Adevaratul succesor al lui Nicolae Ceausescu nu a fost Nicu. Autenticul succesor a fost ideologul comunist Ion Iliescu, un expert al limbii de lemn, al manevrelor de culise si al intrigilor de partid. Tumultul revolutionar din decembrie 1989 a spulberat scenariul dinastic minutios pregatit de familia domnitoare si de acolitii sai. O revolutie spontana, nascuta din disperare si sete de libertate, a fost confiscata de catre o junta de activisti pentru care „idealurile socialismului” ramaneau valabile. PCR a disparut, in locul sau a aparut FSN-ul, veritabilul partid succesor, condus de Ion Iliescu. De ani de zile acest ideolog isi astepta momentul de glorie, se pregatea pentru marea vendeta impotriva celor care il marginalizasera. A stiut sa utilizeze toate parghiile regimului in care lucrase vreme de decenii pentru a impiedica autentica democratizare a tarii si pentru a impune ceea ce H.-R. Patapievici numeste sistemul Iliescu.
Circul dinastic a intrat in transa in 1974, anul care marca irezistibila turnura spre dezastru. Maurer s-a pensionat in acel an, conservand practic toate privilegiile anterioare, inclusiv vila, vanatorile etc Se incheia un ciclu din istoria comunismului romanesc. Beneficiar al unei pensii astronomice, fostul premier nu a indraznit sa faca nici cel mai mic gest imptriva lugubrei mascarade din tara, era prea cinic si prea comod. Jean a terminat fizica, s-a casatorit cu colega mea de facultate Dana Gavrilovici (fosta eleva la „Caragiale”), au avut doua fete, apoi au divortat. Dana a ajuns la Philadelphia, lucra la biblioteca Universitatii Pennsylvania unde eu predam stiinte politice. Am stat mult de vorba despre Maurer, despre cartile favorite ale acestuia (citea mult Raymond Aron), despre natura puterii in Romania comunista. In urma cu cativa ani am primit un e-mail de la Monica Maurer, fiica Danei si a lui Jean, care ma solicita sa scriu ceva despre bunicul ei pentru o carte care urma sa apara pentru a marca centenarul fostului premier. I-am raspuns ca am scris ceea ce-am avut de spus in cartile mele, dar i-am recomandat, pentru echilibrul perspectivei, sa citeasca portretul lui Maurer facut de Petre Pandrea, marele ganditor si eseist, cumnatul lui Lucretiu Patrascanu, fost avocat al comunistilor in ilegalitate, arestat de doua ori si detinut sub comunisti, „Memoriile mandarinului valah”. In acea rascolitoare carte, antifascistul european care a fost Pandrea il numea pe „Jenica” Maurer, nu pe Ana Pauker, Dej sau Chisinevschi, adevaratul Lenin al Romaniei si nu o facea drept un compliment…
Spre sfarsitul anilor 70, restaurantul preferat al lui Nicu era „Pescarus”, pe malul Lacului Herastrau. Avea masa sa rezervata, mergea acolo cu sleahta de parteneri de bautura, sedinte si ospete. O scena petrecuta acolo, povestita mie de mai multe persoane, sintetizeaza acea degenerescenta aroganta care a fost marca „stilului” lui Nicu pe masura ce se lasa tot mai mult ametit de putere. La o alta masa se afla un grup de fotbalisti, intre care celebrul Raducanu, zis „Tamango”. Nicu i-a strigat in auzul intregii sali, „Bai, tigane, vino-ncoace!” Raducanu s-a facut ca nu aude. Nicu a repetat porunca impertinenta. Nici o reactie. In fine, la un moment dat, dupa atatea chemari imperative si insultatoare, Raducanu s-a indreptat spre masa lui Nicu, cu sclipiri amenintatoare in ochi. A rostit tare cuvintele: „Ma duc, domne, ca e baiatul lui bossul. Daca n-ar fi odrasla lui bossul, stie el, nenorocitul, ce i-as face…” Nicu a inghitit in sec, s-a uitat in alta parte, incidentul a fost inchis, dar nu uitat. Cum nu poate fi uitat accidentul care a dus la moartea unei fete, calcata de masina condusa de Nicu cu o viteza dementa, ignorand stopuri si pietoni. Ani de zile dupa aceea, in Piata Aviatorilor, mama fetei statea si privea in gol, asteptand clipa cand va trece prin fata ei masina succesorului la domnie. Securistii nu o goneau. Aveau si ei copii, se gandeau poate la ce era in sufletul acelei mame.
Pe masura ce regimul devenea tot mai irational, pe masura ce decrepitudinea morala si dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu parintii sai. Trecuse perioada cand mai cuteza sa deschida gura si sa le spuna macar unele fragmente de adevar. Devenise acum si el un surub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns in vizita in Statele Unite, ca delegat la sarbatorirea pe linia ONU a „Anului International al Tineretului”, folosea ocazia pentru cheltuieli desantate prin cazinouri. Familia isi inchipuia ca o casatorie, intrarea intr-un regim mai calm de viata, il vor linisti cumva pe zurbagiu. I-a fost impusa casatoria cu Poliana Cristescu, devenita presedinta Consiliului National al Pionierilor, secretara a CC al UTC si membra a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat aceasta decizie, s-a prefacut docil si gata sa coopereze, dar in realitate si-a continuat dezmatul, si-a mentinut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. In final, a divortat de Poliana despre care singurul lucru care se poate spune este ca a lasat in urma, dupa acea vertiginoasa ascensiune, amintirea unei fete decente, o persoana normala nimerita intr-un ospiciu politic. A divorta era considerat un gest impardonabil din punctul de vedere al absurdelor criterii de promovare a cadrelor dictate de Elena Ceausescu si aplicate fara murmur de adjunctul ei, Octav Cozmanca. Tot astfel, pentru a urca in aparat, era absolut necesara absolvirea Academiei „Stefan Gheorghiu”. Nicu nu a urmat acele cursuri. Evident, in cazul analizat aici aceste norme se evaporau fara urma.
In realitate, in decembrie 1989, Nicu Ceausescu era unul dintre cei mai singuri oameni din Romania. Complet instrainat de vechii prieteni, alergand haotic din agapa in agapa, ajunsese da fapt un fel de zombie. Era atat de ratacit incat si-a putut inchipui ca ar mai avea de jucat un rol in cadrul noii puteri ce-si zicea revolutionara. Iliescu, Roman, Brucan, Stanculescu, Voican-Voiculescu, Chitac si Magureanu nu aveau insa nevoie de acest martor stanjenitor. Iliescu il cunostea bine, nu dadea doi bani pe el, chiar daca, la inceputul carierei lui Nicu, il lingusise asemeni celorlalti sicofanti. Cu foarte putine exceptii, fostii jurnalisti utecisti se spalasera pe maini de el (gestul ignobil al unui Mihai Tatulici este cunoscut). Dupa iesirea din inchisoare, cel pregatit sa devina un Henric al V-lea al Romaniei, a fost salvat de la mizeria totala de ajutoarele primite din partea fostilor sai camarazi de sindrofii uteciste. Unii, precum Gheorghe Copos, fost sef al Biroului de Turism al UTC, au devenit nababi financiari in noul regim. Multi au devenit vedete politice (nu doar Copos, dar si eternul Octav Cozmanca). Fostul sef de cabinet al lui Constantin Dascalescu a ajuns secretar general al guvernului Nastase si senator PSD. Au fost si unii dintre acesti nouveaux riches care, poate din mila, poate dintr-un soi de stranie nostalgie, l-au sustinut material. Fara ei, n-ar fi avut cum sa supravietuiasca. Prin unificarea dintre PDSR si PSM, fostul poet de curte Adrian Paunescu a devenit senator al partidului lui Ion Iliescu.Era normal ca aceste doua formatiuni sa fuzioneze: le uneau nostalgiile si aspiratiile comune. Era normal ca rapsodul comunismului dinastic sa fie una din vedetele unui partid ce-si spune social-democrat dar care ignora programatic traditia anticomunista a adevaratei social-democratii din Romania.
Cel caruia ii placea sa se laude ca diriguieste UTC-ul manu militari, Ion Traian Stefanescu, a disparut din viata politica, este profesor universitar la Facultatea de Drept din Bucuresti si autorul unui tratat de dreptul muncii. Constantin Bostina, aparut meteoric in primul guvern fesenist, este un prosper om de afaceri si director general al revistei „Economistul”, saptamanal al „comunitatii economico-financiare din Romania”. Nu stiu ce s-a mai intamplat cu Pantelimon Gavanescu pe care revolutia l-a prins prim-secretar de judet la Targoviste. Secretarul CC al UTC, matematicianul Vasile Bontas, a ajuns director general al firmei „Ana Electronic SA” si a fost trimis in judecata de catre procurorii DNA in decembrie 2008, alaturi de Gheorghe Copos si Camelia Voiculescu, in dosarul „Loteria II”. . Dintre fostii prim-secretari ai UTC-ului doar Ion Iliescu a reusit sa se mentina in prim-plan si sa ramana, la peste 80 de ani, adevaratul conducator din umbra si principalul strateg al PSD.
Nu stiu daca Nicu s-a gandit sa-si scrie memoriile. Declaratiile sale publice au fost rare, prudente si extrem de parcimonioase. Si-a marturisit sprijinul pentru FSN, dar nu din ratiuni ideologice ci pur si simplu pentru ca acolo mai recunostea niste nume. Nu a exprimat regrete, dar nici nu a incercat sa justifice crimele si abuzurile comuniste. A recunoscut esecul istoric al utopiei marxiste, un proiect cu care se identificase el insusi mai degraba din mimetism obedient decat din convingere. Intr-o discutie cu o jurnalista din Anglia, cita proverbul latin „Dum spiro spero”. Ce mai avea de sperat? Era incurabil bolnav, era un om sfarsit. S-a stins din viata, la 45 de ani, pe 26 septembrie 1996, intr-un spital din Viena. Favorizat de un mediu corupt si corupator, de concentrarea dementiala a puterii in mainile parintilor sai, de abulia morala din jur, Nicu Ceausescu s-a adaptat perfect rolului ce i-a fost atribuit si a devenit simbolul unei situatii caligulare care a sintetizat, de o maniera grotesca, jalnica si deliranta, perversa si maligna, tragicomedia comunismului romanesc.
Ion Iliescu, succesorul lui Nicolae Ceausescu, a devenit simbolul revolutiei uzurpate, tradate si strangulate.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
prezentarea ar putea continua pina azi.oare cite sint diferite?stiu ca socotiti ca s au facut dar mai sint altele care urmeaza,o atitudine in fond realista.eu imi explic situatia,prin existenta a 4 milioane si jumatate de comunisti,care nu prea erau din convingere,dar care si au construit carierele,vietile cu sistemul valoric comunist.acestia nu au putut si nu pot fi detronati.copii lor vor fi miine nicu,in miniatura.
S-ar spune ca pana in ziua de astazi comunismul din Ro, dinastic sau nu, isi continua drumul intr-un fel sau intr-un altul. Inca suna pasul de defilare comunist in urechile mele…
Drumul lor de peste 70 ani, din care peste 60 de ani comunistii, sub o forma sau alta, s-au aflat la putere spune ca nu cedeaza asa usor. Dinastia Ceausescu a ocupat insa cea mai indelungata perioada de timp, si unul din membrii familiei dinastice a fost repus in discutie prin campania Dvs. Nicu Ceausescu nu a fost singur, a fost mereu insotit in episoadele Dvs. de cei care l-au cunoscut, intr-un fel sau in altul.
Ne ramane sa vedem acum, la peste 20 de ani de la inlaturarea prin forta a dinastiei Ceausescu, daca societatea din Romania a reusit sa cladeasca un altceva…
Regretabil, dar imi par ca apar doar mici, foarte mici indicii ca se incearca sa se construiesca si sa se consolideze un altceva…Poate este numai o parere…
Cred ca totul pleaca de la oamenii din Ro, respectiv de la mental: constientizarea procesului democratic, de laemotional: determinarea/motivarea si de la capacitatea de actiune si disciplina – adica munca.
Oare ce ii determina pe romani in alegerile lor?
Cred ca se alege prea usor si prea des comoditatea, „lasa ca merge si asa”, fara sa se inteleaga ca mai binele vine numai dupa o munca sustinuta de transformare, cu rezultate consolidate.
De multe ori s-a spus, in teorie, ca procesele de transformare lente sunt cele mai mari consumatoare de resurse (de toate tipurile) si nu conduc la rezultatele asteptate – ci doar la niste compromisuri nesustenabile, instabile. Imi pare ca teoria se verifica…
Transformare unei societati nu se face numai cu o revolutie/insurectie/ lovitura de palat, ci vine numai dupa munca asumata a micilor furnici ce formeaza societatea. Si unde nu sunt furnicute determinate, nu avem nici musuroi stabil! Q.E.D.
Doua observatii :
1) Ceasusescu si-a semnat sentinta cand i-a inlaturat pe Maurer si Bodnaras, si a inceput sa asculte de „academiciana”
2) Iliescu si ai lui nu au fost „activisti” sau „comunisti hardcore”, au fost niste cominternisti stalinisti de cea mai joasa specie , sclavii Rusiei. As prefera cu ochii inchisi un PSD cu Ceausescu, Maurer si Bodnaras, decat unul cu Iliescu, Geaona, Nastase si Ponta.
Va inteleg nemultumirile legate de „corifeii” PSD-isti, dar nu as merge atat de departe incat sa-i prefer cu ochii inchisi pe cei numiti de Dvs. Ceausescu a studiat si el la Moscova o scurta vreme, la Academia Militara „Frunze”, iar Bodnaras a fost ofiter felon, si-a calcat juramantul militar dat Regelui si a devenit, in anii 30, spion sovietic. A dezertat in URSS de unde s-a intors cu misiune de spionaj. Despre cinismul netarmurit allui Maurer am scris chiar in acest serial. Iliescu l-a admirat pe Maurer, cred ca si scris in volumul omagial pregatit de nepoata fostului premier comunist, unde eu am refuzat sa scriu. Deci, daca este vorba de cominternism stalinist, Emil Bodnaras este chiar simbolul acestei directii din comunismul romanesc. Sigur, cultural vorbind, distanta dintre Maurer si Bodnaras, pe de o partre, si echipa pesedista este enorma. Cat despre Elena Ceausescu, passons. Adrian Nastase merita insa o discutie separata. El intruchipeaza conexiunea dintre vechea si noua nomenklatura (casatorit mai intai cu fiica lui Grigore Preoteasa, apoi cu actuala sa sotie, Dana, fiica vicepremierului ceausist, apoi ambasador in China, magnat al agriculturii „socialiste”, Angelo Miculescu).
Sunt curios care ar fi caracterizarea dumneavoastra din perspectiva articolului si a comentariului pe care l-ati postat a domnului presedinte Traian Basescu. De asemenea, as fi recunoscator daca ati comenta si similitudinea foarte trista intre Nicu Ceausescu si Elena Basescu (fata actualului presedinte).
Cu respect!
@xolv
Imi pare rau pt dv. Diferenta intre un PSD cu Ceausescu et co fata de unul cu Iliescu et co e intre niste incompetenti malefici si alti incompetenti malefici, poate ca unii mai incompetenti si mai inadaptabili decit ceilalti. Cu sleahta care-l populeaza PSD n-o sa ajunga niciodata un partid modern social-democrat.
@V. Tismaneanu
Felicitari pt serie. Apreciez in afara de informatii eruditia si respectul fata de cititori. E o mare diferenta fata de colegii autointitulati „de dreapta” care sint si obraznici si necititi.
Nu stiu cat s-au distantat romanii de modelul conducerii dinastice comuniste.
Cu toate pacatele indiscutabile, Nicu Ceausescu nu a avut nici pe departe dorinta de parvenire rapida a odraslelor politicienilor de azi. Si era oricum cu mult mai inteligent si mai citit decat mare parte a politicenilor actuali. Si aparent avea o cale de parvenire cu mult mai lesnicioasa decat azi.
Mi se pare demn de mentionat si un alt aspect: comunistii veniti in fruntea tarii direct din noroaiele mahalalelor aveau dorinta de a-i scoli in mod real pe copiii lor si mai putin de a-i sprijini sa acceada la putere pe baza unor diplome cumparate sau comandate precum fac cei de azi. E interesant si faptul ca exceptand ‘savanta de renume mondial’, ceilalti comunisti de frunte parca nu erau asa de marsavi incat sa vrea cu orice pret diplome universitare si titluri stiintifice. Azi diploma universitara si titlul de doctor au cazut in derizoriu iar oameni care au muncit sa-si castige pe drept aceste diplome sunt pe acelasi nivel sau mai jos decat diversi analfabeti care au si ei aceleasi diplome dar obtinute pe bani.
In mod paradoxal, l-as considera pe Nicu Ceausescu mai degraba un model pentru beizadelele de azi decat un personaj negativ. Faptul ca era betiv si afemeiat tine mai degraba de viata privata si mai putin de judecata publica. Dominique Srauss-Kahn este un ex de bun specialist cu o viata privata mai mult decat discutabila. Patania lui Clinton din Biroul Oval nu poate fi pusa pe acelasi nivel cu performantele sale ca presedinte SUA.
La fel pot spune despre ceilalti copii ai Ceausestilor care nu au fost fortati si nici nu si-au dorit sa intre in aparatul de stat.
Beizadele Romaniei de azi nu numai ca au pacate similare sau mai mari decat aveau fostii, dar au si ambitii nerusinate de ascensiune politica rapida pe relatiile parintilor.
Serialul asta ar trebui sa fie tema de meditatie pentru cei de azi si inainte sa blamam cu manie capitalista pe cei de altadata ar trebui sa meditam un pic asupra conditiei actuale a politicii romanesti. S-ar putea sa realizam ca e cazul sa incepem sa anlizam mai cu atentie prezentul, sa nu toleram celor de azi ceea ce nu putem tolera celor de ieri, sa incepem sa fim mai onesti cu noi insine si sa luam atitudine fata de derapajele ingrijoratoare din prezent.
Daca nu facem asta, s-ar putea ca peste niste ani, un viitor domn Tismaneanu va scrie pe un viitor Hotnews un serial similar dar cu mult mai trist decat acesta despre ‘Cine a fost …Escu? Ispita capitalismului dinastic’.
O zi frumoasa va doresc.
Avionul care l-a transportat pe Nicu C. la Viena a fost platit de Dan Voiculescu , unul din beneficiarii sentintei de acuzare a cuplului Ceausescu : ultimul punct era ” Confiscarea averii ” , avere ce nu exista decat in afacerile ( via Cypru ) a ” Dunarea ” , ” Crescent ” si altele ..
Ar merita poate scris un scurt eseu despre „gratitudinea” domnului Voiculescu :)
„Gratitudinea” lui Voiculescu macar a existat! Ar fi util un eseu despre „INGRATITUDINEA” lui basescu fata de cei ce l-au ales in jiltul Cotrocenilor: Face „bolsevic” un fermier care isi apara pamantul fata de „interesele nationale”? Macar de ar fi interese nationale! 4% din averea muntilor nostri nu inseamna decat o batjocura intr-o tara in care pensionarii sunt umiliti cu pensii obscen de mici!
Acuza lui Basescu fata de cel care-si apara pamantul cu titulatura de ‘bolsevic’ mi se pare incredibila, o asociez cu faza imediat premergatoare delirului.
Eram copil cand tatal meu, muncitor facut in comunism, se holba plin de multumire la imaginile televizate ale procesului (simulacrului) lui Nicu Ceausescu cand ma intreaba ‘ce insemana retorica ?’ intreb „de ce?’ ‘Pai l-a intrebat Nicu pe judecator daca poate sa adreseze o intrebare retorica”.
Astia ca tata l-au facut pe Iliescu mare.O fi fost Nicu in multe feluri dar din ce inteleg eu acum nivelul sau de cultura era peste medie.
” Ani de zile dupa aceea, in Piata Aviatorilor, mama fetei statea si privea in gol, asteptand clipa cand va trece prin fata ei masina succesorului la domnie. Securistii nu o goneau. Aveau si ei copii, se gandeau poate la ce era in sufletul acelei mame. ”
Trista evocare despre mama sarmanei fete ucise , dar probabil ca aceasta informatie circula numai in cercurile puterii . Nu este deloc clar ce mai astepta nefericita mama de la acest rebut politic care poate nici nu merita sa fie evocat istoric la fel ca si portarul care i s-a opus ferm , dar in stilul lui , stiind probabil ca nu va pati nimic ( intr-o situatie oarecum asemanatoare un celebru actor se zice ca nu ar fi scapat la fel de usor… ) . Interesant este si finalul din care , surpriza , aflam pentru prima data cat de toleranti erau securistii si cat de empatic si uman gandeau acestia . Cred totusi ca este vorba de o eroare neintentionata deoarece intr-un episod anterior un cititor a descris o scena halucinanta in care tot securistii cei umani si empatici , au ridicat din fata unui magazin alimentar un tata ( care vociferase… ) cu copil cu tot si martorii scenei auzeau din strada tipetele copilului.
Informatia o detin de la regretata Tita Chiper, vaduva scriitorului Alexandru Ivasiuc, care locuia aproape de Piata Aviatorilor, pe strada Pictor Iscovescu la numarul 44 (acum se afla o placa pe acea cladire in memoria autorului „Cunoasterii de noapte”). In aceeasi casa cu generalul Aristotel Stamatoiu (famila Ivasiuc avea o garsoniera dubla la ultimul eta, seful CIE ocupa un intreg etaj). Tot in acea cladire locuia si Tamara Muresan, casatorita candva cu generalul de securitate, adjunct de ministru la interne in anii 50, apoi epurat, Ady Ladislau (Muresan). Am toate motivele sa pun pret pe ce mi-a spus o jurnalista cunoscuta prin acuitatea observatiilor si finetea interpretarilor. Despre acel accident/omor s-a scris in presa din tara in ultimii ani. Ganduri bune!
Am citit cu nesat intregul serial, scris cu un marcant sarm de domnul Tismaneanu. Nu m-am putut abtine sa nu fac analogii cu persoane cunoscute, cu colegii de liceu, cu toti acei tezei, persei sau alti semizei ai claselor noastre. Desi prieteni buni cu unii, pastram mereu fata de cei favorizati prin nastere un fel de stima inexplicabila, izvorata probabil dintr-o intima convingere ca reactiunile n-ar avea vreun folos.
Oricum ei erau alesii care primeau tabere, carora li se ofereau premii speciale si care faceau meditatii cu cei mai ravniti dascali. Dar ne bucuram sa-i descoperim la fel de rebeli ca si noi, ca injurau si fumau in toaleta, ca stropeau fetele cu apa si speram sa fim destul de pregatiti in viitor pentru a-i intrece, atunci cand parintii lor n-or mai fi ce erau … pana la urma, statul se voia de drept si atunci.
Si totusi ce-l facea sa nu fie? Poate lipsa unui parlament, adunarea cea mare a deputatilor fiind un mimetism democratic, alcatuit doar pentru a da tarie deciziilor luate in alta parte. Consiliul de Ministrii era si el doar coada de topor a preaalesului, iar organizatiile de partid locale nu erau decat goarnele centrului.
Intrebarea e daca, in afara pluralismului politic, s-a schimbat ceva?
Nu intentionez sa stirbesc cu nimic meritele serialului, pentru care meritati felicitari, dar de dragul adevarului istoric ar trebui facute doua corectii. Prima se refera la mausoleul post mortem pe care l-ati ridicat lui Maurer impartasind ideea ca acesta ar fi fost un Lenin al Romaniei. Nu pentru ca Lenin ar fi inimitabil, dar pentru a fi fost fie si macar un epigon al acestuia i-ar fi trebuit o opera ideologica in spate, o doctrina pe care sa o fi fundamentat si diseminat. Or Jenica a fost un boier de moda veche, caruia i-au placut prea mult viata, vinul, vanatoarea, dupa cum spuneti, pentru a se lasa ispitit de demonii creatiei si a o lua pe drumul salahorismului intelectual… Prin comparatie, ce s-ar putea spune despre un Silviu Brucan sau Dumitru Popescu Dumnezeu?!… Este de inteles drama lui Petre Pandrea (ce ar fi putut spune?!), dar la emotia lui hiperbolizanta nu se poate achiesa rational (poate doar de catre un docetist in privinta realitatilor din Romania).
A doua corectie se refera la statuia pe care, probabil involuntar, i-o ridicati lui Ion Iliescu cand afirmati despre acesta ca ar fi fost „adevaratul succesor” al lui Nicolae Ceausescu (!). Sa avem raison, dar faptele arata ca Iliescu a fost demolatorul regimului comunist, un fel de Lech Walesa al Solidaritatii romanilor, daca vreti. Va inteleg „carcoteala” socratica si in niciun caz nu o pun pe seama zvonului ca ati avea o ranchiuna pecuniara impotriva lui Iliescu, dupa controversatul interviu pe care i l-ati luat (!!). Acuzatiile pe care i le aduceti pornesc, cu siguranta, de la niste asteptari politice si ideologice mult mai palpabile, dar nu mai putin impardonabile. Este un mare fals a se crede ca Revolutia ar fi fost rodul dreptei politice romanesti (!!!), care, fie vorba intre noi, stralucea prin absenta, iar ultimele sale relicve au urmarit evenimentele din 1989 din strainatate, la televizor. Ideile revoltei populare au tasnit (cum s-ar fi putut altfel?) din interiorul PCR, iar acesta este un fapt meritoriu pentru disidentii anticomunisti, pe care deja istoria l-a subscris. Este, de asemenea, iluzorie pretentia ca stanga ar fi trebuit, dupa ce a facut revolutia si in pofida scrutinului din mai 1990, sa puna puterea in bratele dreptei (!!!!). Ca acest lucru s-a intamplat, asa cum s-a intamplat, este o alta poveste.
Cat priveste adevaratul epilog, cred ca acesta inca asteapta sa fie scris, fara patima si partinire. Numai bine!
Epilogul este la serialul despre psihobiografia lui Nicu Ceausescu, nu la analiza comunismului si post-comunismului romanesc. Petre Pandrea incerca sa corecteze imaginea magnanima care domnea la adresa „detasatului” Maurer si sa-l plaseze unde ii era intr-adevar locul, deci intre liderii comunisti direct responsabili pentru bolsevizarea tarii. Mult mai inteligent decat Chisinevschi, mult mai longeviv si mai abil politic decat Ana Pauker, bucurandu-se de o autoritate unica in ochii lui Gheorghiu-Dej, iata ratiunile ce-l faceau pe Pandrea sa scrie ceea ce am citat. Va asigur ca nu am niciun fel de „ranchiuna pecuniara” cu fostul presedinte Ion Iliescu. Am facut, in 2003, o carte de dialoguri, a fost publicata in martie 2004 la Editura Enciclopedica, in momentul in care se apropia terminarea ultimului sau mandat (deci fara urma de avantaj electoral pentru el). In argumentul meu, publicat la inceputul cartii, spun clar ca sunt un critic al omului politic Iliescu. N-am obosit sa repet acest lucru incepand din ianuarie 1990. Nu s-a pus problema sa primesc altceva decat drepturile de autor din partea editurii, stabilite prin contract, ceea ce s-a intamplat fara vreo problema. Nu l-as compara pe Iliescu cu Walesa, nici cu Imre Nagy, nici cu Alexander Dubcek. Avand de ales intra revolta strazii si interesele aparatului comunist, se stie ce a ales.
Nu subscriu la viziunea Dvs despre partidele democratice (nu neaparat toate de dreapta). Corneliu Coposu, Serban Ghica, Ion Diaconescu, Ioan Barbus, Ion Puiu, Paul Lazarescu, spre a da doar cateva nume, nu se aflau in strainatate in clipa cand s-a prabusit dictatura care ii trimisese pentru lungi ani in puscarii. Revolutia a fost rezultatul nemultumirilor generalizate, a starii generale de revolta inpotriva unui sistem intemeiat pe minciuna si ipocrizie, pe delatiune si conformism. Frigul, foametea si lipsa de speranta s-au ingemanat in explozia din decembrie 1989. Ion Iliescu a stat in biroul sau de la Editura Tehnica din Casa Scanteii asteptand sa fie sigur ca Nicolae Ceausescu a parasit sediul CC. S-a dus acolo (va pot spune si cine a condus masina) si a actionat pentru preluarea puterii. Era unul dintre ptinii care cunostea bine topografia sediului. Stia cum sa foloseasca „firul scurt” cu Moscova. Avea de-acum in buzunatr o lista de protejati care urmau sa capete functii: Martian Dan, Magureanu, Bujor Sion, Petre Roman, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu (cu al sau ginere Petre Ninosu), se gandea la Dumitru Mazilu si la Silviu Brucan cu care se cunostea bine. In prima faza, a incercat sa-l includa si pe vechiul sau prieten Paul Niculescu-Mizil. In acest sens, mi se pare limpede ca a dorit si chiar a reusit sa fie succesorul lui Ceausescu. Se pregatea de muta vreme, acum ii venise momentul. Ganduri bune!
Mda! Fiecare presedinte cu martienii sai … curios e doar faptul ca in perioada pentru care azi (cand influenta sa e mult redusa) i se aduc reprosuri fostului presedinte, el se bucura de cea mai larga sustinere.
M-a incantat serialul lui V Tismaneanu peste care am dat intamplator dar pe care l-am „devorat”. Amintiri din tinerete. Si eu am facut scoala la 24 in acea perioada si revad parca ca ieri majoritatea personajelor pomenite. Nu stiam de cei cativa ca au murit, doar de Nicu si Ghita Gheorghiu. Majoritatea mai traiesc, din fericire, si le doresc ani multi, dar acea lume e complet disparuta, evident good riddance. Inteleg ca multi din acei „copii de stabi” cum li se spunea pe vremuri s-au adaptat, ce poate fi mai nobil decat sa importi carne de ren in Romania? Nicu si altii au fost dupa parerea mea niste „victime vinovate” daca se poate spune asa ceva. Victimele arogantei si prostiei parintilor dar si ei/ele vinovati ca le-a placut viata de vedeta admirata, in acel cocoon al protipendadei comuniste. Tin minte intr-o „excursie de studiu” in nordul Moldovei pe la inceputul anilor 70 Nicu s-a suparat foc pe baietii din jur, seara in camera inainte de culcare, ca se uitau la el cand isi schimba chilotii cu un pantalon de pijama. Il tin minte cu degetul in gura mereu, sau ciupind fete de fund in scoala. Sau si mai socant, o masina neagra care venea la scoala la ora pranzului sa-i aduca o servieta cu pachetul de lunch. Sic transit…
Ma bucur ca v-a placut acest serial care va intra intr-o carte pe care o pregatesc pentru Humanitas. Acesti tineri impartaseau iluzia parintilor lor despre ireversibilitatea si invincibilitatea sistemului comunist. Credeau in vesnicia acestuia. Atunci cand au realizat ca totul era o sinistra mascarada, era prea tarziu. Unii insa au stiut sa cada in picioare, beneficiind de privatizarea nomenklaturii (securisti batrani si tineri, fii si fiice, gineri si nore, nepoti si nepoate de membri ai CEPEX si ai CC, de la Mizil la Dinca). Ma gandeam ca un alt termen care ar putea fi folosit pentru a explica destinul acestor copii de stabi ar acela de inocenti culpabili (cred ca este din Nietzsche, il mentioneaza Ion Ianosi intr-o carte despre comunism si fascism). In cazul lui Nicu, n-as spune ca era inocent, a existat omorul acelei fete, un lucru ce nu poate fi uitat. N-a avut loc proces, totul a fost musamalizat. A existat faptul ca s-a complacut in ceea ce numiti cocoonul protipendadei comuniste, ca a acceptat cu voluptate oferta sistemului, a existat represiune la Sibiu, inainte si in timpul Revolutiei.
Apropo de ceea ce scrieti pe tema excursiilor din liceu, am primit un mesaj de la un fost coleg de clasa pe care il reproduc aici. Cred ca este vorba de excursia in Moldova din vara anului 1966, organizata de profesoara de geografie Lucia Zala. Em am fost in acelasi gen de excursie, in Transilvania, in Retezat si la Portile de Fier, in iunie 1967, Nicu nu a mai venit. Oricum, ceea ce descrieti suna extrem de plauzibil si contrazice cumva imaginea acreditata ulterior a unui Nicu exhibitionist. Asa cum l-am stiut eu, era mai degraba plin de umori, un timid excesiv ale carui frustrari puteau exploda nevrotic in cele mai bizare feluri, un adolescent dificil care ar fi beneficiat neindoios daca ar fi ajuns la un psihanalist. Personajul politic din anii 80 era de fapt un adolescent intarziat, imatur si complexat. Noi am terminat liceul in iunie 1970:
„Nicu a fost o singura data in excursiile pe care le facea doamna Zala. Tu n-ai fost in acea excursie. Bineinteles, nu in anii ’70. I se urcase in autobuz un „racitor”, o lada imensa de lemn vopsita in verde (generalul Ionita avea aaceeasi lada in zilul lui enorm A-101) Lada lui Nicu era ticsita cu pepsi, care atunci nu se gasea deloc usor. Nicu a baut sticla dupa sticla fara sa ofere niciodata cuiva sa guste iar cu sticlele goale incerca sa-l nimereasca pe securistul care urmarea autobuzul nostru pe motocicleta. Saracul facea slalom sa se fereasca, Nicu tintea prost, nu l-a nimerit niciodata.”
Intrebare:
Si nu a fost nici un coleg, asa usor mai trasnit, sa il intrebe pe NICU daca nu ii da sa guste si el dintr-o sticla de PEPSI, sau sa ii ceara una cu curaj? Macar asa de amorul artei si/sau al discutiei cu NICU?
Uite pana unde erau atrofiate simturile si gandurile celor apropiati, nici cele mai elementare, naturale simtiri/nevoi nu au avut voie sa apara in fata micutului, dar celui care se vedea deja marele conducator!
Cat despre nevoia de a sicana securistul trimis sa il escorteze, chiar nici un coleg nu s-a ridicat in picioare sa ii spuna sa se opreasca din prostia sa??? Ce gandea in sinea sa fostul Dvs. coleg care v-a trimis email-ul? Ce l-a oprit sa nu intervina in jocul stupid al lui NICU, sau era un participant caruia ii facea placere sa vada ceea ce vedea?
Din taceri si capete intoarse a dezgust s-a nascut si a crescut Ceausescu!
Dinastia s-a fortificat in fiecare zi cand a fost lasata sa mearga tot asa mai departe!
Este bine ca cineva acum aduce in atentie fenomenul dinastiei Ceausescu, dar este suficient? Istoria se repeta, mereu datorita tacerii sau a micilor …”nebagari de seama”!
Sunt putini cei care au inteles ca nu au alta sansa de a scapa din infernul Ceausescu decat daca pleaca! Si au plecat! Bine au facut!
Infernul epocii comuniste din timpul lui Ceausescu a fost spectaculos reconstruit, dupa 2000, de Adrian Nastase! Iliescu a pus serios umarul si smecheriile fostului premier au mers pana la un punct, cand cred ca a ingrozit Europa! Sa fie si influenta lui Voiculescu asupra lui Nastase sau asa a fost croiala „clientului”? Cel putin Jonathan Scheele a punctat de nenumarate ori!
Putine cuvante despre Adrian Nastase, pana acum, poate in viitor sa citim mai multe…
Nastase facea parte din gasca din zona si nu se poate sa nu aveti mai multe amanunte.
Amanuntele venite din interior aduc extrem de multe lamuriri asupra personajelor, asupra sistemul si a altor elementele din gasca.
Inteleg perfect ceea ce spuneti, pentru ca stiu foarte bine ca partizanatul si adversitatea sunt legi mai mult sau mai putin (ne)scrise ale luptei politice, iar criticile care pot veni si dintr-o parte si din alta sunt regeneratoare, dar daca vom face un efort de a ne plasa intr-o zona neutrala, cel putin politologic, vom fi nevoiti sa recunoastem ca solutia de leadership politic, adoptata dupa vidul de putere din 22 decembrie 1989, ce putea genera anarhie, a fost una de echilibru. Sa nu uitam ca, incepand cu 12 ianuarie 1990, dreapta a afisat un discurs extrem de radicalist si de vindicativ, agitand chiar amenintarea de razboi civil, iar stanga, evident, nu ar fi stat cu mainile in san.
Adevarul, care incepe sa fie din ce in ce mai mult recunoscut, este ca Ion Iliescu a avut o sarcina extrem de ingrata, de a dezactiva forta celor peste 4 milioane de comunisti, inclusiv a aparatcikilor, care s-au vazut trasi pe tusa, concomitent cu deschiderea catre pluralismul politic si economia de piata, iar gestionarea eterogenitatii extreme a noii puteri a fost un lucru dificil de realizat, mai ales in conditiile crizei de autoritate a institutiilor statului.
Sansa lui Iliescu a fost data de compromis si carisma, lucruri care au facut ca oamenii sa se solidarizeze in jurul lui si sa-l urmeze, cum s-a intamplat in speta numita Walesa. Desigur, privind de pe margine sau retroactiv, probabil ca unele lucruri ar fi putut fi facute mai bine, dar ceea ce conteaza este ca drumul spre democratie a fost neabatut, aducandu-ne unde suntem astazi, ceea ce este un merit al tuturor fortelor politice. Dar despre demonii democratiei, alta data. Multumesc pentru interactiune.
D-le Antoniade, va banuiesc om cu parul foarte alb si doar in aceste circumstante va si gasesc scuze. Altfel e greu de inteles ca cineva il descrie astazi pe Iliescu drept un Walesa al Romaniei. Iliescu cel sarac si cinstit, un stalinist de rangul doi, cumintel si mereu aflat la pinda, dar tot in sinul nomenklaturii ocrotitoare, care dorea doar reabilitatrea socialismului si comunismului conform „reformei” perestroikiste a prietenului Gorbaciov, ingaduind, de gura occidentului si ceva partide istorice pe post de globulete lucitoare, dar goale de continut.
Acum 21 de ani romanii habar n-aveau ce inseamna alegeri libere. Revolutia burtii a triumfat cu singe si ei au vazut in Iliescu un nou Mesia, unul care le dadea de mincare, care se batea cu „burgejii” ce voiau sa ia averea intregului popor, care le dadea. Notiunea asta de „sa ne dea” a devenit cutuma a optiunii de vot majoritare prin vointa maruntului gorbacel din Carpati. Aproape s-a perpetuat la putere, iar efectele politicii lui vor tine Romania pe loc alte citeva generatii.
Mi se pare o blasfemie, scuzabila doar prin virsta, sa-l asemanati pe politrucul asta internationalist, chiar si tangential cu Walesa.
Poate ca amindoi vor avea funeralii nationale, dar fiecare din alte considerente: Walesa fiindca e un monument al luptei pentru adevarata democratie, Iliescu fiindca asa au stabilit el si partidul lui, prin lege. Polonia nu va sta in pe loc in momentul acela, dar Romania da, caci la putere vor fi oamenii pregatiti si promovati de el, meniti sa-i duca la indeplinire testamentul politic.
Bunica mea s-a dus sa-l vada pe Dej mort, ca sa se asigure ca e adevarat. La fel voi face si eu cu Iliescu. Cind ti-ai pregatit funeralii nationale, trebuie sa te astepti si la sentimente de bucurie, chiar daca ti-ai asigurat o falsa nemurire.
Foarte interesanta, cu detalii semnificative (si semnificante) dar si cu o unda de inteligibila empatie fata de congenerii dvs. din lumea leadershipului socialismului de stat din „blestemata” perioada. Realmente bine, cu simt si uman scris!
Totusi, permiteti-mi cateva amendamente:
1. Nicu Ceausescu nu a fost niciodata, in mod real, „proiectat” pentru a deveni noul conducator. Insasi conduita lui, intentionat laxa, cu elemente de deboserie, l-a indepartat de pozitia presupusa de lider. Mai mult, a marturisit, prietenilor apropiati si chiar tatalui lui ca nu doreste sa fie investit ca urmas la conducerea PCR si a RSR. Tot ce a facut, la Bucuresti si la Sibiu, a fost un flux de semnale ca nu intentioneaza sa fie demnitar al RSR, spre disperarea mamei sale;
2. Inca din 1986, mediile politice occidentale si , prin vocea unor N C Munteanu si Orascu de la EL, care citau varii articole din presa vestica, era evocat cu insistenta numele lui I Iliescu, drept succesor REFORMIST al lui NC, in contextul evolutiei perestroikai si a glassnostului. Presa occidentala cazuse pe un cvasi-consens referitor la Iliescu ca fiind noul leader roman, vazandu-l ca un reformist de factura gorbaceviana (ceea ce, esentialmente, a si fost). De aceea a si avut suportul initial si recunoasterea internationala, inclusiv din partea URSS, SI NU ALTCINEVA;
3. A vorbi de revolutie in Romania este cam mult. A fost, cum bine se exprima in 1987 Orascu, o jaquerie (razmerita). Mormanele „holocaustice” de morti (64000! – genocid) si de raniti (250000!) comunicate in zilele „fierbinti” ale Revolutiei confirma confuzia si debandada informationala de sorginte brucaniana care a caracterizat cel mai rusinos episod din istoria moderna si contemporana a acestei tari/natiuni;
4. In zilele „fierbinti” ale revolutiei (?!?), nimeni nu a clamat „Jos socialismul!”. Acum stim ca „Jos comunismul” a fost una din sintagmele ‘recomandate” de psyops Soros, intens utilizate, pana si ca format grafic, in acele zile, si extinse/intensificate in Piata Univeristatii.
Ar mai fi multe de spus, dar……
altfel, felicitari!!
Va contrazic, in 21 decembrie 1989, la circa o ora dupa sfirsitul straniului ultim miting al lui Ceausescu, s-a strigat „Jos Ceausescu !” si „Jos comunismul !” alaturi de „Timisoara, Timisoara” sI „Nu va fie frica !”.Am fost acolo. Primul grup de demonstranti s-a coagulat la coltul Universitatii linga libraria Eminescu si, in momentul cind se strinsesera circa 150-200 de oameni, a incercat sa patrunda pe strada Academiei spre sediul CC al PCR. Au fost blocati de cordoane de militari care au tras in aer (imi amintesc zgomotul facut de gloante pe acoperisul bisericutei de linga Arhitectura) si respinsi catre locul care va deveni ulterior Piata Universitatii…
Cornele, omul s-a referit la socialism, nu la comunism, doua lucruri total diferite (chiar daca Romania se numea,. fals, „Socialista”). Nu s-a scandat niciodata, dar absolut niciodata, „Jos socialismul!”. Daca s-ar fi intamplat asa, ar fi fost ca si cand ar fi strigat „Jos Romania!”, dar oamenii aia erau niste patrioti, ei nu aveau nimic cu tara, ci aveau ce aveau cu Ceausescu si cu comunismul lui… Hai sa terminam o data cu complexul asta postcomunist, care ne face sa ne autoculpabilizam, pentru ca nu avem de ce, ba dimpotriva… Ia priveste in lume, la cat de greu o duc altii, dar ioc revolutii. Te-ai intrebat de ce?! Ar trebui sa fim mandri, pentru ca suntem niste invingatori, iar noi ar trebui sa dam lectii, nu sa primim.
interesante episoadele domnule profesor. pentru mine sunt o completare la ceea ce stiam despre un individ de care auzisem numai de rau. liceean in anii 80, ascultam pasajele din „orizonturi rosii” si imi formasem o idee despre un individ „destinat” sa ne conduca dupa odiosul cuplu..nu stiu daca pacepa exagerase in amintirile lui despre nicu – „nicu heavistu’ cu sticla de whisky pe care o sparge violent de zidul vilei lui,” nicu care urineaza pe masa la o sindrofie cu ministri si generali”, dar anumite intamplari erau confirmate oral in acele timpuri de angajati din sistemul ont carpati.personaj negativ al legendelor urbane din marile orase … nicu era in mod paradoxal „speranta” unora din generatia parintilor mei. o exceptie notabila intre toti comentatorii din lagarul comunist: un ofiter de securitate, vecin cunoscut pentru betiile lui..ne-a dezvaluit „un secret” intr-o seara a anilor 87-88 in care se autoinvitase la noi. nicu nu va ajunge niciodata la putere deoarece,ea, atotputernica securitate nu-i va permite iar un scenariu nord-coreean nu va fi posibil in romania. mai multe nu am putut „scoate ” de la el pentru ca apoi securistul a continuat cu bautul pana cand a uitat si cum il cheama. altfel „Nici mai mici” erau la nivelul tuturor prim-secretarilor de la judete.toti profitau de „bunatati” aduse din occident, vizitau elvetia si muntii ei dar gaseau ca totul acolo este putred.exempli gratia: „profesoara” licutza gherghe, cu nu- stiu- ce functie la judeteana de partid Brasov,care inainte de revolta muncitorilor din 87 ne prezenta poseta ei din elvetia, fara a uita sa ne aminteasca „putreziciunea sistemul capitalist care nu-si hraneste saracii”. in prima ora dupa 15 noiembrie s-a gasit sa infiereze actiunile „golanilor” si sa debiteze acele parafraze iliesciene avant-la lettre, fara cap si fara coada. toti am tacut las, amar. acea individa a facut foarte mult rau la nivelul ei.
tare.
tare ca betonul acest articol.
succesorul dictatorului ceasca nime altu decat kgb-stul,stalinistul ,criminalul ilicii iliescov.
astazi o bosoroaga kgb-sta ,criminala inca libera si nu trasa la raspunderi !
la raspunderi pentru ruinarea unei tari si populatie,Romania si romanii !
un sarac kgb-st dar cu de toate-cel ce nu a furat tara de la un capat la altul dar toti securistii !
toti securisti numiti oamenii de afaceri,afaceri romane, prin coruptie si prin jaf miliardari ,milionari avand si legi,legi existente si acum sa se fure si ce a ramas ne furat !
un sarac kgb-st ce a trait si treste in luxul orbitor aruncat in fata romanilor care se zbat in cea mai crunta saracie si mizerie !
domnule tismaneanu,
v-as ruga sa va aplecati in anii urmatori si in analiza sistemului „capitalist” de cumetrie marca iliescu, al capitalismului urechist marca constantinescu, anii capitalismului „sauvage”,de grup, de interese lansat de nastase, anii capitalismului „sa traiti bine afara, iar noi si mai bine acasa” de tip basescian.
altfel ca o paralela peste timp: igas, traian igas, imi pare un nou emil bobu.
ciudat ca el reuseste sa fie ministru intr-o democratie dar mai aberant imi pare domnul boc, fost conferentiar care poate accepta – a inghitit o broasca? – astfel de personaje agramate, chiar inculte – igas nu este singurul exemplu – la conducerea unor ministere importante ale unei tari..totusi membra in ue.
cand vom putea repozitiona corect valoarea si calitatea umana in Romania? cine, dintre oamenii politici, poate sa-si asume o astfel de initiativa?
cu respect.
Dar despre cominternismul dinastic, ce parere ai?
v-am urmarit cu interes serialul, dar ar trebui sa il rescrieti cu acelasi titlu, pt ca cel prezent a deraiat (si datorita reactiilor comentatorilor) si a devenit „cine au fost cei din jurul lui Nicu Ceausescu si care au fost relatiile dintre ei”.
Daca unii cititori va reprosau ca n-ati scris „si de x” (poate si dintr-un spirit pseudo-aristocratic, pentru a sublinia ca si ei il cunosteau pe vreun fiu de potentat), eu va reprosez ca, dimpotriva, s-a diluat subiectul principal: Nicu, care spune ceva si cititorilor de origine „din popor” (eu nu am cunoscut nici un potentat, dar imaginea Ceausestilor mi-a fost si-mi este mereu prezenta in minte, si probabil ca suntem totusi mai multi astfel de cititori).
Ideal ar fi sa separati cele doua teme in articole diferite (unul despre nomenclatura si altul despre familia dictatorului).
In abordarea pe care o propun, psihologia individuala este direct legata de contextul social-politic. Nu cred ca aceste doua teme, Nicu si nomenklatura, pot fi separate. Fenomenul Nicu a fost zamislit tocmai de interesele nomenklaturii de varf grupata in jurul lui Nicolae Ceausescu. Nici Trofin, nici Pana, nici Iliescu, nici Dascalescu, Manea Manescu, Pacoste, Stefan Andrei, Gogu Radulescu, Popescu-Dumnezeu, Bobu, Banc, Ion Coman sau Verdet, n-au schitat vreun minim gest de dezaprobare a unei ascensiuni prin nimic justificata (chiar dupa criteriile de cadre ale regimului totalitar de tip leninist). Odata demarat mecanismul de promovare, Nicu si-a constituit grupul de locotenenti despre care am scris in acest studiu-eseu psihobiografic. Nu m-am limitat insa la explorarea psihologiei „delfinului” si a acolitilor sai, ci am incercat sa demontez mecanismele institutionale ale epocii: PCR, UTC, guvern, Securitate etc La un moment dat, nu mai avea importanta daca Nicu va fi succesorul real. Ceea ce conta era acel „ca si cum”: intreg sistemul opera, functiona, se reproducea ca si cum Nicu ar fi urmat la tron in cadrul a ceea ce Belu Zilber a numit pe buna dreptate „monarhia de drept dialectic”.
Admirabila lectura si date impresionante !! ( de unde aveti atita memorie Dle Tismaneanu ?) Nici nu pot comenta, mi-ar trebui pagini multe..va felicit ca de obicei si astept cu nerabdare „tratarea” unor personaje identice..sa va prupun pe cineva ?? ei bine : Petre Roman !!
cu stima si admiratie jb
Va multumesc pentru apreciere. Despre Petre Roman am scris de mai multe ori, inclusiv o recenzie in revista „Le Point”, reluata in „22”, in 1992, la cartea sa de memorii „Le devoir de liberte” in care luminam anumite stranii ambiguitati si distorsiuni. Nu am fost coleg cu el, nu am amintiri personale in afara de faptul ca il vedeam rar in anii copilariei mele, pe vremea cand tatal sau si tatal meu lucrau impreuna la Editura Politica. Este mai mare cu sase ani decat mine, a terminat Liceul „Petru Groza”, a fost coleg cu Iuri Chisinevschi (fiul lui Iosif si al Liubei), Vladimir Socor (fiul lui Matei Socor, compozitor oficial al stalinismului romanesc, autorul muizicii Imnului de Stat al RPR, si al primei sale sotii, Rozica), Gelu Apostol (fiul lui Gheorghe si al Melitei), Gheorghe (Gyuri) Sencovici (a incetat din viata acum cativa ani, a fost casatorit cu Margareta Paslaru) si altii. Despre Valter Roman gasiti un lung eseu in cartea mea „Arheologia terorii”. A scris si Vladimir Socor un text foarte interesant la moartea lui Valter Roman, a fost transmis, ca si articolul meu, la „Europa Libera” in 1983. A fost un personaj important al comunismului din Romania sub Ana Pauker, Dej si Ceausescu, biografia sa figureaza si in „Raportul Final”.
Familia Roman nu a locuit in cartierul Primaverii. Ocupau doua etaje intr-o vila de pe Aleea Alexandru la numarul 9. Alaturi a fost ani de zile sediul Comisiei Controlului de Partid (pe vremea cand CC-ul era in actualul Minister de Externe). La atajul de deasupra lor locuia doctorul radiolog Shuli Brill, fost voluntar in Brigazile Internationale, ca si Valter Roman, sotia sa Janeta, profesoara de istoria miscarii muncitoresti la Academia „Stefan Gheorghiu” („Scoala Superioara de Partid”) si copiii lor Rodica si Vlad. Vlad mi-a fost coleg de clasa la „Petru Groza” intre 1958 si 1963. Prin anii 80 Janeta Brill a emigrat in Israel. Valter a avut doi copii (adoptati) din prima casatorie a Hortensiei cu un comunist spaniol (Raul si Mirela) precum si pe Petre si pe Carmen impreuna cu a doua sa sotie, Hortensia (ani de zile directoarea emisiunilor in limbi straine de la Radio Romania). Din prima casatorie a lui Valter, tot cu o spanioloaica de care a divortat la Moscova, au ramas doi copii in URSS. Ceea ce face cazul Petre Roman interesant este cariera sa de dupa decembrie 1989, asocierea cu Iliescu, ambitiile nemasurate de a deveni „lider national”, adica un fel de lidero maximo, de caudillo balcanic. In acest sens, cred ca-l depasea ca orgoliu si aspiratii pe Nicu Ceausescu care a fost un fel de succesor a contrecoeur. Nu mi-l pot inchipui pe Nicu tinand discursuri inflacarate de tip „sunt os de ardelean” etc Petre a stat in Romania si a fost activ in organizatia de partid de la Politehnica intr-o perioada cand multi dintre amicii sai de junete erau de-acum dezgustati si multi plecau din tara (Gelu Apostol, Gyuri Sencovici). Se stia bine cu Iliescu care a fost in relatii cordiale cu Valter Roman. Cine crede ca Petre Roman a devenit premier in chip intamplator se inseala. I-a avut ca nasi politici pe Ion Iliescu si pe Silviu Brucan care i-au cultivat convingerea ca este un veritabil om politic. Iata insa ca m-ati provocat si chiar incep sa scriu despre don Pedro :)