În Siria, Egipt, Irak și Libia, teroriștii islamici fac noi cuceriri teritoriale, își continuă actele de teroare care au produs deja o vastă criză umanitară și distrug vestigii și monumente ce datează de mii de ani. Săptămîna trecută, Statul Islamic a publicat niște imagini terifiante cu bombardarea templului lui Baal de la Palmira (Siria). Toate aceste barbarii și crime sînt comise de jihadiști în numele unei stranii deități sîngeroase în jurul căreia ISIS-ul, la fel ca și alte grupări militante similare, își construiește propaganda ”religioasă”.
Totuși, calculele strategice occidentale (mai ales, cele americane) nu par a conduce încă la concluzia că ar fi necesară o acțiune militară anti-ISIS mai energică și eficace. Strategia militară a SUA împotriva ISIS-ului a fost, pînă acum, parțială, evitîndu-se contactul terestru cu luptătorii militanți. Mai mulți generali americani transmit un mesaj pe care politicienii, în general, preferă să nu-l audă: un eventual război purtat cu ”o strategie completă”, de Statele Unite și aliații lor, împotriva ISIS-ului ar putea dura aproximativ 10 ani. Pînă în prezent, ISIS-ul s-a adaptat tacticilor anti-teroriste occidentale, rezistînd atacurilor aeriene, chiar dacă cu unele pierderi, și învingînd de obicei trupele terestre siriene și irakiene, ca și milițiile susținute de Iran. Deși se estimează (din partea oficialilor americani), că, din momentul în care au început bombardamentele americane asupra ISIS-ului în Siria și Irak, Statul Islamic ar fi pierdut 10.000 de luptători, grupul militant are capacitatea nu doar să reziste, ci și să lanseze noi atacuri. Unii observatori descriu acest conflict asociindu-l cu jocul whack-a-mole, în care jucătorul se confruntă cu mai multe ținte adverse, dar, dacă nu le doboară cu suficientă forță și aproape simultan, ele reapar, precum cîrtițele, în alte locuri.
O declarație diplomatică recentă, făcută de John Kerry pe postul CNN, pare să promită totuși o modificare a strategiei americane și o angajare militară mai completă. Secretarul de stat american afirmă că, în cele din urmă, va trebui să se recurgă la o intervenție a trupelor terestre pentru a învinge ISIS-ul. Depinde această nouă strategie de rezultatul alegerilor din 2016? Nu cumva o angajare împotriva grupării militante ce vizează crearea unui ”stat terorist”, bazat pe o propagandă sectară și anti-șiită, ar trebui să fie și acum o prioritate?
Este limpede că, date fiind datele expansiunii acestui grup terorist care comite atrocități fără precedent, ar trebui să se coaguleze o coaliție în măsură să pună capăt dominației sale. Pe de altă parte, orice asemenea acțiune înseamnă noi arme aduse în regiune – care, firește, pot fi folosite și după încetarea conflictului. În plus, ar putea conduce la noi escaladări ale violenței teroriste: gruparea ISIS și Al-Qaeda irakiană a lui Al-Zarqawi, din care provine, nu au existat înainte de intervenția militară din Irak, în 2003. Aceasta ar însemna că ar fi mereu necesară, o dată la cîțiva ani, o nouă intervenție american-occidentală. În plus, dată fiind experiența confruntării cu trupe de gherilă de pînă acum, nu este sigur că trimiterea în misiune de război a trupelor americane terestre ar fi neapărat un succes. Capacitatea ISIS-ului de a rezista și chiar de a-și spori expansiunea, atrăgînd mereu noi recruți, în special prin videoclipuri de propagandă, nu este un factor ce promite o victorie american-occidentală prea ușoară. În plus, circulă chiar zvonul că, din motive mai mult sau mai puțin rasiste, nu toți americanii consideră că viețile civililor sirieni sau irakieni ar justifica un sacrificiu al soldaților americani ce ar putea fi uciși de ISIS, în eventualitatea unei ofensive terestre asupra Statului Islamic.
Există însă o îngrijorare internațională crescîndă cu privire la distrugerile provocate de ISIS, agravată de valurile de refugiați ce sosesc mereu din zonele cele mai expuse terorii. Pînă la apariția ISIS-ului, Orientul Mijlociu era traumatizat periodic de criza arabo-israelienă. În prezent, ISIS-ul ridiculizează chiar și Hamas-ul, ca pe o grupare ”tolerantă religios”, amenințînd cu transformarea Fîșiei Gaza într-un nou fief al său, în care să fluture steagul său cu fragmente din Shahada și să se aplice Sharia și wahhabismul ortodox. ISIS are divergențe de vederi și cu Ayman Al-Zawahiri, liderul grupării Al-Qaeda, întrucît acesta din urmă nu suportă ”extremismul terorist” al lui Al-Baghdadi. Firește, Statul Islamic îi detestă pe evrei la fel de mult ca Hamas-ul și este cel puțin la fel de ambițios politic ca Al-Qaeda. Totuși, criza din Israel și chiar acțiunile Frontului al-Nusra (Al-Qaeda care luptă în Siria) par să fi trecut, după ascensiunea ISIS-ului, pe un plan secundar. Militanții ISIS urăsc sectar și fanatic pe toată lumea, nu doar pe evrei și occidentali. Ei îi urăsc mai ales pe musulmanii șiiți ce reprezintă inamicul lor proxim și, deci, cel mai periculos rival.
Este, firește, motivul pentru care interesul pentru o ofensivă conjugată împotriva ISIS-ului ar trebui să fie în prezent prioritatea zero a mai multor tabere care luptă în ”războiul tuturor împotriva tuturor” din Siria. Tabloul ostilităților din această țară este, desigur, complicat. În plus, rețelele alianțelor strategice internaționale împiedică din principiu posibile tratative de negociere tactică între diverși actori angajați în conflict. Nici diferențele ideologice nu au cum să anunțe o armonie între diverse facțiuni. De pildă, rebelii pro-occidentali care luptă împotriva lui Bashar Al-Assad aderă la alte valori politice decît același Al-Assad, sau decît militanții kurzi care luptă pentru un stat independent – sau decît Hezbollah. Cu toate astea, dacă ne amintim lecțiile celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler n-ar fi putut fi eliminat de pe scena europeană fără o coaliție militară internațională, care a trecut de divergențe ideologice profunde. O coaliție militară poate avea la bază un simplu pact de neagresiune, obținut în baza unor negocieri pragmatice, bazate pe o ierarhizare a pericolelor de către fiecare actor (cu Statul Islamic recunoscut ca pericolul nr. 1). Dacă ISIS-ul este recunoscut de toate taberele mai mult sau mai puțin moderate care luptă în Siria ca un pericol strategic major, posibilitatea negocierii unui asemenea pact de neagresiune ar putea fi mai mult decît o utopie. În caz contrar, atît Al-Assad, cît și rebelii pro-occidentali vor sucomba, mai devreme sau mai tîrziu, în fața ISIS-ului. Este posibil ca armata kurdă să reziste, și să ajungă să creeze un stat independent kurd la granița dintre Siria și Turcia – coșmarul lui Erdogan. Prin urmare, nimeni nu pare a avea interesul să continue să lupte împotriva ISIS-ului, în condițiile de ostilitate generală ale unui război cu mai multe sensuri. Negocierea unui regim post-belic în care fiecare tabără ar obține avantaje ar fi, desigur, preferabilă colapsului general al tuturor în fața Statului Islamic. Dar cine sînt actorii care ar putea iniția astfel de negocieri delicate în Siria, lansînd, în același timp, o ofensivă împotriva ISIS-ului? Este limpede că numai un actor internațional care să dispună și de capabilitatea de a conduce tratative și de aceea de a interveni militar. Răspunsul pare să trimită tot către Statele Unite…
O întrebare legată de actorii politici ai unor posibile negocieri cu grupările ce luptă în Siria împotriva ISIS-ului ne trimite, în plus, și la actuala campanie electorală din Statele Unite, deși prioritatea unor acțiuni de acest gen ar trebui, probabil, luată în serios și de administrația Obama. Eșecul implicării credibile a acestei administrații în prima fază a conflictului sirian, în susținerea ”rebelilor moderați”, a fost criticat chiar de către fostul secretar de stat Hillary Clinton, actualmente candidat democrat la prezidențialele din 2016, ca fiind unul din factorii decisivi ce au permis ascensiunea ISIS-ului. În ce-i privește pe republicani, aceștia au criticat îndelung administrația Obama pentru ”amatorismul în materie de politică externă”. Și, într-adevăr, președintele Obama a comis, cum putem constata limpede acum, o serie de stîngăcii cînd s-a lansat, fără discernămînt politic și diplomatic, în încurajarea entuziastă a primăverii ”drepturilor omului” în țările arabe și a fraternizat, în timpul unei vizite în Egipt, cu Frăția Musulmană – un semnal nesperat de bun pentru islamiștii din regiune. Nici strategia încurajării războiului din Siria prin susținerea ”rebelilor moderați” împotriva guvernului lui Al-Assad nu a părut mult mai realistă , întrucît rebelii în discuție nu au fost înarmați suficient, din teama ca armele să nu ajungă pe mîna unor grupări extremiste și, în aceste condiții, n-au putut face față ofensivelor Statului Islamic, care capturase deja arme americane după victoriile asupra armatei irakiene – arme lăsate de soldații amercani în Irak. În aceste circumstanțe, există așteptarea ca o schimbare de strategie în politica externă americană să se producă în urma alegerilor din 2016. Dar cine ar putea implementa o schimbare de strategie realistă și benefică împotriva terorismului jihadist ce amenință deja stabilitatea mai multor țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord?
Un răspuns, provizoriu și incomplet, poate fi schițat dacă privim campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2016, în special după criteriul politicilor anti-teroriste pe care promit să le aplice candidații. În tabăra republicană, de la care se așteaptă o cotitură strategică majoră în politica împotriva ISIS-ului, candidații își avertizează, într-adevăr, aproape zilnic electoratul asupra ”amenințării terorismului islamic”. Dacă GeorgeW. Bush vorbea în 2001, cînd a lansat atacurile din Afganistan, despre ”războiul anti-terorist”, evitînd, din bune rațiuni diplomatice, să adauge adjectivul ”islamic”, emulii săi de astăzi sînt mai dezinhibați. De pildă, Ted Cruz, senator republican de Texas, rostește fără sfială mantra ”terorismului islamic radical”. Atît el cît și guvernatorul statului Wisconsin, Scott Walker, par a fi de părere că lupta anti-teroristă ar trebui să fie explicit anti-islamică ‒ determinația (anti-)confesională evitată de administrația Bush. Astfel, dacă liberalilor americani left-wing li se reproșează de multe ori cristofobia, republicanii right-wing, ce sînt de obicei creștini, nu ratează în prezent aproape nici un prilej să-și arate islamofobia.
Totul devine o parodie cînd pe scena electorală apar figuri pitorești precum Donald Trump, celebrul miliardar și ”star” de televiziune, de asemenea candidat prezidențial al Grand Old Party. Pus de jurnaliști în fața unor întrebări simple de politică externă, cum ar fi identificarea afilierilor unor lideri teroriști de prim-plan ca Hassan Nasrallah, Al-Zawahiri, Al-Julani și Al-Baghdadi, Trump a reușit să îngaime doar un răspuns de genul: ”asta e o întrebare-capcană. Nu e nevoie să rețin numele lor pentru că, oricum, pînă voi ajunge să ocup funcția, vor fi înlocuiți. Vor dispărea.” Mogulul de afaceri imobiliare a mai adăugat că, întrucît nu i-a întîlnit niciodată în persoană, ”nu îi cunoaște”, și, deci, n-are nici un motiv să rețină ceva despre ei.
Un alt candidat republican la prezidențiale, senatorul de South Carolina Lindsey Graham, a declarat, într-un nedisimulat limbaj cruciat, că ”ne aflăm într-un război religios cu islamiștii radicali”, dar și că ISIS-ul trebuie distrus ”printr-o strategie rațională”. Rick Santorum a adăugat că ”Islamul este o ideologie” (prin urmare, își pierde, în viziunea fostului senator de Pennsylvania, statutul de religie – iată din nou o afirmație pe care fostul președinte George W. Bush ar fi evitat-o). Senatorul de Florida Marco Rubio promite o angajare à la Reagen în lupta cu ”Islamul radical”, dacă va ieși președinte. Fără a se gîndi, probabil, că acest gen de retorică poate să-i radicalizeze pe alți susținători ai ISIS-ului, deja fascinați de videoclipurile cu fotomodele masculine îmbrăcate în negru, care cuceresc tot ce le stă în cale ”în numele lui Allah”. Este aceasta noua strategie așteptată din partea candidaților la prezidențialele din 2016? Din păcate, prin aceste afirmații anti-islamice, ce anunță o nouă cruciadă, acești candidați nu fac decît să confirme propaganda sectară care animă și ISIS-ul. În iulie 2014, în timpul uneia din puținele sale apariții publice, Al-Baghdadi, emirul grupării ISIS (auto-intitulat ”calif”), a susținut, cam cu aceleași argumente ca unii candidați republicani la prezidențialele din 2016, că războiul global al musulmanilor cu non-musulmanii ar fi un război religios, ”între credință și necredință”.
Jeb Bush, probabil candidatul republican cu cele mai multe șanse în 2016, a afimat, la rîndul lui în răspăr cu limbajul mai diplomat al fratelui său mai mare, că ”o parte a lumii islamice” nu reprezintă ”o religie a păcii”. Iată și o exhortație a lui Al-Baghdadi: ”O, musulmani! Islamul nu a fost nici o clipă o religie a păcii. Islamul este religia războiului. Profetul vostru (pacea și binecuvîntarea lui Allah fie asupra sa!) a fost trimis cu o sabie din milă pentru creație. I s-a ordonat să lupte pînă cînd toată lumea i se va închina numai lui Allah. El (pacea și binecuvîntarea lui Allah fie asupra sa!) le-a spus politeiștilor din neamul său: «Am venit la voi cu un măcel». Și nu s-a săturat niciodată să poarte războaie”. De partea ”cruciaților” care se întrec, în Statele Unite, în declarații electorale, Rick Santorum deplînge faptul că multe drone trimise de SUA să bombardeze ISIS-ul pe teritoriile ”califatului” se întorc cu artileria nefolosită. Se pare că și în rîndul candidaților prezidențiali pentru 2016 se află ”luptători” care nu se satură prea ușor de războaie…
Să privim și cîteva declarații ale candidatului democrat cu cele mai multe șanse, Hillary Clinton. În timpul campaniei de pînă acum, strategia fostului secretar de stat a fost, pe de o parte, să stabilească că unele greșeli atribuite politicii sale externe în Irak (de pildă, retragerea trupelor terestre americane, în 2011) au fost, de fapt, onorarea angajamentelor făcute de președintele Bush, în cadrul unor negocieri cu prim-ministrul irakian. În ce privește implicarea americană în Siria, Clinton atribuie insuficiențele înarmării rebelilor moderați care nu au făcut față ofensivelor ISIS-ului politicii președintelui Obama, declarînd că ea ar fi susținut de la bun început o înarmare adecvată a rebelilor pro-occidentali. Ezitările americane ce au afectat credibilitatea acestora din urmă ar sta, așadar, în responsabilitatea președintelui în exercițiu, nu a fostului secretar de stat. Declarațiile lui Clinton sînt, în general, mai puțin ideologice decît cele ale republicanilor și mai pragmatice decît cele care au caracterizat discursul electoral al lui Obama – al cărui apel la ”speranța într-o schimbare” este satirizat de Clinton ca o așteptare a ”corurilor cerești”. Analiștii din cadrul unor think tanks ce susțin campania lui Clinton critică, de asemenea, vocal eșecurile administrației Obama, mai ales în ce privește combaterea Statului Islamic, recunoscînd nevoia unei schimbări de direcție în această privință. Aceasta din urmă include și trimiterea de trupe terestre împotriva ISIS-ului, la care, de altfel, s-a referit de curînd și John Kerry.
Nu putem prognoza, desigur, care va fi noua strategie de combatere a ISIS-ului, ce se lasă, deocamdată, așteptată. Între timp, militanții ISIS continuă să taie capete și să distrugă monumente. Refugiații bat în continuare, cu mic cu mare, la ușa țărilor care le oferă șanse de supraviețuire. Într-o parte a lumii, tragedia e în plină desfășurare. În cealaltă, se aud, deocamdată, declarații electorale: ”cruciate” și belicoase, în tabăra elefantului conservator, și atente la stabilirea convenabilă a responsabilităților, în cea a măgarului liberal. Nu ne rămîne, așadar, decît să continuăm să ne întrebăm: cine ar putea implementa o schimbare de strategie benefică?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred că „războiul împotriva islamului radicalizat” (sau mai rău, a Islamului în întregime), este ceva atât de generalizat încât desfide orice traducere în tactică și strategie militară sau politică. Faptul că nici unul dintre candidați (sau chiar președintele Obama) nu reușește să formuleze un scop „mai modest” și concret, denotă nu doar demagogia, dar și ignoranța sau indolența în ce privește provocările prezentate de acea regiune. Războiul împotriva Irakului a fost finanțat de China iar acum aflându-ne într-o situație economico-politică cu totul diferită, trebuie gândit altfel și limitat.
Dacă este să luăm declarația soților Reagan drept un început al „războiului mondial anti-droguri”, înseamnă că avem un trecut de aproximativ 30 de ani care să ne servească drept lecție. Câștigăm acest război ? Nu. La cât se cifrează anual economia mondială a drogurilor ? cca 350 miliarde dolari. Sîntem ipocriți când vorbim de acest război ? Da, pentru că nu putem nega de exemplu importanța banilor de cartel în economia columbiană, în cea mexicană; sau nu putem nega faptul că începând cu invazia Afghanistanului, exportul de opiu a explodat. Talibanii, care înainte stârpeau acest flagel, au devenit pragmatici și folosesc banii proveniți din trafic spre a se susține, influența și se înarma. Coaliția NATO nu are încotro, și pentru a nu-și pune „țara în cap”, închide ochii după ce în primii ani a avut o politică de toleranță 0. Prin urmare, trebuie să fim pragmatici și să urmărim un scop limitat- altfel, avem o hemoragie de vieți, de fonduri, de simpatie publică, de declin al moralului forțelor armate- avem ceea ce în jargonul american se cheamă mission creep.
Comparația cu războiul din Vietnam și-ar avea un merit prin aceea că în acel conflict, forțele armate americane nu au avut obiective concrete în afara celui de a omorî câți mai mulți soldați nord-vietnamezi (și nu numai…) sau Viet-Cong (care erau în mare majoritate tot din nord și nu o „emanație” organică a sudului). McNamara, care avea studii „reale” solide, a perpetrat noțiunea unui fel de aritmetici, unde estimăm totalul inamicului omorât și astfel apropierea sau distanța față de o ipotetică victorie, pe care n-o putem ști decât în momentul în care adversarul flutură steagul alb. În mic, mi se pare că strategia dronelor, dacă i se dă un caracter mlitar și nu să-i zicem polițienesc, este ceva similar.
Sînt cum nu se poate mai departe de a da vreun fel de gir Statului Islamic dar un alt resort care ar trebui să ne ghideze din punct de vedere moral și nu doar al unei „răceli în calcul”, ar trebui să fie lipsa de ipocrizie. Este îngrozitor să auzi de decapitări și violuri- cumva, pare că celor care folosesc TNT, HMX, C4 sau mai știu eu ce, le conferă un fel de dispensă.
Istoria cruciadelor (dat fiind că folosiți termenul în titlul articolului dumneavoastră), poate genera multe lecții utile- nu a existat niciodată un apel ideologic al papilor, sau un răspuns de fervoare creștină, fără să aibă un substrat politic și material cât se poate de concret. Primii cruciați au fost Waffen SS pe tot traseul până la Ierusalim, incluzând și exterminarea locuitorilor lui indiferent de religie. În timp, alianțele au devenit din ce în ce mai complexe, cruciați și emiri cooperând contra sultani, etc-delimitarea „ideologică” a devenit tot mai greu de definit. Uneori, pragmatismul a adus câștiguri mai însemnate decât fanatismul (Frederic II Hohenstaufen vs. papa Grigore IX).
Eu sper doar ca din coalitia aia pragmatica sa nu ajunga sa faca parte si rusii….. (se pare ca asta ar intentiona)/
@Emil: rusii se pregatesc de zor (vezi actualele aplicatii aeropurtate pe scara mare din centrul Rusiei) sa ia pe cont propriu exterminarea ISIS. Semnele din teren, din Siria, in aceasta directie sunt din ce in ce mai numeroase incat John Kerry si CNN-ul isi manifesta nervozitatea. Too little, too late… Rusia (probabil si cu participare chineza) vor rasturna radical actuala harta mondiala prin aceasta strapungere strategica. Alde Hollande se vor ruga de Putin sa intre si ei in coalitie…
Eu cred că obiectivele rusești vor fi mai limitate și concrete.„Curățirea de ISIS” este ceva mai vag, care nu aduce nici un beneficiu tangibil. Părerea mea este că strategia lui Putin va consta din a încerca să-i redea lui Assad o felie de stat viabilă- deci cu venituri din petrol, pe care acum le-a pierdut. Debușeul oleoductului este dacă nu mă înșel nu departe de Tartus, unde e situată marea bază aeronavală rusească. A fi în posesia portului de îmbarcare a petrolului nu valorează nimic fără sondele care îl alimentează. Moscova pompează puternic în Assad, care le dă bilețele I owe you, pentru că e falit- deci ar fi și o bună măsură de egoism,pentru a-i facilita posibilitatea să mai și plătească din datorii. A încerca să elimine ISIS și implicit merge până în Irak,cred că este un obiectiv prea ambițios și fără dividende. Pe măsură ce vor avansa, tot mai mulți sirieni sunniți li se vor opune până la a face cauză comună cu ISIS. În plus, există și riscul fricțiunii cu Turcia, care e membru NATO și care are capabilități militare locale ce le depășesc pe cele rusești-Assad.
Rușii au experiența Afghanistanului și cred că au învățat ceva din ea. Dacă vom avea piloți de vânătoare ruși în serviciul facțiunii Assad (așa cum a fost în Egipt într-o vreme), tensiunea va urca cu încă o gradație. Nu ar fi prima oară când piloți Heil A Avir (Forțele Aeriene Israeliene) și cei ruși se întâlnesc în dog-figthing.
Chiar dacă scenariul „curățirii ISIS” este limitat la Siria, nu cred că rușii sau Assad au efectivele necesare pentru a asigura „ordinea”- Siria nu e Cecenia. Nu văd de ce rușii s-ar angaja la acest gen de sacrificiu „total” când au mai mult de câștigat dintr-unul limitat.
Vad ca au ajuns trolii fesebeului si aici pe Contributors.
Voi sunteti in pragul colapsului si a foametei si visati „strapungeri strategice”.
Impresionanta policalficarea autoarei. Ca sa fiu putin rau, se cunoaste ca SNSPA e urmasa academiei purtand numele naivului socialist Fane Gh.
Cum vad situatia eu dupa cca 30 de ani de cand ajung prin tzari musulmane:
– statul islamic a devenit chiar stat – adica are destule parghii caracteristice unui stat
– are in spate milioane de localnici – sunitzi, evident; voluntarii occidentali sunt doar prezente exotice
– ISIS a folosit singura politica eficienta pe termen lung in lumea araba: controlul coruptiei prin limitarea ei si supravegheaza ca decalajele sociale sa fie limitate; aceeasi politica au dus-o Hezbollah-ul si, in mai mica masura si cu relativ succes doar in comparatie cu hotziile Fatah, Hamas-ul
– sunitii vor constituirea unui stat arab puternic care sa contra-balanseze si chiar sa se opuna Iranului shiit
– pentru musulmani Europa este egal cu crestinismul pe cand USA cu un „contractor” al Israelului; de aceea lui ISIS ii convine indreptarea valului de refugiati spre Europa ca sa o „pedepseasca” pentru alianta cu USA si Israel
– actuala „invazie’ in Europa nu displace prea mult nici USA, nici Israelului; exista capete infierbantate care viseaza la transformarea actualului multi-conflict din Orientul Mijlociu (problema palestiniana, Afganistanul, razboiul civil din irak) intr-un razboi cumplit Islam versus Lumea Crestina – in spetza Europa
– USA au incercat pana acum sa opuna iSIS intai pe shiitzii din Irak – asa-zisa armata irakiana – nici un rezultat si apoi pe kurzi, dar palaria s-a dovedit prea mare pentru peshmerga plus ca au starnit suspiciunile Turciei
– USA e acum in expectativa, dar stie ca singura solutie posibila – nimeni din USA si Europa nu se poate gandi la o interventie terestra – este ce a propus Traian Basescu: transformarea armatei siriene – alawitzi deci shiitzi dar totusi o ARMATA – ofiteri, instructie, disciplina etc – intr-o fortza superinarmata care poate lichida ISIS sprijinita aerian intr-o lupta pe viata si pe moarte
– dupa lichidarea in acest fel a ISIS, pe „teren”, „in picioare” vor ramane fatza in fatza Iranul si Israelul; ori iranienii nu sunt arabi, rasist vorbind le sunt mult superiori si Iranul – deja putere regionala – poate deveni o mare putere. Ce facem cu securitatea Israelului? Iata de ce USA nu se grabesc sa actioneze
– pentru Europa e vital sa lichideze ISIS, asa ca trebuie sa actioneze unilateral facand din armata siriana bratzul ei inarmat; asta va implica si colaborarea cu Rusia dar nu neaparat
Vor avea sange in instalatii liderii europeni sa ia taurul de coarne sau vor astepta alegerile in USA, americanilor convenindu-le panal la urma staus quo-ul caci Atlanticul nu se trece cu barca.
Repet, pentru Europa e o chestiune de viatza si de moarte, alternativa la distrugerea ISIS prin armata siriana plus bombardamente nimicitoare fiind apocalipsa unui conflict Islam-Crestinatate.
Dupa parerea mea, exista cateva diferente majore de (pura!) strategie intre ISIS si noi, Occidentul civilizat, care daca se continua a fi minimizate (atunci cand nu sunt pur si simplu ignorate!), ne vor pune in curand intr-o situatie cel putin inextricabila…
1. Dispretul nostru profund si legitim fata de barbariile comise de ISIS se exprima, deocamdata :( , in patetice discursuri, inflacarate dar sterile, care au si imensul dezavantaj ca ne dezbina intre noi – cand ar fi indicat sa fim mai uniti ca niciodata! -, atat in interiorul propriilor noastre tari, cat si in cadrul UE sau al altor aliante…Se pare ca ne intereseaza mai mult sa avem dreptate, sau sa ne asiguram o victorie elecorala, ceea ce risca sa devina inutil (…) daca pierdem lupta contra acestui dusman feroce!
In comparatie, islamisti din toate colturile lumii sunt solidari intre ei, uniti (!) intr-un singur scop : sa ne distruga pe noi, civilizatia occidentala! Tot ceea ce ISIS comite, concret, este perfect coerent cu scopul afisat : sa invinga, prin orice mijloace, si pe toate fronturile!
2. In timp ce noi continuam sa-i judecam dupa logica noastra, cu convingerea (ilogica!) ca astfel le anticipam corect intentiile si le ghicim strategia (???), ei racoleaza zeci de mii de occidentali pe care-i consulta cu atentie, ca sa ne inteleaga mentalitatea, si astfel sa ne combata eficient.
Astfel, s-ar putea ca, in timp ce noi asteptam rezultatul alegerilor prezidentiale americane, ei sa…nu!
3. Aroganta!, aceasta reminiscenta a dominatiei crestine si a colonialismului, continuata, sustinuta si reactualizata permanent, datorita dezvoltarii economice spectaculare a Occidentului in sec 20, este ceea ce risca sa ne joace feste!
Arogantul are, prin definitie, tendinta sa-si desconsidere adversarul, datorita unei imense erori de judecata, dupa care „celalalt”, pentru ca este barbar, sarac sau needucat, nu are cum sa fie inteligent, exclus! Ei bine, in realitate este altfel…Deja, in occident nu se mai cunoaste semnificatia corecta a termenului, inteligenta fiind confundata cu reusita respectabila, deoarece sursa de realizari remarcabile, si mereu „pozitive”. Numai ca, un om inteligent este, NUMAI, acela care stie sa se adapteaza perfect oricarei situatii, pentru a obtine cel mai mare succes posibil!
Judecand dupa rezultatele concrete, unii continua sa bombardeze si altii, bombardatii deci, isi continua atrocitatile, ocupa noi teritorii si, accesoriu, paseaza sute de mii de civili neinrolabili in grija inamicului…Cine o fi „le dindon de la farce”?
Presa este un puternic factor de presiune, in lumea de azi. Banii n-au miros, iar presa serveste interese. Diferite. Orice solutie radicala, care nu se bucura de aprobarea larga a opiniei publice, risca sa fie „imbracata” de presa in haine diabolice.
Poate ca migrantii ce invadeaza Europa vor avea (si) rolul de a-i trezi pe europeni la realitatea ce le spune ca ISIS ii afecteaza, desi nu se manifesta in „curtea” Europei. Poate ca, vreodata, vom afla cine e in spatele ISIS si/sau in spatele retelelor de traficanti de persoane ce aduc migranti in Europa.
Pana ce lucrurile nu se clarifica, nu putem decat sa speculam. Dar, cand intreaga lume va ajunge la concluzia ca ISIS trebuie sa dispara, zarurile vor fi fost aruncate.