Charlie Hebdo, ediția la zi

Miercuri, 14 ianuarie, apare din nou Charlie Hebdo. A trecut o săptămână de la masacru. În fața redacției încă ard candele, iar florile nu s-au uscat. S-a consumat și uriașul marș de solidaritate de la Paris, care a încolonat simbolic șefi de state, capi ai diverselor biserici și milioane de oameni. Faptul că revista continuă  să apară este un triumf al libertății în fața terorii. Vom afla miercuri care sunt mesajele redacției decimate, ce cale va apuca echipa de jurnaliști după șoc, după depresie, după doliu. Fiindcă a continua fără oamenii care au dat direcția revistei, au alimentat grafic și politic spiritul ei nonconformist – Charb, Cabu, Wolinski, Tignous, Honore – devine o povară. O recunoaște Luz, unul dintre caricaturiștii rămași în viață. În 7 ianuarie era ziua lui de naștere și a întârziat la ședința de sumar. Într-un interviu dat revistei lesinrocks.com, Renald Luzier-Luz dezvăluie dilemele sale și ale colegilor săi reuniți în redacția cotidianului Libération pentru a pregăti primul număr după atacul terorist. Ce va rămâne peste un an din acest măreț elan de apărare a libertății de exprimare, când valul de emoție va dispărea? se întreabă caricaturistul. Pentru cei din redacție vorbele mari, discursurile despre libertatea de exprimare, solidaritatea și omagiul lumii întregi sunt greu de metabolizat.”Este o povară simbolică care ne depășește un pic. Pentru noi, niște oameni au fost asasinați, nu libertatea de exprimare a fost asasinată. Niște oameni care făceau micile lor desene în colțișorul lor”, declară Luz. O reprezentare simplă care pune în evidență enormitatea situației: teroristi antrenați și înarmați împotriva unor oameni desenând în colțișorul lor.

S-a discutat obsesiv în aceste zile despre limitele libertății de exprimare. Să plecăm de la definiții. Art.10 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are două paragrafe. Primul sună așa: ”Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere”. Din 1950 încoace, acest paragraf a constituit scutul spiritului liber în lumea democratică. La noi, Convenția a fost adoptată după Revoluție, cu o întârziere de aproape jumătate de secol, regăsindu-se în Constituția României din 1991 în art. 30, unde libertatea de exprimare este declarată inviolabilă. Dar există și un al doilea paragraf:”Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională,, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”. Paragraful pare să anuleze însuși principiul, dacă n-ar exista formularea ”poate fi supusă…”. Este apanajul legii să stabilească limitele. Cât de multe, cât de drastice sunt restrângerile, reprezintă un barometru al democrației. Încălcarea limitelor se supune judecății în sistemul instituțional al justiției. Așa se întâmplă în toate țările democratice. I s-a întâmplat și revistei Charlie Hebdo în 2007 când Marea Moschee și Uniunea Organizațiilor Islamice Franceze au dat în judecată revista pentru rasism și discriminare.”Rasism ar fi să considerăm că islamicii nu înțeleg de glumă”, declara în fața instanței Philippe Val, redactorul șef de atunci. Tribunalul a dat dreptate revistei motivând că umorul ei sarcastic se îndrepta nu împotriva religiei musulmane, ci împotriva fanaticilor care uzează de numele lui Mohamed pentru acte de terorism. Președintele Sarkozy a susținut atunci spiritul revistei ca parte a unei vechi tradiții franceze a satirei. Dacă n-ar fi așa, Voltaire ar trebui interzis. În Franța, în democrațiile consolidate, limitele libertății sunt foarte largi, iar opțiunea redacțiilor și a jurnaliștilor pentru o politică editorială proprie este neîngrădită. În limitele legii. Atacul terorist din 7 ianuarie 2015 încalcă valori, legi și mai ales dreptul la viață. În afara jurnaliștilor, caricaturiștilor, polițiștilor, au murit și oameni complet neimplicați, plecați la cumpărături. Dreptul la viață e înscris în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în toate religiile lumii. Oamenii de la Charlie Hebdo credeau în dreptul lor de a critica fanatismul religios, idioții din politica globului, abuzul de orice fel. Politica editorială asumată de Stephane Charbonier-Charb și de echipa sa a inclus doborârea subiectelor tabu și a simbolurilor, împreună cu un risc conștient, acela ca satira, caricatura să fie citite în litera iar nu în spiritul lor.”Acum am devenit noi simbolul. Ce facem acum?”, se întreabă Luz, intuind paradoxul sub care stă revista după asasinatul din 7 ianuarie 2015.

Epilog curat românesc: traseism mediatic

Dezbaterile despre limitele libertății de exprimare, crez și onoare jurnalistică s.c.l. cad în derizoriu când privim spre peisajul mediatic concret din România. În vreme ce Charb și colegii săi au asumat principiul ”prefer să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi”, la noi se intensifică fenomenul de ”traseism” în mass-media. Nu este vorba despre mișcările firești ale jurnaliștilor de la o companie la alta, ci de angajamentele politice oportuniste care alterează corectitudinea demersului și transformă jurnalistul în mercenar. Un exemplu recent: după un intens sezon propagandistic, practicat de Cătălin Striblea la România TV, cot la cot cu Liliana Ruse și Corina Dragotescu, la emisiunea Ultima oră pusă în slujba deputatului Ghiță și a PSD, iată-l pe Striblea recuperat de B1TV (la RTV au început descotorosirile previzibile după alegerile prezidențiale) inocent, curat ca lacrima, gata să clameze libertatea presei și ce s-o mai cere conform noului trend politic. Un fel de Dan Mihalache al presei dâmbovițene.

Articol apărut și în revista 22