Home » Educatie »Sinteze » Citesti:

CRISTINA TUNEGARU

Mihai Maci mai 8, 2017 Educatie, Sinteze
50 comentarii 8,229 Vizualizari

Doamna Cristina Tunegaru, profesor suplinitor de Limba Română la Şcoala Generală nr. 95 din Bucureşti, a fost înştiinţată de secretara şcolii (după ce a aflat pe cont propriu, verificând Listele Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti) că, din toamnă, îi va înceta colaborarea cu această şcoală. Şi asta deoarece orele pe care predă actualmente au fost alocate altui profesor, care a obţinut – dacă înţeleg bine – o completare de normă prin transfer. Nimic ilegal în aceasta: aşa funcţionează lucrurile în învăţăţântul preuniversitar românesc. Ca orice lege, şi aceasta cu transferurile (iniţiată – sper sa nu mă înşel – de doamna Ecaterina Andronescu) pentru unii este mumă, pentru alţii ciumă. Pentru doamna Tunegaru e valabil ultimul caz. Probabil că aşa stau lucrurile în cazul multor altora; de astă dată spiritele s-au inflamat dat fiind că doamna Tunegaru a găsit de cuviinţă să-şi facă publică situaţia. Or, în lumea noastră, faptul de a arăta o disfuncţionalitate nu e un lucru chiar de la sine înţeles. Iar doamna Tunegaru nu e la prima ispravă de acest gen; de câţiva ani buni, dânsa prezintă – cu luciditate şi cu determinare – problemele învăţământului preuniversitar. Mai mult încă: a găsit de cuviinţă şi să încerce la clasă ceva pe cont propriu – adică să iasă din litera programei (care e cea care e şi aşa cum e) – ceea ce i-a atras numeroase apostrofări din partea legaliătilor de serviciu. Pe scurt, doamna Tunegaru, chiar dacă e pe ultima treaptă a acestuia, nu e o anonimă în sistemul de educaţie şi, date fiindu-i antecedentele, suspiciunea că transferul în cauză nu e chiar întâmplător, ci aduce a “sancţiune disciplinară”, nu e cu totul neîntemeiată.

Cei ce-am apucat “lumea dinainte” o ştim prea bine: în ciuda vulgatei de manual de astăzi, nici sistemul de atunci nu recurgea la bâtă decât în ultimă instanţă. Era preferabil ca omul să fie “atenţionat” între patru ochi; dacă nu mergea, “să fie pus în discuţia colectivului”;  dacă nici aceasta n-avea rezultate, “să fie chemat ‘mai sus’”; iar dacă nici aşa nu te puteai înţelege cu el, “să se ia măsuri administrative”. Măsurile “de forţă” (“reţinerea” sau “expulzarea”) nu se luau decât în cazuri extreme. Regimul nu voia nici să creeze martiri, nici să le dea altora impresia că pot obţine beneficii (eventual plecarea) dacă fac scandal. Aşadar, “sistemul” era organizat ca o maşinărie de intimidare pe mai multe nivele. În general, omul ceda pe unul din ele şi se lăsa “încadrat” în logica Statului. Nu aparţin celor care identifică derapajele lumii de astăzi (minore, în fond) cu logica totalitară a lumii dinainte de ’89 (şi cu atât mai puţin cu cea dinainte de ’64). Dar, pe ade altă parte, fie-mi îngăduit să cred că anumite pattern-uri comportamentale – mai ales cele ce ţin de relaţia dintre şefi şi subalterni – s-au perpetuat peste ceaţa ce-l desparte pe dinainte de după. Nu ştiu dacă doamna Tunegaru a beneficiat de avertismente tête-à-tête (şi « prieteneşti ») din partea unor directori, inspectori sau alţi funcţionari ai educaţiei, după cum nu ştiu dacă a fost chemată “mai sus”; eventual să i se explice că atitudini precum ale dânsei dau apă la moară “duşmanilor ţării”, care atâta aşteaptă: să spunem şi noi că lucrurile nu merg, că lumea e nemulţumită şi că “e nevoie de-o schimbare” (pe care aceşti duşmani abia aşteaptă s-o facă în beneficiul lor). Repet, nu ştiu aceste lucruri, dar dac-ar fi să fie, mărturisesc că nu m-ar mira prea mult.

Cert e că la celelalte două capitole: “punerea în discuţia colectivului” şi “măsurile administrative”, lucrurile sunt destul de similare cu ceea ce era pe vremuri. Într-o postare a dânsei (din 2 martie), doamna Tunegaru se “autodenunţa” că nu respectă à la lettre programa de română ci că încearcă un alt tip de şcoală în care să prevaleze convingerea elevului că lectura e o bucurie şi că merită să citească pentru edificarea lui personală. Doamna Tunegaru nu refuza “clasicii”, ci doar atrăgea atenţia că ei nu mai sunt de la sine evidenţi elevilor (ca un banal exemplu: cei crescuţi în apartament – cu nasul în tabletă şi telefon, printre aplicaţii în engleză – nu mai gustă “dulşele grai” al lui Creangă şi nu prea înţeleg aventurile lui capre şi cireşe); ca atare, sugera dânsa, e mai bine să-i luăm pe elevi de acolo de unde se află, să-i convingem şi să-i învăţăm să citească. Dacă reuşim aceste lucruri, atunci cu certitudine că, într-o zi, vom putea ajunge cu ei şi la clasicii literaturii noastre. Din punctul meu de vedere, e o poziţie de bun simţ. Cred că oricine are de-a face cu şcoala ştie cât sunt de artificiale şi de formale lecţiile de limba română, cum se rostogolesc în ele sintagme, fraze şi calupuri de text decupate din “clasici” mai mărunţi (ai criticii literare) şi cum bucuria lecturii e înăbuşită de o sterilă deversare de genuri şi specii literare, cu tropi mai ficşi decât definiţiile din ştiinţele tari. Ne mirăm că elevii noştri nu citesc mai nimic şi că unul din cinci adulţi (părinţii lor – ei înşişi produşi ai acestei şcoli) nu citesc deloc cărţi? Dar i-a învăţat cineva bucuria lecturii, pierderea în text, “plăcuta zăbavă” în care uiţi de “greutatea materială a lumii” pentru a trece într-o altă dimensiune, imponderabilă, în care ești – pentru o clipă – cel ar fi putut să fie? Mă îndoiesc. Orele de română sunt mai curând ore de buchiseală pedestră a unei gramatici pe n-o folosesc (pentru că limba lor e alta – de care manualele nu ştiu nimic) şi a unei teorii literare cu desăvârşire fără rost (am mai spus acest lucru: întrebaţi-vă – toţi cei ce nu sunteţi profesori de română – de câte ori, după terminarea şcolii aţi demonstrat că o poezie aparţine genului liric?!). La scurt timp, (în numărul 14 al “României Literare”) domnul Nicolae Manolescu i-a obiectat – fără a o numi – doamnei Tunegaru că problema nu sunt clasicii, ci felul în care profesorul e în măsură a-i face pe elevi să-i înţeleagă. Observaţia domnului Manolescu e doar în parte corectă: sunt şi lucruri care, cu timpul, devin din ce în ce mai puţin interesante. E trist, dar – din păcate – aşa e: grila elevilor de interpretare a textelor ţine mai puţin de nişte constructe abstracte (pe care trebuie să le înveţe pe de rost – faimoasele elemente de teorie literară), cât de propria lor experienţă cotidiană. Or, cu toată sinceritatea, cred că experienţa majorităţii românilor de astăzi e puţin convergentă cu marile nume ale literaturii nostre. Atunci să nu ne mai citim clasicii? Nu, ci să înţelegem că nu mai sunt chiar aşa de de-la-sine-înţeleşi, că se cuvine să facem, adesea, lungi ocoluri pentru a recupera temele lor. Generaţiei părinţilor mei “Moromeţii” le vorbea, direct, de lumea copilăriei lor şi de dispariţia vechiului sat în comunism; mie însumi – care am copilărit la ţară – îmi aminteşte de gesturile, tot mai vagi (şi, tocmai de aceea, recuperabile altfel: din istoria socială, ori din antropologie), ale unei lumi care s-a stins şi mi-e greu să bănuiesc ce-i vor spune fiicei mele, care n-a mai cunoscut acel rural. Sigur, ştiu, mi se va atrage atenţia că orice operă adevărată are o dimensiune universală, numai că – aş răspunde şi eu – acum trăim sub semnul unei asemenea multiplicităţi a ofertelor, încât nu e deloc limpede de ce un tânăr s-ar apuca de o carte care nu-i spune mare lucru, doar pentru ca, prin analize succesive, să ajungă la universalul din miezul ei. Dacă chiar ne dorim acest lucru, nu e oare mai profitabil să-i formăm tânărului capacitatea analitică pas cu pas, începând de la lucrurile care îi plac şi cărora e înclinat să le acorde – spontan – mai multă atenţie? Eu cred că da. Nu cred că trebuie să ne evacuăm clasicii, dar cred că drumul până la ei va fi din ce mai lung. Pentru a nu-i transforma în simple stereotipuri (eventual “brand”-uri ale unor produse comerciale) şi pentru a-i preţui la justa lor valoare, se cuvine a reface – de mici şi sub întrumarea unor oameni competenţi – textura fină a culturii (şi a epocii) lor, deloc evidentă tânărului care creşte astăzi. De aceea o spun cu toată sinceritatea: eu unul nu văd în atitudinea doamnei Tunegaru nimic iconoclast: dânsa şi-a propus ceea ce ar trebui să fie obiectivul oricărui profesor – să-şi convingă elevii să citească – şi s-ar cuveni ca după această ţintă să fie judecată.

O şi spune în postarea în care-şi prezintă recenta situaţie: nimeni nu s-a interesat de felul în care dânsa lucrează şi de situaţia în care se află – după un an de experienţe – elevii dânsei. Şi iarăşi are dreptate. Chiar interesează pe cineva felul în care se înfăţişează elevii noştri? Să fim serioşi! Părinţii înşişi – prinşi cu prea multe – abia mai au timp de copiii lor. Ministerul e doar cu “framework”-urile, Inspectoratele cu “dosarele”, iar profesorii, săracii, cu “fişele de autoevaluare” şi cu “ce mai cade” dintr-o meditaţie. O să mi se spună: nu, nu, şcolile sunt interesate de rezultatele de la Testările Naţionale şi de la Bacalaureat. Da, dar din păcate. Căci interesul acesta e unul mai curând nefast. Şcolile sunt interesate de un singur lucru: de procentul de promovabilitate (care e o cifră ce nu ţine cont de particularităţile elevilor și nici de înțelegerea lor reală.). În funcţie de acest procent vin nişte fonduri şi tot în funcţie de ele se stabileşte “cota şcolii” (esenţială inclusiv pe piaţa meditaţiilor). Numai că toţi profesorii ştiu, din experienţă, acest lucru banal: “nu se mai face carte ca pe vremuri”, elevii – cu rare excepţii – nu mai citesc (şi cu atât mai puţin studiază) pe cont propriu, timpul e tot mai puţin, bibliotecile tot mai sărace, astfel că, pentru “ a realiza cerinţele de plan” (cu privire la promovabilitate) se adoptă varianta industrială: dictatul şi memoratul de “eseuri” (nişte comentarii rigid formalizate). Domnul Manolescu se poate indigna cât doreşte de metodele doamnei Tunegaru, dar cred că ar fi util să intre şi într-o şcoală oarecare şi să vadă cum se face – în “minunata lume nouă” reală – literatura română. Paradoxul zilei de azi face ca școala să fie aceea care să-i învețe pe elevi ura față de carte.

Comentând situaţia doamnei Tunegaru, domnul Doru Căstăianu remarca – absolut corect – că sunt profesori şi profesori, că unii îşi fac treaba cât se poate de onest şi cu toată dedicaţia. Nu contest deloc acest lucru; Dumnezeu mi-a dat bucuria de a număra asemenea oameni printre prietenii mei. Dar mă întreb: câţi dintre aceşti profesori nu lucrează mult sub capacitatea lor, tocmai pentru că sunt constrânşi pe de-o parte de programă, pe de alta de presiunea examenelor să facă lucruri pe care nu le văd utile şi să nu facă altele, pe care le consideră importante? Am spus acest lucru şi cu alte ocazii: nu cred că e normal să ajungi să-ţi faci treaba împotriva regulilor domeniului în care profesezi. Logica “sistemului” ar trebui să fie una selectivă, care să le permită elevilor talentaţi să-şi cultive talanţii şi profesorilor dedicaţi să-şi împlinească vocaţia în elevii lor. Or, din câte văd (şi a văzut-o şi doamna Tunegaru), noi trăim mai curând o apocalipsă a mediocrităţii titrate. Cum s-a ajuns aici? Iarăşi e un lucru bine ştiut: cu faimoasele “autoevaluări” și cu nesfârșitele lor rubrici ce “trebuie” umplute. Fiecare “trebuie să” fie: profesor cu activitate didactică, cu rezultate (la clasă, la tetări și la olimpiade), cu perfecţionare în domeniu, cu training-uri metodologice, cu “activitate ştiinţifică”, cu “performanţe manageriale” (şi alte training-uri – pe direcţia aceasta), cu “vizibilitate publică”, dacă se poate cu “responsabilităţi” (dar nu neapărat funcţii), să mai facă şi “volunatriat” (în şcoală), “să se implice” în diverse activităţi, să fie alături de elevi “în timpul liber” etc., etc. Într-o lume normală, omul marchează acele lucruri pe care chiar le face şi lasă libere căsuţele cu ce n-a făcut. La noi nu se poate: ar trage în jos “rezultatele” instituţiei (căci iarăşi se fac punctaje, şi din punctaje vin ceva bani). Astfel că, trebuind să declare “performanțe” peste tot, fiecare ajunge un soi de întrupare a unei contradicţii: e specialist în de toate. Cum să-l judeci? Cum să-ţi dai seama ce poate omul cu adevărat? Cum să-l încurajezi sî-și dea măsura acolo unde se pricepe mai bine? Onest vorbind, nu cred că-şi mai pune cineva asemenea întrebări. De aceea observaţiile doamnei Tunegaru cad în gol. Pe nimeni nu interează omul; tot ceea ce contează e punctajul. Cât despre om, formula cea mai bună ar fi: să fie liniştit, să facă ce i se cere, “să înţeleagă” de cine să se lipească, “să înveţe” cum se avansează, să nu se grăbească şi să ştie că doar atunci, când va ajunge sus, “va face ce va vrea el”.

Contestând anumite disfuncţionalităţi ale sistemului educaţional, doamna Tunegaru dă impresia că vrea “să sară peste rând” şi să ajungă acolo unde nu se ajunge decât după ce candidaţii fac dovada faptului sunt capabili să întrupeze “moştenirea” pe care le-o lasă predecesorii lor. S-a vorbit, la nesfârşit şi în gol, de necesitatea primenirii instituţiilor noastre, de tineri, de “implicare”, de “proiecte”, de vise, de câte şi mai câte. De fapt nu e nici o nevoie de niciunele. “Sistemul” actual funcţionează doar cu oameni precum cei pe care i-am văzut şi îi vedem mereu în fruntea bucatelor. Accidentele sunt rare şi repede înlăturate. Să fim lucizi: o instituţie nu e doar “un cadru”, ci un organizm viu, care funcţionează pentru propria întreţinere şi dezvoltare. Lucrul acesta e valabil pentru orice birocraţie. Ea nu va tinde să selecteze originalii, inventivii sau visătorii, ci – dimpotrivă – carieriştii, obedienţii şi conformiştii. În funcţionarea ei nu contează ce şti să faci, ci pe cine cunoşti şi nu ce faci efectiv, ci cui îi faci un serviciu (și, evident, ce completezi în “fișele de autoevaluare”). Bineînţeles că aceste lucruri sunt valabile pentru orice birocraţie din lume, atâta doar că la noi (dar cine ştie cum o fi la ruşi?!) au fost perfecţionate până la desăvârşire. “Sistemul” nostru funcţionează impecabil, cu atât mai mult cu cât “baza” îl alimentează mereu. Să nu ne amăgim: mecanismele mediocrităţii şi ale imposturii dau “randament” doar pentru că cei mai mulţi dintre noi le susţinem (fie şi pasiv). Atunci când între aspiraţii şi posibilitatea realizării lor distanţa creşte mereu, omul învaţă să se mulţumească cu puţin şi acceptă – bucuros – tot ceea ce i se dă. Şi, din păcate, aceasta e situaţia pentru mulţi dintre profesorii noştri. O dovedesc, mai mult decât orice, comentariile la diverse postări referitoare la situaţia doamnei Tunegaru. Ceea ce uimeşte la ele, e răbufnirea frustrărilor de tot felul: cine se crede asta?, vrea să obţină privilegii făcând scandal?, nu vedeţi cum îşi falsifică situaţia?, e împotriva lui Eminescu! etc. “Judecata colectivului” funcţionează impecabil: cel ce-a ieşit din rând trebuie sancţionat. Nu neapărat pentru c-a făcut ceva, ci pentru c-a atras atenţia celui puternic asupra rândului căci, cum bine se ştie, stăpânul – dacă se enervează – poate decima rândul. Cel mai bine şi cea mai bună armă de apărare e să te faci nevăzut şi să te pierzi în mulţime. Doamna Tunegaru a atras atenţia asupra dânsei obiectându-i Primarului General, care colinda şcolile (împreună cu Ministra uniformelor albastre) pentru a le denunţa copiilor primejdia “Balenei Albastre”, că orele sunt ore şi că nu se modifică tot programul doar pentru că aşa vrea potentata momentului. Colegii doamnei Tunegaru au tăcut. Ştiu ei ce ştiu: nu te apuci să fluieri în biserică, mai ales atunci când e şi Episcopul de faţă. Azi, când doamna Tunegaru pare a fi fost sancţionată, sunt foarte vocali. În fapt nu o acuză pe profesoara ce şi-a pierdut suplinirea, ci doar îşi apără poziţia lor; căci cu toţii ştiu că “schimbarea” mult clamată le-ar face mai mult rău decât bine.

Ceea ce se vede şi din comentariile de pe internet: rapid de tot a intrat în joc şi franja radicală a adepţilor “pieţei libere”: ei sunt cei care au sesizat bine miza postării doamnei Tunegaru – problema concursurilor pe post. Dacă în varianta ei actuală, cu două viteze – una a concursului şi alta a transferului – aceasta produce situaţii precum cea în cauză, nu e mai corect să reducem totul la concurs? Şi – având în vedere că titularizarea e pe viaţă (ceea ce, profesional vorbind, se traduce adesea printr-un lent, dar constant, dezinteres faţă de carte) – nu e  preferabil să scoatem titularizarea şi să o înlocuim cu scoaterea periodică a tuturor posturilor la concurs? Domnul Căstăianu a observat, din nou foarte corect, că aici e o problemă foarte delicată, care mai curând propagă spaime în corpul profesoral şi care nu poate fi rezolvată prin măsuri pauşale. Aşa e, dat fiind că titularizarea e, practic, singurul privilegiu al profesorilor fără funcţii. Dacă va fi eliminat şi acesta – fără a se face nimic cu privire la formare, la salarizare şi la condiţiile de muncă – probabil că numărul doritorilor de carieră didactică se va prăbuşi complet şi va trebui să ne descurcăm cu “înlocuitori” aduși din cine știe ce alte profesii. S-ar fi cuvenit ca experienţa ultimelor decenii să ne înveţe acest lucru banal: e greu de găsit soluţii universale. Domnul Funeriu se gândea la o variantă mai adaptată contextelor particulare: selecţia profesorilor de către şcoală, în acord cu comunitatea locală. Da, ar fi o soluţie, numai că pentru aceasta ar fi nevoie de o comunitate locală structurată şi capabilă să-şi spună (eventual să-şi impună) cuvântul. Altminteri am rămâne la mâna directorilor care ar deveni nişte mici satrapi ce ar transforma şcolile în SRL-uri familiale. Oriîncotro am lua-o, ajungem la un blocaj. Iar acest blocaj ne vorbește nu doar despre enormitățile patronate de un minister căzut pradă războaielor (dar și mediocrității) politice, ci și despre dezinteresul și pasivitatea noastră – profesori și părinți deopotrivă.

Cred că acesta e marele merit al doamnei Tunegaru: punându-se în cauză, dânsa a pus în cauză disfuncţionalităţile de sistem ale învăţământului românesc. Cum putem găsi acea formă de selecţie care să-i determine pe tinerii talentaţi să opteze pentru învăţământ? Cum putem încuraja pasiunea acestora, fără a-i opune celor vârstnici, ce au avantajul experienţei? Care e calea de a răsplăti omul pentru ceea ce face efectiv, nu pentru ceea ce scrie în hârtii? Cum putem păstra memoria culturii noastre (cu clasicii ei), dacă devin tot mai dificil de înțeles de către elevii zilei de azi? Şi – mai ales, cum spune doamna Tunegaru – cum ne putem concentra resursele şi munca pe elev, de aşa manieră încât acesta să simtă că merită să înveţe şi că, învăţând, nu va mai avea destinul atâtor “generaţii sacrificate” ale istoriei noastre? Ca şi cum nu ar fi de ajuns, răspunsul la aceste întrebări va trebui să ţină cont nu doar de diverse contexte locale (într-o țară în care coabiteză – adesea la mică distanță – secole diferite) , ci şi de brambureala legislaţiei şi a “comisiilor”, care ne-au adus acum în situaţia de a nu putea nici merge înainte, nici da înapoi. E o sarcină aproape imposibilă pentru domnul Pavel Năstase. Dar, pentru a mai atenua din greutatea ei, îmi permit să-i fac o sugestie domnului Ministru: să o ia – de la anul – drept consilieră pe doamna Tunegaru. Dacă va şti s-o asculte, nu va avea decât de câştigat.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "50 comments" on this Article:

  1. basilicus spune:

    De curiozitate, in Franta, programa scolara include clasicii? Exista ceva Racine sau Stendhal prin scolile publice?

    • zapp spune:

      Comparatia cu Stendhal/Racine devine corecta doar daca ai raporta-o strict la enuntul autorului cel cu “dulsele grai…”
      Mai exact, sa introducem doua variabile: 1.) lizibilitatea textului cu efectul de confort/dsconfort pe care il creeaza unui elev mediu. Cine e oare de vina ca un text de-al lui Stendahl poate fi citit fara prea mult efort de catre un copil francez fata de un text de-al lui Creanga ?!
      iar 2.) relevanta textului si aicima gandesc explcit la cele texte care “spun ceva”. Fara sa caut o explciatie cauzala, va propun un exercitiu : comparati versurile unor trubaduri francezi de prin anii 60 (brel, brassens, fere,etc) cu ai nostrii cantatautori. Este deprimanta comparatia, La fel este si intr-un manuald e literatura franceza” acolo subiectele nu sunt alese doar pentru a acoperi o istorie a literarturii ci si in fct de relevanta/interesul trezit copilului.

      In final, toate se disemineaza si dau rezultatul gri pe care il auzim astazi , indiferent ca ne referim la limba si scrisul oamenilor publici, al “muzicienilor” sau al numarul infim de romani care scriu carti.

      • basilicus spune:

        Comparam “clasicii” lor cu “clasicii” nostri! Fiecare cu ce are….

        Degeaba e Stendhal (mai) lizibil daca cititorul francez tot nu intelege mare lucru din Rosu si negru. Si are nevoie de explicatia unui profesor.

        Or fi niste cuvinte bizare in Creanga,dar si in Rabelais e la fel. Si, in fond, de aceea merge copilul la scoala, ca sa invete (s)i sa inteleaga, nu? Iar profesorul de roamana are acest scop.

        O fi greu Creang, o fi si Sadoveanu, dar si matematica e grea iar asta nu e un mnotiv ca ea s afie inlocuita cu saritul corzii, de exemplu.

      • Ghita Bizonu' spune:

        Eh bien cu consider Stendhal cam nedigerabil. In nici o limba – romana sau franceza. SI totusi am citit Ces messieurs de Saint-Malo, si Le Temps des Carbec cu unica dificulatate provocata de dimensiunile fizice ale volumelor si tocmai am facut rost de vreo 3 kile de carti in franceza cca 3500 pagini.
        Asa ca nu crez Stendahll poate fi citit fara prea mult efort de catre un copil francez …

        Si mai lasati cu dificultatea lui Creanga,.De Danila Prepeleac ati auzit? Ivan Turbincă? Stan Patitul? Incercati dintai cu basmele astea… sigir ca orice pusti de 12 ani se va bine dispune si va decoperi ca Creanga este chiar f amuzant

    • trustman spune:

      Haideti sa nu-i comparam pe Racine sau Stendhal cu Creanga, Bratescu-Voinesti sau Calistrat Hogas. Nu de alta, dar daca pe primii doi ii veti gasi in orice librarie din lume, pe ceilalti nu.

    • Roland spune:

      Nu stiu in Franta cum este, insa in Ro interbelica, da! In 1975,la sf clasei a V-a, in lectura suplimentara de vacanta de vara aveam “Gargantua si ..” ,”Fedra”, … “Jules Renard”, “Baieti de pe strada Pal”, .
      PS Obligatoriu, dar absolut obligatoriu, in scolile germane, in ciclul secundar se preda “Faust”, cu diferite nivele de predare. Si tot obligatoriu, dar absolut obligatoriu poezii de nivel clasele V-VIII din Schiller.Aici este lasat profesorul sa aleaga .

    • Liviu spune:

      Se pare ca nu ati inteles. Nu e vorba daca exista clasici in programa, ci CUM sunt predati, cum sunt incorporati in realitatile de astazi. Mi-a placut intrebarea cu genul liric. Eu unul sunt inginer (destul de bun zic eu), dar nici mcar nu mai stiu ce e acest gen, ce altele mai exista. Nicidecum sa mai si incadrez intr-unul sau altul…

    • Sergiu Simion spune:

      Dvs chiar vreti sa apropiati un chibrit aprins de statia de benzina ? :) )

    • I.A. spune:

      In Anglia literatura engleza se studiaza din liceu, separat de limba engleza si e materie optionala, ca toate celelalte in afara de matematica si limba engleza. Daca alegi aceasta materie o studiezi 2 ani si apoi dai examen, la sfirsitul clasei a zecea. In cei 2 ani analizezi 1 (!) roman-in primul an si 1 piesa de teatru, in al doilea an, plus citeva bucati literare mai mici, inclusiv traduceri. Examenul final e strict din cele doua opere de mai mari dimensiuni, romanul si piesa de teatru. Ministerul invatamintului alcatuieste o lista cu vreo 20 de romane, din cele mai diverse, de la Never Let Me Go (Kazuo Ishiguro} pina la Dr Jekyll and Mr Hyde (Robert Louis Stevenson) si piese de teatru, de la Romeo si Julieta pina la piese foarte moderne si scoala alege un roman si o piesa de teatru, care vor fi analizate in clasa in cele mai mici detalii si nuante timp de 2 ani. Inveti cum sa descifezi o opera literara, cum opereaza limbajul in literatura, cum se reflecta societatea etc si nicidecum o trecere in revista a literaturii engleze cu scriitorii ei canonici cu tot. Niciodata nu sint pomenite parerile criticilor literari si nimeni nu invata definitia eului liric. Copiii sint stimulati sa ea isi expime ideile proprii pe care sa le sustina cu argumente si cu citate. Nu exista corect si gresit ci doar mai bine sau mai subred argumentat sau sustinut de citate. Cu toata ignorarea scriitorilor clasici la orele de literatura as zice ca englezii folosesc, in medie, mult mai eficient si sofisticat limba engleza decit romanii limba romana si am banuiala ca si citesc mai mult.

      • cetatean spune:

        multumiri pentru comentariu (si autorului pentru prilejul comentariului)!
        Sa speram ca vom avea si noi o lista cu 100 opere literare esentiale, proza, teatru, poezie, cu reprezentare nationala si universala (50-50?) din care orice scoala poate sa aleaga 4/an pe care sa le analizeze literar, stilistic si artistic incepand cu clasa VI a. La inceputul adolescentei trebuie ajutor si repere in a discerne printre altele mesajul si trairile unui cantec lautaresc, o manea, un cantec de petrecere, melodie folclorica, melodie pop, rock, rap, clasica etc, sunete care vor atinge timpanele vrand-nevrand pentru restul vietii, cu beneficiile si neajunsurile respective.
        La fel cum matematica ajuta la alfabetizarea financiara/economica necesara pentru stabilitate materiala, arta ajuta la alfabetizarea emotionala necesara pentru functionare sociala si in familie.
        Mai ales, e important sa trecem dincolo de stadiul formei fara fond si acumularii cantitative

        • Constantin spune:

          Stimate domn, consider excelentă propunerea dumneavoastră. Îndrăznesc, totuși, să aduc o modestă completare, dacă-mi îngăduiți.

          Având în vedere că literatura engleză este de mare amploare, cred că ar trebui să păstrăm proporțiile. Astfel, dacă literatura română este cu 95-99% mai modestă, lista operelor literare esențiale românești comparabile cu cele engleze ar trebui să conțină 1-5 lucrări. Pentru a răspunde cerinței de a cuprinde genuri și stiluri diverse, propun ca lista să fie formată doar din lucrarea “Solenoid” a d-lui M Cărtărescu. Opera respectivului autor ar urma să fie studiată obligatoriu timp de doi ani de către toți elevii din România.

          În ce privește muzica reprezentativă, nu sunt sigur dacă cel mai bine ar fi să-l alegem pe dl Florin Salam, ori pe dl Adi Minune. Prin urmare, propun ca lista extinsă să fie formată din doi interpreți, adică cei numiți anterior. Aceasta, conform celor scrise de dumneavoastră, ar “ajuta la alfabetizarea emotionala necesara pentru functionare sociala si in familie”. Recomandarea din partea Ministerului Educației ar trebui totuși să fie, după opinia mea, opera muzicală “Of viața mea!” în interpretarea autorului A. Minune.

          • cetatean spune:

            Mda, observ si plusez…”Of viata mea”, asa cum se poate comisera in baza titlului, este limitata de caracterul ei predominant introspectiv si individualizant in incercarea probabil constransa de circumstante potrivnice de a intelege misterele vietii si mai ales de a face inferente asupra caracterului imuabil al legilor naturale si biologice asa cum sunt ele transmise (si adesea ignorate) din generatie in generatie; mult mai usor de analizat si abordat (avand poate ceva din acea aparenta simplitate accesibila a unui haiku care se scrie odata intr-o generatie) este piesa “Cu ce m-am ales in viata” (daca nu aveti youtube la indemana si pentru a nu prelungi suspansul, raspunsul simplu la aceasta esentiala intrebare retorica care pare a fi pusa intr-un mod foarte taios de un Faust care si-a asumat temporar rolul Damocles – este “ce-am mancat, ce-am baut, ce-am “(&^ si ce-am %^! – nu sunt sigur insa de ortografie)

            Dar nu asta era idea comentariului…intre egalitarism si elitism, ubermensch si untermensch, drama si comedie, cantitate si calitate etc (dincolo de ideologii, curente, stiluri, mode, genuri, etc) se gaseste si universalitatea fiintei umane din care putem sa surprindem si eventual sa dezvoltam partile bune
            Probabil asta a incercat sa spuna si Dl Maci (take that Mr Maci!), utilizand prilejul vrajbei tripartite dintre doamna profesoara cam intransigenta, sistemul prea invechit in autoconservare si elitismul academic lipsit de empatie. (ex. daca dna profesoara ar fi invitat-o pe dna primar sa isi versifice expunerea asupra balenei albastre cu referinte din literatura clasica si pe un ritm de Eminem, dupa ce obtinea aprobarea ministerului si cu implicarea cordiala a unui recunoscut critic literar, probabil ca aceasta controversa nu ar mai fi avut loc)

          • I.A. spune:

            Culmea e ca, in practica, imensa majoritate a copiilor englezi din ultimii 20-30 de ani au studiat acelasi roman, si anume Oameni si soareci, de John Steinbeck, un roman american interbelic. De anul trecut au scos romanele americane, cred ca se plictisisera examinatorii si profesorii De Of Mice and Man. Piese americane au ramas in programa.

          • mrs spune:

            Dle Constantin, cumva literatura engleza e sofisticata? Adica, ce e atat de profund la Alice in Tara Minunilor? Literatura e ceva foarte greu, foarte. Vi se pare ca literatura germana e asimilabila? Care literatura e potrivita pentru elevi? Cea rusa? Hm! Putini sunt cei capabili si avizati sa comenteze si sa stabileasca ce facem cu literatura. Din pacate. Cam incalcita treaba, in ciuda atator miniti ”luminate” de pe contributors.

  2. andrei spune:

    „de astă dată spiritele s-au inflamat dat fiind că doamna Tunegaru a găsit de cuviinţă să-şi facă publică situaţia.” De fapt, din păcate, nu e chiar așa. Spiritele s-au inflamat pentru că toată treaba a fost prezentată ca o răzbunare a Gabrielei Firea. Iar mulți au luat lucrul ăsta de bun. Și discuția s-a purtat nu pe bază de argumente legale ci pe bază de simpatii/antipatii politice. Iar în felul acesta se pierde tocmai o bună oportunitate de a discuta despre cum putem îmbunătății sistemul de învățământ.

    • OvidiuB spune:

      Perfect adevarat! Doamna a postat o relatare oarecum ambigua (“am fost data afara”…), pe care Hotnews (cu subiect si predicat) a deturnat-o intr-o directie pur politica, bagand-o pe Gabriela Firea in titlu. Prin urmare, o procedura cat se poate de legala (cum spune si autorul) a fost prezentata manipulator ca un abuz politic (nu ca ar fi imposibil sa fie, dar nimeni nu s-a chinuit sa demonstreze asta).

      O manipulare de sens contrar o folosesc siteurile din tabara opusa Hotnews, care sunt in sus si-n jos cu “profesoara care a refuzat sa-l predea pe Eminescu” (din nou – manipulare, fara prezentarea contextului).

      Presa de proasta calitate si de-o parte, si de cealalta.

  3. basilicus spune:

    Sa nu uit, dupa cum se stie – pentru ca nicio voce “importanta” n-a contrazis afirmatia – scoala noastra produce idioti. Discutia putea incepe de pe atunci, dar nimnei – dintre aceleasi voci “importante”, nu s-a sinchisit!

  4. victor L spune:

    Nu sint bucurestean, dar dna Firea mi-e nesuferita de mult timp; pe drept ori doar ca e pesedista (cu ea tot stirbii au votat?).
    Citind “Nimic ilegal în aceasta: aşa funcţionează lucrurile în învăţăţântul preuniversitar românesc. Ca orice lege, şi aceasta cu transferurile (iniţiată – sper sa nu mă înşel – de doamna Ecaterina Andronescu) pentru unii este mumă, pentru alţii ciumă.”
    – daca nimic ilegal, ma scuzati, ce mai chichirez gilceava?
    – “Ca orice lege”, ne place au ba, trebuie s-o respectam.
    – “(iniţiată – sper sa nu mă înşel – de doamna Ecaterina Andronescu)”. Ei bine, la legile initiate de Funeriu au existat proteste mari, mari si cu acuze incredibile, la legile initiate – daca nu ma insel – de Abramburica se tace cu schepsis. Si doar din cind in cind, lumea se inflameaza.
    NB,
    dna Cristina Tunegaru nu stiu daca a contrazis-o pe Firea, dar a pornit un razboi prea mare pentru puterile ei. In loc sa-si expuna opiniile, a incercat sa-i dea niste scatoalce dlui Manoilescu.
    O fi el in virsta, dar chiar depasit?

    • victor L spune:

      scuze, dl Manolescu.

    • Josef Svejk spune:

      Aici credcă greșiți.

      D-na Tunegaru „n-a făcut valuri” și nu „i-a dat scatoalce” lui Nicolae Manolescu. A răspuns pe această platformă unui articol al lui Nicolae Manolescu care-i critica metoda de predare fără să o numească. Oricum e o chestie că ditai criticul literar Nicolae Manolescu, om cu mare greutate în mărunta cultură română, să comenteze în public acțiunile unei tinere profesoare suplinitoare de școală de cartier. Acest simplu fapt ne arată că dumneaei e un personaj remarcabil în branșă. Mă gândesc că ar fi fost un act de infatuare să-l ignore cu totul pe dl Manolescu.

      În răspunsul dumneaei, d-na Tunegaru și-a apărat și argumentat modul în care predă Limba și Literatura Română elevilor de gimnaziu. Eu cred că procedează în linii mari corect. Dumneavoastră, nu. E în regulă. Aceasta e în general o platformă de confruntare civilizată și n-ar avea nici un haz fără dispute. Esențialul e ca fiecre parte să aducă argumente cât mai convingătoare în mod civilizat.și calm. Nu ca răposatu’ Karcsi bacsi de peste drum de noi care făcea crize de isterie după ce nepotu’-so de 9-10 ani (și valah pe deasupra, fii-sa e măritată cu- român) îl bătea la șah, moară și table. Karcsi bacsi arunca piesele pe geam peste gard direct în stradă înjurând cumplit în maghiară, română, & germană. După aia îl trimitea pe puștiul ce se smiorcăia de frică să culeagă piesele din drum…

      Nu văd unde e războiul ăla mare pe care l-ar fi pornit d-na Tunegaru. Doar ăia călare pe șandramele ce troznesc dim tote încheieturile și întru-totul conștienți de propria șubrezenie, simt nevoia să reacționeze isteric și disproporționat la orice adeiere de vânt. Nu-i așa?

      Nimeni n-a zis (afară de dumneavoastră :P ) că dl. Manolescu „e depășit”. Însă cred că are și dumnealui, asemnei nouă tuturor, dreptul de a greși…

      • victor L spune:

        Ca gresesc, e indiscutabil; nu fac parte dintre cei fara de greseala.
        Am pornit de aici; ““Nimic ilegal în aceasta: aşa funcţionează lucrurile în învăţăţântul preuniversitar românesc. Ca orice lege, şi aceasta cu transferurile (iniţiată – sper sa nu mă înşel – de doamna Ecaterina Andronescu) pentru unii este mumă, pentru alţii ciumă.”
        Sa repet?
        - daca nimic ilegal, atunci Cristina Tunegaru n-a fost nedreptatita.
        Eu nu am afirmat ca Manolescu e depasit, ci intrebam “O fi el in virsta, dar chiar depasit?”
        Dar macar doamnei Marina Jivan ii dati ceva credit? observ ca ii dati lectii.

        NB,
        se numeste, cred, lacatus de revizie la vagoane.
        Revizorul de tren este, dupa cite imi amintesc, un controlor al controlorilor.
        (Nu dau lectii despre invatamint, am plecat din invatamint constient ca nu voi putea fi un dascal macar acceptabil; socrul si sotia si-au luat pensia din invatamint. Nu sint chiar strain. Asa ca intru si eu in discutie cind e vorba despre ceva ca in citatul redat: n-a fost nimic ilegal, dar sintem scandalizati.)

        • Josef Svejk spune:

          Sigur că nu-i nimic ilegal să pui pe liber un profesor care își ia examenele cu aproape 10 și care face performanță, pentru a-l înlocui cu unul probabil incompetnt (95 de șanse din 100) , dar cu vechime și care funcționează în baza principiului „lafa merg, noi să fim sănătoși”. E doar imoral. Iar morala e o chestie care nu are cum să incurce un bun comunist. Nu-i așa? :P

          Cât despre d-na Jivan nu i-am dat nici un fel de lecții. Dumneaei s-au autodefinit ca și „cadru didactic”, nu ca profesoară. Iar noi știm încă de la toa’șu’ Stalin și de la toa’șu’ Ceaușescu că cadrele ie tuotu’. Dacă cadre nu e nimic nu e. Cum ar putea cineva să lea dea lecții tocmai „cadrelor”?! Păi vedeți?!

          În concluzie, aveți dreptate: N-a fost nimic ilegal ci doar imoral. Însă tot ce servește cauzei Partidului e moral. Deci bag seama că poate nici măcar imoral n-o fi fost… :D

          • victor L spune:

            Cristina Tunegaru probabil ca si-a luat examenele cu nota 10, meritele ei incontestabile, dar nu era titulara pe post.
            Si o spune si dl Maci ca nu a fost nimic ilegal, astea sint regulile. Asta am spus si eu.
            Daca sub pretextul ca nu suportam PSD-ul nu mai respectam legile, regulamentele, protocoalele, nu sintem mai buni ca ei.
            Aceasta afirmatie ” probabil incompetnt (95 de șanse din 100)” pentru profesorul care i-a luat locul, nu are nicio acoperire, ci mai mult ca probabil, e gresita.
            Nu introduce in discutie sentimentalismul si politica, eu vorbeam doar despre legalitate.
            ” Dumneaei s-au autodefinit ca și „cadru didactic”, nu ca profesoară” Glumesti?
            Asa cum in armata prin militari se intelege de la soldat la general, asa si in invatamanit spunind cadru didactic intelegi invatator, profesor, de generala si liceu, profesor universitar…
            Dar voi pune punct discutiei: nu am nimic impotriva Cristinei Tunegaru.

          • andrei spune:

            Acum nu zic că doamna/domnișoara Tunegaru nu o fi o profesoară excepțională dar de unde știm că are performanțe atât de bune? Poate cel/cea care o înlocuiește are performanțe (și) mai bune. Nu știm. Doar o privim pe cea care a reușit să apară mai mult în media ca pe o victimă a unei conspirații coordonată de Gabriela Firea, conspirație pentru care nici nu avem dovezi.

          • donquijote spune:

            Gresiti de doua ori:
            1
            “… pentru a-l înlocui cu unul probabil incompetnt (95 de șanse din 100)” – pe ce va bazati? Nu am vazut nicio referire la calitatea profesionala a persoanei cu care se face inlocuirea. Cel putin d-na Tunegaru nu reclama asa ceva. Si mi se pare ca nu este relevant.
            2
            D-na Jivan se autocaracterizeaza asa: “Ca profesor pensionar, cu 40 de ani vechime, permiteti-mi sa-mi dau si eu cu parerea.” Deci nu ca … cadru didactic.
            Poate ati vrut sa fiti rautacious , fiindca nu va place preopinentul, dar de obicei nu argumentati emotional. Mi se pare ca ati atins-o si pe d-na Jivan, desigur, fara intentie, doar de dragul de a combate.
            Evident se poate discuta mult si bine provocarea lansata de doamna Tunegaru; pana la urma dumneai sustine ca nu este adecvat sa incepi culturalizarea poporului de la varsta frageda de 10-14 ani fortandu-i pe copii sa citeasca clasicii literaturii romane – atat de contemporani cu noi, de fapt, la scara istoriei, daca ne comparam cu celelalte popoare europene.
            Probabil din experienta atat de indelungata a domniei sale, a reiesit ca nivelul intelectual al copiilor de varsta gimnaziala nu este compatibil cu literatura secolului 19 tarziu si trebuie sa li se predea ceva mai usor ca sa nu-i extenueze si nici sa nu aiba sentimentul unui trecut valoros. La vremea mea (ca elev) nu am avut senzatia asta; e drept ca nu m-a incercat nimeni cu Geniu pustiu… nu stiu de ce nu gaseste nimic adecvat la Eminescu.

  5. Ada spune:

    O situație: cunosc un copil normal, care studiază româna ca limbă străină, limba maternă fiindu-i germana, predată ca atare și în școală. Dar, crescut între români și cu o parte a familiei română, această limbă nu i-a pus niciodată probleme de comunicare. Este, așadar, bilingv. Acuma, are în programă „Limba și literatura germană” și „Limba și literatura română”. Prima, în maniera școlii germane; a doua, în manieră românească. Studiază Goethe, la clasa a VII-a, studiază și Eminescu. Totuși, cu Goethe și literatura germană se împacă bine, citind tot, ba și în plus, comentează, explică, reia personaje, rescrie, se interesează de autori și contextul în care s-a scris cutare text, li se dă voie să parodieze (celebru este „Erlkonig”-ul lui Goethe), într-un cuvânt, se bucură de text(e). La română — absolut nimic din toate acestea. De ce?

  6. Marina Jivan spune:

    Ca profesor pensionar, cu 40 de ani vechime, permiteti-mi sa-mi dau si eu cu parerea.
    Miscarea cadrelor didactice este reglementata de niste norme (chiar daca pentru unii se trece si peste ele) si nu de IMPRESIA ARTISTICA.
    Am credinta ca domnişoară Tunegaru este o profesoara bine pregatita si cu cele mai bune intentii fata de elevii sai (desi nu agreez ideea ca trebuie sa aruncam la gunoi patrimoniul national, doar asa ca ni se pare noua desuet).
    Problema domnişoarei profesoare se rezolva la Inspectoratul Scolar si la Ministerul Invatamantului, NU pe Facebook, bloguri, ziare si fitsuici.
    Chiar si la vârsta mea ies si voi iesi in strada pentru a protesta impotriva OUG 13 si a tuturor ticalosiilor.
    Domnişoară profesoara starneste furtuni in pahare cu apa si e trist.

    • radustroe spune:

      Instabilitatea perpetuă nu e ok pentru elevi, zice dna Tunegaru, e o situație anormală, zice dânsa în mai 2017, după ce a fost prinsă cu minciuna-n sac.
      Ce spunea dna Tunegaru în 2015?
      Să vedem:
      contributors.ro, 23 iunie 2015:
      ”În urmă cu câțiva ani, am fost profesoară la o școală din județul Vaslui, din mediul rural.”
      contributors.ro, 3 decembrie 2015:
      ”În școala în care am lucrat, am fost prima profesoară calificată la disciplina pe care o predam, după mulți ani.”
      contributors.ro, 23 iunie 2915:
      ”La sfârșitul anului școlar, am fugit, părăsind școala și județul pentru un loc mai bun din țară, lăsând copiii și profesorii din Vaslui victime ale sistemului social și educațional.”
      contributors.ro, 3 decembrie 2015:
      ”Profesorul din sat pleacă în oraș pentru că acolo există părinți care sunt dispuși să plătească meditații pentru ca odrasla să obțină cele mai mari note la examenele naționale.”

      În mai 2017, într-o școală din București, instabilitatea perpetuă nu e ok pentru elevi, din punctul de vedere al profesoarei Tunegaru, suplinitoare care vrea să-și păstreze postul. Cu câțiva ani înainte, când era vorba de copiii dintr-o școală de la țară, în județul Vaslui, dna Tunegaru nu avea atâtea rețineri: a vrut să plece la oraș, a plecat, deși era singura profesoară calificată după mulți ani; instabilitatea nu era o problemă pentru suplinitoarea Tunegaru care dorea să plece.

      Fie interesul copiilor din Vaslui e inferior, din punctul de vedere al profesoarei Tunegaru, interesului copiilor din București,

      Fie dna Tunegaru își urmează – acum, ca și atunci – strict interesul personal.

      Ceea ce-i ok. Toți ne urmăm interesul personal.

      Dar e o ipocrizie fără margini să spui că vrei să rămâi pe post pentru că asta e în interesul elevilor tăi (nu întâmplător, din București), după ce cu câțiva ani în urmă ai abandonat niște elevi, tot ai tăi, din Vaslui, care aveau în mod sigur mult mai multă nevoie de tine decât cei din București.

      • Dedalus spune:

        In timp conditiile se schimba. Ce a fost acum 5 ani, nu mai e acum samd.

        In plus, niciodata nu stii toate detaliile si unele pot fi relevante.

        Asa ca eu m-as abtine sa judec.

    • Josef Svejk spune:

      Treaba unui profesor bun nu este salvarea patrimoniului national ci educarea cat mai eficienta si performanta a elevilor sai. In mod cert patrimoniul national nu va fi salvat de valurile de analfabeti functionali se de educatia preuniversitara romana inn zilele noastre.

      in acest sens eforturile d-nei Tunegaru de a trezi interesul pentur lectura al copiilor este remarcabil si laudabil. La un moment dat acesti copii ce prin placerea de a citi vor ajunge si la textele luiteraturii romane ce le sunt aride si straine in scoala. In acest fel clasicii litaraturii romane raman vesnic vii. altfel ei vor pieri inn uitare mai devreme sau mai tarziu. Q.E.D.

      P.S.: Nu stiu daca e un banc sau o poveste adevarata, dar circula in vremea iepocii de aur anectoda cu revizorul de tren (ciocanar, mai pe romaneste) care iese la pensie dupa ce batuse toata viata rotile vagoanelor stationate in gari. La cheful aferent il intreab pe seful sau: “Toa’su’ maistru amu’ ca tot ies la pensie, spuneti-mi si la ce foloseste datul cu ciocanul in rotile vagoanelor?”

      • Dedalus spune:

        Exact. Nu cred insa ca astfel de lucruri evidente nu le sunt cunoscute decidentilor educatiei nationale.

        “Leftism” va spune ceva ? ;-)

    • Aveti dreptate maestre, daaar, problema e cu NORMELE. Normele sunt expresia sistemului care nu se va schimba de la sine, ci numai din exterior. E simplu: cei care il conduc si care ar putea initia reformele din interior au prosperat in actuala stare de fapt si au urcat toate treptele imposturii, pana in varf, incat sunt una cu sistemul, cum ar putea sa schimbe ceva? Prin excelenta, sistemul si ale lui norme ignora beneficiarul, adica elevii, profesorii. Aici cu profesoara Tunegaru e un caz tipic: i-a intrebat cineva pe acei copii ce isi doresc ? Fireste ca nu.

      Atunci de ce pana si dvs, cadru didactic, simtiti nevoia sa va ascundeti in spatele unor norme si proceduri de parca acestea ar fi date de cine stie ce entitate supranaturala sau legi ale fizicii precum gravitatia, indiscutabile adica ?
      Nici vorba. Aici este vorba de o problema de fond, anume ca noi, beeficiarii doar cotizam dar nu suntem intrebati despre produsul pe care il consumam, trebuie sa il luam ca atare. In secolul asta nu mai merge asa. Stiu ca sunt diversi incompetenti sau impostori sau borfasi care au interesele lor personale ca sistemele publice sa ramana ca in secolul trecut, dar nu mai merge asa. De aici trebuie sa plece o reforma REALA a sistemului.
      De ce nu suntem intrebati ? Nu stiu, pentru ca profesorii ( de moda veche daca vreti ) cred ca beneficiarii, copiii sau parintii sunt prea prosti ca sa isi dea cu parerea despre educatie. Si nu oricum, ei cred cu tarie si din toata fibra lor. Altfel, zic eu, nici n-ar putea intra la ore intr-un astfel de sistem aberant; sistemul intai i-a convertit si abia apoi ii foloseste.

      Acum se pune problema, stiti dvs ca ii va trebui unui copil peste 20 de ani cand va intra in campul muncii ? Ce meserii vor mai fi atunci ? Eu zic ca nu, nu aveti de unde. Creanga si Eminescu nu va ajuta prea mult in sensul asta.. Cel mai bine stiu chiar ei cei de 8-10 ani, cei care va ingrozesc cu apucaturile, tabletele si telefoanele lor. Ascultati-i. Sau dispareti, informare ( ca educatie nu prea avem acum ) vor putea sa isi faca de pe Facebook sau Google. Educatie e ce zice d-na Tunegaru, a insufla placerea si sensul unor activitati ca matematica, lectura, samd., iar educatie reala vom avea cand nu vom mai invata fara sens, pentru orgolii si rezultate la concursuri sau si mai rau, cu clasici depasiti, pusi in manuale pentru a ne gadila nationalismul, in general ultima chestie care mai prezinta erectie la un impotent pe toate celelalte planuri :) .

  7. Gheorghe spune:

    Stiti cantecul proaspatultui laureat al Premiului Nobel pentru literatura, Bob Dylan? Cam asta e si zbaterea unui om capabil si dornic de performanta intr-o mare de mediocri profesionali: Vanare de vant!

    • Dedalus spune:

      In Romania educatia are loc ad-hoc si in afara scolii.

      Scoala din Romania iti dezvolta abilitatea de a te feri de prosti.

  8. zapp spune:

    Stimata doamna,

    daca eu intamplator iau o anumita pozitie publica (invariabil cu implicatii politice) iar peste o saptamana ma trezesc cu anumite masuri (evident legale) prin care mi se schimba radical pozitia actuala, nu crredeti ca avem o problema de relationare primitiva intre autoritati si cetatean?!
    Oare nu ar fi trebuit ca cineva de la inspectorat sa o viziteze pe d-na T ?! Sa ii comunice -uman- decizia ?! Nu asta ar trebui sa fie substratul oricarui act pedagogic ?! Dvs va tratati copii ca pe niste obiecte carora trebuie sa le indesati in capetele lor (patrate, ar spune unii dascali) cunostiintele din programa ?!
    Abordarea dvs este emblematica pentru o pedagogie inumana, lipsita de orice empatie fata de om. Sper ca nu veti ajunge sa va mandriti cu olimpicii! Ei sunt ultimii cu care ar trebui sa se impopotoneze un dscal! Ci, cu acei copiii simpli, carora prin lectiile oferite, le-ati comunicat ca lumea din jurul nostru este formata din subiecti si nu obiecte.

    ps.
    cred ca nu aveti nicio indoila ca masura impotriva d T a fost una politica! Chiar daca legala! Sepr sa faceti distinctia intre un act de razbunare si o masura perfect legala (comunicata in modul cel mai uman cu putinta).
    Personal, am indoieli ca veti intelege substanta cuvinetelor de mai sus. Dar, acum, poate nu stiti si poate ca va mira dar a aparut o noua generatie care, cu o doza mare de voluntariat – incearca sa scape din plasa inactiunii sau a obedientei – atat de draga generatilor de romani de ieri.

  9. vitan.sandu spune:

    “… aţi demonstrat că o poezie aparţine genului liric”. Ma intreb cum ar arata scrierile d/lui Maci (care im fac mare placere), daca nu ar fi invatat ca exista un gen liric, unul epic, …. Sau daca nu l-ar fi citit pe Eminescu.

    • Dedalus spune:

      La fel.

      Australienii nu l-au citit pe Eminescu (cel putin nu in mod masiv :-) ) si tot scriu.

      ===

      La un nivel mai elevat: educatia noastra literara se face mai mult prin selectarea unor autori, realizata de critica (a vremii, in general). George Calinescu – pentru cat a acoperit el.

      Dar fiecare are propriile lui preferinte. Nu suntem o turma de oi.

      ===

      Revenind la educatie- lectura lui Eminescu nu ne invata sa ne exprimam. Textul literar este un vehicul penru indemanari, la varste mici in acest context.

    • DusCuSorcova spune:

      Si eu ma intreb in ce clasa as fi acum, daca la Limba si Literatura Romana scriam ce credeam eu despre unii scriitori.
      Nu de Creanga si Eminescu, astia mi-au placut, ci de alti imbecili :)

      Tot ce stiu e ca mi-am ratat o ocazie de a-mi dezvolta gandirea critica, de a spune ce gandesc, mi-am pierdut timpul cautand platitudini si stereotipuri imbecile la moda, care nu trebuiau sa lipseasca din nici un comentariu, gen “comuniunea romanului cu natura” sa storc elemente de stilistica din opere aride, samd.
      Cautam chestiile astea crezand ca asa scriu comentarii de calitate, in loc sa ma gandesc si sa exprim cu un limbaj simplu si fara pretentii ce sentimente imi provoaca opera in cauza, sa spun mai degraba ce nu mi-a placut decat povesti de 2 lei pe care le gaseai in orice alt comentariu. Faceam asta pe de o parte din imitatie, pe de alta pentru ca nu ma invatase nimeni sa imi introspectez senitmentele fata de o opera si pentru ca majoritatea operelor nu imi provocau vreunul.

  10. Marian Statache spune:

    Sa va spun o poveste adevarata: in anii 50 la Filologie Profesorul a facut cu studentii de anul I un an de zile analiza literara pe text la Iliada si Odiseea lui Homer. Cu toate ca la inceput au murmurat, pe parcurs studentii au fost “prinsi” de subiect si dupa absolvirea anului I erau toti “doctori” in domeniu. Concluzie: discutia este falsa clasici vs. moderni, conteaza pregatirea si harul pedagocic al Profesorului.

    • silicon_v spune:

      Aici e vorba de copii de 10-14 ani, nu de studenti in anul I. Mi se pare o mare diferenta.

      Eu cred ca doamna Tunegaru are dreptate si acelasi lucru il aplic asupra copiilor mei, care au cam varsta asta. Dupa vorba unui clasic: cititi, baieti, orice, numai cititi!

      Si da, imi cer iertare pentru asta, nu citesc Eminescu sau Creanga, citesc romane fantasy, cel mic mai citeste prostii de genul “Jurnalul unui pusti”, dar cateodata mai nimesc si carti bune pentru copii, in general din lumea anglo-saxona, de genul “Darul lui Jonas” sau “Din capul meu”.

      Si isi aleg singur cartile, merg cu ei cam o data pe luna in Carturesti sa faca asta. Si le face placere sa faca asta.

      Pentru ca acum scopul meu acum: e sa ii fac sa citeasca cu placere. Si, in felul asta, or sa ajunga fara doar si poate si la Eminescu si la Blaga si la Creanga.

      Dar, sa nu mint, la Creanga au ajuns deja, dar nu la ce e recomandat in programa scolara. Le-a placut la nebunie “Ivan Turbinca”, care, nu-i asa, nu prea e literatura adecvata programei scolare, ca saracul Ivan cam poftea la “tabacioc, vodchi, femei si lautari” ;)

      • Constantin spune:

        Va asigur ca sustin pe deplin opinia dumneavoastra. Copiii de 10-14 ani sunt mult prea cruzi pentru textele eminesciene profunde. Asa dupa cum am scris altundeva, cred ca d-na Tunegaru are perfecta dreptate si, spre exemplu,
        „Tresarind scanteie lacul/Si se leagana sub soare;/Eu, privindu-l din padure,/Las aleanul sa ma fure/Si ascult de la racoare/ Pitpalacul.” (M Eminescu-”Freamat de codru”)
        este un text mult prea adanc filosofic pentru elevii de gimnaziu si ar trebui studiat doar prin universitati. Si poate ca nu ar trebui sa fie abordat chiar din primul an de studii, precum spuneti, ci mai incolo, prin anii terminali.

  11. Dedalus spune:

    Titularizarea pe viata este un indemn spre ne-munca. Desigur, unele cadre didactice au vocatie. Adica, vor fi profesori si daca ajung intr-o comunitate de gorile :-) . Dar sunt o minoritate si, dupa cum am mai spus si dupa cum oricine poate confirma – adesea sunt supuse unor presiuni injuste atat din partea colegilor cat si a parintilor.

    Nu toti (din cei deja putini) sunt si genii ale diplomatiei sa se descurce in aceasta lume a scolii romanesti, caracterizata de tensiuni, nu de cultura intelegerii si a compromisului.

    Titularizarea pe viata se bazezeza pe ideea depasita si nedovedita ca un profesor care sta mai multi ani la o scoala, se bucura de stabilitate, devine mai bun in fiecare an, doar prin forta acestei situatii.

    Este profund eronat, pentru ca:
    a) de fapt elevii se schimba, ca profesor lucrezi cu cicluri de cate 4 ani
    b) simpla continuitate nu garanteaza calitate
    c) orice evaluare a caderlor didactice va fi lipsita de finalitate – este abolsut imposibil sa concediezi un profesor titular.

    si mai sunt si alte motive.

    De acord cu faptul ca a da posibiolitatea directorului sa-si aleaga si sa-si concedieze cadrele didactice este o invitatie la nepotisme. Este de altfel si principalul repros adus reformei educatiei propuse de Renzi in Italia (desi acol trebuie sa tinem seama de puterea incredibila a sindicatelor din invatamant – cum o fi la noi, e liber fiecare sa creada ce doreste).

    Dar probabil ca un compromis bun ar fi titularizarea pe termen de 5 ani. In paralel cu limitarea mandatelor directorului la 2 consecutive de 4 ani.

    ====

    Sa nu credetri ca a “lucra cu oameni adusi de cine stie unde” este ceva rau! Dimpotriva. In primul rand studiile de pedagogie ale cadrelor didactice sunt destul de subtiri. In al doilea rand, cand avem un invatamant superior catastrofal, nu vad de ce facem diferenta intre diplome catastrofale. Intre un inginer care habar nu are si un universitar care habar nu are, care e diferenta?!

    Stim cu totii ca numai pregatirea personala , in afara educatiei institutionalizate, este cea care da de fapt capacitatea profesionala. Sunt si exceptii, de acord. Dar sunt putine si nu ne bazam rationamentul pe ceea ce rar se afla , nu-i asa ? :-) .

    ===

    De fapt, o solutie de genul titularizarii pe termen nu poate fi decat una temporara, pana la derularea reformei educatiei. Din simplul motiv ca reforma educatiei nu se realizeaza prin masuri superficiale, administrative, de genul titilarizarii pe termen.

    Reforma educatiei ar trebui sa aiba la baza:
    - principiul autonomiei extinse (asta inseamna inclusiv in ce priveste programa)
    - principiul diversitatii formelor de organizare (reglementarea scolilor “private” ar trebui modificata pentru a permite o diversitate de forme de finantare si de conducere, pentru a reflecta si principiul autonomiei extinse)
    - principiul raspunderii scolii (acesta ar trebui tradus prin mecansime clare, nu lasata asa declarativ).

    Totul insa ar trebui fundamentat pe ideea conducatoare ca de fapt in acest mileniu, educatia nu are loc doar in scoala ci si in afara ei. Acest lucru nu inseamna insa a o lasa la voia intimplarii, ci a stabili mecanisme de cuplare a educatiei extracuriculare la cea curiculara. Un plan cadru redus la 50% fata de cel actual, o organizare a activiatii extracurriculare si a celei in familie, accceptaerea homeschoolingului partial si a unui cadru educativ non-institutional.

    Cam asa ar arata.

    A spera ca prin masuri pur administrative se va imbunatati ceva vreodata este o mare eroare. Educatia este o parte a societatii, cuprinde un set de valori a caror exprimare este inerent poltica. Nu se poate imagina un set de valori care sa nu fie politic.

    Prin urmare, reforma educatiei nationale trebuie sa fie cuprinsa intr-un program politic real

    Nu ma refer aici la hartzoage de cateva kg care listeaza siruri aberante de masuri adminsitrative si legale fara nici o noima si fara nici o legatura intre ele.

    Din pacate, mai peste tot, reforma educatiei a fost realizata pe baza programelor politice de dreapta (cazul UK). Sau cel putin macar asumat politic (cazul lui Renzi).

    Intr-o Romanie care refuza cu obstinatie sa accepte realitatea polticii si continua sa ceara “o administrare profesionisata si necorupta” asa ceva nu se poate. Sau, se poate, daca acceptam ca ne dorim un sistem politic totalitar (comunist sau fascist, care-o fi).

    ===

    Pe mine ma amuza cum doamna profesoara joaca rolul microscopului in decelarea infectiei. :-) )

  12. Andrei spune:

    Stimate Domnule Maci,

    În calitatea mea de român care iubește și apreciază Ardealul, cred că ar fi bine ca și textele care vin de acolo să înceapă să fie ceva mai sintetice. Mi-a plăcut concluzia Dvs. din ultimele 3 rânduri ale articolului, dar mărturisesc că am ”zburat” direct la ea, după ce am citit primul paragraf și am văzut cât mai aveam de ”mers”!

  13. nik spune:

    o minte tanara, neprvertita ar trebui sa fie lasata sa aleaga ce vrea ea. eu nefiind pervertit ,din pacate nu am facebook.asa am scris degeaba.

  14. Lucian spune:

    Așteptam cu nerăbdare să apară pe această platformă, unde i-am citit pentru prima oară articolele, un eseu dedicat doamnei Tunegaru.
    Doamna profesoară ar trebui să fie un model pentru toți ceilalți. Și asta deoarece pentru ea, cel mai important aspect al actului educație nu este programa, inspectoratul, normele, legea, etc ci elevul. Dacă respectând cele mai sus amintite se produc efecte negative pentru elev, a avea curajul de a nu respecta programa sau alte dispoziții „ciudate” mi se pare mare lucru.

    Chiar dacă nu sunt de acord cu scoaterea din gimnaziu a gramaticii, conștient de subiectivismul pe această temă doar pentru că mi-a plăcut mie acest obiect de studiu în gimnaziu, a amâna pentru o altă vârstă autori a căror profunzime este destul de greu de înțeles pentru niște copii, nu mi se pare că se aruncă la gunoi patrimoniul național.

    Eu cred că și-a dat seama că devenind persoană publica va avea influență mult mai mare și chiar dacă e posibil ca războiul să fie prea mare pentru puterile ei, am încredere că și-l asumă și că știe în ce horă a intrat. Sper să aibă susținere din multe părți.

    Abia aștept momentul în care, alături de obiectul numit Educație Fizică să apară și obiectul numit Educație Cognitivă.
    https://www.youtube.com/watch?v=rni41c9iq54

  15. Josef Svejk spune:

    Dupa lovitura de palat ce l-a trimis pe Hrusciov la pensie in mod fortat, Brejnev a organizat o adunare cu tot activul de partid din URSS ca sa schiteze liniile directoare ale noii conduceri. Dupa gargara obisnuita a trecut la treaba esentiala cuvantand dupa cum urmeaza: “Tovarasi, Sub Stalin am avut epurari sangeroase in care au pierit nenumarati tovarasi. Sub Hrusciov am avut nesfarsite restructurari si reorganizari care ne-au otravit vietile. Acum a venit vremea ca oamenii sovietici sa se bucure in tihna de roadele muncii lor. A venit vremea stabilitatii cadrelor!” Au urmat urale, aplauze nesfarsite si cat se poate de sincere. Era exact ceea ce voia sa auda nomenclatura partidului comunist: Imobilitate si predictibilitate.

    Exact asta e si dispozitia aparatului birocratic romanesc. Predictibilitate si imobilitate ce se traduc intr-o existenta tihnita de soarec de siloz. D-na Tunergaru a comis, bag seama, pacatul de neiertat de a incerca sa-si faca meseria bine. De a le dovedi copiilor (in pofida evidentei!) ca scoala poate fi un loc unde se poate veni cu placere fie si daca e vorba doar de una sau doua ore care merita. Asa ceva e inimaginabil si odios pentru bugetarimea din invatamant. Pentru acestia unicul rost al existentei educatiei romanesti e sa ofere cat mai multe norme didactice, un “cursus honorum” predictibil, bazat exclusiv pe concursuri de dosare si diplome + certificarice se pot cumpara la un pret accesibil al pietei. Elevii si studentii sunt un inconvenient pe moment necesar, care insa va fi pana la urma eliminat cumva. :P

    Sincer nu cred ca d-na Tunegaru isi va gasi in viitorul previzibil cu adevarat locul potrivit in aceasta vermina, chiar daca sa zicem ca neacelnicii invatamantului bucurestean vor gasi ceva sfert de norma de suplinitoare la Literatura Romana la scoala profesionala de ciobani si carutasi ca expedient spre a inchide gura indignatilor. Probabil ca dumneaei trebuie sa inteleaga locurile si vremurile in care si cu care se lupta, respectiv sa mearga spre una din scolile private unde cred ca are o sansa decenta sa-si implineasca chemarea.

    • Dedalus spune:

      Din pacate, faptul ca scolile private sunt altfel este doar un mit periculos.

      In primul rand si acolo sunt aceiasi oameni, caracterizati de lipsa de responsabilitate. Nu incompetent este problema – aceasta este un effect al lipsei de responsabilitate.

      In al doilea rand sunt aceleasi manuale.

      In al trelea rand apar fenomene negative caracteristice scolilor private: minciuna (“marketingul”), desconsiderarea obligatiilor, interventia neavenitilor care detin afacerea, interventia parintilor, programul prelungit dar steril samd,

      Scolile private sunt tot in Romania…No place to hide.

  16. Paun Al spune:

    In toata aceasta discutie, de zile bune , despre d-na Tunegaru unde este interesul elevului ?, Interes care ar trebui sa fie scopul, si in centru sistemului de invatamant .
    Daca rezultatele d-nei Tunegaru cu clasele ei sunt foarte bune ,
    ar trebui lasata sa termine ciclul cu cu acei copii .
    Asta daca ne gandim la interesul copiilor .
    Daca rezultatele nu sunt bune , clasele sa fie date altor profesori mai performanti .
    Care si-au dovedit competenta .
    Profesorii ar trebui apreciati dupa performantele ,dupa nivelul de educatiei al elevilor
    pe care-i invata si nu dupa titularizari , ne-titularizari , vechime , pile …etc.
    Se discuta despre orice , numai despre educatia si interesul copiilor nu .

  17. Constantin spune:

    Eficientizarea activității economice poate căpăta aspecte diverse, iar dintre acestea, în țara noastră s-a căutat flexibilizarea forței de muncă prin modificări aduse Codului muncii, prin promovarea muncii temporare și înmulțirea contractelor de muncă pe perioadă determinată. O firma dezvoltă un proiect, sau cineva indisponibil temporar trebuie înlocuit, ori apare o problemă pentru rezolvarea căreia este nevoie de un specialist pentru un timp limitat, astfel că în economia privată, unde schimbarea locului de muncă este în strânsă legătură cu dinamica piețelor, asemenea tip de colaborare a devenit ceva obișnuit. Desigur, mai ales dacă te relochezi, în noul mediu de lucru [temporar] îți faci prieteni și dezvolți deprinderi de care îți este greu să te desparți.

    În ultimii ani s-a întâmplat să am ocazia de a lucra cu contracte de muncă pe perioadă determinată. Nu mi-a trecut prin minte să spun la isprăvirea lor că opțiunile mele politice sunt cauza despărțirii de respectivele organizații. Desigur, de-aș fi făcut-o, asta nu mi-ar fi atras simpatia foștilor colegi, nici nu mi-ar fi crescut respectul de sine, considerând demersul nedemn, dar aș fi câștigat astfel o nebănuită, în alte circumstanțe, notorietate în întreg spațiul public (inclusiv cel virtual). Poate că mi s-ar fi făcut și statuie, cine știe!…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Lansarea cartii la Bookfest: Sambata, ora 14: 30, standul Humanitas. Vor vorbi: Gabriel Liiceanu, Sever Voinescu, Cristian Pantazi „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă." - Gabriel Liiceanu

E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)