Home » Dosar Lenin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Marxism apocaliptic: Lukács, Gramsci și soteriologia bolșevică (un eseu de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan)

Vladimir Tismaneanu septembrie 17, 2014 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine
33 comentarii 2,231 Vizualizari

Întrebarea “cum pot anumiți intelectuali sofisticați să susțină iacobinismul de tip leninist?” rămâne una dintre cele mai tulburătoare și vitale pentru înțelegerea ideilor care au pus stăpânire, la un moment dat, pe forma mentală generală a secolului XX. Un Georg Lukács sau un Antonio Gramsci reprezintă cu siguranță două dintre aceste figuri remarcabile care au găsit cu cale să subscrie febrei violente a acelor vremuri. Ce anume îi aducea pe aceștia atât de aproape de flacăra mistuitoare a revoluției totale (si totalitare) de tip iacobin? Să încercăm câteva răspunsuri.

În primul rând, nimic din evoluția lor, în timpul și spațiul date, nu ar însemna ceva fără o privire contextuală mai largă. Sigur, Lukács a crescut într-o societate austro-ungară premodernă (ori pe cale de modernizare), dominată de biserică și mari proprietari funciari, dar ca fiu de bancher din Budapesta, în sânul unei familii cât se poate de înstărite, în mediul patriciatului urban al evreimii asimilate. S-a numit inițial Georg von Lukács. O societate în care, totuși, ideile novatoare păreau sugrumate din fașă de un provincialism ce părea invincibil. În afara Budapestei, centrul cosmopolit, restul Ungariei însemna de fapt o mare provincie țărănească. Dată fiind această stază socială, putem înțelege cum intelectualii angajați s-au strâns în centrul budapestan și au început să se perceapă pe ei înșiși drept vocea și conștiința națiunii civice. Paradoxul apare la interfața dintre pozițiile lor democratice și atitudinea inevitabil elitistă, dictată tocmai de aceste considerente de ordin contextual. Toți, în frunte cu Lukács, au început să se privească drept reformatori prin excelență. Însă în vreme ce intelighenția maghiară budapestană s-a înregimentat în ceea ce s-a numit Societatea pentru Științe Sociale, Georg Lukács a ales să petreacă mai mulți ani în Germania ca speranță a filosofiei neokantiene (astfel l-a perceput Max Weber) iar la întoarcere, în 1915, a înființat o Școală Liberă pentru Umanioare (alt grup de gânditori), calată pe filosofia idealistă și opusă pozitivismului Societății pentru Științe Sociale. A nutrit mereu o dorință arzătoare pentru un început complet nou, o vita nova, iar cercurile intelectuale ale conaționalilor săi îi păreau prea moderate în acest efort. După 1917, în Rusia, dar mai ales după 1918, odată cu revoluția maghiară, regimul sovietic promitea să-i ofere tocmai acest cadru. Promitea salvarea și mântuirea într-un prezent continuu și într-o lume care tocmai intra într-un secol ce se va dovedi cel mai devastator. Și iată cum Lukács a devenit marxist mai degrabă din dorința lui de reînnoire culturală si de depașire (Aufhebung) a reificării (Verdinglichung). Complet indiferent, chiar alergic, la social-democrație și la propunerile ei de moderație întru reformă, a crezut că revoluția lui Béla Kun, ea însăși ecou al celei bolșevice, poate fi răspunsul tribulațiilor sale.

Era atras de Georges Sorel, profetul violenței dezlănțuite, dar dezgustat de Karl Kautsky, pontiful ortodoxiei conformiste, campionul a ceea ce istoricul ideilor Andrzej Walicki a numit necessitarian Marxsm,o viziune inchistată, fără vlagă, lipsită de suflul eroic al marii aventuri istorice. A condus de două ori cultura ca ministru comunist: prima oară in 1919, in timpul revolutiei sovietice maghiare, a doua oară in noiembrie 1956, in guvernul lui Imre Nagy. De fiecare dată pentru foarte scurt timp. Prima experiență l-a adus in compania celor mai inverșunați bolsevici maghiari. Cea de-a doua l-a despărtit de cei mai odiosi stalinisti din țara sa, nu insă si de marxism si nici măcar de leninism. A admirat-o pe Rosa Luxemburg, dar a susținut criticile lui Lenin la adresa acesteia. A rezistat, totuși, criticilor Cominternului si a scris o anti-critica, publicat de Slavoj Zizek, unul dintre marii săi admiratori, in care a apărat ideile din “Istorie si conștiință de clasă”, acea lucrare pe care Kostas Axelos a numit-o le livre maudit du marxisme. Ceva mai târziu, “Tezele Blum”, in care propunea teza unei dictaturi democratice, au pus capăt, vreme de decenii, angajamentului său politic activ. A supraviețuit, ca refugiat politic in URSS, scriind cărti de critică literară si de estetică, in cea mai neagră perioadă imaginabilă. Se ocupa de Walter Scott, de Balzac si de Heinrich Mann, atunci cand Bela Kun era executat ca spion…

Toate aceste revoluții europene izbucnite in urma seismului comunist din Rusia i-au permis să se transforme rapid într-un marxist activ, mai aproape de praxis ca niciodată. Partidul leninist părea, din nou, încarnarea perfectă a acestor deziderate. Partidul leninist devenise depozitarul raționalității perfecte, cu alte cuvinte se afla în afara oricărei erori. Pentru Lukács, “teoria obiectivă a conștiinței de clasă este teoria posibilității ei obiective”. În acest sens, partidul comunist (definit de Lenin drept unul de avangardă) devenea întruchiparea perfectă a posibilității obiective. Dar pentru el, potențialitatea depozitată în proletariat, în virtutea acestei posibilități obiective, avea să prindă contur doar prin practica revoluționară. Partidul era (și trebuia să fie în acest sens) îndrumătorul concret și infailibil. Date fiind toate aceste variabile contextuale, înțelegem poate mai mult din avatarurile unui marxist voluntarist de primă mână precum Lukács, “suferind” de un marxism care a căpătat în timp nuanțe chiar mai exagerate ca la Lenin. Asemeni călugarului iezuit Leo Naphta din romanul lui Thomas Mann, “Muntele vrăjit”, tânărul marxist Lukács predica purificarea universală printr-o catastrofă fără egal și fără precedent. De altfel, el a și fost prototipul, desigur hiper-sublimat, al personajului amintit. În cartea sa “World Communism”, Franz Borkenau, un gânditor apropiat în tinerețe de Școala de la Frankfurt, devenit mai târziu un critic acerb al radicalismului utopic, spunea că Lukács era de fapt practicantul dublului discurs: cel explicit și cel implicit, cel exoteric si cel ezoteric. În acesta din urmă se ascundea adevărata sa convingere pe care avea să o deceleze Leszek Kołakowski, constelația inavuabilă de ceritutdini gnostice pe baza căreia puteau fi justificate toate crimele și ororile. Asemeni lui Bertolt Brecht, Lukács era convins că într-o bună zi, omenirea le va fi recunoscătoare revoluționarilor leniniști pentru eroismul lor fără margini. Au traversat mocirla de dragul zilelor viitoare ce vor cânta (les lendemains qui chantent).

De partea cealaltă a binomului nostru, Antonio Gramsci, un la fel de mare gânditor cu porniri extreme, se născuse într-o Sardinie înapoiată, înțepenită în mare măsură în proiectul Evului Mediu. Părinții lui s-au zbătut destul de mult să-i poată asigura tânărului Antonio accesul la gimnaziu. În familia lui Gramsci, cu un tată care făcuse și închisoare pentru nereguli administrative (fusese mic-funcționar), banii erau o problemă. Foarte pe scurt: copilăria sa a fost cât se poate de nefericită și chiar a trebuit să muncească de la cea mai fragedă vârstă. Sentimentul de umilire, izolarea dată de o insulă blocată în timp și spațiu, contextul familial, toate i-au conferit lui Gramsci sentimentul că primii săi 20 de ani de viață fuseseră o probă infernală. Mai târziu, când a părăsit Sardinia pentru cursurile universitare din Torino, tot ce știuse până atunci intra într-o nouă și bulversantă etapă. Între Piemont și Sardinia, senzația diferenței era de cel puțin câteva secole. Intrat în contact cu ideile lui Benedetto Croce, tânărul Gramsci pătrunde în mișcarea socialistă și se familiarizează rapid cu ideea marxistă. La toate acestea s-a adăugat și un detaliu esențial, anume că mișcarea muncitorească torineză era în epocă cea mai activă și bine dezvoltată din Italia. Modelul se afla așadar la îndemână, identificarea cu respectiva cauză devenea inevitabilă. A asistat la greve și ocupări de fabrici, și și-a dat seama că această pătură proletară poate dezvolta caracteristicile culturale necesare pentru un tip mai elevat de revoluție. Așa a apărut și ideea conștiinței de clasă în scrierile sale, deoarece Gramsci era convins că proletariatul trebuie să transceandă simplele interese economice imediate. Însă lucrurile au evoluat altfel decât anticipase el și nimic nu a putut stopa, în cele din urmă, ascensiunea lui Mussolini la putere. Antonio Gramsci a continuat să susțină cauza și a fost unul din părinții fondatori ai Partidului Comunist Italian, apoi a fost arestat de noul regim fascist și a ispășit o pedeapsă privativă de libertate în perioada 1926-1937. Eliberat cu doar trei zile înainte de moartea sa, Gramsci a lăsat în urmă celebrele “Scrieri din închisoare” (Quaderni dal carcere). La fel ca la Lukács, marxismul lui a fost permanent unul voluntarist. Tot Gramsci a visat să unifice spontaneitatea și autoritatea conștientă, două concepte esențiale pentru înțelegerea sistemului său de gândire. Complementar, a contestat determinismul marxist ortodox și a susținut ideea rolului intelectualilor în acest proces de reconfigurare ideologică a lumii. Dar nu orice fel de intelectuali, ci aceia care își suspendă până la abolire atașamentele originare, se încadrează în mișcarea revoluționară, o servesc perinde ac cadaver, devin intelectualii organici ai proletariatului. Doar acestia, o falanga de aleși, pot efectua ceea pentru Gramsci era imperativul absolut, reforma intelectuală și morală. Doar ei pot forța cursul istoriei și pot infrânge “inerția suprastucturilor”. Doar ei pot sfida apăsarea constrângătoare a faptelor sociale. Aici se poate observa o semnificativă diferență intre Lenin și Gramsci, in acest accent pus cu tărie pe rolul decisiv al intelectualilor in revoluție. Lenin a rusificat marxismul, Gramsci a occidentalizat leninismul, Lukács l-a hegelianizat.

Spre deosebire de alți gânditori marxiști, el a revendicat revoluția hic et nunc, indiferent de condițiile economice și stadiul lor evolutiv. Și el, și Lenin, și Lukács, outsideri prin definiție, s-au distins radical de “inițiați” precum Karl Kautsky, adepți ai căii evolutive. Alți autori au sesizat foarte bine ironia istorică prin care un rebel insular și voluntarist precum Gramsci a devenit “patronul spiritual” al unei mișcări comuniste italiene cu nimic diferită în practica sa de SPD–Sozialdemokratische Partei Deutschlands (raportat la aceeași perioadă). Având traiectorii diferite de ascensiune, Lukács și Gramsci s-au suprapus cât se poate de evident pe tărâmul motivelor și mijloacelor. Din profilul succint al fiecăruia dintre ei putem desprinde cel puțin câte o lecție despre inadaptare, hybris și conștiință. Au fost oameni ai timpului lor și dacă vrem să înțelegem cum anume a funcționat seducția ideologică în secolul XX, atunci trebuie să rămânem într-o stare de atenție alertă față de orice detaliu care poate desluși un anumit tip de parcurs biografic. Discipola de odinioară a lui Lukács, Ágnes Heller, spunea că explicația fidelității sale incasabile pentru Marx și marxism se afla în faptul că, în 1918, când Lukács s-a convertit la filosofia revoluției mondiale, el nu doar a ales marxismul drept propria-i filosofie, ci s-a ales pe sine ca marxist. A refuzat, în pofida tuturor încercărilor ce aveau să vină, inclusiv arestarea la Moscova în anii ’30, să se abjure, să meargă pe calea de-convertirii.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Gramsci dacă nu murea în 1937. Știm doar că în ultimele luni de viață era extrem de șocat de procesele de la Moscova. Unul din textele sale finale se intitula “Despre ipocrizia autocriticii”. Palmiro Togliatti a creat mitul lui Gramsci “capo della classe operaia italiana”. Opera sa a fost recompusă și reconstruită, în fapt reinventată, spre a-l face un fel de Lenin al Occidentului. Noile generații marxiste au aflat în el legitimarea “blocului istoric” și a hegemoniei partidului de tip leninist. Au uitat că Gramsci a fost un adversar ireconciliabil al oricărui elitism și că, în filigran, fără a-și duce gândurile până la capăt, a nutrit îndoieli privind pedagogia machiavelică a bolșevismului. Oricum, a fost mult mai sceptic comparativ cu atâția alți marxiști vestici sau estici. Poate de aceea discuția lui Kołakowski despre Gramsci este mult mai puțin sarcastică în “Principalele curente” decât aceea despre Lukács ori Marcuse cu al lor marxism oracular. Gramsci a fost un hegeliano-marxist (pe linia lui Benedetto Croce si, mai ales, a lui Antonio Labriola), dar nu a ajuns un fanatic al chiliasmului milenarist, spre deosebire de Lukács care a ajuns la Hegel si la Marx dinspre Meister Eckhart, Kierkegaard, Kant, Fichte si Schelling. Mai exact spus, Gramsci a renunțat treptat la pasiunea sa de tinerețe, la exaltarea mitopoetică a revoluției totale, în favoarea unui marxism al serpentinelor și al tranșeelor mai mult sau mai puțin vizibile, dar, credea el, cu mai mari șanse de izbândă. Astfel a prins ființă viziunea “lungului marș prin instituții”, a unei societăti civile care cucereste treptat, mai intai cultural, puterea politică. In chip ironic, disidenții Europei de Est au găsit in textele lui Gramsci despre societatea civilă una din sursele lor de inspirație, alături de scrierile unui Alexis de Tocqueville. Stanga radicală de azi se identifică, la randul ei, cu această strategie a luptei pentru hegemonie culturală.

Evident, Gramsci nu a renunțat la convingerea că ordinea veche trebuie să piară și că aceea nouă va fi una a comunității perfecte. Acesta este, credem noi, sensul formulei sale: “Obiectiv înseamnă obiectiv din punct de vedere uman, adică universal subiectiv”. Ii repugna fatalismul si se regasea in mitul Partidului ca “Principe modern”, ca suflet al unui nou Risorgimento. A fost deopotrivă un iacobin si un propagator a ceea s-a numit machiavelismul revoluționar. În comunismul împlinit al lui Gramsci, subiectivul și obiectivul se contopesc sub semnul utopiei concrete, al unei revoluții palingenetice, spre a relua un concept al lui Roger Griffin menit sa explice fascismul. Proletariatul era clasa-Mesia a istoriei, scrisese Marx in “Sfânta familie”, revoluția sa insemna o resurecție a unei umanități pierdute, instrăinate, negate. Era, intr-adevar, negarea negației, punctul culminant al “progresului in constiinta libertatii” despre care vorbea Hegel in ale sale prelegeri de filosofia istoriei, saltul final, irevocabil si ireversibil, din imperiul necesității in acela al libertății. Ne aflăm, ca la Lenin, ca la Lukács, în plin univers soteriologic. Nu mai e vorba de sociologie, ci de teologie politică, de escatologie secularizată.

Recomandari:

http://www.curteaveche.ro/principalele-curente-ale-marxismului-8211-vol-al-iii-lea-prabusirea.html

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

http://www.contributors.ro/cultura/socialism-%c8%99i-barbarie-teze-despre-marx-lenin-%c8%99i-stalin/

http://www.contributors.ro/global-europa/agnes-heller-ganduri-despre-totalitarism-modernitate-%c8%99i-apostazie/

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Luk-cs-before-Marx-6730

http://www.pdci-genova.org/?page_id=372

http://www.amazon.com/Gramsci-Alternative-Communism-Luciano-Pellicani/dp/0817974326

Vladimir Tismaneanu s-a născut in 1951 la Brasov, traieste in Statele Unite din 1982, predă stiinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars si in alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărti si colaborează constant la Radio Europa Liberă incepand din 1983. Marius Stan s-a născut in 1982 la Brasov, are un doctorat in stiinte politice, a publicat carti in Romania si Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaboreaza la Radio Europa Liberă. Impreună au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014 si pregătesc o nouă carte intitulata “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus in această noua carte.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "33 comments" on this Article:

  1. B. Rusu spune:

    Foarte interesant articol, un contrast foarte pertinent intre Lucaks si Gramsci. Am totusi o nemultumire: demersul dvs adie pe alocuri a psihoistorie.

  2. Bertolt Lazaroiu spune:

    Mi se pare foarte pertinent articolul. O incercare de contextualizare a gandirii celor doi care nu cade in psihologisme si in care nu e exploatata nici ideea existentei unui Rau transcendent, chiar daca nici contextul istoric nu e suficient pentru a explica alegeri personale ale celor doi.
    Si da, ceea ce spune Agnes Heller despre Lukacs este perfect valabil si pentru Brecht: si el se percepea pe sine in primul rand ca marxist in cele mai marunte amanunte ale vietii sale, dincolo de ceea ce facea sau reprezenta Partidul, din care, de altfel, nici nu a facut parte vreodata.

  3. R.A.Muresan spune:

    Un articol binevenit, mai ales ca subiectul e deosebit de interesant.
    Marturisesc ca sint inclinat sa nu-i consider intelectuali pe oamenii de felul acestora. Fiindca mi-e foarte greu sa inteleg cum ar putea un intelectual autentic sa ia in calcul violenta ca mijloc de sublimare (spirituala).

    • Sorel, Sartre, chiar Fanon? Cam greu sa nu-i consideram intelectuali…

      • Bertolt Lazaroiu spune:

        … chiar si Céline :)

      • R.A.Muresan spune:

        Greu sa-i consideri, greu sa nu-i consideri: cred ca “linia de admitere” trece prin dreptul lor, probabil ca unii sint deasupra, altii sub, iar linia e, oricum, foarte neregulata. Ei ar trebui evaluati dupa valorile lasate, nu dupa tribulatii.
        Ma gindesc ca sint oameni care, daca tot nu pot lasa mare lucru, prefera anonimitatea, mai sint unii care fac doar galagie si altii care ar face aproape orice ca sa iasa in evidenta. Probabil ca nici una dintre categoriile astea nu are de-a face cu creativitatea. Si-atunci?
        Bun, unii dintre cei despre care discutam au lasat ceva mai multe (Sartre): pot insa fi luati drept modele? Aproape sigur, nu. Dimpotriva. Pentru cei care aspira la statutul de intelectual, ei reprezinta contraexemple, mai degraba ceea ce n-ar trebui facut. Iar asta e deja un bun motiv sa aflam ce-au facut. De aceea sint nemaipomenite biografiile astea.

        • Bertolt Lazaroiu spune:

          N-ar fi rău să-i si cetiți pe unii dintre ei înainte sa va dați cu părerea. De exemplu, in Cluj, la editura Tact (cea care a scos si cartea lui Gotiu) a apărut “Piele neagra, măști albe” a lui Franz Fanon, o carte nu chiar rea, desi cam inegala, relativ ușor de citit. Cred ca o mai gasiti pe la Librarium.

          • R.A.Muresan spune:

            Va multumesc foarte mult. Ador sa primesc sfaturi de lectura. Adevarul este ca, cu cit am mai multe, cu atit selectia va fi mai buna. Nu stiu cum e lista d-voastra cu recomandari, dar a mea e una foarte lunga si, vrind nevrind, are si ea o linie: unele carti sint deasupra iar altele dedesubt. Cum insa ceea ce ma misca pe mine se afla in domeniul stiintei si fiindca acolo e mult mai clar cine sau ce e peste linie, puteti ghici usor pe cine sint tentat sa aleg mai mereu — mai ales ca in stiinta, cei care conteaza cu adevarat sint cei departe de linie, situati undeva foarte sus. Stiu, asta e curat gindire elitista. Dar eu va spun doar ca sint muritor si ca, prin forta lucrurilor, nu prea am timp pentru cei din vecinatatea liniei, adica de cei a caror situatie e gri: de obicei, le las altora placerea de a alege ideile de oameni.
            Poate parea exagerat, dar eu am linia cu mine inclusiv atunci cind intru pe forumuri: asa cum se intimpla in viata, si acolo sint multi care n-au idei dar sint buni la indemnuri si la ghionturi, si mai sint cei putini care conteaza, care chiar au idei si acces la ele, si care le impartasesc si altora, inclusiv celor care n-au.

            • Bertolt Lazaroiu spune:

              Ei, pai in cazul asta sunt convins ca lucrarile stiintifice va sunt de mai mare ajutor in descifrarea politicii decat, sa zicem, o carte cum e “Principele” de Machiavelli, un om de o moralitate indoielnica, inteleg eu.
              Altfel, va inteleg perfect retinerea de a citi carti care risca sa nu va foloseasca. Mi-am facut si eu un calcul la un moment dat al numarului de carti pe care am timp sa le citesc intr-o luna, am inmultit cu durata estimata a vietii care mi-a ramas si rezultatul a fost unul destul de descurajant. Dar a meritat exercitiul.

        • In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam. Tanarul Lukacs, cel de dinaintea convertirii la marxism, era un ganditor exceptional in traditia filosofiei neokantiene, dar nu mai putin constient de ceea ce s-a numit criza culturii contemporane. Este una din temele centrale din “Muntele vrajit”, dar si din “Doktor Faustus”. Thomas Mann a fost romanceirul preferat al lui Georg Lukacs. In egala masura, scriitorul german l-a pretuit imens pe Lukacs (nu ca filosof marxist, ci ca estetician si critic literar). Capitolul despre antinomiile gandirii burgheze din “Istorie si constiinta de clasa”, capodopera marxismului occidental aparuta in 1923 si anatemizata imediat dupa publicare de Grigori Zinoviev, presedintele Cominternului, este o sinteza de marxism si weberianism pe fondul unui acut sentiment al tragediei civilizationale simbolizata de Primul Razboi Mondial si de consecintele acestuia. Despre Sartre s-au scris texte dure, dar chiar si un critic drastic al abdicarilor politice ale acestuia precum Bernard-Henry Lévy, nu a ezitat sa scrie o carte exegetica, nicidecum un rechizitoriu, cu titlul “Le Siècle de Sartre”.

          Discutia despre Lukacs trebuie conectata la marea tema a revoltei anti-capitaliste a intelectualilor burghezi, acel romantism anticapitalist despre care au scris George Mosse si Michael Lowy si pe care il gasim nu doar la stanga, ci si la dreapta (e. g. Ernst Junger). Tema reificarii subintinde demersul heideggerian de cautare a autenticitatii pierdute in labirintul modernitatii birocratic-tehnologice. Cartea lui Lukacs din 1916 (scrisa si publicata in plina catastrofa militara, sociala, politica si morala) este o expresie a acestui spirit sfasiat. In acea carte (tradusa in romaneste de N. Tertulian), Lukacs il cita pe Fichte.

          Cum imi scrie un bun prieten, traducerea romaneasca (“epoca deplinei culpabilitati’) nu era fidela nici literei, nici spiritului citatului din Fichte. In 1804, filosoful german, anticipand ceea ce Nietzsche va diagnostica ulterior drept haosul axiologic al nihilismului, vorbea despre epoca noastra drept der Stand der vollendeten Sündhaftigkeit, deci a “unei stari de pacat si de vinovatie”. Cuvantul “pacat” trimite spre religie, spre crestinism, spre o metafizica religioasa. Gabriel Liiceanu a tradus acest concept drept “starea nemerniciei absolute” V. Johann Gottlieb Fichte, “Die Grundzüge des gegenwärtigen Zeitalters”, Erste Vorlesung (Quelle: Johann Gottlieb Fichtes sämmtliche Werke. Band 7, Berlin 1845/1846, S. 11-12.) Cand Lukacs a imbratisat marxismul in 1918, el a crezut ca a reusit sa iasa din starea aceasta de pacat, de nemernicie, ca a gasit calea spre salvare. Mai tarziu, Maurice Merleau-Pony, in Jumanisme et terreur” si in “Les aventures de la dialectique” a apaelat la cartea hegeliano-marxisa a tanarului Lukacs spre a-si legitima propriul pariu politic si metafizic. Marius Stan a scris un patrunzator eseu despre Merleau-Ponty.

          http://www.lapunkt.ro/2013/07/20/umanism-si-teroare/

          • R.A.Muresan spune:

            Din cite imi pot da seama, oamenii evita sa discute lucrurile astea, iar pentru unii, destinele de acest fel intra pur si simpu la categoria aventuri intelectuale.
            Spuneti:
            “In lumea ideilor este dezirabil sa fim foarte circumspecti cand generalizam.”

            Asa este, dar noi vorbim aici despre oameni si despre destinele lor. E-adevarat, cind facem asta, apare si vesnica problema a diferentierii intre oameni si ideile lor, intre oameni si operele lor.
            Aveti dreptate ca in cazul acestor oameni sa faceti consideratii legate de context, recursul la opera nefiind suficient: nici (macar) infractorii n-ar putea exista fara context. De fapt, cred ca marea problema in legatura cu acesti ginditori este ca au fost mai degraba intelectualii contextului sau ai anturajelor.
            Stim bine ca problema moralei este una delicata si nuantata. Ei bine, desi stiau si ei asta, buna parte dintre oamenii acestia au preferat sa transeze in aproape toate chestiunile morale si sociale si asta fara mila, fara regret, aproape fara scrupul. Ei au transat nu doar intre oameni si idei, ci, limitindu-ne la spirit, de-a dreptul popoare. Caci ei au fost cei care au operat generalizarile cele mai aiuritoare. Incit, daca vorbim de criteriul valorii, desi probabil ca ceea ce am putea alege din ceea ce au lasat i-ar putea salva, tarele lor morale i-ar ingropa. Linia de care vorbeam trece de fapt prin ei, sfisiindu-i ca fiinte spirituale. Caci in cazul lor, linia asta nu e doar aceea care-i diferentiaza pe intelectuali, dar si aceea care desparte ceea ce e moral de ceea ce e imoral, ceea ce e omenesc de ceea ce nu (mai) e omenesc.
            Pare ca noi sintem cei care trasam mereu linia asta neregulata, in realitate insa, ei sint cei care au ales sa fie sfisiati, caci aici nu vorbim de oameni obisnuiti care sint la mina destinului. Iar daca unii dintre ei pot fi numiti intelectuali, atunci lectia lor e una dureroasa si pentru noi. Am fi tentati poate sa gindim destinele lor in termeni sacrificiali. Numai ca “stapinii” acestor destine nu aveau in minte atit sacrificiul de sine, cit al altora.

      • V. Radu spune:

        Sunt perfect de-acord cu R.A. Muresan….Presupun ca ar trebui redefinit conceptul de “intelectual”….

  4. gabrielP spune:

    Expresia “Les lendemains qui chantent” (pe care as traduce-o, diferit de dumneavoastra, prin “zile viitoare ce vor cânta” sau “viitor ce va cânta” pentru ca “lendemain” nu poate fi tradus prin “zori” – “aube”) a fost lansata, bineînteles, de Paul Vaillant-Couturier – înalt apparatchik comunist complice cu Maurice Thorez, crescut in cel mai burghez arondisment din Paris (16 ème) si, ca si Lukacz, ne de-convertit de comunism nici dupa vizita sa in URSS, tot de la inceputul anilor ’30. Scriitor si el (minor), a fost un pur propagandist de stil sovietic si proletcultist, secretar al Politburo-ului PCF si redactor sef al “L’Humanité” pina la moartea sa, in acelasi an cu Gramsci.
    Iata citatul (in “Jeunesse”, 1937 ) din versificatia respectiva:

    “Nous sommes la jeunesse ardente
    Qui vient escalader le ciel
    Dans un cortège fraternel
    Unissons nos mains frémissantes
    Sachons protéger notre pain
    Nous bâtirons un lendemain qui chante”

    (Poezia integrala o gasiti aici: http://centenaire.parti-socialiste.fr/article.php3%3Fid_article=329.html )
    Bonus: un siderant film de propaganda al PCF din 1946 intitulat “Les lendemains qui chantent”: http://parcours.cinearchives.org/Les-films-565-111-0-0.html
    Gânduri bune.

    • Vladimir Tismaneanu Vladimir Tismaneanu spune:

      Excelente completari, informatii care lumineaza subiectul, autorii va multumesc!

    • M-am mai gandit: “escalader le ciel” este clar o aluzie la cuvintele lui Marx despre comunarzi–”a lua cu asalt cerul”…

      • gabrielP spune:

        Va referiti, probabil, la expresia lui Marx “Minunea initiativei revolutionare a maselor luând cu asalt cerul” extrasa din “Scrisori catre Kugelmann”.
        “Escalader le ciel”… vast proiect al tuturor transgresiilor (urmate, obligatoriu de prabusire), incepind cu revolta titanilor mitologiei grecesti si cu Babelul biblic si sfârsind (oare?) cu ultima ideologie totalitara, comunista, care sta sa-si dea ultimul suflu.
        Fara a reveni la versurile indigeste ale lui Vaillant-Couturier, pline de poncife revolutionar-comuniste, termin cu un mic “clin d’œil” la cele doua romane de Thomas Mann pe care le citati : parcursul ascensional al celor doi eroi – Hans Castorp, respectiv Adrian Leverkühn – nu contine deja germenele maladiei, al mortii, care-i va antrena, dupa aceasta escalada, intr-un dezastru al prabusirii, impreuna cu toata societatea europeana, respectiv germana? Paradoxal, Naphta a preferat sa nu fie martor la acest tip de deznodamânt…

  5. Berlin spune:

    Deschid întâmplător I. Berlin, Cinci eseuri despre libertate, Humanitas, 2010. La pagina 102, motto-ul eseului „Idei politice în secolul al XX-lea”: „Cel ce și-a dorit o viață liniștită a greșit născându-se în secolul al XX-lea”, Troțki (referință neidentificată). O vorbă perfect valabilă și pentru Dosarul Lenin.

  6. 1.Dupa Marx, comunismul insemna revolutie si nationalizarea mijloacelor de productie in tarile cele mai dezvoltate economic, care puteau apoi sa faca tranzitia la ,,economia socialista de piata” si sa creieze o lume noua, in care diferentele economice sa fie intre director/manager si muncitor de 1/ 4 sau 1/5, iar nu de 1/1.000.000 ca in capitlism.
    Daca Gorbaciov avea habar de economie, azi Rusia si Romania erau in economie socialista de piata si inclin sa cred, ca dupa 25 de ani, se traia mai bine decit in ,,capitalismul dimboviten”.
    2.Probabil ca daca comunismul respecta regulile lui Marx, nu era nevoie de violenta politica ca atunci cind s-a facut in tarile inapoiate, unde baza industriala a comunismului nu exista si Stalin a facut-o pe cadavrele taranilor din Ucraina si a muncitorilor sacrificati in zonele de munca fortata.La a treia generatie de lideri, comunismul si-a mai schimmbat ,,fata”.
    3.Cum au putut ajunge niste ,,aventurieri” politici ca Lenin sa devieze de la latura economica optima a constructiei comunismului, cum au putut cei doi aventurieri sa sustina un sistem criminal, este usor de explicat.
    La orice iluzie sau utopie politica, numai intelectualul de mare capacitate se poate inhama, fiindca trebuie sa construiasca totul de la zero, ca Lenin.Daca constructia politica este avansata, trebuie sa sustina teoretic si moral, ceva vadit defect si antiuman.apoi din inertie se merge pina la capat.Adica pina acolo unde ceeace se incepe, se termina prin esec.De regula nu se ramine in viata suficient de mult, pentru a da piept cu falimentul constructiei la care a participat, asa ca se moare fericit si multumit de ce se lasa in urma.
    Cred ca in situatia de incalcare a acestei reguli, se afla unul din ,,fostii” Romaniei!

    • antonie spune:

      …nu există niciun om care să nu-și trăiască și deziluzia propriilor utopii. Dintotdeauna. Pe asta se bazează „teoria observatorului neprivilegiat”. Cu cât nivelul cultural al „observatorului” este mai înalt cu atât teoria …prevede deziluzii mai mari și mult mai multă lume prinsă în cele trei faze ale utopiei…imaginarea, trăirea și sfârșitul ei tragic. În istorie singura modificare admisă de această lege implacabile o reprezintă durata la care se aplică și care este inseparabilă de media de viață a vremii respective. Creșterea duratei medii de viață mărește timpul de aplicare a utopiei …și de aici …vine firesc și ultimul secol e cel mai sângeros…până la trecerea următorului. Cum media de viață se apropie de suta de ani ne așteptăm la evenimente și mai pline de grozăvii. Să adăugăm un fapt nu lipsit de importanță. Întotdeauna intelectualii au avut un aport major în ridicarea mediei de viață…și timp suficient să-i impună …utopiile. Ori, orice lucru început prost sfârșește la fel de prost, un lucru început bine sfârșește, mai devreme sau mai târziu, prost…și cu cât mai târziu cu atât mai prost…Durata mare de viață a intelectualilor le favorizează trăirea deplină, intensă și…completă…a utopiilor lor…O influență majoră o are și valoarea lor intelectuală…Geniile se sting repede, dar oricât de scurtă le-ar fi viața nu sunt iertate de această implacabilă soartă…Intelectualii valoroși la origine sunt cei mai periculoși când își abandonează utopiile tinereții pentru utopii în plan social la maturitate…În plan spiritual poți face orice construcții imaginare, de unde vine valoarea cărților …dar imaginația livrescă, exacerbată în domeniul social …naște monstruozități…

    • Emancipatorul spune:

      1. “Dupa Marx, comunismul insemna revolutie si nationalizarea mijloacelor de productie”

      Nu a zis Marx asa ceva. Marx a cerut desfiintarea statului, deci nu a avansat ideea de nationalizare.

      “in care diferentele economice sa fie intre director/manager si muncitor de 1/ 4 sau 1/5, iar nu de 1/1.000.000 ca in capitlism”

      Nici asa ceva nu aveau in gand Marx sau Lenin sau Engels sau Trotski. Ei vorbeau despre un fel de rotirea cadrelor, toti oamenii sint egali, au acces egal la instructie/pregatire profesionala/posturi, etc. Toti erau pe rind sau simultan directori, etc… ca in cooperative.

      2.”Probabil ca daca comunismul respecta regulile lui Marx, nu era nevoie de violenta politica”

      Iar nu e adevarat. Toti cei pomeniti mai sus au argumentat ca revolutiile se fac violent. Nu exista in istorie contra-exemplu relevant.

      3. Unde sa citesc despre crimele lui Lenin? Ce progrom a ordonat Lenin?
      De Stalin am citit, dar de Lenin nu am gasit.

  7. ion adrian spune:

    Asa cum am anuntat la orice articol doct bine structurat de tipul celor pe care le publica dl Tismaneanu si in care eu simt si un soi de raspuns indirect la problema frontala ridicata de mine voi reveni cu aceiasi postare pe care o cosider si fundamentala si esentiala , si care desigur poate fi dezvoltata de interesati

    Desigur tot comunismul, marxist -leninismul cu latura lui ruseasca numita bolsevism este o urtopie dar are la baza pretentii stiintifice asa cum se laudau si multe teorii privind perpetuumul mobile. Teoria marxism leninista este rezultatul unor erori stiintifice conceptuale mult mai greu de demontat decat ideologia nazista de doua parale..
    Pana nu se intelege ca impunerea ca necesitate ideologica si istorica a partidului unic(contradictie in termeni :) ) cat si proprietatea comuna(adica administrata de stat asupra mijloacelor de productie care cuprind atat resursele naturale ca obiecte ale muncii, cat si restul obiectelor muncii si mijloacele de munca(uneltele) secreta in mod necesar , inexorabil, totatarismul comunist cu anexele sale printre care abolirea legii valorii cat si lupta(de fapt ura) de clasa in paralel cu extinderea proprietatii colective si asupra fortei de munca personale creandu-se astfel sclavia comunista , neasumata fatis, dar realizata prin principiul repartitiei socialiste si restrangerea aproape a oricarei libertati individuale, adica practic asupra celui ce o exercita asa numitul om al muncii si deci aducerea acestuia intr-o noua forma de sclavie sociala, cu exploatarea desi difuza, tocmai de aceea per total, cea mai ampla cunoscuta in istoria omenirii, conducand la o repartitie egalitarista si deci profund ilegala, va fi o realitate continuata cum ca nu se intelege exact ce inseamna marxism leninismul de orice nuanta s-ar pretinde ca este. Si de aceea pana desigur ca acest marxism -leninism poate fi doar intinat de alde Ceausescu, Stalin . Mao et co.
    si nu eliminat in fundamentele sale.
    Deasemeni in domeniul muncii asumarea in fals a ipotezei (de fapt fortarea acesteia prin crearea omului de tip nou) ca omul lucreaza mai degraba cu elan si daruire in interes general social decat in cel peronal a dus la alienarea si scizofrenizarea persoanei lucru care inca ne mai urmareste prin efectele sale odioase.

    Si repet si voi repeta mereu : cu asta dati-mi voie ca , vorba unui prieten poet filozof, sa inchid ontic si formal nasturii la redingota lui Marx.

    PS Si aici in mod special ca sa fiu in topic langa Marx o sa-l asez pe Gramsci et co

    • ion adrian spune:

      Si dupa astia trei citati de dl Tismaneanu, oare cine o sa-l reduca la ce este de fapt adica un soi de imposibilitate stiintifica exact cum este si perpetuum mobile?

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Desigur, e o mare eroare sa iei de bune pretentiile stiintifice ale “socialismului stiintific”, un oximoron. Si e destul de clar ca varianta de tip “socialism stiintific” duce cel putin catre esec economic, daca nu catre totalitarism in orice forma ar fi adoptata. Imi place comparatia pe care o faceti cu conceptul de perpetuum mobile, mi se pare inspirata.
      Caracterul pretins stiintific al actiunilor politice – care e de esenta gandirii politice marxiste – e ceea ce a dus la ororile din URSS si din alte parti. Daca Marx s-ar fi limitat la a face teorie politica si economica fara pretentia de a fi si influentat politica (in cazul asta, nu ar mai fi fost Marx, desigur), astazi puteam sa discutam relaxati despre asemenea idei. Dar sa stiti ca nu cred ca era singur de felul lui atunci cand gandea in felul acesta. Pozitivismul stiintific a facut si el ravagii in alte contexte. Nu vad o mare diferenta intre Marx si generalii armatelor de pe frontul de vest din primul razboi mondial care pretindeau ca duc razboiul cu mijloace stiintifice si ca, in numele acestei stiinte, isi pot permite sa ia decizii prin care maine ordonau un atac sau o retragere strategica de 50 de metri, in care mureau 50.000 de soldati, fiind convinsi ca asta va provoca poimaine moartea a 70.000 de soldati dusmani si tot asa. Razboiul Rece s-a purtat cam in aceiasi termeni.
      Mie mi se pare ca nu am scapat de logica asta si nici nu prea vad cum o vom face odata ce cutia Pandorei a fost deschisa. Tentatia infailibilitatii stiintifice in politica inca exista.

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Exista o scena interesanta pe la inceputul filmului lui Terry Gilliam, “Aventurile Baronului Munchausen”, care se petrece in timpul unui prezumptiv asediu al Vienei de catre otomani. In fata comandantului apararii vieneze (interpretat de un actor care, nu intamplator, aduce si ca figura si ca aparitie cu Hegel) este adus un soldat austriac, interpretat de Sting, care povesteste plin de mandrie cum a condus cu succes un atac impotriva pozitiilor turcesti. Reactia generalului vienez este aceea de a-l trimite pe soldat in fata plutonului de executie pentru ca prin actiunea sa a influentat socotelile stiintifice ale generalului. Acesta ii explica plin de sine soldatului si celor prezenti ca austriecii vor castiga razboiul prin mijloace stiintifice si ca potrivit calculelor lui astazi austriecii trebuiau sa piarda acea pozitie in favoarea turcilor si ca acestia urmau sa o piarda abia maine, totul era deja notat la el in caiet.

  8. Stimate, d-le
    Emancipator,
    1.- ,,Proletariatul va folosi dominatia lui politica pentru a smulge burgheziei,pas cu pas, intreg capitalul pentru a centraliza toate uneltele de productie in mina statului.,adica a proletariatului organizat ca clasa dominanta…”(citat pag. 57, Manifestul partidului comunist, Ed. politica, Bucuresti, 1969.).Aceasta ,,tehnica” comunista, se numeste ,,nationalizare”. Clasa noastra politica postcomunista a fost atit de ,,antimarxista”, incit a furat toata averea statului, pentru a deveni capitalisti!
    2 – Capitalismul s-a instalat in istorie la fel de violent, asa ca, ce alte asteptari existau dupa deposedarea bogatului de avere?Daca in schimb in tarile mai dezvoltate, ,,revolutia” era una pasnica, rezultat al alegerilor ca in Chile, sub presedentia lui Aliende in anii 80, ce ,,violenta” mai putea exista?
    Eu ma refer strict la evolutia istorica firesca, liniara, fara revolutii, care sa fi condus la comunism si la evaluarea privind disproportia de avere dintre bogat si proletar.
    Ramine la fel de adevarat ca pe vremea lui Marx – fara a fi adeptul decit ,,stiintific – economic” al acestuia -,,ca bogatul exista, numai prin faptul ca 90 la suta din populatie nu are nici o avere”.Ca idee, conceptia lui Marx privind capitalismul si exploatarea, nu pot fi contrazise nici practic si nici teoretic, stiintific.Pina la urma, el este un …,,om de stiinta”!
    3.In ca priveste defectele si atrocitatile produse de revolutii si comunismul real, cunoscut, sint de acord cu tot ce arata si sustine, d-l Tismaneanu!
    Ma despart de dinsul, acolo unde Marx este facut vinovat de ce au facut altii!
    Oare si J.J.Rouseau ar trebui facut la fel de vinovat de violenta revolutiei Franceze (care la adus in final la putere pe Napoleon), pentru teoria ,,contractului social”?

    • Emancipatorul spune:

      Dl. Eugen,

      1. Corect ce spuneti, dar Manifestul Comunist mai spune:
      “Sind im Laufe der Entwicklung die Klassenunterschiede verschwunden und ist alle Produktion in den Händen der assoziierten Individuen konzentriert, so verliert die öffentliche Gewalt den politischen Charakter. Die politische Gewalt im eigentlichen Sinne ist die organisierte Gewalt einer Klasse zur Unterdrückung einer andern. Wenn das Proletariat im Kampfe gegen die Bourgeoisie sich notwendig zur Klasse vereint, durch eine Revolution sich zur herrschenden Klasse macht und als herrschende Klasse gewaltsam die alten Produktionsverhältnisse aufhebt, so hebt es mit diesen Produktionsverhältnissen die Existenzbedingungen des Klassengegensatzes, die Klassen überhaupt, und damit seine eigene Herrschaft als Klasse auf.”
      Adica luarea in proprietate (are sens expresia doar in prima faza, adica cit mai exista clase sociale), de catre Stat a mijloacelor de productie, iar automat (urmare a desfiintarii claselor sociale, nu mai are atributii statul) desfiintarea Statului, apare proprietate comuna (asta inseamna desfiintarea claselor, proprietate comuna), fara decizie centralizata a vreunui Stat privind economia deci.
      Deci Manifestul Comunist vorbeste despre proprietate comuna, nu despre proprietatea statului (exact ceea ce au spus economistii iugoslavi).
      Daca chiar va intereseaza ce inseamna proprietate comuna care exclude proprietatea statului, eu am inceput prin a citi despre Iugoslavia de dupa 1946, etc. Va pot da linkuri.
      Doar in aceasta cheie se poate interpreta ideea umanista a lui Marx (preluata de la liberalii de atunci) ca binele individului este primordial, nu binele Statului, Natiunii sau Capitalului sau respectarea vreunei Morale / Religii sau oricui altcuiva. Individul e pe primul loc.
      Si sa nu uitam ca Marx a criticat orice patetism (nu facem comunism ca sa salvam lumea de la saracie, ci pentru ca e mai eficient economic), revolutiile se nasc din nevoi materiale, urmarirea eficiente economice, dezvoltarea fortelor de productie cum zicea el.

      2. Nu am nimic de adaugat..

      3. Eu tot am rugat sa mi se spuna ce atrocitati a facut Lenin. Cind a ordonat uciderea civililor?
      Eu pe tot internetul nu am gasit. Parerea mea ca dl. Tismaneanu pacatuieste cind ii aseaza in aceasi oala de criminali pe Lenin si Stalin.
      Si o propunere, la fel cum nu exista decit comunism real, asa nu exista decit capitalism real (nu ceea ce citim in carti ca ar fi / ar trebuie sa fie capitalismul si nu reusim niciodata sa avem – concurenta, clasa de mijloc, sanse de imbogatire / mobilitate pe scara social-economica, mana invizibila, democratie, etc.).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)