Vlad Manea (H-index WoS = 21) este în prezent membru al Academiei Mexicane de Științe, cercetător senior în cadrul UNAM, fost cercetător postdoctoral la Caltech, fost membru al Consiliului Național de Etică din România (cel ras de ministrul Șerban Valeca în 2017), are peste 2.000 de citări, iar din toamnă va începe un stagiu de cercetare de un an la Kobe University din Japonia care se va adăuga la cei 20 de ani petrecuți deja în sistemele de cercetare ale altor țări.
Doi Mici și un Anc au discutat cu Vlad despre:
- Cum reușește Mexicul să aibă o universitate în plutonul fruntaș de 100 cele mai bune universități din lume în timp ce România se zbate să stea în top 1.000 cu ale sale universități.
- Cursurile învechite („la nivelul anilor ‘65”) care încă se predau la universitățile românești.
- Consangvinizarea academică din România și cum sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații).
- Piedicile pe care sistemul românesc le pune în calea repatrierii cercetătorilor și pașii de urmat pentru atragerea resursei umane înalt calificate în România.
- Ușile închise în nas în repetatele încercări de a se repatria „pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea […]”
- Ce ar trebui să includă un program național de repatriere a cercetătorilor din diaspora.
- Disfuncționalitatea procesului de evaluare a proiectelor de cercetare din România.
- Premiile Academiei Române, Vlad ambiționându-ne să găsim timp pentru a ridica preșul și de pe acestea.
Ne-a mai spus Vlad:
„Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”
Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele), atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc.”
______________________
Interviul integral este mai jos:
M.M.A. : Salut Vlad, pentru început te rugăm să ne spui câte ceva despre tine și cariera ta de până acum.
V.C.M. : Sunt născut în București, în 1972. Am absolvit Facultatea de Hidrotehnică din cadrul UTCB în 1995, iar apoi în 1996 am obținut un Master în Inginerie Geotehnică tot la UTCB. În paralel am urmat cursurile facultății de Geologie și Geofizică-specializare Goefizica din cadrul UB, facultate pe care am absolvit-o că șef de promoție în 1997. În 1999 am absolvit un curs de studii postuniversitare de Master în GIS (Geographical Information Systems) în cadrul UTCB, iar în 2001 am fost acceptat la PhD în Mexic, în cadrul Institutului de Geofizică-departamentul de Seismologie și Vulcanologie- Universitatea Națională Autonomă din Mexico (UNAM). Bursa pe care am obținut-o din partea UNAM a fost pe strict 3 ani. Am terminat doctoratul în 2004, cu 4 articole că prim autor și alte 4 articole în coautorie în reviste ISI de impact (Tectonophysics, Geophysical Journal International, Physics of the Earth and Planetary Interiors, Earth and Planetary Science Letters, etc). În toamna anului 2004 am plecat la Caltech ca Postdoc, unde am lucrat cu domnul profesor Mike Gurnis (http://web.gps.caltech.edu/~gurnis/) pentru mai bine de 2 ani. Spre sfârșitul lui 2006, m-am întors în Mexic, unde am obținut o poziție de cercetător în cadrul Centrului de Geostiinte-UNAM (UNAM se află pe locul 103 în lume conform The Times Higher Education World University Rankings, și este cea mai bună Universitate din America Latină, Spania și Portugalia). Principalele mele preocupări științifice sunt legate de: geodinamică și științe planetare, simulări numerice, supercomputing, scientific visualization. În prezent, sunt cercetător senior în Centrul de Geostiinte-departamentul de geofizică-UNAM, și profesor (assignment teacher) în cadrul Facultății de Științe-UNAM. Am un indice Hirsch de 24 (Google Scholar) și peste 2000 de citări. Sunt membru regular al Academiei Mexicane de Științe. În perioada 2016 și 2017 am făcut parte din Consiliul Național de Etică, desființat de fostul ministru Valeca la începutul lui 2017. În România colaborez în prezent cu Institutul de Astronomie al Academiei, pe probleme de impact de asteroizi și alte probleme legate de științele planetare, cu Institutul de Geodinamică al Academiei pe probleme de geodinamică, și cu Universitatea București-Facultatea de Geografie, pe probleme legate de diapirismul salin.
M.M.A. : Am înțeles că ai colaborări cu cercetători români de la câteva instituții?
V.C.M. : Da, în ultimii 10 ani am avut ocazia să interacționez cu sistemul de cercetare românesc, de la Institute ale Academiei Române, INCD-uri și Universități, practic cu tot spectrul de cercetare românesc, evident din domeniul meu de cercetare.
M.M.A. : Prin intermediul acestor colaborări și nu numai, încerci să te ții la curent cu sistemul de cercetare din România?
V.C.M. : Sigur, unul din scopurile principale este să colaborez cu colegii din țară și să introduc în cercetarea românească o parte din cunoștințele mele dobândite în străinătate.
M.M.A. : Cum se compară acesta cu cel din Mexic de unde ți-ai petrecut cei mai mulți ani? Poți încerca să faci și o comparație cu SUA, unde ai fost la postdoctorat.
V.C.M. : Primul meu contact serios cu un alt sistem de cercetare a fost în Mexic, la Universitatea Națională, unde mi-am făcut doctoratul.
Mexic: Am să discut mai întâi diferențele/asemănările (a) la nivel de PhD și apoi (b) la nivel de cercetător.
a) La doctorat există 2 posibilități de obținere a titlului: cu articole ISI, min 3 la număr ca prim autor, reflectând preocuparea pentru o anumită temă de cercetare, sau cu 1 articol ISI ca prim autor și teză redactată în spaniolă. Studenții sunt încurajați să opteze pentru prima variantă, deși marea majoritate optează pentru a doua variantă. Pentru participare la conferințe naționale/internaționale există fonduri necesare, studenții putând să aplice în baza unei lucrări care trebuie prezentată în prealabil în fața comunității științifice a institutelor. Majoritatea reușește să acceseze aceste fonduri, cel puțin o dată pe an. Nu există conceptul de pile, cumetrii și relații (infamul PCR românesc), cercetătorii preferând să își aleagă studenții cei mai buni din pool-ul existent pentru a-i forma în domeniului lor de cercetare, evitându-se în felul acesta fenomenul de “inbreeding” științific care și în cercetare, ca și în viața normală, duce la organisme neviabile (a se vedea nepotismul cronic din instituțiile românești). Rezultatul este bineînțeles un sistem sănătos, care produce excelență (mult doritele premii Nobel) și absolvenți care reușesc să obțină poziții excelente atât în Mexic cât și SUA, Australia, Japonia sau Europa.
b) La nivel de cercetare, în Mexic există o organizație principală care oferă call-uri științifice (CONACyT), dar avem posibilitatea să aplicăm și la granturi de cercetare oferite de Universitatea Națională. Cele 2 posibilități, sunt similare în ceea ce privește procesul de evaluare, care se caracterizează prin transparentă, obiectivitate și profesionalism. Comisiile de evaluare se schimbă periodic, pentru a evita corupția și conflictele de interese. O ultimă directivă prevede ca evaluatorii să fie aleși exclusiv din străinătate, în general din țări care nu au colaborări intense cu Mexicul. În România, pe moment, acest proces de evaluare se pare că necesită o restructurare din temelii, este complet disfuncțional.
Există un program activ de repatriere a tinerilor plecați cu burse (acordate fie de statul mexican, fie de organizații din străinătate), de recunoaștere și reintegrare, care asigură reîmprospătarea permanentă a sistemului de învățământ superior/cercetare.
Oferta de programe științifice este mare, de la call-uri pentru visiting professors pe sistem de schimb academic și/sau an sabatic, până la call-uri mari pentru laboratoare naționale și infrastructură de cercetare de top. Acest sistem este destul de predictibil și stabil, bazat în cea mai mare parte pe rezultatele cercetării. Evident, nu este un sistem perfect, dar cel puțin există mai multe posibilități de finanțare care să te ajute să dezvolți o idee de cercetare. În țară, sistemul de granturi oferit este extrem de limitat, foarte imprevizibil și este greu ca un cercetător să poată să găsească o finanțare robustă și, în primul rând, bazată pe rezultate bune. De fapt, am observat că nu are nicio importantă dacă un cercetător reușește performanța de a publica în Nature/Science/PNAS/Cells etc. Un ISI proceedings, sau o lucrare într-un Springer Volume plătit cu câteva mii de euro (ca să se publice ușor, la grămadă, lucrări necitite de mai nimeni), valorează la fel cu un Nature/Science/PNAS/Cells la evaluări. Singurul program serios, bazat strict pe performanță, pe care România îl oferă la ora actuală, este cel legat de premierea rezultatelor cercetării. Acest program este foarte bun și încurajator. În Mexic nu avem un asemenea program.
SUA: în Statele Unite am beneficiat de un postdoctoral scholarship la Caltech, care după cum știți, este o instituție de cercetare 100% privată, extrem de competitivă și cu rezultate remarcabile în cercetare. Aici, singurul lucru care contează este excelența în cercetare. Pe scurt, articole în reviste cotate ISI cu factor H cât mai mare. Fără BDI, fără ISI proceedings, fără volume plătite, etc.. Este singurul criteriu, iar finanțarea pe care o primește fiecare laborator depinde strict de acest lucru.
Cercetătorii au acces și la diverse surse de finanțare, ca de exemplu agenția națională (National Science Foundation) asigurând o bună parte din aceste surse, dar cu o rată de succes destul de limitată (sub 10% în Științele Pământului de exemplu). Evaluatorii sunt în principal din străinătate dar și din Statele Unite, și se pune un accent deosebit pe ideile originale, spiritul critic și performanța academică demonstrată.
Desigur, pot să adaug că a trebuit să constat cu durere, că atunci când am ajuns în Mexic, ca să nu mai vorbesc atunci când am ajuns la Caltech (în 2003 lansau rover-ul marțian Opportunity), aceștia erau situați nu numai peste ocean, dar și undeva într-un viitor de neatins pentru România, unde majoritatea cursurilor erau (și încă sunt!) la nivelul anilor ’65.
M.M.A. : Bănuim că mai sunt lucruri care te țin legat de țară. Te-ai gândit vreodată să te repatriezi? În ce condiții ai face acest lucru?
V.C.M: Sigur, bănuiți bine. Nu am emigrat niciodată, nu am renunțat la cetățenia română și mi-am dorit întotdeauna să mă întorc în România.
În prezent, există 3 ordine emise în decembrie 2016 de către Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, ultimele 2 dintre acestea fiind, din păcate, ignorate în general de către instituțiile românești. Aceste ordine au fost date presupun pentru pregătirea și facilitarea procesului de repatriere și reintegrare a cercetătorilor români din străinătate:
– ORDINUL nr. 5923/2016, referitor la recunoașterea diplomei de doctor și a titlului de doctor în științe sau într-un domeniu profesional, obținute în străinătate. Punerea în aplicare se face prin intermediul Centrului Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor (CNRED), printr-un procedeu simplu și transparent. Idea este că funcționează, poate un pic lent, dar funcționează.
– ORDINUL Nr. 5922/2016 din 6 decembrie 2016, prin care în mod teoretic se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, a funcțiilor didactice din învățământul universitar obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate;
– ORDINUL Nr. 5921/2016 din 6 decembrie 2016, prin care, tot în mod teoretic, se realizează recunoașterea automată, de către instituțiile de învățământ superior, respectiv instituțiile organizatoare de studii universitare de doctorat din România, a calității de conducător de doctorat obținute în instituții de învățământ universitar acreditate din străinătate.
Din păcate, ultimele 2 ordine sunt în general ignorate, deoarece executarea lor nu se realizează la nivel ministerial ca în cazul recunoașterii automate a diplomelor de doctorat ci se lasă la latitudinea instituțiilor “receptoare”: universități, institute ale Academiei Române sau INCD-uri. Se ajunge la situații de neconceput, în care profesori cu mare experiență, cu publicații în Nature sau Science și/sau cu factor de impact H semnificativ sunt umiliți prin oferirea unor posturi de conferențiar, lector sau chiar de inginer (!), pentru că aparent, cei care sunt plecați în străinătate trebuie să plătească pentru îndrăzneala de a dori repatrierea și să treacă prin “raiul” generat și întreținut de către cei rămăși și care în mod evident și verificabil i-a dus pe locurile “fruntașe” din clasamentele internaționale.
Așa cum spuneam mai devreme, sistemul de cercetare românesc este practic sugrumat de sistemul PCR (Pile, Cumetrii, Relații). S-a ajuns până la formarea în interiorul organizațiilor de cercetare a unor adevărate clanuri reprezentate prin familii cu influență puternică. În momentul de față, dacă un cercetător/profesor din străinătate reușește performanța să intre în sistemul de cercetare românesc, va fi imediat ținta unor atacuri din partea acestora. Devine imediat persona non-grata. Se observă și un fenomen acut de endogamie (imbreeding), prin lăsarea moștenire a pozițiilor din universități, copiilor și altor rude mai mult sau mai puțin apropiate. Mai dureros este că cei implicați percep situația ca pe ceva normal și o perpetuează. Situatii în care șefi de catedră cu factor de impact h=1 (!) îți judecă cazul sunt destul de frecvente.
Acum, am să încerc să răspund la următoarea întrebare: “În ce condiții ai face acest lucru?” Bazându-mă în primul rând pe experiența din ultimii 10 ani cu sistemul de cercetare românesc, un program coerent de repatriere trebuie să conțină:
1) Modificarea ORDINULUI Nr. 5922/2016 și a ORDINULUI Nr. 5921/2016, astfel încât aplicarea acestora să se realizeze la nivel ministerial, prin intermediul unor organizații similare CNRED-ului. Altfel, se limitează accesul cercetătorilor din străinătate la concursurile pentru posturile de conducere ale instituțiilor de cercetare sau în procesul de formare a tinerilor cercetători prin programele actuale ale școlilor doctorale.
a) Oferirea poziției de CS1 sau profesor direct de către Ministerul Cercetării, trebuie să se aplice colegilor care sunt seniori sau profesori în cadrul instituțiilor de cercetare de prestigiu, și care au un număr mare de ani (>10) lucrând în cercetare, evident cu un bun nivel științific (de exemplu h>15 sau în funcție de domeniul de activitate). În momentul de față, acest lucru NU poate să fie lăsat la latitudinea conducerii instituției de cercetare în care se dorește integrarea. De ce? Pt. că în România, instituțiile de cercetare sunt dominate de sistemul PCR. Dacă se va scoate un post la concurs, imediat sistemul PCR se activează și o să-și favorizeze candidatul preferat. Și încă un lucru important: cercetătorii seniori sau profesorii care doresc să aplice la un viitor program de repatriere nu or să accepte să treacă printr-un sistem de tenure, care să includă 3-5 ani de probă, și apoi să li se scoată postul la concurs.
b) Recunoașterea de către Minister a dreptului de a conduce teze de Master și PhD (abilitarea). Dacă se lasă acest lucru la latitudinea directorilor școlilor doctorale, atunci aici vom avea de a face cu un eșec imediat. Foarte puține școli doctorale respectă și aplică acest ordin și în general este necesar acceptul directorilor școlilor doctorale. Această ultimă barieră trebuie eliminată complet. În momentul de față, intrarea într-o școală doctorală pentru un cercetător din afară este un lucru extrem de greu. Multe școli doctorale refuză cercetători de bun nivel din teama că profesorii autohtoni își vor pierde studenții.
2) Un start-up package: acest pachet o să-mi ofere posibilitatea să îmi creez în țară infrastructura de cercetare necesară. Poate să fie un start-up package pe 3 ani, atractiv, cu finanțare adecvată, și cu raportare debirocratizata și centrată pe ceea ce este absolut esențial (de ex. publicații în reviste ISI cu impact mare) și nu raportare la fiecare 3-4 luni în care eventual trebuie să explic unor birocrați cum am redactat un articol care eventual este și publicat într-o revistă de impact (să nu radeți, dar mi s-a cerut acest lucru la un moment dat: raport privind redactarea asticolului ISI, că și cum articolul în sine nu ar fi fost suficient).
3) Crearea unor condiții de cercetare adecvate în instituția în care doresc să mă integrez. Această condiție merge mână în mână cu procesul de relansare a sistemulului de cercetare românesc. În acest sens, un prim pas este reprezentat de îndepărtarea din posturile cheie a tuturor celor care au intrat în sistemul de cercetare pe sistemul PCR! Ca să nu mai vorbesc de cei care au plagiat, ajungând în acest fel de multe ori la conducerea unor universități mari. Aici, probabil Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltări Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) ar trebui să aibă un rol proactiv și să aibă putere decizională, nelăsând sub nicio formă decizia de demitere în cazul de plagiat sau de încălcare a altor coduri de etică, la latitudinea consiliilor interne ale instituțiilor afectate. Dacă ești numit prin decizie ministerială pe un post de conducere, ar trebui să fii demis tot printr-o decizie ministerială.
M.M.A.: Ai încercat vreodată să penetrezi acest sistem închistat/consangvinizat românesc? Ai încercat să te repatriezi pe o poziție de cercetător în sistemul românesc de cercetare?
V.C.M: Sigur. Am început acest proces încă din 2009, când am pregătit un proiect de cercetare specific pentru experții din străinătate cu o instituție din cadrul Academiei Române. Proiectul a fost finanțat 100% și s-a derulat începând cu vara lui 2010. Atunci am sperat că o să mă întorc în țară și m-am dedicat proiectului cu foarte multă seriozitate, dar din păcate nu am primit nicio ofertă după terminarea acestuia. Mai mult, am solicitat în repetate rânduri o posibilă integrare în institutul respectiv, dar nu s-a concretizat în nimic. Acest lucru s-a produs deoarece ministerul nu a prevăzut de la început în call obligativitatea instituției gazdă de a oferi o poziție de cercetător după finalizarea proiectului, măcar pentru directorul de proiect, lăsându-i complet descoperiți pe cercetători și bineînțeles, la cheremul directorilor de instituții.
A doua încercare a fost în 2016 când am fost ales membru în Consiliul Național de Etică. Tocmai când începusem serios analiza dosarelor de plagiat, Consiliul a fost desființat abuziv de către fostul ministru Valeca la începutul lui 2017.
Am mai avut o încercare de integrare tot în 2017 în cadrul unui INCD, care s-a terminat bineînțeles tot cu un eșec. Mi s-a spus că sunt anumite persoane care stau la coadă de mult timp pentru o poziție de CS1 și care sunt înspăimântate de sosirea “străinilor”, așa că mi s-a oferit extraordinara posibilitate de susținere a unui examen pentru ocuparea postului de inginer, pe care bineînțeles am refuzat-o. Chiar m-am mirat că nu mi s-a oferit fabuloasa poziție de femeie de servici. Mi s-a sugerat chiar și posibilitatea de scoatere a unui post CS1 la concurs condiționată de publicarea unui articol în Nature sau Science.
Anul acesta am mai făcut câteva încercări, dar și acestea s-au terminat absolut previzibil. Printre acestea aș putea menționa și câteva încercări de a întra în sistemul școlilor doctorale. Bineînțeles că și în acest caz am primit, pe diverse motive, un refuz. Am încercat să candidez pentru o poziție inferioară poziției mele actuale și anume de lector universitar, iar reacția șefului de catedră (cu factor de impact 2 și 10 citări după 30 de ani de “activitate”) a fost absolut furibundă.
Apoi, am mai încercat să candidez și pentru o poziție de director științific, bazată pe experiența pe care am acumulat-o în străinătate în conducerea și administrarea unui laborator național și a unor laboratoare universitare. Am prezentat și un plan de redresare instituțională, dar se pare că sistemul PCR e mai puternic decât orice logică și se sprijină pe o exacerbare a unui naționalism greșit interpretat și a unui fals patriotism. Probabil, toți cei care am îndrăznit să plecăm și să căutăm locuri dispuse să investească în cercetare, învățământ, sănătate, toți cei care vorbim și alte limbi străine suntem dușmanii poporului, suntem “ăia”. Oricum, ideea de bază este că există o grămadă de inși care și-au lăsat papornițele ca să își rezerve un loc la coadă, așa că noi, ăștia, “străinii”, nu avem nicio șansa în următorii 15 – 20 de ani, când biologic se vor duce. Din păcate ne vom duce și noi.
Am mai observat ceva important: toate aceste încercări nereușite au un numitor comun: sistemul PCR este susținut de către prezența în poziții de conducere a unor directori cu o “activitate foarte bogată” încă de dinainte de 1989, mulți dintre ei fără pregătirea necesară pentru a duce o conversație minimală la nivel profesional nu doar în limba engleză, dar chiar și în limba română. Evident, așa cum va imaginați, mulți dintre aceștia, într-un fel sau altul, au relații de rudenie cu cei care au fost foarte activi înainte de 1989. Din păcate, cei care sunt astăzi la timona sistemului de cercetare au un singur interes real: angajarea rudelor, pilelor, etc., și bineînțeles reangajarea celor care au ieșit la pensie, perpetuând în acest fel marasmul în care se zbate cercetarea românească, și, într-un mod absolut iresponsabil, aruncând cercetarea din România pe ultimele locuri din lume. În forma sa actuală, sistemul de cercetare românesc nu este pregătit să atragă și să rețină niciun cercetător din afară, fie că este vorba de cei din diaspora, sau de cercetători din alte țări.
O țară în care se vehiculează idei greșite despre cercetare (nu este bine să publici în Nature, Science, Cells ci trebuie să publici în proceedings ca să ieșim la număr) și etica (corupția, plagiatul, interbreedingul științific) sunt văzute ca normale nu are viitor din punct de vedere al cercetării.
O țară în care se vehiculează idei ciudate despre cercetătorii din alte țări (japonezii aia nu sunt buni ingineri și tehnologic sunt la pământ, germanii habar nu au despre inginerie și arhitectură, americanii aia sunt niște fanteziști, etc.) nu are șanse de regenerare și de recuperare.
O țara în care proprii fii, plecați la studii sunt văzuți și tratați ca niște trădători (diasporezi cum le place să ne spună la nivel mai înalt sau “aia” cum preferă să ni se adreseze la nivel mai jos), nu are viitor. Toată energia pe care am investit-o de aproape 20 de ani în alte țări (care mi-au recunoscut meritele) atât eu cât și alți cercetători mai tineri sau mai puțini tineri, am fi investit-o în România cu mare drag și cu aceeași seriozitate, dar am fost mereu tratați ca un pericol și ignorați de către falșii patrioți rămăși să paraziteze sistemul universitar și de cercetare românesc.
Din păcate, această stare de fapt a fost foarte mult agravată în ultimii 3 ani, și este nevoie urgentă de repararea acestei greșeli majore, ale cărei consecințe și efecte negative se pot întinde pe o perioadă foarte mare de timp. Probabil adoptarea unor măsuri drastice, așa cum au fost cele aplicate în fosta Germanie de Est după căderea zidului Berlinului, chiar dacă sunt dureroase pe termen scurt, pe termen lung pot asigura generarea și menținerea unui sistem sănătos și eficient de cercetare.
PS: ați văzut premiile Academiei pe 2017, acordate în ceremonia solemnă pe 12 decembrie în 2019? Probabil merită un articol de sine stătător. Îi lăsăm la o parte pe poeți și scriitori, pe actori, pe istorici, căci aici nu pot sa-mi dau cu presupusul. E mai mult o chestiune de preferințe personale.
- Articol aparut pe blogul Mic-Mic-Anc
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Sincere felicitari, minunat articol, scris cu nerv si mult adevar. Am lucrat,mai bine zis irosit 40 de ani in cercetare in diferite unitati de cercetare si facultati publice si private, unde am cunoscut la concret din adevarurile prezentate si sper ca macar pentru cei tineri sa se schimbe ceva!
„ DECI „ ; domnul VLAD MANEA este …un decrețel ! (născut 1977 ) ( Îl rog sa nu se supere pentru „etichetare„ ) Face parte exact din această generație care s-a ”absorbit ” pe alte meleaguri, Cu alte cuvinte face parte din cei 4- 5 milioane ajunsă să producă bunăstare ,in primul rând pentru alții decțât pentru ȚARA LUI . Nu e singurul . ȘI NU ! NU ESTE UN REPROȘ . Este o realitate suficient de dureroasă ca să ne poată pune pe…ganduri . Sub toate aspectele (nepolitizate !),dar rațional abordate. Superficialitatea ,suficiența, minimalizarea etc a fenomenului, se cere a fi TOTAL excluse. Altfel …
Totusi, mai taie ceva „din cei 4- 5 milioane”
Statisticile UE spun altceva.
Apoi, nu toti cei plecat produc „bunăstare ,in primul rând pentru alții”.
In rest, comportamentul autoritatilor vs de unii cercetatori plecati in strainatate si doritori sa se intoarca, nu sint de azi de ieri. Legislatie proasta si rautatea umana.
Decreteii sunt cei nascuti in 67-68 si nu in 77. Ati gresit cu 10 ani.
Dupa cate stiu eu, decretii sunt cei nascuti dupa 1967 pana in 1990 (cand a fost abrogat de II) si denumirea provine de la celebrul decret al lui NC cu privire la interzicerea avortului.
Desigur, in aceasta perioada, s-au nascut si copii prin vointa parintilor.
In zilele noastre se discuta tocmai de plata pensiilor de stat pentru aceste generatii de decretii care vor incepe in curand (circa 10m ani) sa se retraga din viata activa.
Situatia nu e atat de groaznica pe cat e prezentata in acest interviu. Avem in tara multi colegi cu doctorate in USA sau UE, cu ani de cercetare in institutii respecabile in Occident si care lucreaza aici in Romania in cercetare sau universitati. Au dat concursuri, si pana la urma sunt azi profesori sau CS1 . 2M+A stiu destui astfel de colegi care fac cinste acestei tari, nestiuti de mai nimeni pe aici pe acasa..Cazul lui Vlad e unul aparte, dar au avut si altii parte de astfel de tratamente.
Ideea ca numai aici sunt pile , relatii, telefoane cand se scoate un post la concurs e o naivitate. Peste tot apar fel de fel de influente, chiar si la UE la evaluari si mai ales pe la paneluri, dar aici sunt mult mai ingrosate. de geografia balcanica si trecutul apropiat de care nu ne-am despartit total.
Am trait si eu experienta de a fi „un pericol al falsilor patrioți ramasi să paraziteze sistemul universitar si de cercetare romanesc” si nu odata. Am trecut peste asta si m-am simtit mult mai puternic.Prietenii de aici m-au ajutat mult , desi eram “strainul” venit sa le ia locurile de munca. Problema este ca nu avem suficient personal in cercetare, nu avem suficienti cercetatori talentati si de perspectiva.Insa aici nu exista nici o politica pentru cercetarea din Romania care ii aloca 0.17 la suta din PIB, cifra care spune tot.
Nu-l cunosc pe domnul din poveste, nu lucrez în domeniul domniei sale, dar trăiesc de ceva vreme în America. Tot ce pot spune e că dacă cineva a avut timp de 2 ani orice fel de bursă la o mare universitate americană și dacă e cât de cât competent în domeniul său, universitatea aia se va zbate să-l păstreze. Și nu va avea nicio problemă să o facă, așa cum nu a avut-o nici sub Bush, nici sub Obama și nici sub Trump. Universitățile din top 100 primesc practic automat vize de lucru pentru studenții pentru care doresc să-i păstreze. Caltech e în primele 10.
Dacă cieva e considerat fără perspective, va fi felicitat, bătut pe spate, va primi referințe strălucite, dar nimeni nu va mișca un deget ca să-l rețină. Dacă va încerca el să facă unioversitatea să aplice pentru el i se va spune foarte amabil că nu e conjnuctura potrivită, că poate altă dată, bla bla, bla. Mexicanul născut în Mexic cu ț-șpe diplome și doctorate dacă are șansa de a rămâne în America ca ușier sau ca din ăsta care dă cu mopul pe holuri o va face fără ezitare. Mi-e greu să înțeleg cum cineva cineva cât de cât competent ajunge să se întoarcă în Mexic după doi ani la Caltec.
Apoi faptul că domnul cu pricina pretinde startup packages și tot soiul de alte facilități pentru a blagoslovi patria cu talentele sale înseamnă de asemenea un imens red flag…
Zic și eu, nu dau cu parul…
Chestia cu „Mi-e greu să înțeleg cum cineva cineva cât de cât competent ajunge să se întoarcă în Mexic după doi ani la Caltec” este asa: postdoctoratele sunt pe perioada limitata. Nu se prelungesg de obicei. Dupa ce l-ai terminat, esti liber de contract. Pozitiile tenure track sunt foarte putine si ti se spune asta de la inceput. In stiinta oamenii de multe ori se plimba prin toata lumea dintr-un postdoc in urmatorul pana la o pozitie permanenta.
Common!
75% din studentii straini din SUA ajung sa obtina o viza de lucru la absolvirea facultatii, masteratului, doctoratului sau studiilor postdoctorale. Mai putin de 10% raman in universitati. Ceilalti isi gasesc usor slujbe bine platite pe piata. Chiar si la apogeul crizei de acum 10 ani absolventii de facultate din prima jumatate a promotiei lor isi gaseau de lucru fara probleme.
La 100% dintre ei li se spune clar inca de atunci cand aplica la un consulat american pentru viza de studii ca studiile universitare sau postunivetsitare nu sunt destinate imigrarii. Toata lumea stie ca asta e o minciuna conventionala. Singurii care nu raman la incheierea studiilor sunt cei veniti din tari cu standard de viata comparabil cu al USA, odraslele diversilor potentati din lumea a III-a si cei ce sunt pur si simplu incompetenti.
Plus inca un big red flag: Mexicul este pe locul 138 din 180 de tari in clasamentul mondial al coruptiei. Locul 1 fiind cea mai putin corupta tara din lume – Danemarca.
https://en.wikipedia.org/wiki/Corruption_Perceptions_Index
Romania e pe locul 61 din 180 mult inaintea Mexicului. Ghici ghicitoarea mea cata integritate o fi in lumea universitara mexicana…
Este adevarat ca Mexic nu e cea mai tare din parcare, dar e posibil ca un cercetator pasionat sa prefere o tara mai exotica poate, unde i se ofera conditii mai bune pt o anumita tema si, nu se stie, poate ca e si o mexicana la mijloc :)
Si-n Germania sunt cazuri destule de oameni respinsi in Ro si care fac cariera aici. Nu de mult am cunoscut un tinar ing auto care a fost respins la Dacia si face cariera deosebita la Audi in germania. E deja sef de departament, lucru deosebit.
Nu e mare lucru. Stiu si eu o gramada romani si unguri pe care nimeni nu dadea doi bani in patriile natale dar care fac o cariera frumusica fara nicun fel de pile in Ameirca. Aici ma includ si pe mine :)
Atata doar ca in cazul cercetasului mexian e un pic invers :) E ca si cum omul ajunge sa lucreaze ceva sefulet pe la Audi dar el vrea neaparat sa se intoarca palmas la Dacia,
Daca mai era si o mexicanca la mijloc ii spargea capul cu sticla de Corona daca nu ar fi ramas in California atunci cand putea sa o faca. Oricum cei cu vize de studenti isi pot aduce fara probleme copiii si nevestele in America. Iar nevestele primesc si ele vize de lucru.
Ceva nu se leaga. Parerea mea…
Se leaga, diferenta intre basic science si applied science este diferenta intre unul ce face cercetare pura si altul care face cercetare ce poate fi folosita in vreo industrie, oricare ar fi ea.
In ce priveste postdocs, se stie bine ca sunt folositi si exploatati ca mana de lucru calificata si cam atat. E plina lumea de post docs, over qualified pe care nu ii angajeaza nimeni in vreo industrie din motive ce tin de natura umana, si anume ca nimeni nu isi angajeaza propriul inlocuitor. Riscul de a deveni overqualified este mare in conditiile in care intri pe o orbita care e supraspecializata si greu de monetizat in vreo industrie anume. Iarasi, natura umana dicteaza ca experienta bate orice degree si atunci e usor sa ajungi intr-o „fundatura” stiintifica in care produci articole si nimic altceva
Trebuie să mărturises că povestea cu „dom’le îs așa de bun că le e frică de mine și n-au curajul să mă angajeze” am auzit-o pân’ la sufocare. Atâta coar că așa ceva nu există în lumea reală.
Cel mai fain a fost un individ care ajunsese în America cu o bursă de stat românească Tăticul dumisale fiind ceva șef de catedră sau decan al unei din facultățile politehnicii craiovene. Junioru’ a făcut studii până la doictorat la Virginia Tech și apoi la Purdue. Nu era prost doar că păprea să fie complet incapabil. A schimbat cred că vreo 3-4 angajatori. Obținuse chiar și cartea verde. dar lucra în continuare pe chestii mult sub nivelul său de calificare ți în general prost plătite. L-am cunoscut după ce începuse să frecventeze Biserica Ortodoxă de pe malul de est al lui Mississipi. Nu avea nicio treabă cu ortodoxia dar încerca să găsească acolo pe cine care să-l ajute în lumea cea rea, „Că și aici e ca-n România N-ai pe cineva să te împingă, mori de foame” Ceea ce desigur gargafră de doi bani.
Cum n-a găsit pe „nimeni să-l îmnpingă” s-a întors cu demnitate la politehnica craioveană unde tăticu’ i-a arajat rapid ceva. Un amic mi-a trimis un interviu cu el de pe ceva site de știri unde omul povestea cum a făcut studii strălucite în America, cum a „lucrat la mari companii tehnologice” (fără a detalia în ce capacitate!) dar cum dorul de patrie și dorința de ridicare a țărișoarei noastre l-au făcut să se întoarcă în Doljul natal ca să bla, bla, bal…
@ Josef Svejk (16/01/2020 la 14:01)
„Mărturisirea” dvs. demonstreaza (cel putin pentru mine) mare diferenta dintre doi ingineri : unu’ ardelean ortodox (fiu de arhitecti) devenit american si bogat (casa cu 3 garaje, 3 copii, 3 masini, mare sef la o firma in Midwest in jurul unei orasel de vreo 10 mii de locuitori, nu-mi amintesc salariu, etc.) si altul un doljean, care n-are treaba cu ortodoxia, fiu lui „Arcu’ de Triumf” (aka prodecan la o facultate a politehnicii din Craiova) care, trimis pe baza de PCR (Pile, Cunostinte, Relatii), a facut ceva studii universitare in USA (tara tuturor posibilitatilor) dar a esuat. Si atunci, cel din urma s-a intors in Romani si a dat ceva interviuri care – ca sa vezi coincidenta – i-au fost transmis de o persoana binevoitoare tocmai primului.
Ghinion de nesansa doljean si o mare oportunitate pentru ardelean. S-ar putea sa fie vreo legatura cu balada Miorita sau cu filmul Aurul, Ardelenii si….. Scuze n-am auzit ince de vreun film cu Auru, Doljeanu, etc.
Oricum sunt incantat de productiile literare ale lui JS !
Ați putea incerca să aplicați in industrie. Sunt companii care caută Data Scientisti (Amazon), una dintre cerințe este phd-ul într-un domeniu real. Aici este mai multa meritocrație, cel bun este platit pe măsură, daca nu, este „pescuit” de competitori.
Și aici abilitățile de cercetare științifică pot fi exploatate, sunt proiecte de cercetare specifice care implica institute și companii private. Abilitățile de mentoring și coaching Sunt de asemenea binevenite și exploatate, sunt companii care colaborează îndeaproape cu Universitățile (tehnice în special) și au programe de doctorat comune.
Aveți câteva variante:
1. Asteptati sa se schimbe „sistemul”. Mă îndoiesc că va exista vreo schimbare majora și reală în timpul vieții „decrețeilor”.
2. Faceți un compromis de funcție și alegeți ceva sub pozitia dumneavoastră – lector, inginer, că.
3. Incercati in industrie pe o poziție care să cuprindă în cerințe abilitățile dumneavosatra. Nu este nevoie de compromisuri, doar de o căutare atenta.
4. Lucrați mai mult la soft skills și la ego. Va reîntoarceți totuși în Ro, aceeași „groapa” că acum 30 de ani. De ce credeți că s-au schimbat lucrurile în bine?
Apreciez mult că articolul a propus și schimbări, pași de acțiune. Nu a fost doar o lamentare a unei stări de fapt. Toate aceste propuneri ar trebui făcute „push” către Ministrul Învățământului, again & again, că o picătură chinezeasca. Până picătură va crăpa piatră și se va întâmpla ceva. :)
Ma tem ca aici e buba: Savantii si inteleptii nostrii sunt de-a dreptul geniali cand vine vorba de facut programe strategice, studii despre cine a inventat focul, fezabilitati tulburatoare, bugete stufoase si planuri de investitii. De aia se simt ei tare bine in universitati unde predau un tarat sovietic din 1949 bine camulfat cu poze colorate si impanat cu englezisme, in format Powerpoint cu linnuri, of course!.
Situatia devine insa de-a dreptul critica, ca sa nu-i zic disperata, atunci cand trebuie sa faca ceva concret cum ar fi dimenasionarea unui surub sau a unui circuit electric primar. Ehei, astea necesita intense colaborari interdisciplinare cu Gant charts & fishbone diagrams care in traducere libera inseamna sa gasirea un papagal care care stie cum naiba se fac calculele alea elementare pe o pagina. Calcule pe care apoi carturarul coordonator le va prezenta intr-o lucrare stiintifica de 225 de pagini cu ilustratii + anexe si o bilbiografie de macar 20 de pagini.
Ghinionul face ca in lumea cea cruda a capitalismului, carturarul izvorator de Powerpointuri sofisticate sa fie mult mai putin pretuit ca papagalul ce mazgaleste calcule din alea ordinare & sordide pe un petec de hartie.
Domnul Stefan are perfecta dreptate cu picatura chinezeasca. Pe de alta parte, am cunoscut tineri cercetatori romani care dupa 15-20 de ani lucrati in strainatate s-au reintors. Aceasta mai ales in institute ale Academiei.Majoritatea au avut si au o situatie financiara de sprijin din partea parintilor, socrilor, altor rude, cu ceva mosteniri case si terenuri, astfel incat nu isi pun foarte tare problema salariului din Ro. Apoi si au pastrat si cultivat vechii parteneri pentru noi proiecte. Doar asa se poate suporta problemele din cercetarea romaneasca. Pentru ca fara sistemul pcr pare ca nimic nu merge.
Mi se pare exagerata descrierea sistemului romanesc de cercetare ca fiind complet corupt si impenetrabil, mai ales in comparatie cu sistemul mexican. In general, in lumea vestica daca dupa doua postdocuri nu iti gasesti pozitie permanenta, parasesti domeniul academic si te angajezi in altceva (unde, culmea esti mult mai bine platit): in industrie daca esti inginer, fizician sau chimist, in finante daca esti matematician etc. Daca umbli din postdoc in postdoc imbatranesti fara sa faci nici un progres stiintific. Ei se pricep foarte bine sa te stoarca de energie si idei (in caz ca le ai) cat esti tanar, dupa care esti liber sa te descurci. Este o lume aspra in care, in cele din urma, sunt permanentizati protejatii sistemului lor. Iluzia reusitei dupa merit se spulbera repede pentru oamenii buni, dar nu straluciti.
Asa ca mai usor cu critica a tot ce este romanesc: aceste vaicareli autohtone nu ridica nivelul cercetarii si nici nu cresc factorul Hirsch. Exista in tara multe locuri prietenoase si accesibile celor care vor sa se intoarca: IMAR, IFIN-HH. Mai putin in invatamant, nu pentru motivele invocate aici (PCR), ci pentru ca numarul studentilor inmatriculati la stiinte a scazut constant, si deci nu sunt pozitii de profesor, conferentiar.
Admit totusi ca este nevoie de un program national pentru stiinte care sa aiba si menirea de a recupera o parte din oamenii ca domnul Manea care isi irosesc viata facand nesfarsite postdocuri care nu duc nicaieri. Nu stiu daca fostul ministru Funeriu are acum o pozitie permanenta undeva, cand era ministru a venit dupa un sir destul de mare de postdocuri. Mai stiu ca a refuzat pozitia de profesor la Facultatea de Chimie, universitatea din Bucuresti.
Vreti sa se renunte la obiceiul national al vaicarelii? ce rautacioasa sinteti.
Dar in cazul Funeriu,lasind gluma la o parte, chiar mustiti de rautate: doar stiti ca „nu avea nici Bac-ul”, de unde postdocuri ori „pozitie permanenta”?
Si totusi a fost ministru, pe cind eu stiu o singura Lara: Lara Aruabarena, tenismena.
Dar de Pasternak ati auzit?
Dar replica lui Zaharia Stancu o stii?