Galeria cu monstri a comunismului din Romania o include in chip cert pe Tamara Dobrin. Cine crede ca se poate scrie istoria comunismului fara a ne referi la personajele care au facut posibila si au sustinut dictatura, se inseala. Unii (nu foarte multi), au crezut sincer, macar la inceput, in “nobilele idealuri”. Fireste, acest idealism pus in slujba Raului nu poate fi nicicum o scuza. Altii, vorba lui Eugen Jebeleanu intr-o poezie din volumul “Hanibal”, “au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Oportunismul nevertebrat, conformismul cras si lasitatea de molusca s-au ingemanat cu agramatismul, sadismul si cinismul intr-un aliaj pestilential. Tamara Dobrin a combinat toate aceste elemente, iar cariera ei, sub Dej si sub Ceausescu, poate figura, ca studiu de caz, in orice enciclopedie a teratologiei totalitare. Aceasta biografie confirma, daca mai era nevoie, continuitatea de metode de control, tehnici de represiune si scopuri politice dintre perioada Dej si perioada Ceausescu in istoria stalinismului national. Faptul ca departe de a-i dauna, mirsaviile comise in anii 50 au devenit un atu pentru cariera din anii 70, releva tocmai aceasta genealogie pe care nostalgicii ceausismului (ori ai dejismului) prefera sa o ignore ori chiar sa o nege.
Represiuni sadice, teroare ideologica
Am auzit prima oara despre Tamara Dobrin de la Alexandru Ivasiuc care o transformase in personaj , sub numele Tatiana Dobrescu, in romanul sau “Iluminari”. Am stat mult de vorba cu Ivasiuc despre Facultatea de Filosofie de la inceputul anilor 50, inclusiv despre rolul tatalui meu ca profesor al nefastei discipline numita “bazele marxism-leninismului”. Voi povesti odata ce mi-a spus. Exista acum la IICCMER un intreg proiect pe tema acestui microcosm al propagandei comuniste care a fost Facultatea de Filosofie a Universitatii “C. I. Parhon” din Bucuresti.
Tamara Dobrin era biciul partidului in facultate, un veritabil flagel, teroarea deopotriva a studentilor si a profesorilor. Nu intamplator era poreclita “vipera” sau “cobra”. Privire fixa, figura mereu grava, incruntata, etern la panda, o “tovarasa” de o proverbiala vigilenta (se spune ca se destindea doar gratie alcoolului). Afisand un fanatism brutal, putea fi un personaj din Kundera din galeria maniacilor stalinisti (obsedati ideologic si sexual). Tatal meu mi-a povestit ca, din cate stia el, Tamara avea un dosar “cu multe pete” si ca tocmai acest lucru explica malitia ei fara egal in “demascarile” care surveanu cu perversa periodicitate in facultate. Era, cum spuneam, extrem de temuta, lucru pe care il savura. Se stia ca tinea legatura cu “organele” Securitatii. Ea era cea care asigura recrutarea de informatori. In biroul ei de secretar al organizatiei de baza PMR, mai intai pe facultate, apoi pe universitate, se desfasurau sinistre anchete. Intre victimele directe ale Tamarei Dobrin, in timpul represiunilor anti-studentesti din 1956-1960, au figurat diverse false “grupuii contrarevolutionare”. Trebuie citite pentru a intelege tehnologia terorii in acei ani amintirile lui Florin Constantin Pavlovici, cartile lui Paul Goma si analizele Ioanei Boca.
Ulterior, era cred in 1973, mi-a vorbit despre Tamara Dobrin un om care ajunsese in inchisoare datorita ei si uneltelor ei din Facultatea de Filosofie. Ma refer la Ion Mihail Popescu, arestat in 1958, cred, impreuna cu colegii sai Sendrea si Cismasu. Cand l-am cunoscut, domnul Popescu era asistent cu norma de cercetare la sociologie si isi scria un doctorat despre Lucian Blaga cu profesorul Tudor Bugnariu. Era pasionat de sociologa religiei, de opera lui Eliade, de probelmatica mitului si a sacrului. Eram in practica sociologica la Timisoara cand mi-a dat sa citesc dosarul reabilitarii sale juridice. Nu voi uita niciodata acea noapte. Auzisem despre sedintele de “infierare”, stiam ca avuseseraloc arestari de studenti in anii 50, dar aici ma intalneam cu o concretete inspaimantatoare. Lectura acelui dosar a fost pentru mine ceea ce se cheama un eye-opener. M-am ingrozit cand am recunoscut nume faimoase printre cei care fusesera martorii acuzarii la inscenarea numita “proces”. Domnul Popescu era membru de partid, a aflat ca Tamara Dobrin urma sa fie aleasa in CC la Congresul al XI-lea din noiembrie 1974 (se introducea metoda “propunerilor” de la baza, o alta mascarada a “Epocii de Aur”). A creat o stare de mare nervozitate intre politrucii din facultate cand a anuntat ca se va duce pe scarile Rectoratului cand va sosi Tamara Dobrin si o va scuipa in fata. Ion Mihail Popescu, fiu de tarani saraci din Tismana, student stralucit la filosofie, fusese batut cu saci de nisip in timpul anchetei, avea coloana vertebrala distrusa. Facuse patru ani de puscarie pentru simplul fapt ca la seminarul de filosofie marxista citase in “Trilogia culturii” de Blaga si din “Filosofia culturii” de Tudor Vianu. Il suna uneori noaptea pe un fost asistent, devenit profesor de filosofie specializat in axiologie, si-i amintea cum depusese marturie mincinoasa la ordinul viperei. Din cate stiu, axiologul avea cumplite remuscari. Prin anii 90, am auzit ca s-a sinucis. Ion Mihail Popescu nu voia razbunare, cerea pur si simplu dreptate. Protestele lui Ion Mihail Popescu si nu doar ale sale au fost zadarnice, vipera se bucura de cea mai inalta protectie. Intre 1975 si 1989, deci pana in ultima zi a regimului, a fost membra a Consiliului de Stat…
De la Dej la Ceausescu: Lichelism pentru eternitate
Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. Nici vorba de asa ceva. Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de contri cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul genral a oprit analizele crimelor comise in anii cand el insusi se ocupa cu bestiala reprimare a taranilor care refuzau colectivizarea. Exact in acei ani, deci in timpul micro-reformelor initiate de fapt de Ion Gh. Maurer (cum corect subliniaza profesorul Virgil Nemoianu) Tamara Dobrin a devenit una dintre favoritele Elenei Ceausescu. A urmat ascensiunea in varii comisii, consilii si comitete, de la FDUS la Consisiul Culturii si Educatiei Socialiste. To add insult to injury, dintre toate domeniile psihologiei, Tamara Dobrin si-a ales sa urzurpe psihologia artei, predand la Institutul de Arte Plastice “Grigorescu” si apoi la sectia de psihologie a Facultatii de Filosofie din Bucuresti. Prietenul meu, istoricul de arta Radu Stern mi-a povestit despre cursurile ridicole ale celei pe care studentii o numeau scorpia. Imi pot imagina ce avea de spus reincarnarea Ofeliei Manole despre Gombrich, Panofsky si Woringer. In aceeasi perioada, alt politruc macabru, Aurelian Bondrea, seful “Inaltei Comisii de Diplome si Doctorate” din Ministerul Invatamantului, cadristul suprem din acea institutie, actualul patron al Universitatii “Spiru Haret”, era profesor de sociologia artei la Conservator. Ma apuca groaza gandindu-ma la ce avea el de spus, acest N. Moraru al vremurilor protocroniste, despre Adorno, Leo Lowenthal, Jean Duvignaud, Arnold Hauser. Uitam prea repede acele timpuri ale imposturii si nesimtirii. Tamara Dobrin si Bondrea, doi mari umanisti, indeed. Nu ma indoiesc ca daca ar mai fi trait, Tamara Dobrin ar fi fost profesoara la la mega-fabrica de diplome inventata si dirijata de Bondrea. La urma urmei, marile spirite specializate in lichelism se atrag…
In excelentul instrument de lucru care este “Dictionarul membrilor CC al PCR” publicat la Editura Enciclopedica sub egida CNSAS in 2004, coordonat de doamna Florica Dobre, gasim la paginile 220-221, date indispensabile despre Tamara Dobrin (precum si fotografia ei). Dosarul ei de cadre ofera informatii suplimentare menite sa explice de ce si cum a ajuns Tamara Dobrin, o activista cu cea mai “nesanatoasa” origine sociala, sa taie si sa spanzure in lumea universitara si, mai tarziu, in cea culturala (in fruntea unor organizatii de masa si, alaturi de o Suzana Gadea, la conducerea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste). Pe site-ul IICCMER sunt postate biografiile unora dintre cei mai influenti membri ai nomenklaturii de partid si de securitate. Fara aceste persoane, fara infinitul lor zel, regimul criminal si ilegitim n-ar fi putut functiona. Biografia Tamarei Dobrin include episoade putin stiute, inclusiv faptul ca a facut ea insasi parte din politia secreta, ca a fost eliminata pentru hotie, ca sotul ei era ofiter MAI, ca tatal ei fusese implicat in masacrul de la Odesa. Cu cat mai sordid si mai tenebros trecutul unei persoane, o stim de la Stalin, cu atat ea devine mai utilizabila. Public aici, cu permisiunea sa, articolul despre Tamara Dobrin scris de cercetatoarea Luciana Jinga. Voi coordona, impreuna cu istoricul Adrian Cioflanca, un volum despre “Stapanii Romaniei totalitare” care va include si acest remarcabil text.
http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/
Dobrin Tamara Maria (născută Marincu) n. 18 iunie 1925, Ghimeş Făget, jud. Bacău (d. 5 martie 2002, Bucureşti). Încadrată de secţia cadre în categoria mic burgheză, Tamara Dobrin s-a născut într-o familie în care tatăl era ofiţer al armatei române, iar mama, Senia (Sofia) Lesvoi, deşi casnică, urmase studii universitare în istorie la Universitatea din Iaşi. În 1943, a fost admisă la facultăţile de Medicină şi Litere din Bucureşti, optând pentru prima şi, ulterior, din cauza situaţiei şcolare dezastruoase coroborată cu problemele de sănătate şi dificultăţi financiare, pentru studiile filologice, specializarea psihologie. A urmat şi Şcoala serală de marxism-leninism. Tamara Dobrin s-a format într-un mediu militar. Tatăl său, Ioan Marincu, a fost unul dintre generalii apropiaţi lui Ion Antonescu, fiind înlăturat în 1952 din armată şi partid pentru implicarea în masacrul de la Odessa din 1941. La rându-i, în 1947, Tamara Dobrin devine angajată a Direcţiei Generale a Siguranţei. Părăseşte această slujbă după doar 2 luni, în urma unui episod legat de sustragerea de bunuri din cadrul Direcţiei. Este şi perioada în care îşi cunoaşte viitorul soţ, Virgiliu Dobrin, căpitan în cadrul MAI. Activitatea politică şi-o începe în 1946, în organizaţia de femei a PCR. Intră în rândul membrilor de partid în 1947. Profesional avansează de la gradul de preparator la cel de lector, în cadrul Facultăţii de psihologie. Anul 1965 îi aduce prima promovare importantă. După un ocol la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu”, revine la Universitatea din Bucureşti cu titlul de conferenţiar, dar şi în poziţia de prorector. Conferinţa Naţională a Femeilor din iulie 1966 a desemnat-o ca secretară în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional al Femeilor. În 1971 când este numită vicepreşedintă a Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, apoi vicepreşedintă a Biroului Executiv al aceluiaşi Consiliu până în decembrie 1989. În această funcţie, Tamara Dobrin a coordonat activitatea teatrelor, muzeelor şi ocrotirea patrimoniului cultural. Prima funcţie cu adevărat importantă în partid este alegerea în 1974 ca membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. În 1976 devine membru cu drepturi depline, portofoliu pe care îl va păstra până în 1989. Resuscitarea politică a Consiliului Naţional al Femeilor (CNF) în 1978, acolo unde devine vicepreşedinte, a fost pentru Tamara Dobrin oportunitatea pentru ascensiunea în poziţii înalte în FDUS şi în alte organizaţii şi instituţii ale regimului comunist. Tamara Dobrin nu s-a bucurat de o bună faimă. În 1974, profesorul universitar Ion Mihail Popescu semnează un memoriu, pe baza unei sentinţe judecătoreşti a Tribunalului militar dată în februarie 1973, în care se preciza că Tamara Dobrin este responsabilă pentru condamnarea abuzivă în 1958 a unui grup de circa 100 de studenţi de la Facultatea de Filozofie, prin furnizarea de probe false instanţei, iar ulterior, folosindu-se de funcţia de prorector, de sustragerea dovezilor incriminatoare din dosarele studenţilor. În memoriu, este descrisă astfel: ”E un om subiectiv, rău, nedrept. Pe indezirabili îi urmăreşte până în pânzele albe. În universitate i se spune căţeaua. Sub vorbe mieroase ascunde întotdeauna un cuţit care te loveşte când nu te aştepţi. Nici pregătirea ei ştiinţifică nu-i pe măsura titlurilor universitare pe care le are. E temută şi nu respectată. Doar gura e de capul Doamnei Dobrin”. Raportul comisiei de verificare a partidului menţiona în 1950 că „în munca de partid este recalcitrantă şi ambiţioasă, profesional slab pregătită”. În privinţa calităţilor profesionale avea dubii inclusiv Academicianul Mihai Ralea care o caracteriza ca având o „pregătirea rapidă şi superficială”. (L.J.)
PS Am revenit la titlul initial al acestui articol postat mai intai pe blogul meu www.tismaneanu.wordpres.com in urma citirii comentariului de pe blogul www.vaisamar.wordpress.com . Intr-adevar, am face o injustitie Inchizitiei comparand-o cu infamia absoluta de tip bolsevic. Primul comisar al poporului pentru justitie, eserul de stanga Isaak Steinberg, un respectat intelectual, si-a dat demisia spunandu-i lui Lenin ca nu credea ca va fi seful unui Comisariat al Poporului pentru Exterminari. “Umanistul” Lenin, cel despre care Maksim Gorki spunea ca era gata sa izbucneasca in plans ascultand sonata “Apassionata”, i-a raspuns ca asa ar fi trebuit sa se numeasca, dar ca nu se putea din ratiuni de “imagine”. Obsesiile utopice se converteau in extaz genocidar. Episodul este mentionat de Richard Pipes in cartea sa “Communism: A History” (New York: The Modern Library, 2003, pp. 45-46) si de Simon Sebag Montefiore in “Young Stalin” (New York: Knopf, 2007, p. 352). Fiul sau, marele istoric de arta Leo Steinberg, profesor emerit la University of Pennsylvania si o autoritate mondiala in pictura Renasterii, s-a stins din viata recent. Voi scrie despre el si despre tatal sau. Tamara Dobrin a fost o vipera din specia procurorului sadic Andrei Ianuarievici Vâsinski, cel care, in procesele-spectacol de la Moscova urla: “Cainii turbati sa fie impuscati pana la unul!”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Atunci in acea perioada a anilor ’50 a fost distrus invatamantul in aceasta tara. La inceput au fost dati afara profesorii mari … dar dupa ’56 tot sistemul s’a schimbat. Nu mai era nevoie doar de dosar curat. ’56 a coincis si cu momentul pierderii sperantelor in vre’o interventie americana. Pur si simplu atunci a murit invatamantul romanesc, orice ar spune unii. Au venit tot felul de tineri… gata de orice. Au venit si au pus stapanire pe o terra deserta instituiind noi standarde si noi deprinderi profesionale, sa le spunem asa. Oameni care apoi s’au permanentizat luandu’i pe langa ei si pe nepoti ca asa statea bine unui comunist adevarat. Un astfel de personaj pitoresc a fost de pilda Dumitru Almas al carui nepot vorbeste astazi de studiul istoriei „sine ira et studio”… de parca ar vorbi unor martieni proaspeti veniti si total habarnagii in ce priveste trecutul nostru recent.
Acea lume comunista care incerca sa fie populara… este de o marsavie fara seaman. Generatia anterioara era mai putin perversa, mai putin versata, mai dependenta de tancurile sovietice. Treptat acesti oameni au inceput sa se propuna ca o solutie mai putin rea decat sovieticii, o solutie autohtona de criza, ca oameni de ai nostri. Acolo au murit sperantele Romaniei. Cand tot felul de indivizi au ajuns sa capete o oarecare popularitate dupa teroarea bruta anterioara. Au inceput sa citeasca legedele Biharei… si de atunci pana in 1997 toti (sic!) copii din aceasta tara au invatat istoria dupa manualele scrise de aceste talente locale ale populismului comunist. Si au urmait si altii. Unul Popisteanu si el mare figura… de altfel tamaiat de acesti istorici comunisti ca una din luminile lor.
Atunci a murit invatamantul si nu cred ca mai poate fi resuscitat. Cel mult un parastas i se poate face.
In ceea ce priveste anii ’50, nimeni nu ma va putea face sa cred ca cineva a putut intra fie in facultate fie in securitate fara sa stie ce se astepta de la el. La filozifie… stiau exact ce fel de filozofie se astepta sa faca, la istorie se stia exact ce fel de istorie urma sa se faca… si cred ca o faceau cu mare entoziasm. Mai tarziu s’au prezentat ca mari spirite demicrate care s’au bucurat la reabilitarea unui Iorga sau unui Blaga. Aiurea! Pe cine cred ei ca pacalesc. A fost doar o oportunitate sa le’o da pe coaja taberelor adverse. Dar taberele nu erau democratii vs. comunistii. Erau toti comunisti si pregatiti sa fie comunisti. La fel si in securitate. Nu era un pesion de domnisoare deloc. Se stia exact pentru ceea ce trebuie sa se pregateasca un ofiter fie ca era de la chimie fie ca nu.
Unii dintre ei au intrat in conflict cu sistemul si in cele din urma au rupt’o cu sistemul. Dar cei mai multi au facut’o pentru ca nu le mai convenea dintr’un motiv sau altul si nu pentru ca era inpotriva credintelor lor de bine si rau. Acele credinte murisera. Principiile murisera in ’56 deja cam toate. Si cei care mai aveau ceva principii erau considerati ca oameni fara imaginatie. Sigur, imaginatia de a te adapta sistemului. Mai tineti minte „legea lui om” :-) Daca esti om cu mine sunt om cu tine…
Multi au sfarsit prin anii ’90 o batranete respectabila… dar inapoi in anii ’50 au lasat urme urate in sufletul lor si al urmasilor lor. La sfarsit aveau aureola unor spirite deschise, care au rezistat prin cultura regimului. Defapt erau falitii regimului care pierdusera competitia pentru resurse si au fost trecuti pe linie moarta in cine stie ce institut de cercetat forma norilor. Toata aceasta poveste va trebui o data cercetata mai cu atentie pentru ca acolo este prezentul nostru pierdut de azi. Acolo este frauda morala si intelectuala pe care toti ! dar absolut toti au girat’o si apoi s’au pus la adapost in fata propriei imagini din oglinda spundu’si ca au facut rezistenta prin cultura.
Cultura a murit dupa 1848 si atunci in anii ’50 definitiv. Nu a mai fost urma de cultura. Vagi exercitii de eruditie care nu duceau la nimic. Pentru ca o cultura fara valoare este un nimic. Si valoarea este acel ceva pentru pe care consideri ca poate fi mai important decat propria’ti viata. Ce valoare puteau insa intelege o generatie de parveniti care datorau partidului totul. Totul ! Ca niste ieniceri care erau copiii de sufelt ai partidului. Valoare !? vax! Era cultul proprului lor ego si propriei bunastari. Aceasta este defapt si cultura din ziua de azi. Numele vechi sunt doar relicve museale in viloacele acestor incasatori de drepturi de autor. Da, chiar, unii se joaca azi de’a editura dar au un dispret suveran pentru activitati cum ar fi plata autorilor pe care ii publica. Normal, de la inaltimea egoului lor… ei bine, aceasta lume s’a nascut atunci in anii 50, o lume in care totul era posibil daca doreai.
Nu sunt la curent cu diferenţierile şi etapizările din istoriografia comunismului românesc, însă distrugerea definitivă a învăţământului superior, la sfârşitul anilor ’50 este de netăgăduit. Este un mare merit al acestui comentariu că atrage atenţia asupra importanţei acelei perioade în devastarea şi pervertirea învăţământului superior, până azi.
PS
N-aş face totuşi o paralelă între securitate şi facultatea de filosofie. Lipsa totală de scrupule pe care o presupunea intrarea la securitate nu poate fi atribuită in corpore şi studenţilor de la, să zicem, filosofie, chiar şi în acei ani. De regulă, la securitate se duceau băieţi din familii foarte simple şi sărace, disperaţi să scape de nevoi şi dispuşi la absolut orice. Sigur că-n acei ani şi la filosofie erau trimişi majoritar trepăduşi ai regimului, nocivi şi fără scrupule. Totuşi nu putem exclude existenţa unor tineri oneşti şi doritori de învăţătură. Când ai 20 de ani şi te pasionează cartea, sunt anii ’50 iar ţara geme sub teroare, ce faci ? Te duci neapărat în munţi ? Te faci autodidact şi lucrezi ca ataşamentist pe şantier ? Studiezi stomatologia ? Poate unii tineri se vor fi dus şi de dragul cărţii la filosofie.
Ca tendinţă predominantă, sigur că, deşi “mai tarziu s’au prezentat ca mari spirite democrate care s’au bucurat la reabilitarea unui Iorga sau unui Blaga. …, taberele nu erau democratii vs. comunistii. Erau toti comunisti si pregatiti sa fie comunisti”
Aveti dreptate cu paralela. Dar ma intereseaza principiul dupa care cineva care intra intr’o institutie are un anume orizont de asteptare in privinta vietii lui ulterioare si nu se poate spune ca oamenii astia nu stiau unde intra.
Dupa 89 multi oameni au aparut in spatiul public cu tot felul de biografii. Unii spuneau ca au fost detinuti politici si apoi au facut facultatea de istorie. :-o Or, asta nu se putea decat daca…
In 1984 un tanar a vrut sa dea admiterea la filozofie. A urmat un scandal monstru pentru ca cei de la … , nu stiu de unde… partid ceva dar nu din scoala, au venit si au inceput sa ţipe la profesori, la directori etc. Problema era ca tatal elevului fusese detinut politic. Atunci am fost uimit. Nu ma asteptam. Stiam perfect din famile ce inseamna asta dar nu credeam ca se mai face caz de asa ceva la admitere. Dar se facea. Si asta era in 1984… cand controlul parea mai lax… dar si atunci ce citate se invatau pentru admitere!? Asta cam uita vajnicii istorici. Ca mancau discursurile lui Ceausescu pe paine; ca invatau pe dinafara texte pana raguseau ( :) exemplul unui personaj care tot cam atunci a ajuns la acea facultate), etc.
Atunci… ce iluzii si’au putut face acesti oameni ? Va spun eu ce iluzii: ca vor gasi un loc caldut in care sa isi duca viata fara prea mult efort. Iar unii mai buni de papagal (cam asta era expresia) ca vor face o cariera politica. De aceea nu ma emotioneaza scantecele lor de azi. Stiau perfect in ce institutie intra.
In anii 50… atunci s’au creat multe biografii din nimic. Facultatile cu functie ideologica s’au schimbat imediat. Dar cele mai tehnice au fost curăţate efectiv abia dupa 57. Pana atunci venea activistul si il intreba pe profesor daca are ceva cu clasa muncioare de pica asa multi studenti, sau cam asa ceva. Pana atunci mai supravietuisera profesori a caror activitate nu avea nici in clin nici in maneca cu politica. Unii chiar se fereau. Altii stiau care pot fi consecintele unei prezente prea vizibile in spatiul public. Eu stiu ca unii inca mai aveau sperante ca vor veni americanii. Dar dupa 57 totul s’a schimbat. Noii activisti erau tot rosii in cerul gurii dar de aceasta data impleteau teroarea cu glasul mieros. Se nationalizau… si asta smintea pe oameni.
In final… da, aveti dreptate cu optiunile de viata ale tinerilor pe atunci. La urma urmei… ce au facut? S’au acomodat. Nu putem sa ii acuzam prea vehement. Dar macar sa nu ne abureasca cu rezistenta lor prin cultura. Ca nimeni nu a rezistat. Rezistenta fusese sdrobita si inca fara nici un fel de mila (trebuie spus asta!) dar dupa… a ramas loc doar pentru generatii care se acomodau mai bine sau mai rau. Chiar si cei mai dificili… au avut si ei momentul lor in care au incercat prin toate mijloacele sa se afirme.
In ce priveste literatura mentionata de dl. Tismaneanu ea este dar este departe de a da un sens celor ce s’au intamplat. Nu este vorba numai despre a da seama de amploarea fenomenului ci de intelesul lui. Cred ca lucrurile sunt abia la inceput din acest punct de vedere.
In ce priveste pe criminalii pensionati … nu este vina lor. Este vina noastra ca nu am stiut obtine deschiderea arhivelor, obtinerea de date si chemarea lor in justitie. Ah… si inca un detaliu… da, reforma justitiei. La urma urmei nu este singurul criminal pensionar care va sfarsi linistit cu nepotii povestind despre cat de curajos era el in tinerete in fata bandititlor care atacau tara, partidul si societatea.
” In 1984 un tanar a vrut sa dea admiterea la filozofie. A urmat un scandal monstru pentru ca cei de la … , nu stiu de unde… partid ceva dar nu din scoala, au venit si au inceput sa ţipe la profesori, la directori etc. Problema era ca tatal elevului fusese detinut politic. Atunci am fost uimit. Nu ma asteptam. Stiam perfect din famile ce inseamna asta dar nu credeam ca se mai face caz de asa ceva la admitere. Dar se facea. Si asta era in 1984… cand controlul parea mai lax… dar si atunci ce citate se invatau pentru admitere! ”
Intr-adevar, la admitere se mentiona in mod obligatoriu profesia parintilor inclusiv daca au avut sau nu condamnari penale ( cele politice nu existau oficial pentru ca intrau tot acolo ) si oricand dosarul putea sa fie respins fara nici o explicatie. In privinta controlului ” mai lax „, totul nu era decat o aparenta. Aici vreau sa amintesc cazul a doi studenti dati afara din facultate din anul IV ( promotia 1980 ) si probabil intr-o sedinta de ” demascare ” . Motivul declarat al exmatricularii celor doi studenti : ” pentru discutii IN CONTRADICTORIU cu profesorul de materialism dialiectic sau socialism” ( nu mai retin exact ). Pe unul dintre ei il chema Horj Viorel ( l-am cunoscut foarte bine ) si era un tanar admirabil. Profesor de materialism dialectic era atunci Alexandru Valentin ( un om cu care aparent se putea discuta ) si profesor de socialism era Radu Florian care avea o intreaga teorie despre ” simtul comun ” ( o persoana extrem de aroganta si dispretuitoare si care la examen de exemplu asculta expunerea studentului stand in fata studentului dar…cu spatele la el si privind pe fereastra sau in tavan ). Nu stiu cu cine a discutat in contradictoriu Horj dar l-am intrebat odata pe Alexandru Valentin pe coridoarelel facultatii de ce au exclus din facultate niste studenti ” pentru discutii in contradictoriu „. Raspunsul , pe care l-am primit si il consider drept pozitia reala a Facultatii de Filozofie ( si nu numai ) de atunci, poate ramane in istorie : ” Erau niste schizofrenici ! „.
In al doilea rand , as vrea sa readuc in memorie celor care stiu mai multe despre ea si pot povesti, o problema uitata. La desfiintarea de facto a facultatilor de stiintelor sociale din anul 1978 cand toate sectiile ( filozofie,sociologie,psihologie,padagogie ) au fost „reunite ” sub sigla „stiinte sociale” si in mod aberant reunite cu … istoria , studentii de la mai multe sectii inclusiv de la fosta sectie de psihologie au semnat un memoriu colectiv catre C.C. al PCR , impotriva desfiintarii sectiilor. In 1977 cand am dat examenul de admitere se numea inca Facultatea de Psihologie . In toamna am aflat am aflat ca acest memoriu fusese semnat deja de unii studenti din anteriori . Prin iarna lui 1978 am aflat de la cei din anul II ( viitoarea promotie 1980, este seria in care a terminat si Matei Visniec ) ca au fost luate unele masuri impotriva celor care semnasera memoriul, dar alte detalii nu am mai aflat. Daca cei care au fost direct implicati sau stiu mai multe ar relata episodul, am avea o imagine mai clara asupra acelei perioade in care studentii au incercat sa ia atitudine. Despre profesori, nu-mi aduc aminte.
D-le Sergiu Simion, în legătură cu cele relatate de dvs. despre exmatriculările politice din 1978 de la Facultatea de Filosofie, trebuie să fac nişte precizări, eu fiind întâmplător chiar unul din cei 3 studenţi exmatriculaţi: Teişan Vladimir, Necşuliu Dorin, şi sussemnatul – Horj Viorel scăpând de exmatriculare prin faptul că a renunţat să facă ceea ce am făcut toţi patru deodată: predarea carnetelor UTC.
Şi probabil că dvs. l’aţi cunoscut pe Horj, cum ziceţi, foarte bine, taman în intervalul în care carnetul lui UTC era încă dat (un interval de câteva zile).
Cât priveşte pe domnul prof. Valentin, rămâne să fie întrebat: cum de a fost în stare ca să puie nota 10 la examenul de materialism dialectic, unul din cele mai grele, unuia pe care’l considera…schizofren, adică mie?!
Cu stimă, Meluş Negrescu.
Exista de-acum o impresionanta literatura stiintifica despre distrugerea culturii romanesti in perioada comunista. Ceea ce s-a petrecut in perioada stalinizarii Romaniei a fost un adevarat eliticid, spre a relua conceptul propus de profesorul Virgil Nemoianu. As aminti lucrarile unor Ana Selejan, Sanda Cordos, Eugen Negrici, Liviu Malita, dar si pe acelea mai vechi ale unor M. Nitescu si Ileana Vrancea. Perioada Ceausescu a coincis cu o relativa deschidere legata de condamnarea „obsedantului deceniu”, dar nu a ingaduit discutarea critica a naturii sistemului insusi (excelente volumele de explorari in comunismul romanesc datorate lui Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir). Tamara Dobrin si-a inceput carierea in anii stalinismului radical (ceea ce numim „high Stalinism”) din Romania, a fost un instrument entuziast al terorismului ideologic. Faptul ca si-a continuat aceasta ascensiune in anii lui Ceausescu spune multe despre falsitatea pretentiei regimului de a se fi debarasat de uneltele criminale ale primei perioade.
Sa luam cazul unui sinistru anchetator, Iosif Bistran, care a continuat sa lucreze in Securitate pana in 1989. In anii 50 si 60, acest Bistran a fost direct implicat in anchetarea mamei Monicai Lovinescu, in interogarea salbatica a unora dintre membrii lotului Vasile Luca si a lotului „Comertului Exterior”. Din cate stiu, a avut misiunea de a-l lichida la Paris pe Virgiul Ierunca. Are 78 de ani si traieste fata probleme in Bucuresti, fiind colonel (de securitate) in rezerva. Un pensionar din morbida categorie a lui Gh. Enoiu…
Domnule Profesor,cum putem afla numele şi adresa acestor dementi şi fotografiile lor?propun să se creeze un site cu datele lor biografice şi fotografiile lor. E posibil ca după aceasta unii oameni să-i rezolve pe cale contrarevolutionara pe aceşti adevăraţi câini turbati,care mănâncă pensii incredibil de mari în timp ce oamenii care au muncit zeci de ani la CAP fără să fie pontaţi ne sunt arătaţi acum la tv ca vinovaţi de prăbuşirea sistemului de pensii „la care nu au contribuit” şi dezechilibrarea finanţelor statului fiindcă mănâncă un ajutor lunar din care un fumător modic poate doar să-şi asigure ţigările.
Pe tortionarul Gheorghe Enoiu il puteti vedea aievea in filmul lui Alexandru Solomon „Marele jaf comunist”. De asemenea, gasiti fotografii si analize pe acest site:
http://www.crimelecomunismului.ro/ro/evenimente/cine_a_fost_gheorghe_enoiu/
Atat IICCMER, Memorialul de la Sighet, cat si „Evenimentul Zilei” au tinut si tin vii subiectele legate de fostii tortionari comunist isi de victimele lor. Mai mult, exista o initiativa a societatii civile legata de reducerea pensiilor fostilor securisti (initiata de istoricii Adrian Cioflanca si Dorin Dobrincu). Acest lucru s-a intamplat in alte state post-comuniste si ar corespunde pe deplin recomandarilor „Raportului Final”.
Eu insumi l-am zarit pe colonelul pensionar Enoiu asezat confortabil, alaturi de sotia sa, pe o banca in Parcul Herastrau (era in iunie 2008, daca nu ma insel).
Oricata satisfactie as intrevedea intr’o asemenea intreprindere, si am motive sa vad…
voi prefera intotdeauna justitia. Pentru ca odata calea ghilotinei apucata nu stim unde duce.
Adevarul si justitia sunt mai potrivite pentru ca doar ele pot pacifica o tara. Si daca calea justitie nu este inca posibila… un mort in plus nu ne duce decat mai aproape de iad. De iadul pe pamant desi si celalalt are a face cu asta.
ce e jignitor este imobilismul celor care au studiat dreptul. Inertia lor este absolut remarcabila. Incepand din 1989 pana astazi… fiecare secunda aduce o noua surprindere vis-a-vis de incapacitatea avocatilor si judecatorilor de a se desparti de proiectul in care au ramas incremeniti. Remarcabil. Si cand justitia nu functioneaza… oamenii tind sa doreasca sa isi faca justitie singuri…
De acord cu Razvan, raspunsul trebuie cautat in justitie, chiar daca uneori este vorba de amanari sine die si tergiversari exasperante. Tocmai de aceea IICCMER solicita informatii despre acesti criminali, construieste o baza de date si sustine demersurile juridice impotriva lor.
Dle Tismaneanu / mie nu puteti da-mi souneti ca sotul Tamarei Dobrin , a fost ofiter M.A . I . El a fost ofiter de transmisiuni, inginer , care a participat la al doilea razboi mondial , a fost luat prizonier la Stalingrad si s-a intors in tara in 1948 . A iesit la pensie la vârsta de 76 ani , ca general cu 3 stele si are mormântul la cimitirul Ghencea Militar , alături de soția sa Tamara Dobrin , mama acesteia Sofia Lesovoi si tatăl ei general Marincu M Ioan . Cand mai vorbesti de familie mea , sa,fii bine informat , nu răzbunător ptr ce ai pățit de la Tamara, / la fac. De filosofie.
D-l Razvan,in penultima fraza va referiti la Editura Universitas ?
Nu, nu este. E una cu mult mai mult steif :-o
Probabil ca e o practica curenta.
Mi-l amintesc bine pe Ion Popescu: înalt, smead, cu o ţinută foarte dreaptă, mergea uşor înclinat pe spate. Sub haine i se ghicea o slăbiciune pe care o mai văzusem la unchiul meu Anton Stănescu, care eliberat după şapte ani de puşcarie politică, n-a mai trecut niciodată de 50 de kilograme, la cei peste 180 cm, cât măsura.
Chiar înainte de a-l cunoaşte mai bine şi a-i afla istoria, felul său „ciudat”, cu lungi tăceri întretăiate de fulgere pasionate, intensitatea expresiei, o anume apropiere stilistică cu acel unchi al meu, m-au făcut să mă gândesc că fusese deţinut politic.
N-am asistat direct la episodul revoltei sale împotriva sinistrei Dobrin Tamara, cea care, ca secretară a Partidului Muncitoresc Român pe facultate, îl băgase în puşcărie cu 16 ani înainte. Nu ştiu dacă a reuşit s-o-ntâlnească fizic şi s-o scuipe-n faţă, asa cum promisese (privit peste ani, ce gest naiv şi … cuviincios, faţă de aceşti criminali). Mi-amintesc însă ca unii din facultate erau agitaţi ca şobolanii la vibraţii, în acea perioadă.
Povestea profesorului Popescu am aflat-o de la el însuşi, tot într-o practică, la Beiuş. Aveam apoi să aflu că aduna în jurul său studenţi, mai ales în stagiile de practică, atunci când cadrul devenea informal, povestindu-le fărădelegile ale căror victimă fusese. Obişnuit încă din prima copilărie cu deţinuţi politici, arestaţi la domiciliu şi reeducaţi prin muncă, destinul lui Ion Popescu nu m-a surprins, însă acei colegi mai puţin familiarizaţi cu ororile regimului, odată confruntaţi cu mărturiile sale, au fost zguduiţi şi peren marcaţi.
Cu un curaj ale cărui resorturi morale aveam să le înţeleg peste ani, Ion Popescu făcea cu studenţii o pedagogie unică în România: într-un bastion politico-ideologic comunist, cum era considerat învăţământul universitar în ştiinţe sociale, el le arăta tinerilor pe viu, pe propria sa piele, caracterul criminal al regimului.
Bine face profesorul Tismăneanu diferenţierea între manifestări sistemice şi acţiuni personale în regimului comunist. Fără cunoaşterea protagoniştilor crimei şi a implicării lor directe în funcţionarea regimului, nu vom obţine decât o imagine trunchiată. Răul făcut de această oribilă femeie-comisar care era tova Dobrin în fruntea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, alături de un Dulea, Florescu sau părintele lor spiritual Răutu, era unul cu consecinţe sistemice (deşi existau şi “efecte colaterale”, măsurate în cariere şi vieţi distruse). Răul făcut însă de protagoniştii sistemului în mod direct , prin anihilarea fizică/psihică/socială a unor persoane/familii/comunităţi trebuie evocat cu mare seriozitate, el dând seama de o componentă esenţială a regimului, aceea a arbitrariului criminal şi sadic. Este imaginea comandantului de lagăr, care, ocazional, mai împuşcă câte-un deţinut.
Fără excesele directe şi foarte personale ale acestor zeloţi ai terorii, fără implicarea şi acţiunea lor cu supra-măsură faţă de cerinţele de “vigilenţă şi combativitate” ale sistemului, e aproape sigur că regimul comunist român n-ar fi ajuns un tenace “stalinisme après Staline” culminând în eflorescenţa malignă a naţional-comunismului stalinoid – ceauşismul, ale cărui consecinţe le suportăm şi azi.
Dinamica psihologică drăcească ce-i antrena pe aceşti oameni să se angajeze într-o cursă a răului, dincolo de ce le putea cere formal regimul, aş numi-o “sindromul Ţurcanu”: bântuiţi ei înşişi de frică, deveneau din ucenici, preoţi ai terorii.
Să nu ne facem iluzii: există o continuitate directă între activiştii şi securiştii suiţi pe valul represiunilor anti-studenţeşti ai acelor ani, dintre care unii, ca dl. Iliescu, au devenit seniorii onorabili şi înţelepţi ai tranziţiei, între oştirea naţional-comunistă optzecistă şi dominaţia fără fisură a securiştilor din ultimii 21 de ani.
Închei salutând esenţiala demistificare a unui poncif ce şi-a făcut locul în istoriografia regimului comunist – “Cine afirma ca a existat o “primavara de la Bucuresti” in perioada de dupa 1968 se imbata cu apa rece. … Prea putin ii pasa lui Ceausescu de victimele stalinismului. Odata incheiata reglarea de conturi cu baronii lui Gheorghiu-Dej, secretarul general a oprit analizele crimelor comise …”
În sfârşit, lucrurile sunt puse la punct ! Poate că tema ar merita un studiu – demontarea clişeelor istoriografice merită întotdeauna osteneala.
Intr-un articol recent aparut in revista „Clipa” condusa de Dinu Sararu, Ioan Scurtu, fostul consilier pe probleme de istorie al lui Ion Iliescu, acuza „Raportul Final” de poltiizarea discursului analitic si ma compara cu Mihail Roller. Pretextul este o recenzie la un volum de Dinu C. Giurescu si colaboatorii acestuia, o lucrare care citeaza la bibliografie „Raportul Final”. Prof. Scurtu spune ca nu sunt istoric, uitand ca am primit Premiul „Dimitrie Onciul” al Fundatiei „Magazin Istoric” din partea unui juriu condus de acad. Dinu Giurescu, ca acelasi acad. Dinu Giurescu a vorbit la New York in 2004 la lansarea volumului „Stalinism pentru eternitate”.(editia americana). Amintesc aceste lucruri pentru a accentua cata dreptate are dl Rasvan Lalu cand ca accentueaza necesitatea de a demistifica cliseele istoriografice mostenite din anii comunismului si in primul rand paradigma national-stalinista pentru care anul 1968 ar fi fost proba pozitiei „luminate” a despotului de la Bucuresti..
Interesant articol despre un schelet din dulapul stiintelor sociale ( care de fapt este plin pana la refuz ! !) pentru ca arata cam cine facea uneori ( si chiar mai face ) in realitate psihologie pe la noi . Faptul ca printre psihologi au fost si sunt entitati de aceasta factura nu i-a deranjat si nu-i deranjeaza nici acum, nici pe ei, si nici pe altii. Pe de alta parte, ca sa fiu foarte sincer , asteptam acest gen de articole prin anii `90 . Cand un asemenea articol apare chiar dupa 20 de ani este absolut laudabil dar , ca sa fiu foarte sincer , este dupa furtuna si mult prea tarziu ca sa mai aiba vreo alta consecinta in afara simplei consemnari istorice . Pe de alta parte, este absolut remarcabil ca articolul consemneaza atitudinea unui om ca Ion Mihail Popescu. Era o persoana absolut remarcabila pe care, ca simplu student la psihologie, am avut onoarea sa o cunosc intr-o situatie care acum apare drept foarte comica si isi poate avea farmecul ei. Am avut nesansa sa imi pierd carnetul UTC in ” conditii deosebite ” ( la cutremur, arhiva liceului unde eram angajat ca pedagog s-a pierdut ), si acest lucru a fost descoperit intamplator prin anul II de facultate de catre cei cu functii in ASC atunci cand mi l-au cerut la semnat pentru cotizatie. Timp de 2 ani ne-am jucat de-a soarecele si pisica, eu incercand sa scap de sedinte , ei incercand sa ma prinda ca sa-mi dea ” vot de blam „. In sfarsit, m-au ” prins ” in ultimul an de facultate ( 1981) si la ultima sedinta cand a urmat o sedinta monstru de 4 ore ( procesul verbal scris de o colega a avut 21 de pagini ) in care cei doi corifei ASC de atunci, Marius Dragolea si Florin Lupescu ( amandoi au ajuns se pare directori prin Ministerul de Externe ) au cerut sa primesc vot de blam si chiar sa fiu exclus din facultate pentru ca ” nu am fost niciodata UTC-ist (!) ” ( si nu prea glumeau …) . Lovitura de teatru a fost atunci cand , dupa ce tatal meu a cautat 4 ore in arhiva UTC din Drobeta Tr-Severin si a gasit dovada faptului ca eram in UTC inca din clasa a VIII-a, le-am putut prezenta lupilor tineri, in ultima clipa, dovada faptului ca „eram cel mai vechi UTC-ist din intregul an” si va puteti imagina usor stupefactia ASC-stilor ramasi fara gloante (ar fi meritat sa le vedeti expresia..). Hazul a fost acela ca majoritatea colegilor, spre cinstea lor, mi-au luat apararea , dar cei de la prezidiu nu voiau sa inchida sedinta in ruptul capului , desi era ultima ( eram in anul IV si urma diploma). Varianta era sa castig eu dar in acest caz cazul era inaintat spre rezolvare Centrului Universitar de Partid , Bucuresti si, dupa cum m-a amenintat discret un profesor de la partid , se putea lasa cu excluderea din facultate daca nu cedam… Am preferat sa rog colegii sa voteze impotriva convingerilor lor, asa ca eu am ramas cu votul de blam iar ASC-isti cu procesul verbal, pentru ca am refuzat sa-mi mai ridic vreodata noul carnet. La cateva zile dupa sedinta, m-am intalnit cu domnul Ion Mihail Popescu ( ca student il stiam , mai discutasem deseori pe coridoarele facultatii sau la bufet la cafea ) care m-a abordat pentru ca auzise ce mi se intamplat si m-a invitat la o bere ( a fost primul , si singurul profesor din facultate cu care am fost vreodata la o bere ) . Stia cel mai bine ce inseamna aceste comportamente de haituire a semenilor si am discutat foarte mult si despre toate inclusiv despre modul in care a ajuns in inchisoare.
In ceea ce ma priveste, nu inteleg de ce domnul Tismaneanu trece sub tacere numele axiologului care a trimis un om in inchisoare.
@ Razvan
Mi-a placut comentariul dvs, are foarte multe idei interesante. Spre exemplu, despre frauda morala si intelectuala se pot scrie tomuri intregi pentru ca daca unii axiologi au trimis oameni in inchisoare, alti corifei din stiintele sociale au facut restul in ” marsavia fara seaman „. Si inca nu s-a spus si nu s-a aflat totul…
Am preferat sa nu dau numele din consideratie pentru familia acelui profesor. Stiu ca omul s-a cait (dar nu public, cum poate ca ar fi fost normal). Dar aveti dreptate, adevarul istoric este adevar istoric. Numele asistentului de estetica (la cursul profesorului ultra-stalinist Marcel Breazu) era Ludwig Grunberg. Ulterior, L. Grunberg a devenit seful catedrei de filosofie marxista de la ASE. Alt martor al acuzarii a fost profesorul de materialism istoric Paul Popovici. Citite azi, capetele de acuzare suna ridicol. In atmosfera isterizat-asfixianta de atunci, au fost motivele pentru care acesti studenti au fost schingiuiti si au ajuns dupa gratii.
Cred ca aici nu este vorba numai de adevarul istoric ci si de adevar ca singura solutie posibila la problemele unei societati traumatizate si implicit la problemele cetatenilor ei. Tragedia imensa a romanilor este ca daca la nivelul dizidentei si intelectualitatii oneste a actionat infernala „spirala a tacerii ” , la nivel de masa a actionat „complotul tacerii ” care a generat traume care nici acum nu pot fi estimate pentru ca nu se doreste acest lucru ( subiectul e mult prea amplu pentru o simpla discutie ). Pe de alta parte , capetele de acuzare din anii `50 si nu numai, care acum pot parea comice , fac parte dintr-un fel de psihoza sociala in care obsesia dusmanilor( ca sa nu o calific altfel ) este foarte persistenta si nu dispare foarte usor ci isi schimba numai forma si locul pentru ca acolo unde in trecut unii vedeau ” dusmanul de clasa „, altii ( sau tot cei dintai ! ) vad acum ” masoni ” si „teroristi”.
Sa ma iertati d-le profesor Tismaneanu
dar a „pedala” la nesfarsit pe tema unei ideologii falimentare mi se pare contraproductiv in chiar conditiile induse-n lumea civilizata de efectele crizei actuale. Poate c-as fi de acord cu inversunarea dvs daca n-as sti ca-n decembrie 89 (si nu numai) lumea n-a iesit in strada pt a darama teoriile stangisto-comu’iste. Pe post de argument va „servesc” doar realitatea proportiei dintre asistati/trantori si contributori/muncitori de patru la unu care situeaza ro in afara oricaror alte state cu pretentii de civilizatie/democratie/dezvoltare-economica. Nu va reprosez necunoasterea cutumelor care guverneaza realitatile socio-economice, insa implicatiile acestora au un efect mai consistent in comportamentul indivizilor comparativ cu ideologia/religia. As oferi ca exemplu proportia celor care au semnat pt inscrierea in „colectiva” fata de cei considerati „chiaburi”. Translatand, eforturile dvs de a dezvalui foste „scule ideologice” nu le tine de foame indivizilor majoritari pe aceste meleaguri. Altfel spus, cata vreme baza „piramidei lui Maslow” se clatina, dvs (ori alte personaje) vor incerca in zadar sa determine o revolutie a constiintelor. Va doresc succes.
„Omul nu traieste numai cu paine , ci cu orice cuvant care iese din gura lui Dumnezeu.” Altfel spus, spiritul schimba lumea. Revolutiile care au dus la caderea comunismului nu au avut doar cauze si aspiratii materiale, ci s-au nascut din revolta morala impotriva acelor regimuri liberticide. Tocmai de aceea vorbim despre ethosul miscarii numita „Solidaritatea”. Daca nu intelegem rolul ideilor deopotriva in consituirea si in dezagregarea regimurilor comuniste riscam sa nu vedem padurea din cauza copacilor. Ceea ce nu inseamna ca nu ar conta factorii economici. Nu sustin acest lucru, ar fi absurd. Va multumesc pentru comentariu.
” Spiritul schimba lumea” dar nu si pentru o persoana ca dvs al carei comentariu este foarte interesant pentru ca ne mai descreteste fruntile intr-o tara in care umorul a cam disparut si cam de multa vreme . Intr-un limbaj modern si intr-un stil foarte interesant ( mai rar putem intalni atatea paralogisme si dezinformari intr-un text atat de scurt ) sustineti de fapt teze proletcultiste conform carora adevarul nu tine de foame pentru ca in realitate ” totul trece prin stomac ” . Invocarea unei psiholog american si a unei teorii psihologice despre motivatie ( mai exista si altele ) produce confuzie si amesteca planurile substituind cauzele cu efectele. Pentru acest tip de viziune , sa-i spunem sociala, criteriul adevarului il constituie, exact ca in politica , ” majoritatea ” ( opiniilor si/sau comportamentelor) . . In acest mod tezele proletcultiste devin …”cutume care guverneaza realitatile socio-economice” ( sic ! ) pe care le-ar cunoaste numai initiatii ca dvs. Paralogismele generate in acest caz sunt chiar demne de atentie :
1) Proportia celor care au militat pentru inscrierea in „colectiva” versus proportia „chiaburilor”. In traducere libera, poporul nu s-a impotrivit comunismului ci l-a acceptat ” de buna voie si nesilit de nimeni „. => Despre Ion Gavrila Ogoranu si rezistenta din munti ,etc. probabil ca nu a auzit sau, si mai grav, evitati subiectul .
2) In decembrie 1989 lumea nu a iesit in strada pentru a darama teoriile stangisto-comuniste . In traducere libera, poporul nu a dorit sa renunte la comunism ci numai la cei care „au intinat idealurile nobile ” ale acestuia. => Despre faptul ca lui Ion Iliescu i s-a strigat in 1989 si chiar in limba romana : ” Fara comunisti ! ” nu ati auzit sau, din nou, evitati subiectul.
3) Proportia dintre asistati/trantori si contributori/muncitori de patru la unu care situeaza ro in afara oricaror alte state cu pretentii de civilizatie/democratie/dezvoltare-economica
= > In traducere libera, Romania ( si implicit poporul ) ar fi format ( a) in principal din asistati/trantori care situeaza statul nostru in afara statelor civilizate, democrate si dezvoltate ( la limita poporul roman ar fi format din indivizi rai, hoti si lenesi …) = > Omiteti sa ne spuneti cine sunt de fapt asistatii/trantorii , cum apar ei , si cum isi obtin aceasta conditie din borcanul cu miere al statului chiar sub nasul si cu aprobarea organelor abilitate.
Si , in sfarsit, un paralogism de-a dreptul superb care poate ramane intr-o antologie a deja celebrului ” vom fi ce-am fost si mai mult decat atat ” :
4) A “pedala” la nesfarsit pe tema unei ideologii falimentare este contraproductiv in chiar conditiile induse-n lumea civilizata de efectele crizei actuale .
=> In traducere libera, nu mai criticati domnilor comunismul deoarece …este criza ( economica ) globala ( sic !). In litera si spiritul viziunii prezentate anterior , si ca sa nu ne referim la stampila primariei, este prezentat ( nu se stie pentru ce public tinta ) un fel de efect al razelor de luna asupra anemonelor.
Revenind la tonul serios, cred ca este uluitoare si de inteles , nu atat dorinta vechii generatii de a ingropa adevarul, cat dorinta tinerei (?) generatii de a fugi de aflarea lui.
Pacat ca aici nu e sistemul acela cu manute in sus si in jos in dreptul comentariilor, ca iti dadeam fara ezitare „in jos”. Pur si simplu distorsionezi tot ce a zis Gamer (ii „traduci liber”), ca apoi ca ii ataci ideile „traduse”, intr-un frunzis de neologisme si intorsaturi de fraza care fac textul greu de citit. Ce a scris Gamer e insa inutil, pentru VT amintirile din trecutul comunist sunt o sursa de venit/popularitate, nu incearca sa provoace o „revolutie a constiintelor”.
De la scarba la regret
Nu cred ca era vreun roman inainte de ’89 caruia sa nu-i fi fost scarba de Ceausescu. Cu totii ne-am bucurat cand i-am vazut pe cei doi analfabeti cu creierii imprastiati pe pereti la Targoviste. Au trecut douazeci si unu de ani de atunci si sentimentul fata de acel cizmar sinistru, care ne-a terorizat cateva decenii, s-a schimbat radical. Unora le-a devenit indiferent, altii in prostia lor fara limite il regreta, tinerii care nu l-au apucat il vad ca pe un personaj istoric, cert este ca putini sunt cei care mai retin cu exactitate cum era cu adevarat in acea perioada. E normal ca amintirile sa fie estompate de timp dar ceea ce nu este normal, e faptul ca lehamitea fata de conducatorii corupti si prostanaci din ziua de azi duce la nostalgie fata de perioada ceausista. Ce legatura are una cu alta ? Daca astia sunt niste netoti inseamna ca Ceausescu era bun ? Care-i logica ? Daca nemtii sunt nemultumiti de clasa lor politica inseamna ca trebuie sa-l regrete pe Hitler ? Normal ca nu, doar nu sunt idioti, ca romanii. Oricat de rau ar fi acum, nu m-as intoarce la nea’ Nicu. Este o vorba care spune ca cea mai proasta democratie e mai buna decat cea mai buna dictatura. Asa este. Numai un neam de slugi poate regreta un dictator iar noi asta suntem, niste slugi proaste si masochiste. Nu am inteles si nu vom intelege niciodata democratia, economia de piata, spiritul antreprenorial, statul de drept, toate astea sunt niste vorbe goale si asa vor ramane. Noi preluam de la Occident doar formele, denumirile, ambalajul, nimic mai mult. Ne definesc proverbe precum „Haina il face pe om” sau „Hotul neprins e negustor cinstit” si atunci de ce ne miram ca exista creaturi care spun ca pe vreamea lu’ impuscatu era mai bine ? Cehii l-au votat pe Havel dupa schimbarea de regim, un disident anticomunist si un scriitor de prima mana. Noi l-am vrut pe Iliescu. Asta ce spune oare despre cele doua popoare ? Nu cumva arata perfect diferenta dintre o natie demna si una nedemna ? Suntem ca niste soparle carora le place doar sa se taraie, nu vom merge niciodata vertical ca niste oameni adevarati, vom vrea mereu sa pacalim, sa inselam, sa mintim si sa furam. Vom fi intotdeauna alergici la adevar, demnitate, bun simt si spirit civic
un serial remarcabil, comentarii interesante, felicitări, Volo Tismăneanu,
I don’t know if anyone will see this, or if you are able to respond to me (even in Rumanian, I may have this translated) … .but in 1977-1979 I was The New York Times correspondent for Eastern Europe and the Balkans. I am writiing my memoirs now and would like to know whatever happened to Tamara Dobrin after the fall of Ceausescu…as I understand, she lived until 2002 !
I came across (though never met) her in 1977 when she seized all the private art collections in Bucharest…and would love to know, too, whatever happened to those extraordinary works that were taken away by the military. You may reach me at: [email protected] or at +1-917-325-2822. (I am now the editor & publisher of World Policy Journal in New York) Thanks!