Anul 2011 a fost marcat de revoluțiile în lumea arabă și de căderea dictaturilor din Tunisia, Egipt și Libia. Pe 14 ianuarie 2011, Ben Ali pleca din Tunis în Arabia Saudită, în timp ce pe bulevardele capitalei tinerii scandau Dégage! (pleacă!), lansând revoltele populare care se continuă și astăzi în Siria. Deși evenimentele populare din Nordul Africii și Orientul Mijlociu au fost prezentate ca faptele de eroism ale unei populații însetate de libertate și democrație, bilanțul ultimului an pune sub semnul întrebării mobilul revoluțiilor. Acest articol face o trecere în revistă a situației de după revolte din Tunisia, Maroc, Egipt și Libia.
Contrastul este izbitor între optimismul cu care observatorii occidentali priveau revoluțiile de anul trecut și dezamăgerea care se resimte astăzi din multe comentarii. Deși sunt multe motive de optimism (printre care, cele mai remarcabile ar fi căderea a trei dictatori, alegerile libere din Tunisia, Maroc și Egipt), continuarea crizei economice și instabilitatea din zonă sunt tot atâtea motive de preocupare. Mai presus de toate însă, ceea ce îngrijorează comentatorii și publicul occidental este rezultatul primelor alegeri libere din zonă și intrarea la putere a partidelor islamiste și salafiste. Deși liderii partidelor islamice încearcă să prezinte imaginea unor partide moderate, alte declarații mai puțin diplomatice și acțiunile salafiștilor pun sub semnul întrebării intențiile islamiștilor.
Tunisia
Elevul model al Africii de Nord, Tunisia pare a fi statul cu cea mai bună pornire pe drumul spre democrație. Prin alegerile din 23 octombrie 2011 a fost aleasă o Adunare Constituantă, care în prezent discută proiectul unei noi constituții, văzută de către tunisieni ca proiectul pentru o nouă societate reprezentativă pentru toți cetățenii. Rezultatele alegerilor nu sugerează însă că un compromis va fi ușor de obținut în ceea ce privește valorile cele mai importante ale tunisienilor.
Câștigătorii detașați ai alegerilor – partidul Ennahdha, cu 37% – au fost pe toată perioada campaniei ținta atacurilor dinspre partidele zise democrate, care au acceptat cu greu rezultatele alegerilor declarate corecte de către observatori. Marii perdanți, partidele de stângă, în special cele venite din mișcarea comunistă, au făcut o campanie concentrată pe respingerea religiei în spațiul public și pe adoptarea unui model democratic de tip european. Însă, în timp ce liderii acestor partide vorbeau despre laicitate, dinspre Ennahdha un discurs perseverent a convins mulți tunisieni că de fapt laicitatea înseamnă, în cel mai bun caz interzicerea voalului în instituțiile publice, ca în Franța, iar în cel mai rău caz, ateism. Partidele democratice au fost sancționate de electorat pentru discursul avantgardist, dar și pentru o atitudine superioară tradusă în incapacitatea lor de a comunica pe înțelesul maselor.
După aceste alegeri, o serie de clivaje se prefigurează în Tunisia, diferențe care ar putea lăsa urme grave în conștiința tunisienilor. Pe de o parte, islamiștii nu reprezintă electoratul educat al clasei de mijloc care își dorește un stil de viață asemănător celui european. Declarațiile liderilor Ennahdha i-au înspăimântat pe cei mai puțin religioși, iar incapacitatea lor de a se delimita de acțiunile salafiștilor au alimentat discursul anti-islamic. Salafiștii, interziși încă în spațiul politic, se fac tot mai vizibili prin acțiunile tinerilor adepți. În decembrie, cursurile unei mari universități din Tunis au fost întrerupte din cauza protestelor salafiștilor, provocate de refuzul unui profesor de a accepta în examen o elevă purtând voalul integral (niqab). Acest tip de incidente, la fel ca și atacul asupra televiziunii publice Nessma în octombrie, sunt semnele radicalizării unei părți a societății tunisiene, dar și a marilor diferențe între grupuri sociale, în special între zonele urbane și cele rurale, nordul turistic și sudul agricol.
Maroc
Protestele din Maroc au fost mult mai reduse decât cele din Tunisia în principal din cauza simpatiei de care se bucură regele Mohammed VI. Presiunea străzii l-a determinat însă pe rege să promoveze reforme capitale, care au dus la alegeri libere pe 25 noiembrie 2011. Din nou, partidul islamist, Partidul Justiției și Dezvoltării s-a plasat pe primul loc, cu 27% din voturi. Restul voturilor s-au împărțit în cadrul constelației de partide zise democratice. Acestea au avut un discurs mai moderat în privința religiei decât partidele de același tip din Tunisia și nu au căzut în capcana demonizării islamiștilor. Această strategie a condus la un scor mai redus al islamiștilor, care au fost apoi introduși într-o coaliție cu o parte dintre partidele democrate, conduse de islamistul Abdelilah Benkirane. Întrebarea pe care și-o pune un redactor de la săptămânalul Jeune Afrique este dacă primul ministru va putea într-adevăr să se opună Regelui și anturajului său, așa cum prevede Constituția pentru mai multe cazuri. Viitorul Marocului rămâne legat de deschiderea lui Mohammed VI, cel văzut astăzi ca un rege luminat.
Egipt
Deși criza egipteană a început la fel ca și cea tunisiană, în cazul Egiptului e vorba mai degrabă de o lovitură de stat militară, decât de o revoluție populară. Alegerile parlamentare ar fi trebuit să ușureze transferul puterii de la armată la populație, însă rezultatele parțiale n-au simplificat situația. Dacă victoria Fraților Musulmani ar fi putut fi prevăzută, scorul înregistrat de salafiști a fost o surpriză pentu toată lumea. Totuși, nu trebuie să uităm, aceste rezultate exprimă alegerea egiptenilor, care s-au exprimat pentru prima oară liber în alegeri parlamentare.
Unii observatori se tem astăzi de retragerea armatei de la putere și sugerează că armata este singurul actor care mai poate opri islamizarea puterii politice. Pe de altă parte, alți analiști consideră că armata a facilitat participarea salafiștilor la competiția electorală (partidele salafiste au fost interzise în Tunisia) tocmai pentru a fractura voturile pentru Frații Musulmani, ceea ce le-ar permite militarilor menținerea unei presiuni asupra guvernului.
Libia
Libia este un alt tip de studiu de caz și este și marea necunoscută a zonei. Gigantul economic al Magrebului încă își revine după traumatismele unui război civil în care s-a implicat occidentul. Ca și în cazul Tunisiei, opoziția care s-a ridicat împotriva lui Ghadafi nu a activat în mod unitar înainte de începerea crizei și nu a avut timp să se cristalizeze în forma unui sau a mai multor partide. Liderii acesti opoziției sunt în fața situației delicate de a păstra unitatea libiană dincolo de eliminarea lui Ghadafi. Aceasta este o problemă cu atât mai dificilă cu cât milițiile diferitelor clanuri păstrează în continuare din autoritatea lor din timpul războiului. Șefii de război sunt acum miniștri, sau mai puternici decât miniștrii.
În al doilea rând, ca în toate cazurile de mai sus, Libia trebuie să treacă printr-o fază de reproiectare a societății, care s-ar traduce în scrierea unei noi constituții, formarea unei noi clase politice, etc. Aceasta revoluție este din nou sub influența islamiștilor, care, în plus față de celelalte țări din zonă, au și meritul de a se fi sacrificat în timpul războiului. În încercarea de a cuceri deja un potențial electorat islamic, liderul CNT a făcut greșeala de a promite libienilor interzicerea legilor care nu respectă sharia. O nouă maree musulmană la următoarele alegeri din Libia n-ar trebui să surprindă pe nimeni.
Uniunea Europeană – un partener privilegiat?
Revoltele din lumea arabă s-au întâmplat datorită crizei economice, însă aceeași criză a produs dezinteresul europenilor pentru Magreb și Orientul Mijlociu. Monopolizați de dificultățile financiare interne, membrii UE au refuzat o intervenție comună în Libia și au redus ajutoarele pentru noile democrații. Mai mult, sprijinul mai mult sau mai puțin discret pentru partidele în competiție cu islamicii n-au ajutat probabil relațiile cu cei care acum sunt șefii noilor guverne.
Cu toate acestea, așa cum o spune președintele partidului Ennahdha într-un interviu recent, UE este așteptată ca un partener privilegiat, însă la fel sunt așteptate și Statele Unite, care doresc să investească în turism, și statele arabe, care pentru liderul Ennahdha, vor fi investitorii majori în zonă.
Concluzie
Opiniile virulente împotriva islamiștilor se întețesc, alimentate de gesturi și declarații nefericite. Cu toate acestea, rolul protagonist pe care îl vor avea partidele islamiste în politica celor patru țări ar trebui să determine modulații semnificative în comportamentul acestora. Rămâne de văzut dacă experiența guvernării va modera partidele islamiste transformându-le în partide cu o bază religioasă, sau, dimpotrivă sprijinul necondiționat al unui electorat majoritar va determina o radicalizare periculoasă.
Aparut pe Europuls
__________________________________________________
Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred ca folosirea conceptului „democratie” (pentru analiza societatilor islamice) asa cum il intelegem in cultura europeana e o mare eroare. Se uita ca acolo, printre factorii de coeziune sociala se numara religia islamica si tribul. Acestea pur si simplu sunt absolut ireconciliabile cu democratia. Oamenii adera mai strict decat in contextul crestin la normele sociale dictate de religie, iar loialitatea fata de trib e suficienta ca sa minimalizeze optiunile politice ale indivizilor.
Foarte bună analiza.
M-ar interesa, din punctul tău de vedere, o nuanţare (dacă există) între polurile de influenţă reprezentate de şiiţi şi suniţi, care sunt mizele pe plan intern al Islamului.
@ DanielT. Multumesc pentru comentariu. In cazul tarilor prezentate mai sus, nu exista poluri reprezentate de siiti si suniti pentru ca in tot Magrebul exista aproape numai sunniti. In cadrul revolutiilor din 2010, singura tara in care au existat confruntari intre cele doua denominatii a fost Bahreinul.
Multumim de un sumar…asta se numeste analiza?
Poti sa mergi fata departe si sa te lasi de scris :(
Consider ca ceea ce ne-ati prezentat nu este decat o trecere in revista simplificata si superficiala a ceea ce se intampla intr-adevar in aceste tari. Un stat democratic este fara indoiala un stat laic.. religia nu are nici un fel de legatura cu democratia. ce vreti sa spuneti prin „alimentate de gesturi și declarații nefericite”? Si apoi despre ce experienta a guvernarii vorbiti? spuneti: partidele islamiste transformare in „partide cu baza religioasa”. Din punctul dvs de vedere, care este baza acestor partide?