Trei mutări la început de joc

Noul Prim Ministru al României reprezintă multe lucruri pentru diferite categorii de analiști politici. De la omul Președintelui, la cel al Serviciilor Secrete, dl. Mihai Răzvan Ungureanu a primit în doar câteva zile o sumedenie de epitete care de care mai fanteziste. Nu o să subscriu celor mai aberante dintre ele, care vedeau în evenimentele din ultimele 48 de ore, numeroase corelații cu Rusia lui Putin – deși în cazul rusesc, analiștii de la noi cred că au rămas între ultimii de pe planetă care consideră colosul răsăritean doar un fief KGB și nu o variantă extinsă a primăriei St. Petersburgului, unde Putin, Medvedev și mulți alți colaboratori din guvern au lucrat împreună, ceea ce este de fapt. Nici nu o să apelez la argumentul puterii, care consideră actualul cabinet ca fiind parte a unui suflu nou în viața politică de la noi – nu chiar tehnocrați, dar aproape. Mulți dintre miniștri sunt funcționari cu vechime în ministere, iar despre subsecretarii de stat aflați în subordinea noului lider de guvern nu s-a scris până acum nici un rând, deși ei sunt la fel de importanți, chiar deocamdată nimeni din noua structură nu pare a se bucura de independența d-nei Udrea.

Trei puncte rămân esențiale în analiza ultimelor zile. Primul dintre ele ridică întrebarea, ce anume a făcut ca opțiunea Președintelui și a ex-Primului Ministru să fie tocmai șeful SIE? L-am văzut acum doi ani la o lansare de carte la Cluj, când, în prezența profesorului Vasile Pușcaș, Mihai Răzvan Ungureanu a răspuns unor întrebări ridicate de studenții de la Relații Internaționale. Ce a frapat în tonalitatea și explicațiile celui interpelat a fost tocmai profesionalismul, coerența și nu în ultimul rând o impresie de superioritate greu de ascuns. Pare un om serios, care știe ce vrea și cum să obțină, dar mai ales numeroasele referințe la echipele cu care a lucrat sugerează multă atenție la sfătuitori și la analizele bine făcute care îi ajung pe masă. Propunând un astfel de om, Președintele Băsescu a rezolvat două probleme esențiale cu care mandatul său se confruntă: prima, impresia de incoerență, delăsare și dezinteres pe care finalul mandatului Boc o făcuse în rândul electoratului; iar în al doilea rând, răpește opoziției principala țintă a atacurilor vehemente din ultima perioadă. Noul Guvern moștenește o întreagă paletă de probleme cu șanse mici de rezolvare în viitorul apropiat, aspect ce ar putea dinamita foarte repede bruma de legitimitate câștigată odată cu demisia dl. Boc.

Al doilea punct este legat de reacția USL, ce putea fi de a continua aceeași strategie critică, de data aceasta asupra altor personaje sau de a aștepta efectele începutului de mandat, oferind între timp șansa dialogului și așteptând greșelile inevitabile ale puterii. Răspunsul a fost diferit în cazul PNL și PSD. Pe de o parte dl. Ponta a fost inspirat în a folosi tonul englezesc pe care îl impută dl. Antonescu, oferind partidului său un plus de imagine și dovedind că PSD nu este doar un grup al distrugerii guvernărilor PDL, centrat pe alegerile din toamnă. Acest gest ar putea înclina balanța indecișilor spre social–democrați. Pe de altă parte, colegul de alianță de la liberali s-a pripit în a ataca Puterea cu aceeași tonalitate cu care ne-a obișnuit.  Confundând grav mesajul și strategia mult mai înțeleaptă, mai viabilă electoral și mai periculoasă la adresa rivalilor a dl. Ponta, liberalii au preferat să vadă în discursul acestuia o capitulare în fața PDL. Tind să cred că adevăratul învingător al ultimelor zile este însă liderul social-democrat, care în momentul de față are poziția centrală atât în opoziție cât și la masa negocierilor cu puterea.

După calculele actorilor politici și dintr-o parte și din cealaltă se pot trage câteva concluzii asupra următoarelor luni de mandat. Pe de o parte liderii PDL vor încerca să abată valul de antipatie din această iarnă, folosind probabil imaginea de expert a noului Prim Ministru. Nu ezit să consider că vedem un moment copiat atent după cel italian al demisiei lui Berlusconi și numirii lui Monti, cu rezervele de rigoare. Pe de altă parte, doar PSD pare a fi înțeles că revolta populară viza clasa politică în general, accentul fiind pus asupra PDL pentru simplul fapt că, fiind la putere, este mai ușor de asimilat vinovăției, iar Opoziția nu putea juca acest dans al străzii care devenea periculos și penibil pentru membrii ei. Bineînțeles nu va exista o negociere în adevăratul sens al cuvântului între Guvernul actual și liderii PSD, un astfel de gest reprezentând o pierdere mult prea mare pentru ambele tabere, cu toate asigurările dl. Ponta. Singurul perdant rămâne PNL, care fără o regândire atentă a strategiilor de apel la mulțime riscă să devină tributarul unui populism care poate îndepărta electoratul tradițional al partidului. Tonul moderat nu ar fi afectat opoziției nici fieful media, nici nu ar fi coborât nivelul opțiunii electoratului pentru USL sau mai precis pentru liberali. Dl. Antonescu ar trebui poate să fie mai atent la lecția de parlamentarism britanic dată de dl. Ponta.