Scurtă diagnoză a jihadului european

Atentatele islamiste din Europa trebuie atent deconstruite. Iar variabilele contextualizate.

În lumea post 9/11, Europa a fost zguduită de un puternic val din categoria terorismului home-grown: Madrid și Amsterdam 2004, Londra 2005, Toulouse 2012, Paris 2014.

Atentatele care au avut ca țintă sistemul de transport public londonez din iulie 2005 au fost săvârșite de musulmani britanici la a doua generație, cu rădăcini pakistaneze. Liderul grupului, Mohammed Sidique Khan, studiase la Universitatea din Leeds, coordona un program de mentorat pentru tineri și preda în învățământul primar. Și atentatul dejucat împotriva zborurilor transatlantice din august 2006 se încadrează într-un model similar: atentatorii sunt musulmani britanici la a doua generație, cu origini în sudul Asiei. Pentru Olanda este reprezentativ grupul Hofstad, reunind indivizi cu un trecut nord-african, în special marocani. Din acesta făcea parte și Mohammed Bouyeri, cel care avea să îl asasineze pe regizorul Theo van Gogh, un alt atentat împotriva libertății de expresie artistice. Bouyeri provenea dintr-o familie marocană, avea dublă cetățenie și crescuse într-o suburbie musulmană din Amsterdam. În prim-planul atacurilor teroriste de la Madrid (martie 2004) s-a aflat un grup de imigranți rezidenți din Africa de Nord (majoritatea marocani care operau sub un lider tunisian).

Privite în perspectivă, se conturează un tipar posibil al jihadiștilor home-grown din Europa. Sunt preponderent musulmani tineri, din generația a doua și a treia, aparent integrați, vorbesc limba culturii gazdă, urmează un traseu educațional standard (chiar și studii superioare), sunt deseori dedicați comunității, relativ absorbiți pe piața muncii (chiar dacă nu în profesiile la care visează), mai aproape de clasa de mijloc decât de zona proletară.[1] Etnic, ei provin din comunitățile legate ombilical de statul gazdă european printr-un trecut colonial: pakistanezi în cazul Marii Britanii, marocani în Spania, algerieni în Franța. Și “grație“ multiculti-ului britanic, precum și asimilaționismului francez, ei au ajuns să trăiască în ghetouri urbane și enclave culturale, în realitate veritabile “polis-uri paralele“, separate de societatea mainstream. Probabil în această fractură se află și criza identitară a acestei generații: sunt prinși, scindați între cultura părinților și cea a societății formale[2]. Nu se regăsesc, nu aparțin pe deplin nici uneia, nici alteia. Cum spunea John Mackinlay (profesor la King’s College), se află într-un “no man’s land“ cognitiv. Însă pe acest teren fertil se plantează radicalismul. “Rinocerizarea“ acestor indivizi nu se produce într-un vid. De obicei, transformarea lor în teroriști se produce pe fondul interacțiunii cu o componentă subversivă, cu “antreprenorii jihadismului“, acești revoluționari de profesie, care le speculează sentimentele de alienare, le modelează mintea, le hrănesc frustrările și le oferă o țintă la îndemână: societatea gazdă. Să ne amintim de rețeaua de predicatori, moschei și librării militante, o întreagă lume subversivă care se dezvoltă în Londra sfârșitului de secol XX, sub coordonarea și în jurul șeicilor Al-Qaeda (Abu Hamza, Haydar Abu Doha, Abu Qatada, Omar Bakr). Este mediul (safe haven-ul de tip Londonistan) în care se formează ca teroriști atentatorii din iulie 2005.[3]

Mai devreme sau mai târziu, ei sunt expuși discursului radical pe care îl accesează în moschei, închisori sau rețele de socializare online. Sunt mulți cei care descoperă Islamul în închisori. Este cazul lui Jamal Ahmidan, unul dintre teroriștii responsabili pentru atacurile de la Madrid. Dar foarte probabil este și cazul lui Chérif Kouachi, unul dintre autorii carnagiului din redacția săptămânalului Charlie Hebdo. Pe fond, această realitate nu ar trebui să fie o surpriză, dacă luăm în calcul numărul mare de musulmani din închisorile europene: aproximativ 10% dintre deținutii Spaniei provin din Africa de Nord, în Marea Britanie în jur de 10.000 de deținuți sunt musulmani (12%), iar între 50% și 80% dintre condamnații Franței sunt musulmani.[4] Uneori, închisorile devin adevărate fabrici de radicalizare. Aici se recrutează, se fac conexiuni și tovărășii de cursă lungă care se activează în afara închisorii.

Realitatea jihadului home-grown se suprapune peste criza de integrare a unui euroislam ghetoizat, insularizat și în continuă extindere. Natalitatea comunităților islamice din Europa este în creștere, față de cea a etnicilor europeni. Iată ceea ce naște frica de EUrabia, frica de „un celălalt“ presupus incompatibil cu valorile noastre. Și, desigur, frici gata oricând să fie la rândul lor folosite și hrănite de un alt tip de radicali: Le Pen, Breivik, Orbán. În cele din urmă, este o bătălie pentru inimile și mințile euroislamului. Miza este aceea ca radicalismul islamic să nu-și extindă baza socială de susținere din interiorul Europei, cum ar spune Olivier Roy. O competiție pe care Vestul și forțele musulmane moderate o pot pierde. Teroriștii care au masacrat Charlie Hebdo au preferat să comunice până în ultima clipă. Erau mai preocupați să prelungească spectacolul, să intre live decât să rămână alive (în viață). Parcă vroiau să aprindă un foc în măruntaiele și periferiile Europei. Pentru mulți, atentatul săvârșit de Mohamed Merah la Toulouse în 2012 era doar un semn al timpurilor viitoare: “cu această a doua generație de teroriști, am depășit stereotipul integristului musulman pentru a ne confrunta cu un amestec improbabil de tânăr delicvent din banlieue în plină transformare ideologică. Granița dintre frustrările din banlieu-uri și ideologia salafistă jihadistă este fragilă”, spune Marc Trévidic, un magistrat francez specializat în cazuri de terorism[5].

Suntem foarte mulți Charlie. Dar oare câți suntem și Malik Merabet, fratele polițistului ucis apărând valorile lui Charlie Hebdo? “Le spun tuturor rasiștilor, islamofobilor, antisemiților să nu amestece extremismul cu musulmanii. Nebunii nu au culoare sau religie. Opriți-vă din a începe războaie, din a arde moscheile și sinagogile. Nu-i vor aduce înapoi pe morți. (…) Fratele meu a fost musulman și a fost ucis de oameni care se pretind musulmani. De fapt, ei sunt doar teroriști.“ De răspunsul la această întrebare va depinde dacă Europa va aluneca pe panta etno-sectară a fostei Iugoslavii și dacă va replica atmosfera din favelele braziliene, adevărate teatre de insurecție urbană.

Articol publicat in Revista 22

Cifrele EUrabiei

Franța rămâne țara cu cei mai mulți imigranți musulmani din Europa. Între 4 și 6 milioane (6%-10%), preponderent din nordul Africii. Pe locul doi se află Germania, cu o populație cuprinsă între 3,8 și 4,3 milioane (5,2%), cei mai numeroși fiind turcii. Apoi urmează Marea Britanie, cu 2,7 milioane de musulmani (4,8%), în special din sudul Asiei și Estul Africii. Olanda are un milion (6%), preponderent marocani și turci.

Revoluția banlieu-urilor?

Pentru Marc Trevidic, magistrat specializat în cazuri de terorism, apariția lui Mohamed Merah, cunoscut pentru masacrul copiilor evrei și militarilor francezi la Toulouse, în 2012, era o noutate. O combinație explozivă de tânăr delincvent de banlieu și febră ideologică salafistă. Un fel de Marx care îl întâlnește pe Bin Laden. Oare poate să inflameze din nou suburbiile? În 2005, focul a fost unul laic, utilitarist.

NOTE_______________________

[2] John Mackinlay, The insurgent archipelago, Hurst and Company, London, 2009, pag. 114, 118.

[3] Eliane Tschaen Barbieri și Jytte Klausen, “Al Qaeda’s London Branch: Patterns of Domestic and Transnational Network Integration”, în Studies in Conflict & Terrorism, 2012, 35:6, p. 418

[4] Date extrase din Angel Rabasa și Cheryl Benard, Eurojihad. Patterns of Islamist Radicalization and Terrorism in Europe (Cambridge University Press, 2015), capitolul 6-Radicalization and recruitment nodes.

[5] Marc Trévidic, Terroristes. Les Sept Piliers de la déraison, J.-C. LATTÈS, 2013, p.18.