Merkel über alles: radiografia unei victorii anunțate

Astăzi (22 septembrie) Germania merge la urne, într-un scrutin de ale cărui rezultate va depinde în bună măsură direcția Europei în următorii ani. După două mandate în fruntea guvernului, Angela Merkel va repurta aproape sigur o victorie clară, singurul semn de întrebare referindu-se la formula de coaliție pe care o va alege. Un lucru însă este cert: viitorul guvern german va trebui să înfrunte o serie de provocări interne dificile, printre care problema demografică sau cea a nevoii de recalibrare a strategiei energetice. În același timp, Berlinul trebuie să continue să-și consolideze profilul de lider la nivel european, fie asumându-și mantia de hegemon, fie cooptând câteva state europene precum Franța, Polonia sau Olanda,  într-un nucleu ultra-dur care să seteze agenda la nivelul UE.

Starea națiunii germane

Dacă acum 10 ani revista The Economist declara Germania omul bolnav al Europei, după 8 ani cu Angela Merkel în frunte starea națiunii germane este una fundamental schimbată în bine. Berlinul a dovedit că politicile de austeritate mult hulite de stânga europeană pot conduce un stat pe drumul către creștere economică durabilă, în condițiile unei piețe a muncii flexibile și reziliente. Din 2010 încoace, Germania are creștere economică an de an: 3,7% în 2010, 3,0% în 2011, și 0,9% anul trecut. În august 2013, nivelul șomajului se situa la numai 6,8%, cel mai scăzut nivel din 1990 încoace, iar deficitul bugetar înregistra cea mai mică valoare din ultimii 40 de ani.

Merită analizate sursele structurale ale succesului economiei germane. În primul rând, acestea rezidă într-un țesut industrial robust, diversificat și competitiv, concentrat în zonele cu valoare adăugată mare. Forța industriei germane permite o orientare prevalentă spre exporturi, peste 50% din PIB-ul țării fiind generat de fluxurile comerciale externe. Această formidabilă alocare de resurse către industrie este posibilă în condițiile unei culturi a cumpătării, reflectate într-un consum intern moderat. Competitivitatea industriei germane este facilitată de un model social consensual care permite ținerea sub control a costurilor de producție. Trebuie menționat la capitolul atuuri structurale și procesul de modernizare și flexibilizare a pieței muncii, realizat prin intermediul celor patru valuri de reforme Hartz inițiate de fostul cancelar Schroeder: un rar exemplu de viziune și responsabilitate din partea zonei de centru-stânga.

Pe perioada crizei, doamna Merkel a gestionat excelent atuurile economiei germane, urmând o linie echilibrată și responsabilă care a îmbinat optimizările nivelului de cheltuieli publice, cu reduceri inteligente de taxe și impozite și cu o mai bună colectare a veniturilor fiscale. Merkel a arătat că obiectivele reprezentate de consolidarea fiscală și generarea de creștere economică, deseori considerate antagoniste, se pot potența mutual.

În plan politic, Cancelarul a dovedit abilitate și pragmatism, dezvoltând o agendă echilibrată și centristă, și cooptând o serie de politici promovate de opoziție. Renunțarea la energia nucleară în urma dezastrului de la Fukushima, promovarea egalității de șanse între sexe, sau stimularea măsurilor de protejare a familiei au fost doar câteva dintre temele adoptate de Merkel care i-au asigurat ancorarea fermă în zona de centru a spectrului politic. De altfel, acestea au fost și motivele pentru care partide precum Verzii au suferit un declin profund în opțiunile opiniei publice germane.

Este ușor, date fiind argumentele de mai sus, ca o analiză a performanțelor Angelei Merkel să alunece într-o zonă de propagandă, mai ales din partea unui comentator asumat în zona de centru-dreapta. De aceea, trebuie subliniat că Angelei Merkel i s-a reproșat adeseori stilul excesiv de precaut, teama de poziții tranșante și evitarea de a-și asuma riscuri. Apariția pe scena politică a grupării anti-europene Alianța pentru Germania (AfD) demonstrează tensiunea crescândă între angajamentul structural pentru continuarea construcției europene și opoziția internă față de rolul Germaniei de principal finanțator al salvării statelor periferice. De cealaltă parte, pro-integraționiștii sunt și ei nemulțumiți de rezerva Angelei Merkel față de cedarea de puteri suplimentare către instituțiile UE.

Pe plan intern, politicile de promovare a natalității au dat rezultate slabe, Germania fiind la o criză demografică severă, cu consecințe semnificative asupra fibrei sociale și economice ale țării. În același timp, ambiția de a accelera trecerea către o economie bazată pe surse de energie regenerabilă riscă să afecteze competitivitatea economiei și să genereze o situație geopolitică delicată.

În ciuda acestor bemoluri, Angela Merkel rămâne,  cu o cotă de simpatie de 60%, favorita clară a publicului german. Falia de 20 de procente între popularitatea liderului și scorul preconizat al CDU/CSU reflectă o performanță mai puțin convingătoare a miniștrilor cabinetului său. Chiar și în aceste condiții, însă, creștin-democrații se află în acest moment la cea mai mare cotă de încredere din ultimii 10 ani.

De cealaltă parte, SPD, care și-a sărbători anul acesta 150 de ani de existență, are puține motive de bucurie. Cotați cu mai puțin de un sfert din intenția de vot, social-democrații nu reușesc să propună electoratului o alternativă politică credibilă. În timp ce stilul precaut și matern al Angelei Merkel pare să reflecte zeitgeist-ul, încercările lui Peer Steinbrück de a se defini ca un lider puternic și tranșant au generat de multe ori imaginea unui personaj arogant, excesiv de tehnic și detașat de problemele oamenilor. Declarații precum aceea că nu cumpără vinuri sub 5 euro pentru că nu sunt suficiente de bune pentru gustul lui i-au câștigat lui Steinbrück puțini fani în rândul electoratului german. Nu-i de mirare, așadar, că SPD se situează la un  minim istoric, fiind incapabil să capitalizeze patru ani de opoziție.

Scenariile post-alegeri

Principalul semn de întrebare al alegerilor de astăzi este formula de coaliție pe care o va alege Angela Merkel. Există o paletă de scenarii posibile, pe care le voi enumera în ordinea inversă a probabilității acestora:

• SPD – Verzi, cu sprijinul stângii radicale (Die Linke) este un scenariu de coșmar pentru Angela Merkel, însă materializarea sa este foarte puțin probabilă. Împreună, SPD și Verzii nu vor obține mai mult de 35% din mandate, iar o alianță cu foștii comuniști est-germani a fost respinsă în mod ferm de Steinbrück. Există însă anumite voci care sugerează că o astfel de “soluție imorală” ar putea fi privită favorabil de liderul SPD, Sigmar Gabriel, un personaj ambițios și pragmatic care ar putea păstra alianța cu Die Linke ca pe un as din mânecă în condițiile unei posibile erodări viitoare a popularității CDU.
• CDU – Verzi. Acest scenariu ar fi preferat de tinerii susținători ai CDU cu vederi mai progresiste. Dată fiind poziția Verzilor ca aliat tradițional al SPD, alternativa va întâmpina mai mult ca sigur rezistență din partea nucleului conservator al CDU, ceea ce reduce considerabil șansele sale de materializare.
• CDU – FDP. Aceasta este formula curentă de guvernământ și cea care a fost considerată, până de curând, cea mai probabilă. Liber-democrații de la FDP au suferit însă, în ultima vreme, o scădere marcată în sondaje, fiind taxați de bazinul lor electoral în lipsa îndeplinirii promisiunilor electorale legate de măsuri de dereglementare și reduceri de impozite. Cu o opțiune de vot de 5-6%, FDP riscă să rateze pragul electoral, nemaiputând să asigure aritmetica unei majorități, fie ea una slabă.
• Mare coaliție CDU – SPD. Tot mai mulți analiști consideră că stilul consensual al Angelei Merkel ar fi mai potrivit pentru o coaliție CDU – SPD, precum cea din 2005-2009. De altfel, acesta pare să fie și semnalul dat de electoratul german. În ciuda faptului că CDU încearcă să evite pe ultima sută de metri o astfel de configurație, marea coaliție pare a fi scenariul cel mai probabil în momentul de față. Este de așteptat, totuși, ca o astfel de soluție de guvernare să genereze o falie în interiorul SPD, care a suferit de pe urma ultimului astfel de experiment, între 2005 și 2009.

Provocările viitorului guvern

Oricare ar fi coaliția care va rezulta în urma alegerilor de astăzi, noua majoritate va trebui să definească o viziune de guvernare care să facă față unui set de provocări dificile, atât pe plan intern cât și la nivel european. La nivel intern, Germania are trei dosare principale cărora va trebui să le găsească o soluție:

• Controlul cererii interne. O politică a salarizării mai laxă (i.e. permiterea unei creșteri a salariilor) ar alimenta consumul intern, limitând dependența economiei germane de volatilitatea piețelor de export în contextul crizei. Însă, în același timp, stimularea consumului ar diminua competitivitatea economiei germane pe piețele externe, riscând să submineze principalul motor al economiei.
• Declinul demografic. În lipsa unor politici demografice viabile, Germania trebuie să fie pregătită să atragă și să integreze forță de muncă din exterior, punând în balanță nevoile pieței muncii cu imperativele coeziunii sociale.
• Recalibrarea strategiei energetice. După decizia oficială de renunțare la energia nucleară și accentul pus pe sursele regenerabile, costul energiei în Germania a suferit o creștere vizibilă. Pe termen scurt și mediu, tranziția către o economie carbon neutral va genera provocări semnificative, inclusiv în ceea ce privește gestionarea relației cu principalii furnizori de gaze naturale. Pentru a limita impactul negativ asupra economiei, Germania ar putea lua în calcul explorarea unor alte surse de energie, cum ar fi gazele de șist.

Rolul pe care va decide să îl joace în interiorul UniuniI Europene constituie o alta variabilă importantă pe care viitorul guvern german va trebui să o clarifice în următorii ani. Germania a depășit cu succesul tranziția post-unificare, consolidându-și rolul de lider la nivel european. Preeminența economică a Germaniei s-a dezvoltat însă în paralel cu apariția unor asimetrii generatoare de tensiuni interne. Prima dintre acestea ține de ezitările structurale de a-și asuma rolul de lider politic la nivelul UE, ele avându-și originile în modelul statal edificat de liderii germani după 1945. A doua asimetrie se manifestă la nivelul implicării Germaniei în programele de salvare a statelor periferice, unde nevoia asigurării stabilității zonei euro vine în contradicție cu reticența contribuabililor germani de a plăti pentru greșelile altor state. În cele din urmă, a treia asimetrie derivă din caracterul din ce în ce mai inegal al tandemului franco-german, în condițiile în care Parisul pare incapabil să tranșeze criza economică, fiind condus de un guvern cu o legitimitate slabă, și de o clasă politică a cărei criză reflectă un sentiment de malaise cronicizat în rândul societății.

În aceste condiții, deciziile care vor fi luate de viitorul cabinet de la Berlin vor marca în bună măsură direcția Europei în anii care vin. Pe de o parte, Angela Merkel va trebui să-și folosească legitimitatea solidă în rândul electoratului pentru a continua în mod decisiv programele de sprijinire a țărilor aflate în dificultate. Semnele bune date de economia Greciei, care a înregistrat pentru prima dată un surplus bugetar primar (înainte de plata dobânzilor la împrumuturi), trebuie să fie încurajate. Continuarea asistării procesului de revenire a economiei țărilor sudice trebuie legată în mod necesar de identificarea de soluții sustenabile pentru însănătoșirea acestor țări. Cetățenii germani trebuie să vadă cum banii investiți de aceștia în verigile slabe ale construcției Uniunii Europene duc la rezultate durabile, cu beneficii pentru întregul continent, chiar în condițiile în care o bună parte din împrumuturile țărilor bogate nu vor fi rambursate vreodată.

În al doilea rând, Germania va trebui să negocieze o formulă care să permită întărirea structurii comune de guvernanță economică europeană, pentru a genera mecanismele de prevenție a unor crize viitoare. Berlinul trebuie să joace un rol constructiv în finalizarea uniunii bancare, inclusiv prin sprijinirea unui compromis în ceea ce privește o autoritate de supervizare. În condițiile în care întregul continent este marcat de oboseala unei austerități prelungite, Berlinul trebuie să-și asume o flexibilizare a abordării față de mixul de politici economice, sprijinind pârghii inteligente pentru stimularea creșterii, chiar în condițiile menținerii angajamentului consolidării bugetare la nivel european. În ceea ce privește datoriile suverane, anumite concesii din partea Germaniei în sensul permiterii unei mutualizări light a fondului de datorii ar fi binevenite.

Însă rădăcina problemei implicării Germaniei în Europa ține de modelul de leadership pe care și-l va asuma Berlinul. Continuarea promovării tandemului franco-german ca motor al integrării pare din ce în ce mai puțin realistă, în condițiile în care Franța pierde constant tracțiune pe plan european. O alternativă ar fi asumarea fără echivoc de către Berlin a rolului de „hegemon benevolent”, soluție de natură a imprima o direcție mai clară Europei, însă purtând riscul exacerbării mișcărilor centrifuge – reprezentate de partide populiste anti-europene – în rândul statelor mai slabe. O posibilă soluție de compromis în aceste condiții ar constitui-o ralierea unui grup restrâns de state europene puternice care să formeze, alături de Berlin, un nucleu ultra-dur în măsură să definească direcțiile viitoare ale UE. Printre aceste țări s-ar putea număra, pe lângă partenerul tradițional Franța, alte țări solide precum Polonia sau Olanda, asigurând astfel o legitimitate sporită în rândul adepților modelului social tradițional european, în grupul țărilor conservatoare din punct de vedere fiscal, ca și între noile state membre din est.