Mubarak, ultimul Faraon?

Hosni Mubarak, conducatorul absolut al Egiptului de aproape 30 de ani (mai precis, 29 de ani si jumatate), se clatina. Mubarak este formal preşedintele republicii din 14 octombrie 1981, urmându-i în funcţie lui Anwar El-Sadat, dupa atentatul ucigas care i-a curmat viata acestuia. Mubarak este si Presedintele  partidului-stat NDP (Partidul Nationalist Democrat),  guvernand o pseudo-democratie totalitara. Mubarak si-a impus reforme, unele din ele extrem de importante si care de facto au transformat Egiptul intr-o putere regionala in Orientul Mijlociu.

Egiptul operează după reformele din 2005, sub un sistem prezidenţial multipartit, unde puterea executivă este împarţită între preşedinte şi prim-ministru. Alegeri prezidenţiale şi parlamentare sunt organizate în mod frecvent, ultimele fiind ţinute în 2005, dar ca în toate statele arabe ele sunt formale, regimul politic fiind o dictatură a unui singur partid, asa cum am mentionat mai sus. Partidele minoritare (simulacrul politic al democratiei Egiptene) au dreptul să propună candidaţi în alegeri doar în măsura în care sunt recunoscuţi de puterea politică, fapt care exclude atât reformatorii modernizatori şi secularişti, cât şi partidele islamiste.

Contrar statutului de stat-neangajat, Egiptul lui Mubarak este un pilon principal al politicii Americane in Orientul Mijlociu.   Desi profund pro-sovietic, Mubarak, fost pilot militar scolit in Rusia si absolvent al vestitei Academii Frunze din Moscova, a continuat politica predecesorului sau si s-a lipit de americani constatand ca de la rusi nu mai are ce sa primeasca.

Avand in vedere ca a respectat intru totul termenii tratatului de pace cu Israelul, Egiptul a primit in perioada 1989-2009 de la Americani  19 miliarde de USD in echipament militar si inca 30 de miliarde de USD in ajutor economic. Daca luam in consideratie faptul ca Egiptului i-au fost sterse datorii de   aproximativ 25-30 de miliarde de USD dupa si pentru participarea la alianta impotriva lui Saddam  din primul razboi  Irakian (Desert Storm), Egiptul este cel mai mare beneficiar al ajutorului American din Orientul Mijlociu, chiar mai mare decat Israelul.

In Egiptul “democratic”, minorităţile etnice sunt discriminate, copţii (care sunt creştini) au drept limitat să ocupe funcţii în administraţie, iar dreptul de acces în universităţile de stat este la randul lui limitat; când vor să-şi construiască sau măcar repare lăcaşe de cult trebuie să primească o aprobare din partea statului (decretul Hamayuni, care datează din epoca otomană), fapt foarte improbabil şi când totuşi o primesc, sunt victimele atacurilor grupurilor de radicali musulmani, care le ard bisericile, evenimentele din ultima vreme soldandu-se cu zeci de morti si raniti.

“Profilajul”, care este reprimat în ţările democratice, este practică legală în Egiptul de azi, unde pe documentele de identitate este specificată religia posesorului. Legea permite emiterea de formulare de angajare cu rubrică unde se cere precizarea religiei candidatului. Mass media este adesea sursa unor campanii de ură contra acestei minorităţi, care se soldează cel mai frecvent cu “pogromuri”(vezi cele soldate cu zeci de victime acum  mai putin de o luna).

Statulul femeilor este şi el unul de cetăţean de mâna a doua: pentru că legislaţia este influenţată de legea islamică (shariah), o femeie nu poate obţine un paşaport sau o viză fără acordul soţului ei, anumite meserii fiindu-le interzise. Conform statisticilor ministerului sănătăţii, o femeie din două este bătută de către soţul ei, iar legile de protecţie, deşi există, sunt inaplicabile pentru că cer, în mod absurd, un martor ocular altul decât victima. Aşa numitele “crime de onoare”, care sunt monedă curentă în toată lumea musulmană, sunt mai puţin pedepsite decât alte crime. O femeie creştină care se căsătoreşte cu un musulman trebuie să-şi crească copiii conform shariah, ea fiind obligată să urmeze cursuri religiose islamice. Musulmancele nu au voie să se căsătorească cu un creştin sau evreu. Pana aici despre democratia Egipteana.

Egiptul este patria ideologica a islamismului politic secular, reprezentat de Nasser si cel religios, care a a stat la baza radicalismului islamic actual (Hassan al Banna si Sayyed Qutub) – ambele isi au originile in Egipt. Fratia Musulmana (sau Fratii Musulmani –  al-ikhwān al-muslimūn) sunt probabil cea mai mare forta politico- religioasa din Egiptul modern. Intr-un conflict politic, dupa o posibila rasturnare a lui Mubarak, au multe sanse sa acapareze puterea politica din aceasta tara, dezastruos pentru  regiune si pentru Occident. Opozitia democrata, faramitata si plina de conflicte nu are nici o sansa impotriva curentului religios reprezentat de Fratii Musulmani si de partidele religioase acolite.

Singura sansa a unui Egipt democratic sunt gruparile politice afiliate Asociatiei Nationale pentru Schimbare (National Association for Change), grupate in jurul lui Mohamed El Baradei, laureat al Premiului Nobel pentru pace din 2005, fostul Presedinte al Agentiei Internationale a Energiei Atomice (IAEA), din nefericire, gruparile Asociatiei sunt faramitate si infiltrate de politia secreta a lui Mubarak.

Intentia Presedintelui actual al Egiptului a fost infintarea unei dinastii asemanatoare cu cea din Siria, unde Bashar al-Assad, fiul fostului Presedinte Sirian, Hafez al-Assad, si-a mostenit parintele impreuna cu conducerea tarii. Probabil ca in Egipt nu va fi posibil, ambii fii ai lui Mubarak fiind extrem de antipatici poporului. Fiul ce mare, Ala’a Mubarak are o reputatie de corupt, facand sute de milioane de dolari din privatizari frauduluoase, fiul cel mic, Camal, intrat in politica de aproape un deceniu, nu este popular nici in randul populatiei si nici in randul armatei Egiptene.

Cred (si sper) ca vom asista la o perioada de tranzitie cand armata va prinde puterea. Perioada de “tranzitie” poate fi temporara sau definitiva, depinde de fractiunea militara care se va arata dispusa (si va putea) prinde “haturile puterii”. Personal mizez pe Mohamed Tantawi, actualul sef al armatei egiptene, fost comandant al garzii “pretoriene”, apropiat serviciilor secrete si pana acum loial Presedintelui Mubarak. Tantawi are 75 de ani, deci poate fi numai un candidat de tranzitie. Alta posibilitate ar fi Generalul Sami Hafez Anan, actualul Sef de Stat Major, despre care se stiu extrem de putine lucruri. In orice caz, Generalul Anan este singurul care ar putea urni formatiunea militara care poate sa-l schimbe pe Mubarak, divizia 1 a Garzii Republicane stationate la Heliopolis-Cairo.

Caderea in hosul “Tunisian” a Egiptului poate fi catastrofala si poate trage dupa ea si majoritatea statelor din Golf, inclusiv Arabia Saudita.

Surse Note si citate:

Politeia; Politeia-Net: Lumea in care traim; Wikicommons.