care luptase candva ea insasi. Primea obscene telefoane nocturne, amenintari repugnante, numai pentru ca indraznise sa spuna ce crede…

Stiam inca din adolescenta multe despre cultura politica a comunismului grec, m-a interesat din ratiuni intelectuale si personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistentei din Grecia de Andre Kedros (scriitor de stanga, legat de avangarda, nascut in Romania cu numele Virgil Solomonidis). Cand aveam 19 ani am citit editia franceza, aparuta la Edistions de Minuit, a acelei carti blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukacs. Prefata era scrisa de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile carti despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxistilor eretici greci de catre oamenii Moscovei. Ascultasem  de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis in interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cantece de acelasi Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=CKsf3RGSzS4

In clasa a zecea cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec mort intr-un straniu accident de automobil in noiembrie 1967 (astazi H. A. este europarlamentar reprezentand PCG). Trupul sau fusese expus in cladirea Ateneului Tineretului, unde se afla acum ICR (cu putina vreme inainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost inmormantat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finante in fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Stiam casa de pe strada Pictor Negulici in care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis si in care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic si secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Putin mai incolo, dupa ce traversai strada Amiral Balescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunostea bine cu Elena Patrascanu, vaduva liderul comunist ucis in 1954, recasatorita cu regizorul grec Iannis Veakis. Sora tatalui meu era prietena cu doctorita Sanda Alevras, sotia unui dintre kapetanii din prima faza a Razboiului Civil. In ianuarie 1968, din ratiuni personale, mi-a fost dat sa aflu despre luptele de strada dintre cele doua factiuni ale PCG (pro-moscovitii si “eurocomunistii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevarului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o cladire din apropierea actualului Muzeu al Taranului Roman, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea si radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. In 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis si cea condusa de Partsalidis, Zisis Zografos si Panos Dimitroiu. Primii acceptau dominatia Centrului moscovit, cea de-a doua factiune, PC din Grecia (interior), sprijinita de multi comunisti aflati atunci in inchisori, revendica destalinizarea partidului si sustinea iesirea din paradigma bolsevica. Cum Ceausescu ii sustinea pe “interioristi”, postul de radio al PCG s-a mutat de la Bucuresti la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. In 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenti doar exponentii liniei eurocomuniste(Haralambos Drakopoulos si Antonis Brillakis). In anii 50, instructorul CC al PMR insarcinat cu relatiile cu emigratiile iugoslava (cominformista) si greaca a fost Pavel Campeanu. Nu stiu sa fi lasat memorii legate de acele obscure imprejurari. Pe linia Gospodariei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. Dupa infrangerea comunistilor in Razboiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fara parintii lor, practic rapiti, in “democratiile populare”, in special in Romania, Ungaria si Cehoslovacia. La Florica, in fostul conac al Bratienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele inca prea putin cunoscute ale Razboiului Rece (mentionez aici cartea lui Nicholas Gage “Eleni” si filmul cu acelasi nume).

http://www.youtube.com/watch?v=h3ixPtxgAZg

Intre 1966 si 1968, in apartamentul de deasupra noastra, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numarul 31, au locuit Kostas si Maria Kollyannis. Dupa Congresul al XX-lea al PCUS Kostas Kollyannis i-a luat locul, alaturi de Apostolos Grozos, lui Zahariadis in fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfasurat la Bucuresti, mai exact la Snagov, in martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prabusirea celui aclamat candva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea sa moara,asemeni lui Matyas Rakosi, in exil in URSS). In anii 70 ultra-dogmaticul Kollyannis a fost inlaturat din  varful PCG, succesorul sau a fost Harilaos Florakis, el insusi fost comandant in cadrul EAM, armata comunista. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixatiile dogmatice.

Am descoperit similitudini socante cu experienta comunismului romanesc, inclusive dimensiunea bizantinismului, permanenta intrigilor la varf, obsesia fractionismului si atitudinea evlavioasa in raport cu Stalin si URSS. Am aflat despre prezenta la Bucuresti, in anii 50, a intregii conduceri din exterior a PCG, inclusive a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. In acea perioada, Zahariadis impreuna cu acolitii sai, sprijiniti direct de Securitatea romaneasca si de Sectia Internationala a PMR (condusa de Ghizela Vass) au organizat prigoana impotriva unor militanti acuzati de titoism si alte asemenea pseudo-crime. Intre acestia, redactorul-sef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat in pivnita casei in care locuia Zahariadis pe strada Gradina Bordei, intemnitat si lichidat de Securitate in Romania),  Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscuta femeie din conducerea stangii elene, sotia lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis si cati altii. Baietii lui Roussos au mers  la Liceul “Caragiale” din Bucuresti.

Adevarul istoric este ca PCG a urmarit sa intemeieze o “democratie populara”, deci un sistem totalitar de tip est european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotantii lui Zahariadis, se mandrea intr-un raport trimis la Moscova ca in a doua faza a Razboiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanti trotkisti au fost executati de politia secreta comunista (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzati de “subversiune contra-revolutionara” despre care a scris Orwell in “Omagiu Cataloniei”,  era pus in practica acum in Balcani. Teroarea era considerata o arma justificata impotriva “reactiunii monarho-fasciste”, a “agentilor” si”sabotorilor”. Printre victime se numarau toti cei care indrazneau sa puna sub semnul intrebarii strategia grupului Zahariadis, de la seful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratica Greaca). Am citit cu fascinatie, prin anii 70, exemplarul”numai pentru uz intern” al traducerii romanesti a cartii lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a imprumutat-o colega mea Nadia Badrus). Imi amintesc prefata scrisa de unul dintre cei mai inteligenti politologi neo-marxisti din acei ani, el insusi exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. In acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atragea atentia asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revolutionara “de jos” si maniacalul control exercitat de aparatul stalinist., dintre guerrillele lui Velouchiotis si Markos, pe de o parte, si instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte si oras ca epicentre ale actiunii etc Ca si in Spania Razboiului Civil, ca si in America Latina in anii 60 si70, era vorba de doar de rivalitati personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revolutiei.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminenta familie intelectuala, a studiat filosofia, a luptat in rezistenta anti-nazista si apoi in Razboiul Civil (de fapt in cele doua razboiaie civile). Cartea de amintiri se ocupa de doua subiecte esentiale, pe langa tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. In primul rand, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trasatura impartasita cu acela din Romania). Apoi, Elli Pappas il acuza pe Zahariadis ca l-a trimis deliberat pe Beloyannis sa moara pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern intalnit si in alte partide comuniste, inclusiv in cele din Spania si Portugalia, ca sa nu mai vorbesc despre relatiile stranii dintre Castro si Che Guevara care ar putea explica sustinerea de catre Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperata nevoie dupa infrangerea dezastruoasa din 1949. Mai mult chiar,  desi sanctificat, Beloyannis erasi tapul ispasitor pentru politica inepta a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas isi amintea de cuvintele indurerate si amare ale lui Beloyannis: “Si cand te gandesti ca vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se stie, linia partidului este intodeauna “justa”, doar indivizii pot comite erori, actiuni pentru care trebuie sa plateasca, la nevoie cu viata. Cea mai importanta lectie a cartii lui Elli Pappas, consonanta cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legata de efectele funeste ale psihologiei de secta in care devotamentul “prerinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militantii au fost educati sa indeplineasca orbeste poruncile “statului major al revolutiei”. Chiar in inchisori domnea aceiasi disciplina morbida, aceiasi supunere fara murmur a minoritatii fata de majoritate, a activistilor de la baza in raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, sotia lui Zahariadis a revenit la numele de fata; sotia unui cadru denuntat ca revisionist, dar reabilitat, si-a reluat numele de casatorie. Idealismul mult trambitat de propaganda comunista ascundea de fapt obedienta si carierism, ambele justificate in numele unor presupuse scopuri superioare, un adevar gnostic stiut doar de sacerdotii din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca si pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicatia consta in religia seculara, in mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al sperantelor, incarnare a zorilor care canta: “Tinerii la sfarsitul secolului douazeci nu pot intelege relatia pe care o avea un comunist in anii 40 cu Partidul. Era in chip limpede o relatie metafizica. Parerea mea personala era ca a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umana. Era o pedeapsa mai aspra decat condamnarea la moarte”.

Pappas a scris aceasta carte ca avertisment pentru tanara generatie de comunisti din Grecia. Din pacate, cuvintele ei au fost si sunt ignorate. Incercand sa indeplineasca indemnul lui Beloyannis  de a trai pentru fiul lor si pentru a se razbuna pe cei care i-au tradat, Elli Pappas a scris o carte esentiala despre cosmosul mental si marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet si inchis, idealist si metafizic, o forma ierarhica de organizare bazat pe societatile asiatice, teocratice, patriarhale si platonice”. PCG a denuntat cartea in termini vitrolici inca inainte de aparitie. In “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai istoriei comunismului grec, se intreba de ce n-a parasit Elli Pappas partidul, chiar dupa ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a vazut ca “usa inchisorii fusese de-acum deschisa si ca tot ce avea de facut era sa o impinga usor si sa iasa”.  Raspunsul Mariei Margaronis merita citat, pentru ca este intr-un fel legat de explicatiile unui Belu Zilber privind pariul sau existential comunist, sustinerea acordata fara rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba asadar de persistenta trecutului si de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate si supunere care a fost comunismul grec, forjat in timpul rezistentei fata de un ocupant strain, intarit de experienta represiunii, conservat precum in chihlimbar de lunga absenta a unui spatiu deschis pentru discutie politica”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cat se poate de pertinenta, aplicabila si in discutiile despre traumele post-dictatoriale din alte tari, inclusiv Romania: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni sa o spun, tema adeziunii totale la miscarile revolutionare de masa este una dintre cele mai importante din psihologia politica moderna. Aceste pasiuni, rationalizate drept axiome stiintifice, se hranesc din incertitudini si resentimente, din anxietati si invidii istorice, dar si din instincte egalitariste si colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea fortelor liberalismului antitotalitar si continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gandire si pe dubla morala. Aici rezida originea raului reprezentat de ceea ce ganditorul Kostas Papaioannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat si a justificat totalitarismul de tip bolsevic.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Mircea Lutic spune:

    Nu inteleg limba greaca dar cantecul Mariei Faranturi suna ca indemnul lui Ali Baba catre cei patruzeci de hoti!
    http://www.youtube.com/watch?v=fVxxwbeQ6vE&feature=related

    Inaltator! Cat avant trebuie sa fi simtit cei patruzeci de hoti!

  2. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Eu cred ca aceasta atitudine anti-orice se poate pune perfect in legatura cu cea a bisericii ortodoxe din Grecia care l-a primit pe Papa Ioan Paul mai rau decit Kazahstanul. Radacinile acestui primitivism de sorginte talibana pot fi urmarite pina la caderea Constantinopolului cind ierarhii ortodocsi au preferat semiluna ajutorului dat de Roma.

    Mai departe: a treia Roma (Moscova), cel putin prin miscarea pan-slavista, a adoptat o linie similara. In ajunul Primului Razboi Mondial temeiul programatic a Uniunii Poporului Rus consta in a se declara anti-engleza, anti-yankee, anti-capitalista, anti-parlamentara, anti-liberala, şi, evident, anti-semita. Latura afirmativă se rezuma la deviza ţaristă “Autocraţie, Ortodoxism, Naţionalism”.

    Filiatia spirituala mi se pare evidenta. De fapt avem un fel de feedback reciproc (s-a intilnit Tanda cu Manda). Ulterior bolsevismul s-a cuplat orgasmic pe aceasta traznaie. De vazut in ce masura si romanii, prin mult-iubitul si laudatul ortodoxism, am adoptat (mai putin strident) aceeasi conduita negationista. Sa nu uitam cit de dificila a fost introducerea calendarului gregorian la noi survenita la UN AN dupa Rusia bolsevica (cu prelungi opozitii la tara sub pretextul invaziei papistasesti – vezi Damian Stanoiu). Si miscarea fusese initiata inca inainte de unirea Principatelor.

    • Laura spune:

      Dlui Vasiliu Mircea Paul:

      Este inedit ca dvs. asociati ortodoxia unui “primitivism de sorginte talibana”. Si iarasi ii asociati cumva cand spuneti ca, “la caderea Constantinopolului, ierarhii ortodocsi au preferat semiluna ajutorului dat de Roma”, adica de catolici, banuiesc ca vreti sa spuneti. Eu credeam ca semiluna (turcii) au asediat si cucerit Constantinopolul. Cum au fost, ei, si asediatori, dar si aliati, e foarte greu de imaginat.

      Vreau doar sa punctez ca aceasta cadere a Constantinopolului incepuse cu vreo doua secole in urma, odata cu a patra Cruciada, care mai e numita si “prima cadere a Constantinopolului”. Pe scurt: a patra Cruciada fusese planuita sa recucereasca Ierusalimul din mainile musulmanilor printr-o invazie din Egipt. Au pornit din Venetia, in aprilie 1204, numai ca in loc sa porneasca spre Egipt, “the Crusaders of Western Europe invaded and conquered the Christian Orthodox city of Constantinople, capital of the Byzantine Empire” (citez, simplu, din Wikipedia). Atunci a inceput caderea Bizantului, prin cucerirea lui de catre catolici, la ideea si sub conducerea Dogelui Venetiei. Ceea ce a mai ramas din el dupa distrugerea asta, a fost o prada usoara pentru musulmani, mai tarziu.
      “The crusaders inflicted a horrible and savage sacking on Constantinople for three days, during which many ancient and medieval Roman and Greek works were either stolen or destroyed. The magnificent Library of Constantinople was destroyed…”, ceea ce nici macar musulmanii nu facusera pana atunci.
      Cred ca dvs. vroiati sa spuneti mai degraba ca “the Greeks were convinced that even the Turks, had they taken the city, would not have been as cruel as the Latin Christians.”

      O lamurire pe aceasta tema se afla in studiul dlui. istoric Prof. Ioan-Aurel Pop: Unele Urmari in Plan Confesional ale Cruciadei a IV-a (1204) in Centrul si Sud-Estul Europei” (http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/7.htm) in care spune la un moment dat, citez: “cucerirea latinilor a produs ceea ce istoricii actuali numesc naţionalismul grecesc medieval. În timpul stăpânirii latine s-a declanşat ‘rezistenţa naţională’ contra cuceritorilor”….
      Datorita acestui nationalism grecesc medieval hranit de ortodoxie, Grecia exista pe harta astazi. Si cred ca datorita crestinismului, in general, Europa a continuat sa fie Europa.
      Ceea ce nu inteleg este asocierea pe care o faceti intre bolsevism si ortodoxia rusa, dar poate ca asocierile dvs. sunt prea subtile pentru mine.

      Imi cer scuze daca acest comentariu este o deviere de la subiectul articolului.

    • Bizantium spune:

      In 1204, membrii celei de-a patra Cruciade, in loc sa se ocupe de recuperarea Pamantului Sfant, au ajuns la concluzia ca este mai comod si rentabil sa cucereasca si sa jefuiasca salbatic Constantinopolul. Unii istorici considera ca aceasta intamplare este una dintre cele mai odioase intamplari ale istoriei europene. Ocupatia catolica a Bizantului a durat mai bine de optzeci de ani iar dupa aceea Imperiul Roman de Rasarit nu si-a mai revenit niciodata cu adevarat. Ce s-a intamplat in 1453 n-a fost decat o consecinta fireasca a dezechilibrului creat in 1204. De fapt, in 1204 s-a produs ruptura profunda intre ortodocsi si catolici. Dumneavoastra ati fi acceptat ajutorul unora care in urma cu ceva timp au facut prapad in casa dumneavoastra?

  3. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Un text exceptional, cu o vibratie puternica si autentica rezultata din aliajul de întelepciune, eruditie si patrundere, atât de caracteristic scrierii lui Tismaneanu.
    De piatra sa fii, plin de ura sau dobitoc, si tot ar ajunge la tine mesajul unui asemenea text.

  4. Krokodilul Chichiricios spune:

    istoria e un pic puțin mai altfel. În primul rând, trebuie spus că fără intervenția directă a armatei engleze, de sub comanda generalului Scobie, Grecia ar fi fost- poate și astăzi- comunistă. După ce englezii n-au mai făcut față au apelat la americani.
    În al doilea rând, ar trebui spus că ”învingătorii” războiului civil erau fasciști de ultimă speță, cu nimic mai buni decât învinșii. Lagărele de concentrare în care au fost închiși prizerau sprijiniți- în mod ciudat, nu de Stalin- care și-a respectat scrupulosa onierii comuniști nu erau cu nimic mai bune decât Auschwitz-ul.
    Comuniștii greci deși staliniști erau sprijiniți- nu de Stalin- ci de Tito care visa o federație balcanică care să includă și Bulgaria și Albania.Acesta a fost- motivul principal al separării din 1948- între Stalin și Tito.
    Nikkos Belloianis rămâne încă- un erou al poporului grec pentru lupta contra naziștilor și pentru steagul grecesc pus pe Acropole.
    În sfârșit, nici Fidel și nici Che nu au nici un fel de legătură cu comunismul spaniol sau portughez din simplul motiv că Fidel e cubanez iar Che a fost argentinian….

    • Detaliile conteaza, intr-adevar. Intr-un gest eroic, Manolis Glezos, nu Beloyannis, si un alt partizan au smuls svastica plasata de nazisti pe Acropole. Glezos, spre deosebire de Beloyannis, nu a fost niciodata membru al Biroului Politic ori al CC al PC din Grecia. Interventia britanica a ajutat, intr-adevar fortele monarhice si gruparile anti-totalitare. Este adevarat ca Stalin nu i-a incurajat pe comunistii greci in aventura lor revolutionara. Motivul era tocmai acordul cu Churchill privind procentele de influenta. Tito i-a sustinut militar, dar dupa ruptura din 1948, comunistii greci au fost sprijiniti, pana la finalul Razboiului Civil (1949) de catre camarazii din “democratiile populare”. Exista o carte excelenta de Peter Stavrakis despre “Moscow and Greek Communism”. Nu stiu daca ii putem numi pe invingatorii din Razboiul Civil “fascisti de ultima speta”. Pana la lovitura de stat a coloneilor din aprilie 1967, Grecia a fost o monarhie constitutionala, iar oameni politici precum Constantin Karamanlis si Gheorghios Papandreu erau democrati convinsi. Lagarele in care au fost detinuti comunistii erau oribile, dar nu erau comparabile cu Auschwitz. Nu s-a practicat in ele genocidul. Referinta la Fidel si Che era legata de entuziasmul cu care Fidel a acceptat plecarea lui Che din Cuba catre zone unde putea sa dispara, inclusiv fizic. Scapa astfel de un critic al birocratizarii comunismului din Cuba, de un concurent la titlul de suprem revolutionar, obtinea in schimb un formidabil simbol potentat prin moarte la nivel de martir.

      • Krokodilul chichiricios spune:

        Domnule Tismăneanu, nu vom ști niciodată cum ar fi arătat Spania republicană- de exemplu. Istorici relativ conservatori- cum ar fi Anthony Beevor- au arătat faptul că democrația se regăsea- totuși, în tabăra republicană. Și faptul că Brigăzile Internaționale- chiar dacă au fost înființate de comuniști- au reprezentat într-adevăr rezistența omului simplu, chiar și fără partid, în fața unui fascism sinistru. Dacă Franța și Anglia ar fi ajutat Spania republicană- în loc să participe la oribila farsă denumită ”neintervenție”- probabil că al doilea război mondial nu ar fi avut loc. Tot așa nu vom ști ce s-ar fi întâmplat dacă RAF-ul nu bombarda Atena și armata engleză nu intervenea direct în lupte. Ar fi fost federația balcanică- visată de Tito, Dimitrov și comuniștii greci- o structură viabilă ? S-ar fi diminuat inechitățile sociale- la un nivel la care să nu mai existe polarizarea societății grecești ? Stânga greacă- și nu numai comuniștii- încă își mai duce războiul.

        • Federatia Balcanica, visata poate de Tito si Dimitrov, nu avea sanse de supravietuire in conditiile Razboiului Rece, ale polarizarii ideologice, politice si militare globale. Oricum, nu cred ca Nlikos Zahariadis putea oferi un model uman de socialism: era un stalinist fanatic, din categoria cea mai dura, agresiva si obtuza. Dar nu va contrazic integral: Petre Pandrea, vechi prieten cu Dimitrov, din anii studentiei berlineze, povesteste in “Memoriile mandarinului valah” si in alte carti despre intalnirea nocturna cu Dimitrov la Bucuresti (ori in casa sa de la Peris) din 1947. Au vorbit despre acel plan de Confederatie Danubiana care, daca nu ma insel, includea si Ungaria. Ii va fi pomenit Pandrea si cumnatului sau Patrascanu despre acea conversatie? Nu stiu. Patrascanu, Tito si Dimitrov erau antifascisti autentici. Erau insa, nu mai putin, leninisti convinsi. Cat priveste tabara republicana in Razboiul Civil din Spania, ea a fost extrem de eterogena, cum sigur stiti. Beevor este un istoric serios si cartea sa ar trebui citita de cat mai multa lume cu atentie.

          • Krokodilul chichiricios spune:

            Stimate domnule Tismăneanu,

            Poate că, fără absurda farsă a non-intervenției, am fi scăpat de un război. Poate că- ar fi apărut încă de-atunci- un comunism cu față umană- cum îl visa Dubcek. Evident, toate acestea intră în categoria istoriilor postfactuale. Este însă cutremurător să constați că actualii conducători n-au învățat nimic din lecția foștilor conducători și că istoria se repetă- cu o periodicitate destul de tristă și cu efecte și mai triste….

            • Daca cititi “Omagiu Cataloniei” de Orwell, veti concede ca era de neimaginat, in datele perioadei, un asemenea experiment in Spania. Nu exista un Dubcek. Anti-stalinistii erau taxati drept agenti franchisti. Erau in schimb prezenti comisarii NKVD-isti gen Erno Gero, Petre Borila si Vittorio Vidali (Carlos Contreras). PC din Spania era dominat de stalinistii cei mai indarjiti. Non-interventia a fost o politica perdanta si ipocrita, de acord. Dar ceea ce pregateau comunistii spanioli nu era o democratie reala, ci una “populara”. Diferenta este precum aceea dintre o camasa si o camasa de forta.

  5. RA spune:

    Domnule Profesor, puteţi să comentaţi pe scurt ce s-a întâmplat cu comuniştii din Grecia începând cu anul 1949 şi după asasinarea lui Belogiannis?

    • Lagare, exil, asasinarea lui Karagheorghis, lupte intestine, revelatiile Congresului al XX-lea, eliminarea lui Zahariadis, penetrarea EDA, perioada Kolyannis-Grozos, lovitura de stat din 1967, ruptura din 1968, formarea PC din Grecia (interior), prabusirea dictaturii, legalizarea celor doua partide…

      • RA spune:

        Vă mulţumesc pentru răspuns! O singură întrebare aş mai avea. Comuniştii greci care s-au refugiat în România au fost găzduiţi în mai multe centre din ţara şi sprijiniţi de tovarăşii români pentru a urma linia PMR. Este adevărat s-a urmărit practic desfiinţarea PCG din România prin înglobarea membrilor în PMR?

  6. RA spune:

    Comuniştii greci care s-au refugiat în România au fost găzduiţi în mai multe centre din ţara şi sprijiniţi de tovarăşii români pentru a urma linia PMR. Este adevărat s-a urmărit practic desfiinţarea PCG din România prin înglobarea membrilor în PMR?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)