Lecțiile alegerilor din 2014: aroganța puterii vs. puterea cetățeanului

Anunțarea rezultatelor turului I de la prezidențiale a scuturat România ca o undă de șoc. Cei doi finaliști au devenit, în termeni de imagine, exponenții a două realități posibile pentru România, ca două drumuri, pe care noi alegem să o luăm în funcție de cum punem ștampila de vot, sau de decizia noastră de a veni sau nu la urne. Dincolo de emoție și de evenimente concrete, sunt câteva lecții pe care avem nevoie să le învățăm din această experiență extrem de puternică și să acționăm de aici încolo:

1.  Fragilitatea structurii constituționale și instituționale a României, în fața voinței personale a unor oameni, care dețin diferite niveluri de putere, la un moment dat. În vara lui 2012, am asistat cu toții la cea mai agresivă tentativă de reorganizare a structurilor statului pentru a deservi un obiectiv politic – suspendarea președintelui. Alegerile din 2014 au reprezentat episodul următor acelui moment, nu pentru că în felul acesta putea să fie îndepărtat în mod legal și constituțional cel mai bătăios dintre președinții României de după 1989, ci pentru că o serie de practici folosite în acea etapă au fost utilizate din nou, cu mai puțin zgomot și mai eficient. Am să dau doar câteva exemple:

• Suspendarea temporară, prin ordonanță, a prevederilor legale care împiedicau migrația politică a primarilor, exact înainte de alegeri, a permis trecerea la PSD a aproape 400 de primari din opoziție și implicit consolidarea poziției sale în teritoriu, în defavoarea opoziției. Dacă corelăm această măsură cu controlul pe care primarii reușesc să îl exercite asupra electoratului în teritoriu – și includ aici problema listelor suplimentare, a turismului electoral și a votului multiplu relatate pe larg de jurnaliștii care au făcut investigații și de reprezentanții unor ONG-uri – înțelegem miza acelei suspendări temporare a prevederilor legale.
• Numirea unui Avocat al Poporului docil, care a asigurat o poziție de non-combat față de această problemă, în ciuda sesizărilor societății civile. În acest fel, ca și în vara lui 2012, nu doar că a fost gândită măsura de suspendare a cadrului legal în favoarea interesului personal și de partid, ci – mergând pe un sistem opus mecanismului de ”check and balance” tipic statului de drept – a fost implementat și mecanismul care să împiedice declanșarea unei reacții de autoapărare instituțională a statului democratic, în fața unei astfel de virusări.
• Neutralizarea CNA, inițial prin controlul politic, iar apoi prin blocarea Consiliului de Administrație, coincidență, chiar în ultimele săptămâni electorale, când ecranul televizorului a devenit instrument de propagandă și de dezinformare. Așa au fost difuzate cântece patriotice în zilele alegerilor, în concordanță cu mesajul de campanie al unuia dintre candidați, sau au fost transmisii de la Paris, cu cameramanul așezat cu spatele la coada de mii de oameni care așteptau să voteze și cu povestea că strada este goală.

2. Drepturile fundamentale ale românilor rămân încă, pentru mulți, suspendate între ”lozinci” și ”valori”. Această ambiguitate este probabil sursa fragilității democrației românești. Dacă nu credem în drepturile și libertățile noastre fundamentale și nu respectăm aceleași drepturi și libertăți fundamentale în fiecare din concetățenii noștri, cum putem avea pretenția că trăim într-o democrație? Dacă ne-am construi viața, ca cetățeni simpli, sau dacă ne-am construi proiectul politic ca activiști, indiferent de orientarea ideologică și doctrinară, fundamentându-ne pe aceste valori, atunci nu am face și nu am spune o enorm de multe lucruri. Și aici sunt cîteva exemple dureroase:

• Deși tendințele de la ultimele scrutinuri au arătat o creștere a prezenței la vot în străinătate, discuțiile privind reglementarea votului din străinătate au rămas fără nicio finalitate, iar MAE a organizat alegerile după același cadru legal și după aceleași proceduri expirate. În plus însă, pe fondul șocului de la primul tur de scrutin, să refuzi o soluție, pe motiv că nu schimbi regulile în timpul jocului, după ce ai schimbat alte reguli tot in timpul jocului – legiferarea migrației primarilor – este doar praf în ochi, pentru a acoperi faptul că nu vrei ca anumiți cetățeni să voteze. Din păcate, această tendință nu este nouă: la alegerile din 2009, românii din străinătate au fost tratați în mai multe declarații publice ca fiind cetățeni de rangul doi, doar pentru că s-a considerat că ei au înclinat balanța în favoarea câștigătorului. Dar oare ce este mai important într-o democrație: dreptul de a vota, sau opțiunea pe care o exprimi prin vot?
• Mistificarea rezultatelor votului prin tot soiul de tehnici de fraudare, pe principiul ”bob cu bob se face un procent”. Din nou: să îți iasă un anumit rezultat electoral pentru că așa au vrut cetățenii – e una. Dar să modifici votul cetățenilor, punându-i pe alții să voteze de două ori, sau în locul unora care lipsesc din localitate; să cumperi votul cu bani, sau să-l obții prin frică, intimidare și manipulare – aceste lucruri arată că, într-adevăr, pentru unii votul este o lozincă și nu un drept, o valoare.
• Putem include aici și alte exemple, precum dreptul la informare publică, dreptul la o împărțire echitabilă și în interesul public a banilor publici, care au devenit lozinci în fața unor fapte concrete, precum manipularea informației și a datelor, sau suplimentări de venituri pentru anumite categorii socio-profesionale, care poate nu aveau un fundament economic real, în timp ce cheltuielile de investiții, care creează locuri de muncă, activitate în mediul privat și bani la buget din taxe și impozite, au fost suspendate.

3. Aroganța puterii depinde de descurajarea oamenilor. Experiența ultimilor ani în România și experiența și din alte state – inclusiv din Ungaria vecină, care nu mai îndeplinește criteriile unei democrații – arată că aroganța puterii rezistă câtă vreme oamenii se simt descurajați și lipsiți de forță în fața politicienilor, fapt care îi face să nu opună rezistență și să nu sancționeze politicul. De fapt, practicanții acestui tip de politică știu acest lucru și recurg adesea la intimidare pentru a îngenunchea rezistența. Relatările recente despre cum taie și spânzură primarii în teritoriu sunt un exemplu elocvent în acest sens. Mai este un ingredient care se adaugă în acest exercițiu arogant al puterii: ura. Frustrarea oamenilor este canalizată prin discurs politic și propagandă spre oricine altcineva decât spre deținătorii puterii și este adesea transformată în ură și agresivitate. Iar această campanie a aprins din nou unele din cele mai murdare teme din mentalul colectiv românesc: ura față de străin, deși candidatul care se prezenta ca român pur are sânge italienesc și albanez în vine; ura pe motive de religie; negarea dreptului la demnitate personală, tocmai prin utilizarea unui limbaj public extrem de agresiv (compararea unui candidat cu un ”lucru” a fost mai dură chiar și decât etichetele negative puse acestuia, legate de lipsa de compentență, sau incapacitatea de a vorbi).

4. Puterea stă de fapt în noi, în fiecare dintre noi, în ce facem și ce acceptăm de la zona politică. Mobilizarea extraordinară între cele două tururi de scrutin a arătat că de fapt românii pot să găsească resurse extraordinare de voință și de acțiune pentru a spune ”NU” atunci când se simt amenințați în drepturile lor fundamentale. O societate atât de atomizată ca cea românească s-a unit la vot nu pentru că a fost convinsă de un lider politic, care a prezentat un proiect pentru țară, ci din solidaritate cu cei cărora le-a fost luat dreptul de a vota și din opoziția în fața minciunii și a aroganței. Impactul emoțional al cozilor de la secțiile de votare din străinătate, al umilinței trăite de cetățeanul român plecat în străinătate de nevoie în fața statului român, a mobilizat atât prezența masivă la vot, cât și susținerea candidatului care nu reprezenta imaginea acestui stat acaparat de o forță politică arogantă. Facebook, youtube și rețelele de socializare în general au devenit nu doar canale de informare, activare socială, mobilizare, ci și antidoturi la propaganda oficială. Prezența masivă în social media a candidaților și cu precădere a candidatului perdant nu a reușit să împiedice dezvoltarea unei agende proprii în mediul online. Emoția generată de determinarea românilor din străinătate de a veni la secțiile de votare pentru a vota, tocmai pentru că nu sunt lăsați să voteze, enervarea față de frauda și corupția din țară asociate cu alianța de guvernare, și umorul la adresa candidaților au contribuit masiv la această tendință.

Întrebarea este ce facem de mâine încolo, după ce euforia alegerilor se risipește. Cei doi finaliști au ieșit cu mesaje corecte. Cel care a pierdut alegerile, a recunoscut victoria oponentului său și dreptul poporului de a alege. Cel care a câștigat alegerile a formulat o serie de priorități, în consonanță cu preocupări care se regăsesc pe agenda publică.

Însă dincolo de aceasta, o problemă reală este legată de faptul că atitudini ca cele menționate la punctele 1 și 2 din acest articol sunt transpartinice, ele fac parte din esența jocului politic din România și în loc să dispară pe fondul intrării în UE, ele se acutizează, pentru că politicienii din România nu au învățat încă jocul democratic și al responsabilității publice. Oameni care acum se aliniază în spatele președintelui ales, la poza de grup, au participat la jocul din Parlament din vara lui 2012 și l-au justificat în spațiul public; președintele încă în exercițiu este el însuși un expert în renegocierea limitelor puterii constituționale ale funcției de șef al statului, cu susținerea politicienilor din două partide de pe scena politică românească; cât despre arcul guvernamental – nu mai e nevoie să reiau. Aici intervine de fapt nișa de oportunitate a președintelui ales, care – fără să fie la fel de vorbăreț și omniprezent ca cel în funcție – are șansa – dificilă, e drept – să se poziționeze și să asume rolul de garant pentru funcționarea echilibrată a instituțiilor statului de drept. O va face? Va vrea să o facă? Va reuși să o facă? Vom vedea…

Însă indiferent de ce va face noul președinte, este bine să ne uităm la noi, ceilalți, cetățenii români și să nu considerăm că, odată ce a fost votat, treaba noastră s-a terminat. Dacă ar fi să privesc din nou ziua de ieri dincolo de evenimente și de emoții, aș reține ”solidaritatea”, ”responsabilitatea”, ”respectul” și ”determinarea” arătate de oamenii simpli. Ce-ar fi să nu ne lege aceste valori doar o dată la câțiva ani, atunci când suntem sub presiune, ci să fie prezente câte un pic în fiecare zi, în fiecare inițiativă a noastră?

Ce-ar fi să ne gândim mai des la ceilalți cu solidaritate și respect și să facem echipă pentru a realiza împreună ceva util, frumos, important, indiferent de opțiunile politice pe care le avem?

Ce-ar fi să ne gândim și noi ce putem face pentru comunitate și nu doar ce face comunitatea pentru noi?

Pentru că dacă noi începem să construim împreună și prin forțele noastre, nu va mai putea să vină niciun politican să ne pună la colț cu aroganță. Puterea va rămâne la noi, în acțiunea noastră, câtă vreme dorim noi.

Conștiința puterii cetățenilor poate să rămână astfel marea lecție a alegerilor prezidențiale din 2014 și marele câștig. O păstrăm?