Home » Analize »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Mărire și începutul decăderii la Istanbul

Dragos C. Mateescu aprilie 21, 2019 Analize, Global / Europa, Politica & Doctrine
20 comentarii 10,062 Vizualizari

În 1994, atunci când a câştigat alegerile pentru Primăria Istanbul, Recep Tayyip Erdoğan a inaugurat două perioade importante în istoria recentă a Turciei. Prima este perioada scurtă, 1994-1998, dar prolifică a lui Erdoğan însuşi la cârma metropolei. Atunci s-a remarcat indubitabil ca un administrator activ şi onest, reducând corupția, mizeria, poluarea şi congestionarea traficului într-un oraş în care traiul devenise imposibil. A doua perioadă a fost mult mai lungă, o adevărată eră a supremaţiei conservatorilor musulmani începută de Erdoğan și continuată de cei ce i-au urmat la conducerea Istanbulului până astăzi. Am început să lucrez la acest articol pe 17 aprilie 2019, atunci când Înaltul Birou Electoral din Turcia a înmânat lui Ekrem Imamoğlu mandatul de nou primar al marii metropole. În ciuda numeroaselor contestaţii din partea AKP, partidul conservator al lui Erdoğan, s-a marcat astfel prima victorie acolo a unui reprezentant al partidei republicane kemaliste în 25 de ani. Dacă presiunile AKP nu vor deveni extreme, se va fi încheiat o eră şi se va fi inaugurat, poate, o alta. În cele ce urmează voi încerca să explic această idee, în acelaşi timp sugerând consecinţele interne şi externe ale ultimului episod electoral turcesc. Ar trebui să ne intereseze ambele aspecte pentru că, să nu uităm niciodată, Turcia reprezintă un actor inevitabil la Marea Neagră, un partener important în NATO şi o piaţă mare foarte aproape de frontierele României.

Lunga perioadă electorală începută în 2014, cu alegeri locale, naţionale şi referendumuri aproape în fiecare an, s-a încheiat cu scrutinul local din 31 martie 2019. Victoria la nivel naţional a fost revendicată, cu aproximativ 51.6% din voturi, de Partidul Dezvoltării şi Justiţiei (acronim turcesc AKP) în alianţă cu Partidul Mişcării Naţionaliste (ultranaţionalist și eurasianist, acronim turcesc MHP). La mare distanţă, cu doar 37, 5%, s-a situat alianţa opoziţiei, formată din Partidul Republican al Poporului (kemalist, acronim turcesc CHP) şi Partidul Bun (Iyi Parti, o aripă de naţionalişti moderaţi desprinsă din MHP în 2017).

Pe locul trei a venit formaţiunea susţinută de majoritatea kurzilor, Partidul Democraţiei Popoarelor (acronim turcesc HDP), cu aproximativ 4.2%. Trebuie amintit că HDP a fost ţinta unor acţiuni extrem de agresive din partea guvernului în ultimii patru ani. Aproape o sută de primari HDP din sud-estul Turciei au fost destituiţi sub acuzaţia generică de colborare cu PKK, fiind înlocuiţi de funcţionari numiţi de guvern. Mulţi candidaţi HDP nici măcar nu au putut participa în alegeri din cauze similare. Având în vedere campania masivă împotriva sa în media controlată de Erdoğan şi AKP dar şi starea de asediu în care continuă să se afle unele regiuni din sud-est, HDP a decis să nu intre în alianţa CHP – Iyi Parti pentru a nu diminua şansele acesteia. A câştigat totuşi majoritatea primăriilor unde a avut candidaţi şi, acolo unde nu avea şanse, şi-a îndemnat susţinătorii să voteze pentru candidaţii opoziţiei. Această strategie a HDP a avut o înrâurire importantă asupra rezultatelor scrutinului din 31 martie, mai ales la Istanbul și Ankara, dar nu le explică în totalitate.

Deşi AKP pare să fi rămas forţa politică dominantă (44%), o privire mai atentă arată că, dacă astăzi ar avea loc alegeri parlamentare, patidul de guvernământ ar putea pierde puterea. Doar alianţa cu MHP (7.3%) l-ar putea ţine cumva pe poziţie, cu condiţia ca MHP să rămână în acea alianţă. Iar asta înseamnă că AKP a devenit de fapt prizonierul MHP şi al liderului acestuia, Devlet Bahçeli. Îndrăznesc să spun că a devenit de fapt prizonierul ideologiei ultranaţionaliste a MHP. Opoziţia a marcat însă punctele decisive. Deşi a adunat doar puţin peste 30% la nivel naţional, CHP a câştigat de fapt puterea în toate marile oraşe şi provincii care contează cu adevărat în ecuaţia politico-economică a ţării, cum ar fi Istanbul, Ankara, Izmir, Antalya, Adana, Mersin, Aydın, Muğla sau Eskişehir. Contribuţia acestora la PIB-ul Turciei este de peste 60% şi se poate spune astfel că balanţa s-a înclinat decisiv în favoarea opoziţiei în ceea ce priveşte accesul la resurse financiare pentru următorii cinci ani.

Izmirul, unde locuiesc şi lucrez de aproape 18 ani, a devenit un model de dezvoltare care contrastează puternic cu oraşele dominate în ultimii ani de AKP. Portul de la Marea Egee este a treia putere economică a Turciei, având o pondere de 6% din PIB. Nu a fost însă niciodată „cucerit” de valul electoral impetuos al lui Erdoğan care părea a mătura totul în cale în ultimii 17 ani. Nu a fost contaminat nici de modelul de dezvoltare al AKP, cu împrumuturi masive pentru a finanţa proiecte megalomanice de infrastructură. Finanţele locale au rămas astfel destul de sănătoase, Izmirul având posibilitatea de obţine fonduri de pe piaţa internaţională de capital la dobânzi mai bune decât cele foarte mari la care s-a auto-condamnat statul turc. S-au realizat şi aici proiecte importante dar cu măsură, fără a se încărca excesiv rubrica datoriilor externe. În ultimii 20 de ani s-a reuşit igienizarea apelor uriaşului golf Izmir printr-un sistem de canalizare care a uimit specialiştii în domeniu având în vedere topografia dificilă a oraşului, vechi de mii ani. Avem acum un aeroport modern mai mare decât cel de la Otopeni, o sală nouă, ultramodernă, de concerte simfonice şi o nouă Operă, săli de sport multifuncţionale şi alte facilităţi publice necesare unei urbe de peste 4 milioane de locuitori. S-a dublat linia de metro, s-a construit un tramvai modern pe toată lungimea golfului, s-au legat liniile de metro şi tramvai la reţeaua feroviară naţională, s-au finalizat patru tuneluri intraurbane pentru fluidizarea traficului şi s-au modernizat unele drumuri locale. Mijloacele de transport în comun au fost şi ele înnoite regulat, cu accent pus pe vehicule ecologice, inclusiv electrice. Bilanţul nu este rău, având în vedere că vorbim de un oraş de două ori mai mare ca Bucureştiul şi care rămâne solvabil din punct de vedere financiar.

Istanbulul, pe de altă parte, este o metropolă fără corespondent în Europa care a devenit principalul laborator de încercare a politicilor de dezvoltare concepute de administrațiile conservatoare succesive în ultimii 25 de ani. Cele 16 milioane de locuitori (11 milioane de votanţi) produc cam 31% din PIB-ul Turciei. Megaproiectele de infrastructură promovate de guvernul AKP (al treilea pod peste Bosfor, tunelul pe sub strâmtoare, al treilea aeroport), alături de campania literalmente sălbatică de construcţie a centrelor comerciale şi clădirilor zgârie-nori pentru birouri au transformat oraşul într-o imensă suprafaţă betonată. Turiştii nu trebuie să se lase înşelaţi de aparenţa prosperităţii şi modernităţii. Viaţa cotidiană în Istanbul a devenit insuportabilă din cauza traficului infernal, a costurilor exagerate şi a prafului șantierelor perpetue. Problema cea mai mare este că proiectele enumerate mai sus sunt clădite pe credit, cele de interes public având la bază parteneriate public-private. Din păcate, mai toate se dovedesc deja a nu produce veniturile aşteptate de investitori şi înregistrează continuu datorii care se adaugă la costurile imense de construcţie, încă neacoperite. Având în vedere că investitorii locali care s-au implicat în acele proiecte sunt clienţi vechi AKP dar şi că piaţa construcţiilor din Turcia este în cădere, se aşteaptă ca mărirea deficitului actual, de circa 4 miliarde USD, să aducă falimentul vechiului sistem la Istanbul. Simţind apropierea dezastrului, dar şi cu un ochi la modelul mult mai performant de dezvoltare al Izmirului, rezidenţii din Istanbul au ales shimbarea. Votanţii HDP de acolo au avut contribuţia lor dar situaţia economică a marii metropole înclina deja balanţa înspre opoziţie. La fel s-a întâmplat și la Ankara și în celelalte mari orașe enumerate mai sus.

Asistăm de fapt, în mare măsură, la falimentul politicii economice a AKP și, de fapt, a liderului său. Economia turcă s-a contractat semnificativ în ultimul an, PIB-ul reducându-se cu 3% în ultimul semestru din 2018, pe fondul unei creșteri economice de doar 2.6%, mult sub recordurile de peste 8% din anii 2010 și 2011. Succesiunea semetrelor cu creștere negativă ne indică o perioadă de recesiune care se simte în viața de zi cu zi. Inflația a trecut de 20% iar șomajul a ajuns la 13.5%, procentul fiind de aproape 25% în rândul tinerilor. Panica se simte chiar și la universitatea unde lucrez, tinerii pierzându-și speranța că vor găsi locuri de muncă după absolvire.

Aceste contraperformanțe au fost cauzate de mai mulți factori, printre care se află, într-adevăr, și contextul regional dificil sau turbulențele economice globale. Esențial este însă faptul că guvernul AKP nu a găsit răspunsurile corecte la aceste provocări. De fapt, politica economică de la Ankara a fost subordonată imperativelor electorale ale lui Erdoğan din ultimii ani, mai ales după protestele din 2011. Finanțarea masivă a megaproiectelor enumerate mai sus a fost acompaniată de măsuri sociale chiar și mai costisitoare, de ordinul miliardelor de dolari, prin care s-a reușit menținerea unei mase de suporteri care au asigurat victorii importante în alegerile parlamentare, prezidențiale și, mai ales, în referendumurile din 2010 și 2017. Așa s-a ajuns la impunerea unui regim prezidențial de tip dictatorial, în care liderul Erdoğan este autoritatea supremă, irefutabilă în orice domeniu imaginabil, de la strategia electorală la politica financiar-economică și energetică, de la politica externă la justiție și politica de apărare. Iar greșelile s-au ținut lanț.

Într-un context regional inflamat de războiul civil din Siria, regimul Erdoğan s-a situat constant eronat, căzând în capcanele întinse de Kremlin și ajungând în conflict cu SUA, consecințele fiind dezastruoase pentru lira turcească și pentru poziția Turciei pe piețele de capital. Alegerile nesăbuite în politica energetică tind să reducă din ce în ce mai mult valoarea strategică a acestei țări, ceea ce n-au reușit generații de politicieni ai puterilor rivale. Alianțele regionale din acest domeniu, mai ales cea dintre Israel, Cipru și Grecia, care beneficiază mai nou de sprijinul SUA, par a duce la tansformarea Turciei într-un fel de a doua Ucraină: o zonă de tranzit pentru gazul rusesc și atât. Tot regimului Erdoğan i se datorează și înrăutățirea relațiilor cu cel mai important partener economic al Turciei, Uniunea Europeană, care este și principala sursă de capital.

Ideea de bază de la care s-a pornit atunci când s-a produs schimbarea atât de dramatică de orientare a Ankarei a fost aceea că țara nu are nevoie de fapt de occident, că poate găsi în orient și în lumea arabă resurse și piețe suficiente pentru a compensa legăturile istorice cu Europa și America. În această logică se înscrie și opțiunea de a se achiziționa sistemele de rachete S400 de la ruși, în ciuda avertismentelor repetate de la Washington că o astfel de achiziție ar duce la anularea contractului pentru avioanele F35. Curentul eurasianist, întreținut de ultranaționaliștii asociați MHP, pare să domine cu atâta încăpățânare la Ankara încât se vorbește astăzi deschis, în presa dominată de AKP, despre renunțarea la F35 și achiziționarea de avioane Sukhoy SU57. Gülnur Aybet, consilierul principal pentru politică externă al Președintelui Erdoğan, o doamnă extrem de ambițioasă cu care am lucrat acum câțiva ani la Izmir, declara recent că felul în care este tratată Turcia de către SUA o va determina să se reorienteze spre Rusia. O astfel de reorientare, ca și cea spre unele țări arabe, indică faptul că cei ce fac astăzi legea la Ankara au ales să ignore o întreagă istorie de decepții pe care otomanii și apoi turcii le-au trăit în relațiile lor cu rușii și arabii. A crede că lumea arabă și Rusia reprezintă o alternativă pentru orientarea vestică a Turciei presupune o serioasă naivitate. Iar această sfidare a logicii istorice afectează grav credibilitatea Ankarei, semnul cel mai evident fiind devalorizarea continuă a lirei.

Ultimele alegeri locale arată clar că, deși binomul Erdoğan-AKP supraviețuiește ca urmare a cheltuielilor masive cu ajutoarele sociale, problemele economice și sociale îi determină pe din ce în ce mai mulți turci, mai ales pe cei din marile aglomerări urbane, să opteze pentru o schimbare. MHP, de partea puterii, și HDP, de partea opoziției, par a deveni formațiuni din ce în ce mai decisive dar MHP poate oricând să treacă în tabăra opoziției dacă Erdoğan va continua să facă greșeli fatale, mai ales în politica economică. Guvernul are acum la dispoziție aproximativ patru ani și jumătate până la următorul episod electoral. În anul centenarului Republicii Turcia, 2023, vor avea loc alegeri parlamentare și prezidențiale. Ar fi timp suficient pentru a se adopta reforme substanțiale care să îmbunătățească performanțele economiei. Toți experții locali sunt însă de acord că doar câteva pachete de măsuri financiare și economice nu vor fi suficiente.

Țara are probleme sistemice vechi și este necesară o reformă de profunzime a sistemului politic și, mai ales, a felului în care se fac politicile de dezvoltare. Văzut drept lider absolut atât de susținători cât și de opoziție, Președintele Erdoğan este singurul responsabil pentru situația actuală. Pierderea Istanbulului și a Ankarei reprezintă și eșecul discursului belicos al liderului care ajunsese să participe în 6-7 mitinguri electorale pe zi, unde vorbea obsesiv despre aceste alegeri ca fiind despre supraviețuirea (beka) Turciei. Devenise obositor chiar și pentru votanții AKP să-l asculte pe lider referindu-se vitriolic la inamici precum Fetullah Gülen, PKK și grupările kurde din Siria, Arabia Saudită, Israelul, Egiptul lui Morsi, Ciprul, Armenia, Washingtonul, Londra și Parisul, creștinii și tehnologia ghiaură. Se pare că din ce în ce mai mulți oameni încep să înțeleagă ideea simplă, asupra căreia am insistat și eu în repetate rânduri, că nu este de fapt vorba despre supraviețuirea Turciei, ci a regimului Erdoğan. O reformă profundă, necesară astăzi, va presupune alimentare cu capital care nu poate veni decât de la instituțiile financiare internaționale, iar asta presupune măsuri dureroase pentru populația care, abia atunci, va înțelege cu adevărat gravitatea greșelilor regimului actual. Abia apoi se va putea spera în refacerea încrederii creditorilor, mai ales cei europeni, pentru a reporni marile investiții.

Alternativele sunt sumbre iar performanțele economice sunt mai legate ca niciodată de opțiunile de politică externă. Dacă se va insista pentru sistemele S400, Ankara va submina de fapt NATO și va mai și plăti pentru asta aproximativ 2.5 miliarde de dolari, cât costă acele sisteme. Dacă nu va îmbunătăți relațiile cu țări precum Israel, Egipt, Arabia Saudită, Cipru și Grecia, dar și cu regimul Asad, Turcia va fi din ce în ce mai izolată și va mai și plăti cât vor cere rușii pentru gazoductele și pentru gazul lor, neavând acces la surse alternative. Dacă Ankara va continua să trateze parteneriatul cu Uniunea Europeană și pe partenerii săi europeni ca acum, atunci relațiile comerciale și capitalurile europene nu vor crește, ba s-ar putea chiar diminua. Asta va însemna accesul a din ce în ce mai puține produse turcești pe cea mai mare piață performantă din lume, la costuri competitive. Nici China, nici Africa și nici Rusia nu pot și nu vor putea niciodată oferi condițiile pieței comune europene. Dar, pentru a continua cumva relațiile cu Uniunea, fie ca stat membru, fie ca partener special, Turcia trebuie să respecte criteriile obligatorii, inclusiv privind statul de drept și drepturile omului. Iar asta va însemna cu adevărat sfârșitul logicii naționalist-conservatoare de guvernare la Ankara.

Poate fi Președintele Erdoğan capabil de o schimbare radicală a politicii sale pentru a redeveni reformatorul entuziasmant de acum mai bine de zece ani? Economia Turciei performa excelent în acele vremuri dar atunci avea un guvern care încerca pacificarea societății prin promovarea drepturilor cetățenești și ale minorităților, sprijinea investițiile în educație și producția bunuri cu valoare adăugată mare, bazată pe tehnologii importate sau creeate local. Era un guvern care făcea eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor sale internaționale, sub sloganul „zero probleme cu vecinii”. Acel guvern era condus de un prim-ministru Erdoğan care nu mai există acum. El a dispărut odată cu declanșarea și îngroparea acelui esențial caz de corupție din decembrie 2013, când guvernarea în Turcia a devenit o afacere de clan, nu una publică, având astăzi statul legal ca atare în urma modificărilor constituției. Acum țara are o constituție care servește un regim personal, nu o guvernare cât de cât rațională.

Circulă pe aici zvonuri despre o risipă atât de sălbatică și datorii atât de mari ale fostelor primării AKP încât în noaptea de după alegeri s-ar fi distrus tone de acte, mai ales la Istanbul, Ankara, Mersin și în unele din primăriile din sud-est unde fuseseră instalați acei funcționari AKP în locul primarilor HDP. Se vorbește din ce în ce mai mult și despre fisuri serioase care ar exista în nucleul AKP, unde cercul de susținători ai lui Erdoğan este din ce în ce mai mic și mai dur.

Pe plan extern, loviturile vin continuu. Frăția Musulmană, căreia Erdoğan i-a fost mai credincios decât Turciei kemaliste, este eliminată acum și din Sudan, după ce a fost detronată în Egipt. Regimurile ostile Turciei și lui Erdoğan personal se înmulțesc astfel, adăugându-se la cele din Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Siria sau Israel. Liderul turc al ultimelor două decade, considerat de susținătorii lui fanatici drept superior lui Mustafa Kemal Atatürk, pare a începe să trăiască singurătatea crepusculului oricărui lider de felul său. Da, poate renaște din propria cenușă dacă redevine un reformist care să-și ajute țara să se reintegreze în spațiul economic euro-atlantic, numai că asta ar presupune ca liderul și colaboratorii săi să se supună justiției pentru faptele lor și să renunțe la puterea prin care se protejau tocmai de un astfel de pericol. Bineînțeles că așa ceva nu se va întâmpla.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. Foarte bun articolul! Foarte buna si pertinenta analiza!

    Totusi China nu este un actor de neglijat! Dupa ce formatul 16+1 a devenit 17+1, prin includerea Greciei, (Tsipras a fost la Dubrovnik in Muntenegru la 16+1), ma pot astepta la 18+1 (prin includerea Ciprului) si chiar la 19+1 (prin includerea Turciei).

    Si daca va fi invitata la 17/18+1, Turcia va accepta invitatia, fiind dezamagita de UE. Si prin intrarea Turciei in 17/18+1, va intra si Cipru de Nord!

    Cu potenta sa economica uriasa, China va juca un rol important in zona.

    Desigur nu in domeniul armamentului… Dar in economic – investitii, credite pe termen lung, cooperare pe terte piete – desigur!

    Mihai Andritoiu

    • Theodor Iliescu spune:

      Sa nu va amagiti cu “ajutorul neprecupetit” al Chinei ! China si din totdeauna chinezii au fost duri comercianti si nu si-au vazut decat CASTIGUL ! Ati vazut vreodata un ajutor banesc sau material dat de China unor natiuni aflate intr-o situatie de avarie ? Ca si Rusia NU DAU – Numai IAU ! Oriunde au intrat chinezii se urmareste NUMAI PROFITUL indiferent de propaganda comunista ! Numai PROFIT si JAF ECONOMIC bine acoperit cu propaganda si mita ! Autorul arata clar ca cel putin de la rusi Turcia a avut numai de pierdut – politic, economic si – mai mult ca sigur vechea “doctrina imperiala” – cu ocuparea Istambulului – pardon : a Constantinopolului – RAMANE IN VIGOARE !Kemal a scos Turcia din somnolenta si imbecilizarea unui sultanat pe moarte – si a dus-o pe drumul modernizarii ! Erdogan a intros cu 180 de grade drumul Turciei si se viseaza “calif” sau macar sultan ! Este de fapt un mare pungas – ata el cat si familia si clanul ! Asa cum s-au gasit CASH sute de milioane de dolari la satrapul Sudanului – asa se vor gasi si la el ! Imi pare rau de Turcia si de turci – pe care am avut ocazia sa-i cunosc inca din 1974 ! Si le doresc NUMAI BINE !

  2. Dan spune:

    Un articol analitic si interesant, care ne ajuta sa fim cat mai aproape de actualitatea politica a vecinilor nostri pontici turci, pe care ii percep ca foarte apropiati si conlucrativi. Erdoğan este un politician vizionar. El a inteles, mult mai devreme decat altii, ca spatiul euro-atlantic ca taram al promisiunilor va inceta sa mai existe in secolul XXI. Centrul Lumii este in curs de mutare ireversibila, precum cea a axei polilor, dinspre Vest spre Est. In consecinta, Erdoğan a ales sa nu mai fie un lacheu al Vestului si sa se inscrie pe noul curs euro-asiatic, in crestere. El a pus temelii solide sansei ca Turcia sa devina din sluga Occidentului una din puterile independente si suverane ale Estului si, de ce nu?, ale Lumii, in noua ordine multipolara.

    In ceea ce priveste posibilitatea ca Erdoğan sa aiba o anvergura politica mai mare decat a lui Mustafa Kemal Atatürk, aceasta s-ar putea sa fie si probabila intr-o mare masura. E greu de sustinut ca Atatürk si-ar fi dat seama, inainte de a musca din el, ca tortul politic occidental era otravit, altfel l-ar fi respins, asa cum a facut-o Erdoğan. Nu este greu de aflat cine a castigat, si cine a manevrat cu abilitate in aceasta directie, de pe urma confruntarii celor 3 mari “bolnavi”, imperiile habsburgic, tarist si otoman. De altfel, cred ca in privinta genericului “Occident” ar trebui sa nuantam, cel putin din punct de vedere al istoriei recente si actuale si al unor interese divergente care au iesit clar la suprafata, ca untdelemnul deasupra apei, in Occidentul Indepartat sau Occidentul American si Occidentul Apropiat sau Occidentul European. A devenit de asemenea vizibil ca o parte a Occidentului incearca sa contrapuna civilizational (v. conflictul civilizatiilor) si sa reaprinda o veche rivalitate intre crestinism si islamism, dar fara succes de aceasta data, lectia istorica fiind invatata si de neuitat. Din niste texte de istorie religioasa am aflat ca profetul Mahomed (care ar fi fost analfabet!) a avut o sotie sau concubina evreica, de la care s-ar trage unele influente privind rivalitatea amintita, care a fost sursa de slabiciune pentru ambele religii si de crestere pentru o a treia (cf. proverbului: cand doi se cearta sau se bat, castiga al treilea).

    Gestionarea multireligioasa a EurAsiei, de catre crestinism, islamism, budism, hinduism etc., intr-o ordine multilaterala si multipolara, este o necesitate, o porunca a noilor vremuri, si in interesul tuturor partilor. Privind pierderea de catre AKP, partidul presedintelui Erdoğan si al guvernului turc, a Primariei Istanbul, nu as dramatiza dincolo de limitele firesti ale uzurii date de exercitiul puterii. Pe de alta parte, acest eveniment confirma democratia sistemului politic turc si lucreaza pentru Erdogan si AKP. Mai important decat diviziunea putere-opozitie si lupta politica permanenta dintre cele doua parti mi se pare modernul nationalism suveranist, deschis si cooperativ – care este diferit de arhaicul si repudiabilul nationalism sovinist si belicos, o tară care cred ca este complet si ireversibil vindecata -, care ar trebui sa fie propriu tuturor liderilor turci, indiferent de partid sau pozitia ocupata la un moment dat in sistemul politic. Ceea ce ar trebui sa fi cu adevarat preocupant ar fi pregatirea generatiei tinere de lideri in spiritul vizionarismului si modernismului de care am vorbit, care este inaintea ideologiilor si doctrinelor politice (AKP, MHP, CHP etc.). Cred ca e nevoie de o crestere sustinuta a stimei de sine si a realizarilor esticilor, la care fiecare ca fiecare estic ar trebui sa puna cate o piatra, ca la un templu comun. Noi, toti esticii/euroasianii, trebuie sa avem grija de Casa Comuna Eurasia. Nimeni altcineva nu o va face.

    • Fartat Cicero spune:

      Baţi câmpii… Du-te de cântă la altă masă

    • victor L spune:

      Incheiere apoteotica, dar vorba unui contemporam, te-ai demascat!
      “Noi, toti esticii/euroasianii, trebuie sa avem grija de Casa Comuna Eurasia. Nimeni altcineva nu o va face.”
      Cine sinteti voi “esticii/euroasianii”?
      Treci pe casieria “euroasiana” :D

      • Harald spune:

        @victor L – dacă scrii pe Google ”Casa Comuna Eurasia” îți găsește 191.000 de rezultate. Însă al doilea rezultat e chiar o carte găzduită de Google: Destin eurasianist, de Aleksandr Dughin. Cam asta-i.

    • Dan spune:

      Referentialele toponimice privind nasterea si rezidenta tin de identitatea individului. Ele sunt specificate in toate actele civile. Este prin urmare firesc sa ne autodefinim sau sa fim definiti si din aceste puncte de vedere: eu sunt sau el este clujean, oltean, est-european, euroasian, euroatlantidist etc – de ultima ne-a ferit Dumnezeu, pentru ca Atlantida s-a scufundat.

      Apartenenta la aceste spatii, la oricare din scarile mentionate, care pot fi duse in sus (terrian, solar etc.) sau in jos (cartier, strada s.a.) nu e o “conspiratie”, care sa fie “demascata”, ci e o chestiune de identitate si de normalitate, care trebuie asumate, la fel cum partea e raportata la intregul din care face parte. Deci, noi toti suntem estici, eurasiani, un adevar la fel ca cel ca ne incalzim de la acelasi soare.

      Doar propaganda contesta acest fapt. Dar in dezbaterile de idei refuz sa accept existenta unei politii a propagandei. Deci, prieteni, spuneti impreuna cu mine: sunt estic, sunt eurasian. Altfel, o sa va rog sa va uitati in actele de identitate sau pe harta Lumii, pentru a vedea daca sunteti inlauntrul sau in afara Eurasiei. Ori, poate, ca un exercitiu de memorie, am sa va rog sa scrieti de 100 de ori: “Sunt Estic. Sunt Eurasian”. Va mai spun un lucru: eu trimit urgent la plimbare pe oricine ar incerca sa-mi spuna sau impuna cine imi este “prieten” si cine “dusman”. Recomand oricui sa faca la fel.

      • Constantin spune:

        „Deci, prieteni, spuneți împreună cu mine [...] eu trimit urgent la plimbare pe oricine ar încerca sa-mi spună sau impună cine îmi este “prieten” …”

        Îmi place discursul prietenos. Desigur, el este puțin potrivit pentru occidentali, așa cum cei mai mulți români se identifică.

        De altfel, a fost publicat nu demult un articol despre civilizații în spațiul acestei platforme, la care cei care citesc articolele au adus comentarii, iar din acele comentarii s-a înțeles, cred că destul de clar , că ideologiile dughiniste (le pun laolaltă din pricina spațiului restrâns, dar sunt sigur că este clar ce zic) nu au succes pe meleagurile astea.

        Dar poate că promotorii ei încearcă diseminarea ideilor panslaviste în spațiul eurasian caucazian, la esticii din Cecenia, spre exemplu, unde ar putea avea mai mult succes.

      • Harald spune:

        @Dan – du-te la coordonatorul tău și spune-i că românii au resentimente vechi de sute de ani la adresa rușilor, iar problema Basarabiei e nerezolvată nici azi, după mai mult de 200 de ani de la prima ei anexare de către Rusia.

        Mai mult decât atât, identitatea și-o construiește fiecare singur, nu i-o poate atribui altcineva. Prin urmare, tu și coordonatorul tău puteți fi ”eurasieni”, dar nu te aștepta ca românii să-și asume vreo identitate ”eurasiană”. Ceea ce își asumă românii cu mândrie e altceva: toate imperiile care i-au anexat s-au făcut praf și pulbere :) :)

      • Deci prietene spun împreună cu tine: sunt “estică” tocmai pentru că sunt europeană, dacă aș fi eurasiatică aș fi “vestică”!

        • Constantin spune:

          Îngăduiți-mi vă rog o observație.

          Teoria dughinistă cu privire la spațiul românesc este puțintel mai amplă și are oarece legătură cu un concept la modă, “statul civilizațional”…
          De fapt sunt reluate idei bine cunoscute.

          În esență, Moldova, care este privită în integralitatea ei, până la Carpați, este slavă și aparține civilizației răsăritene. Ar trebui să fie, așadar, un stat independent, sub autoritatea eurasiatică a Rusiei. Dobrogea, de asemenea, aparține civilizației slave și ar trebui să se alăture Bulgariei, sub autoritatea aceleiași Rusii.

          Transilvania aparține civilizației occidentale și ar trebui să devină, incluzând Banatul, un stat independent, sub autoritatea maghiară. Cel puțin într-o primă etapă. Ulterior civilizația eurasiatică poate îngloba și Ungaria cu tot cu autoritatea ei.

          Teoria asta a statelor civilizaționale spune că civilizația valahă este reprezentată de spațiul județelor Teleorman. Giurgiu, Călărași, Ialomița și Ilfov și cam asta ar fi România, care mai târziu, de asemenea, va adera la civilizația eurasiatică reprezentată exponențial de Rusia.

          Deci, și la Vest…

  3. Mihail spune:

    Afirmati ca “HDP a decis să nu intre în alianţa CHP – Iyi Parti pentru a nu diminua şansele acesteia”. Exista vreo sursa care sa arate existenta unei invitatii din partea aliantei CHP – Iyi catre HDP? Un link, va rog, chiar in turca (evident, nu dintr-un ziar de “serai”).

    Faptul ca HDP nu a avut candidati in marile orase poate ca a fost o strategie proprie de a creste sansele aliantei sau poate plata unei “datorii de onoare” din 2015, cand votantii CHP au preferat sa scada procentele partidului propriu, votand HDP, pentru a depasi pragul de 10% si sa intre in parlament.

  4. Mihail spune:

    Ce parere aveti despre atacul impotriva lui Kemal Kılıçdaroğlu si Mansur Yavaş la Ankara?

    Sau de premierea “primei doamne” (nevasta lui Erdoğan):
    https://www.thetimes.co.uk/article/erdogan-s-wife-given-humanitarian-award-in-london-kkh5h23k3

  5. Ghita Bizonu' spune:

    daa? ! Ia sa vdem nitel argumentele . Citez : “Nu a fost contaminat nici de modelul de dezvoltare al AKP, cu împrumuturi masive pentru a finanţa proiecte megalomanice de infrastructură.” (despre Izmir)…. Insa mai jos citesc ca in Izmir :
    - igienizarea apelor uriaşului golf Izmir printr-un sistem de canalizare – eu as zice ca felictari dar 3 cam piramidl, faraonic samd si COSTISITOR!!!
    - un aeroport modern mai mare decât cel de la Otopeni, – hmmm peste tot in lume astra e un proect MARE
    - S-a dublat linia de metro Peste tot in l;ume metrul de metrou e extrem, de scump. Meglaimanic ar zice unii …
    PLus marubtisuri o sală nouă, ultramodernă, de concerte simfonice şi o nouă Operă, săli de sport multifuncţionale şi alte facilităţi public.
    NUma din banii de la bazarul din Izmir? Ntz ca citez “Izmirul având posibilitatea de obţine fonduri de pe piaţa internaţională de capital la dobânzi mai bune decât cele foarte mari la care s-a auto-condamnat statul turc.” Adica tot credite externe ca si hulitul Istambul …

    SI ar mai fi “PIB-ul reducându-se cu 3% în ultimul semestru din 2018, pe fondul unei creșteri economice de doar 2.6%, mult sub recordurile de peste 8% din anii 2010 și 2011. ” Adica TIT crestere economica. Adica incetinire nu “criza” sau “prabusire” cum ar fi cazul in care cetstera PIB ar fi “crestere negativa” …
    Cu atat mai normala incetinirea caci dvoastra scrieti ca in 2010 si 2011 au fost cresteri de 8% … care pe bune sunt nesustenabile pe termen mai lung. Ca o paralela profana .. e ca si atnci cand trebuie dsa intri in viteza a 2a .. ca sa poti accelera din nou ….

    In restc.. Edonu mi se pare chiar cel mai simpatic personaj.. Insa performantele sale economice sunt de admirat. Chiar daca progamul sau economic este “epuizat” raman rezultatele …

      • Harald spune:

        @Mihail – ”oare ce înseamnă” un index în al cărui clasament Thailanda și Malaezia se află pe poziții superioare unor țări ca Norvegia, Danemarca și Germania? Economiștii sunt nemaipomenit de buni în a inventa câte un nou index pentru orice criteriu arbitrar le trece prin cap, însă oare cum ar arăta o bibliotecă în care cărțile ar fi indexate după locul și data nașterii mamei autorului? :)

        • Harald spune:

          P.S. – încă o comparație la îndemâna tuturor: în clasamentul bazat pe acel index, România se află pe o poziție mai bună decât a Franței sau decât a Regatului Unit.

      • Ghita Bizonu' spune:

        Mihail

        Dinati afla ca staistica este arta de a demonstra ORICE.

        Apoi,apoi cestia aia cu mizeria .. e de coma!!! Adicatelea Romania este mai putin mizera decat Anglia, Franta si Finlanda?! Ca in Romania sitiuataiaeste mizera doar din cazua dobanzilor la credite iar Finlanda, Frnta si Anglia sunt macinate se somaj ? Scuze dar datele empirice zic ca f muti romani au plecat sa munceascain UK ….

        Si totusi Turcia a avut o crestere economica pe care noi nu puteam decat sa o invidiem .. Acum 25 de ani eu purtam doar pantaloni turcesti (merg cel mai bine pe fizicu romanilor.. ca aici in Balcani barbatu mai face si burta! asaca poti purta 56 la 180 cm) INSA azoma mai urc intr-un autoturism produs in Turcia |(Symbol) ba decatvea zielmai am dea face cu autobuze turcesti.
        Astea raman.

        Da ma rog daca datele empirice nu se potrivesc cu teoria, cu atat mai rau ptr ele!!!

        A.. si de incheiere.. uneori lucurile mai stau si altfel. De exemplu la … 1925 negrul discriminat si linsat din Alabama umba incalta in bocanci chiar si vara .. Inmsa in Romania Mare , taranu proprietar mandru a uunui stat cateodat acuxat ca ar fi fost etnicratic,,,, taranu ala etnocrat vara umbal cam … descult!!!! SI iarna majoritar in opinci. Bocancii erau un lux de gospodar instarit…
        Avantaj negrul palmas din Alabama….

        • Prostu' satului spune:

          “INSA azoma mai urc intr-un autoturism produs in Turcia |(Symbol) ba decatvea zielmai am dea face cu autobuze turcesti.”

          Regretatul Tomitza (Caragiu) ne spunea ceva asemanator si la fel de convingator – kendivai, stam! Nanagugu diazon!!!

          Dintr-un motiv greu de explicat, cumva inefabil, comentariul dvs. pare totusi promitator. Rog rescrieti-l cand sunteti sobru, acum e aproape de neinteles pentru noi, astia mai prosti.

          Multumesc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dragos C. Mateescu


Dragos C. Mateescu

Lector in Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) Izmir, Turcia Licenţiat in ştiinţe politice la Univ... Citeste mai departe


E randul tau

Ar fi fost frumos sa fie actiuni coordonate, eventual in aliante. Ma intreb daca era posibil, nu sti...

de: Dan Musat

la "China, SUA și «războiul comercial» Game of Loans și Marele Salt tehnologic"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)