duminică, mai 19, 2024

DUPĂ 30 DE ANI (II): Vocația Politicii

În eseul precedent (16-22 decembrie: zile de har) am privit înapoi la acele zile de sacrificiu și de libertate, de durere și de euforie, pentru a reînțelege și reapropria ce au însemnat ele față de perioada de întuneric și opresiune căreia i-au pus sfârșit, și cum le-am trăit noi atunci, pe străzi și prin case – și, implicit, ce ar trebui ele să însemne pentru cei treizeci de ani care le-au urmat. Ne-am reamintim astfel cum ne-au deschis acele zile de sacrificiu și de bucurie un nou orizont, o nouă viață – pentru a ne putea întreba retrospectiv, ce am făcut de atunci și, uitându-ne la noi înșine, în prezent, ce putem face acum, și de acum înainte.

Despre politica românească. Întotdeauna m-a mirat ceea ce am aflat – în timpul regimului comunist, ori imediat după – despre politica românească din perioada interbelică, ori de dinainte de Primul Război Mondial; aspectele politice ale scrierilor lui Caragiale le găseam fie ininteligibile, fie surprinzător de negative și de cinice. Iar apoi a urmat, după Revoluția din 1989, perioada de tranziție… care poate că se încheie acum, sau care poate că s-a încheiat în era Băsescu, sau care poate că a început să se încheie atunci când Convenția Democratică și Emil Constantinescu au cîștigat alegerile, în 1996. Poate că acum România trece prin ceea ce s-ar putea numi o perioadă de normalitate politică – la care poate că unii s-ar putea întreba: ”Dacă asta este normalitatea, atunci cum arată anormalitatea?” În orice caz, politica de după 1989 s-a asemănat, în mod surprinzător și dezamăgitor, cu ceea ce aflasem despre perioada interbelică, și despre alte perioade când politica s-a desfășurat în mod ”liber” în România.

Pentru că, iată, ce știm noi despre politicile interbelice și de dinainte de Primul Război Mondial? Partide formându-se, reformându-se, și dispărând, în mod continuu; o clasă politică cu mult prea mulți oportuniști, corupți și mediocri; o instabilitate și o fragilitate politică parcă permanentizate. Sună familiar? Oare aceasta ar fi de fapt natura politicii românești? Latini fiind, reprezentăm oare politic un fel de Italie a Estului Europei, cu guverne perpetuu instabile, coaliții fragile și temporare, partide și partiduțe care apar și dispar în mod neîncetat – dar, între timp, și cu o economie decentă, cu unele realizări remarcabile, însă punctuale ori de nișă (italienii au manufactura tradițională și de lux, noi poate ramura IT etc.), și cu o viață cotidiană care merge înainte, cu specificul ei latin, fermecător, haotic și epuizant? Este o posibilitate, poate chiar o posibilitate reală, că anumite caracteristici socio-culturale și influențe istorice generează un anumit soi de viață politică. (Să nu uităm însă nici faptul că Italia include atât Lombardia prosperă și harnică – cu Milano-ul său, cât și Sicilia pitorească și subdezvoltată.) În acest sens, un fel de criză politică perpetuă dar funcțională ar putea reprezenta (cel puțin parțial) specificul nostru politic autohton. Dar nu, scopul acestui eseu nu este să propună teorii poate superficiale, generalizări poate un pic facile. Scopul meu, cum am mai spus, este să privim în oglinda a ceea ce am trăit în 1989, pentru a vedea cum am mers, și unde, de atunci, și pentru a înțelege mai bine cum și unde suntem acum, și ce ar trebui să facem de acum încolo.

Menirea și tehnica politicii. Pentru a putea discuta despre ceva, ar fi bine ca mai întâi să definim acel ceva, adică ce este, care îi este menirea, și care îi sunt elementele componente și caracteristicile specifice. Privind dintr-o altă perspectivă (fundamentală pentru scopurile noastre), să ne întrebăm ce ar trebui să însemne politica din perspectiva noastră a celor care am privit către balconul Operei din Timișoara – să zicem pe 21 decembrie – și ne-am strigat și exprimat dorințele în ceea ce privește politica. Cereri nesofisticate, dar cu atît mai autentice, întrucât veneau din experiența lipsei, din a fi trăit opusul, chiar adversarul jurat, al binelui, omenescului și normalului în politică.

Când ne referim la politică, ne referim de fapt la două dimensiuni distincte, însă – ne vom da seama imediat – inevitabile. Două dimensiuni distincte, dar care adesea sunt confundate. Pe una dintre ele am putea-o numi, menirea politicii, iar pe cealaltă, tehnica politicii. Fiecare lucru este definit în primul rând de menirea sa, care dă rostul existenței lucrului respectiv, și care determină astfel acțiunile care servesc ori nu acel rost. (Nu spun nimic nou, aceste lucruri fiind discutate de la Socrate incoace.) Motivul pentru care politica este o dimensiune inevitabilă și necesară a existenței umane, este că orice societate, pur și simplu pentru a putea exista, are nevoie de o formă de organizare, și de capacitatea de a acționa în comun, pentru binele și în interesul său. Pentru aceasta, fiecare societate își crează instituții și procese prin care se pot lua și mai apoi aplica deciziile necesare pentru a atinge aceste scopuri. Cu alte cuvinte, menirea politicii este de servi comunitatea (societatea) pentru care a luat ființă. Acest lucru este valid de la nivelul unei asociații de proprietari dintr-un bloc de apartamente (cu al său președintele și a sa conducere), până la nivelul unei țări. În consecință, tot ceea ce nu servește scopului pentru care dimensiunea politică, cu ale sale instituții și procese, a luat ființă, este de fapt nociv și îndreptat împotriva comunității. Când președintele asociației de proprietari pune în propriul său buzunar banii strânși pentru repararea acoperișului blocului, știm imediat că acesta este un act imoral și pernicios – nu trebuie ca nimeni să ne explice în mod îndelungat de ce și cum.

A doua dimensiune, tehnica politicii, se referă la instrumentele, regulile și modalitățile prin care anumite persoane și grupuri (politicieni și partide) ajung să ocupe funcțiile (pozițiile) necesare în instituțiile care produc și execută decizii pentru o anumită comunitate. Într-un sistem democratic, mai precis bazat pe principiul reprezentării democratice, selecția și numirea acestor indivizi se face pe bază de alegeri, fiindcă mandatul de a conduce o comunitate trebuie obținut de la însăși comunitatea respectivă. Cu alte cuvinte, comunitatea alege pe cei care o vor conduce, în ideea că ei sunt cei mai potriviți și pregătiți pentru a-i sluji interesele – și acest lucru este valabil de la asociația de proprietari, până la nivelul conducerii unei țări. Nu întâmplător, aceasta a fost una dintre cerințele principale ale Revoluției din 1989: ”Vrem alegeri libere!”

Desigur, dincolo de mecanismul strict al depunerii și numărării voturilor, care este doar o dimensiune a politicii, atât ”înainte” cât și ”după” acest vot există un univers întreg de acțiuni, eforturi și proceduri, formale și informale, publice și nepublice, care constituie de fapt politica (viața politică). Acest univers are două dimensiuni cheie: obținerea puterii (a convinge un număr cât mai mare de alegători să voteze pentru un anumit individ ori partid – ceea ce necesită bani, organizare, muncă susținută, mii de oameni) și exersarea puterii (efortul continuu de a construi și de a menține coalițiile necesare, în parlament, în guvern, și chiar în administrație, pentru a putea trece legi și emite decizii, și pentru a le putea mai apoi implementa). Este normal deci ca cei care intră în politică să urmărească să obțină puterea – adică să ocupe, ei și aliații lor, numărul de poziții necesar pentru a putea face legi și pentru a le putea implementa – findcă de aceea au fost aleși, și de aceea s-au format în acele coaliții de oameni ghidați de scopuri comune pe care le numim ”partide”.

Însă a obține și a menține puterea, în condițiile unei competiții continue, atât în exteriorul cât și în interiorul partidului, presupune un număr de veleități native, cunoștințe dobândite, și abilități dezvoltate pe parcurs; printre acestea se află capacitatea de a comunica și de a atrage suportul publicului, de a lucra cu alții și de a-i persuada (cu frumosul sau cu urâtul), de a înțelege cum funcționează instituțiile și, mai ales, cum poți să le faci să funcționeze în slujba scopurilor tale etc. Toate aceste abilități, veleități și cunoștințe, fără de care un om politic pur și simplu nu poate fi un om politic (de succes), pentru că nu poate să îndeplinească funcțiile de bază ale profesiei sale – le vom numi tehnica politicii (unii o numesc și tehnica puterii).

Și poate că acum devine evident faptul că atât menirea cât și tehnica reprezintă dimensiuni inerente și inevitabile ale politicii. Fără a stăpâni tehnica politicii, nici menirea nu îi poate fi urmărită; iar fără a urmări menirea pentru care politica de fapt există, stăpânirea tehnicii își pierde rostul. Să luăm exemplul deja discutat al președintelui asociației de proprietari: deși acesta a câștigat alegerile (tehnica politicii), el nu îndeplinește nici cele mai elementare sarcini și obligații asociate cu funcția respectivă (”Unde sunt banii strânși pentru repararea acoperișului?”) În limbaj colocvial, membrii asociației vor spune că respectivul ”nu face nimic” – un mod plastic de a exprima ”aneantizarea” menirii poziției respective, faptul că scopul în sine pentru care funcția a fost înființată a fost, de fapt, abandonat.

Unul dintre procesele care au avut loc în ultimii o sută și ceva de ani în politica modernă a fost creșterea imensă, atât în dimensiuni cât și în complexitate, a instituțiilor politice (executive, administrative și legislative). În consecință, politica s-a transformat dintr-o ocupație part-time, exersată pe lângă meseria principală a individului (cum era cazul mai ales în cadrul organelor legislative), într-o profesie ca toate celelalte, care necesită o pregătire specifică (nu neapărat academică, deși nu strică), perfecționare și învățare continue, și o dedicare completă și singulară. Cum spuneam mai devreme, a fi un om politic presupune astăzi atât înțelegerea unui sistem extrem de complex de instituții, reguli și procese, cât și însușirea abilităților necesare pentru a face ca aceste instituții – și ceilalți actori din sistem – să acționeze în slujba obiectivelor tale. Este o meserie dură și competitivă, care necesită un efort aproape continuu, și o dedicare completă; omul politic rămâne om politic 24 de ore din 24, rolul său (și obligațiile sale) continuînd și după finalul zilei de lucru. Dar politica este și o profesie nobilă, care, dacă este practicată cum se cuvine, poate afecta în bine, și durabil, viața a milioane de oameni, chiar a mai multor generații.

Cu toții știm aceste lucruri, fie că suntem oameni politici sau simpli membri ai societății; orice demonstrație populară – de la cele din decembrie 1989, până la manifestațiile ultimilor ani – își va formula și exprima cererile raportându-le (instinctiv) la aceste sensuri primare ale politicii. Claritatea acestei înțelegeri este însă adeseori tulburată de o confuzie între menirea politicii, și ceea ce am numit tehnica politicii – care nu este altceva decât o confuzie între scop (menirea) și mijloace (tehnica).

Vocația politicii. Privind din perspectiva menirii politicii, vedem deci că aceasta este o meserie – și, ținând cont de efortul și de investiția existențială de lungă durată pe care le necesită, putem spune o vocație – nobilă, poate printre cele mai nobile. Însă acolo unde există responsabilități mari, există și posibilitatea de a greși cu consecințe dintre cele mai grave. De fapt, nu de a greși (greșelile fiind inevitabile), ci de a o folosi într-un mod greșit, de a deturna aceste responsabilități de la menirea lor primară. Avem de a face, atunci, cu un om politic ratat, cu o carieră politică eșuată, și cu o vocație pierdută (sau niciodată găsită).

Pentru că, care pot fi de fapt ambiția și scopul ultim ale unui om politic? Dacă vocația politicii este organizarea și conducerea unei societăți, în folosul acesteia, cu un impact care va reverbera peste generații (societatea fiind o realitate istorică, de durată, și politicile trebuie să fie trans-temporale, adică cu durată istorică), atunci poate că exprimarea cea mai plastică a obiectivului ultim al oricărui om politic, și modul în care acesta va putea măsura dacă a fost sau nu un om politic de succes – este locul pe care respectivul îl va ocupa în memoria scrisă și nescrisă a comunității, deci în istoria acesteia. Și, într-adevăr, dacă ne uităm la sistemele politice în care structurile instituționale funcționează așa cum trebuie și sunt bine construite, nepermițând devieri semnificative de la menirea politicii, vom vedea că una dintre preocupările centrale ale oricărui om politic semnificativ este pregătirea locului pe care acesta îl va ocupa în istoria comunității. De aceea fiecare președinte al Statelor Unite, de exemplu, știind că mandatul său poate dura maxim opt ani, și că posibilitățile sale profesionale post-prezidențiale sunt de fapt foarte limitate (apariții formale, conferințe publice, cărți scrise – toate bine remunerate, dar de impact minor), va depune eforturi semnificative, încă din timpul mandatului, pentru a pune temelia așa-numitei ”biblioteci prezidențiale” (fiecare președinte are una), construită de obicei în statul din care acesta provine, și care va fi o arhivă și un monument public al ”operei sale” ca om politic, demonstrând ceea ce a făcut el pentru societatea americană. Un monument care va demonstra astfel că el își merită locul în memoria societății americane, pentru că el și-a îndeplinit menirea de om politic american.
Înapoi în România. Din nefericire, aceste înțelesuri ale vocației politicii par să nu fi fost cunoscute – ori însușite – de o mare parte a clasei politice românești post-revoluționare. Ion Iliescu a fost, probabil, un iscusit (și probabil amoral) practicant al tehnicii politicii, însă scopurile urmărite și atinse astfel au fost fie eronate, fie mediocre, fie înguste (menținerea în funcție, cu orice preț). Emil Constantinescu a avut o viziune, deși poate vagă și nu suficient de specifică, asupra menirii poziției sale (și a rolului Convenției), și de aceea populația i-a răspuns atât de pozitiv (nu voi uita momentul în care mulțimea mare adunată la Timișoara în 1996 i-a scandat acestuia, ”Emil, te iubim!”; nu, nu pe el l-au iubit, ci ideea or idealul pe care el le reprezenta). Însă Emil Constantinescu a eșuat în ceea ce privește tehnica politicii, și astfel nu a reușit niciodată să pună instituțiile statului, și pe ceilalți actori politici, în slujba acestei viziuni împărtășite de el și de cei care l-au votat. (Și nu spun aici că dânsul, ori că doar dânsul, ar fi fost de vină pentru tot ceea ce s-a întîmplat; contextul politic a fost într-adevăr foarte dificil, cu o coaliție de guvernare largă și foarte fragilă, care s-a și destrămat rapid; nu, acestea sunt simple observații factuale, ”postume”.) Poate că una dintre cele mai mari dezamăgiri post-1989 a fost însă acea apariție la televizor a Președintelui Constantinescu, în care dânsul a mărturisit, public (!), că ”Am fost învins!” Șocantă, tulburătoare admitere a eșecului de la un om politic, ca om politic; nu, dumneavoastră nu puteți aștepta de la societate, să facă, să rezolve, ceea ce dumneavoastră ați fost ales, în mod specific, să faceți și să rezolvați; și anume, să știți să folosiți tehnica politicii (pe care doar dumneavoastră puteți să o faceți, din funcția de președinte) în slujba viziunii (menirii) politice împărtășite cu cei care v-au ales. Se pare însă că Emil Constantinescu nu a fost niciodată, de fapt, un om politic – în sensul vocațional, specializat și profesionalizat, descris mai devreme. În schimb, el a făcut parte dintr-o clasă politică nespecializată, constituită în bună parte din intelectuali și lideri civici, azvârliți de valurile momentului istoric și de opoziția comună față de forțele ”neocomuniste” pe culmile instituțiilor politice românești. De aceea traiectoria sa de om politic a fost una eșuată.

Mai târziu, Adrian Năstase pare să fi fost un extrem de abil și conștient operator politic (mă refer aici la tehnica politicii, și fără o evaluare morală a metodelor folosite); ba chiar mai mult, în unele momente el a arătat, prin unele construcții și politici promovate, că este conștient și de capacitățile (și menirea) politicii. În final, însă, cariera sa a eșuat în mod mizerabil, din punct de vedere al vocației politice – fapt care poate că s-a datorat și mediului și culturii politice care îl înconjurau (PSD), și care erau dominate de oameni politici ratați, care niciodată nu ieșiseră de fapt din băltoaca existențială și din micimea sufletească a celor care nu văd în politică decât un instrument pentru obținerea de beneficii personale și temporare. Voi încheia această dare de seamă cu Traian Băsescu, care a fost în mod clar o persoană care a știut să utilizeze la maxim (și de fapt peste maximul formal) o funcție (cea de președinte) care, în sistemul politic românesc, suferă de deficiențe și slăbiciuni fundamentale (în ceea ce privește capacitatea de a-i controla și influența pe ceilalți actori politici). Dar aici abilitățile sale native, și probabil ceea ce a învățat pe parcurs, l-au ajutat să devină un eficace tehnician al politicii. Ba mai mult, un număr semnificativ din politicile și reformele pe care le-a promovat prin aceste metode au contribuit în mod semnificativ la îmbunătățirea situației din politica și societatea românească. (Și aici trebuie să iterez, o dată pentru totdeauna, faptul că eu nu am nici un fel de parti pris față de vreunul dintre actorii ori partidele din viața politică românească, ori din vreo altă țară; poziția mea este aceea de observator, pe de o parte, și de membru al societății, pe de alta.) Cu alte cuvinte, Băsescu a avut o viziune, și nu doar temporară, asupra menirii și potențialului politicii – și a avut și abilitățile necesare pentru a transforma părți din această viziune în realitate (tehnica). Pe de altă parte, însă, utilizarea exacerbată a acestor ”abilități”, forțarea agresivă a limitelor funcției sale și – probabil – compromisurile făcute cu cei conduși de interese contrare menirii publice a politicii, l-au alienat în cele din urmă atât față de restul clasei politice, cât și față de o mare parte a populației.

Politica este deci mai mult decât o ocupație, și în orice caz mai mult decât o ”preocupare”; ea este și trebuie să fie o profesie care, atunci când este înțeleasă, însușită și asumată existențial, poate deveni și poate fi trăită ca o vocație – ba chiar mai mult, ca o vocație nobilă, poate printre cele mai nobile. Iar atunci cînd această profesie este practicată la un nivel înalt de înțelegere, control și abilitate, și urmărind menirea ei fundamentală, ea devine o artă. Tragedia României post-revoluționare este că numărul și proporția adevăraților oameni politici – adică a celor care au înțeles, însușit și asumat în mod conștient atât menirea cât și tehnica politicii, și astfel însuși sensul vocației lor de oameni politici – au fost cel mai adesea mai mici, ori de neajuns, față de numărul și proporția celor ratați politic (din punct de vedere a ceea ce înseamnă de fapt politica). Aceasta nu înseamnă că nu ar exista asemenea oameni politici veritabili în viața politică românească, chiar acum – cei care au ochi, cei care știu să vadă, îi vor observa.

Cum să cultivăm oamenii politici. Problema înțelegerii și practicării vocației politicii nu începe însă cu clasa politică – ci, desigur, cu societatea din care ei se ridică, și care îi cultivă pe aceștia. Mă refer aici la modul în care politica este înțeleasă și definită în discursul public din România, și la așteptările exprimate de societate, formal și informal, față de oamenii politici. În acest sens, formatorii de opinie (presă, comentatori, intelectuali, educatori, lideri civici etc.) joacă desigur un rol important în conceptualizarea și exprimarea acestor deziderate, și în evaluarea actorilor politici în funcție de acestea. Din nefericire, mult prea des ne întâlnim și în acest mediu cu un cinism ieftin și cu o pseudo-cunoaștere care – de exemplu – confundă tehnica politicii cu menirea politicii, coborându-se astfel la nivelul aceleiași băltoace existențiale în care se scaldă și actorii politici ratați. Desigur, poate că această neînțelegere și acest cinism își au originea în dezamăgirile suferite în acești ani, și în lecțiile greșite învățate de la acești oameni politici ratați. Și atunci, ce putem face? Cum putem recupera sensul adevărat, real, originar, al vocației politicii?

Așteptările lui 1989. Este simplu – nu trebuie decât să ne îndreptăm ochii minții către zilele lui decembrie 1989, pentru a recupera și apoi reasuma așteptările, sentimentele și atitudinile față de politică pe care le-am exprimat, tot noi, autentic și instinctiv, atunci, pe străzi. ”Libertate!”, ”Dreptate!”, ”Alegeri libere!”, au fost doar câteva dintre cererile prin care am exprimat același lucru: că am dori ca, în locul politicii false, îndreptate împotriva societății și a nevoilor umane fundamentale, și în locul politicienilor monstruoși care deserveau această politică, să avem parte de o politică adevărată, cu oameni care slujesc binele comunității, și care sunt în stare să promoveze și să obțină acest bine comun, pentru noi toți. Cu alte cuvinte, în decembrie 1989 noi am proiectat instinctiv, împreună, ca popor, imaginea vocației politicii așa cum știam de fapt că trebuie să fie – și așa cum a fost cerută din nou, pe străzi, în anii recenți (inclusiv de către generația născută după 1989!) – și așa cum nu trebuie să încetăm să o înțelegem, exprimăm și practicăm, astăzi și în viitor.

Asta, dacă vrem să fim fideli celor care am fost atunci, în 16-22 decembrie 1989.
______________

Citește și prima parte DUPĂ 30 DE ANI (I): 16-22 decembrie, acele zile de har

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Da, o adevarata lectie ! Mai ales pentru „cei multi”; cei „specializati” le stiu si – dupa capul/mintea fiecaruia – incearca sa le aplice. Va multumesc in numele celor care chiar aveau nevoie de aceasta sinteza spre a-si limpezi gandurile si optiunile.
    Cateva observatii : Cele spuse despre politica romaneasca sunt in mare parte adevarate. Atata doar ca erau si niste „puncte de reper” fixe, care au reusit sa o orienteze – pana la un moment dat – si sa mentina un echilibru. Institutia monarhiei in primul rand ! Ea a asigurat dezvoltarea rapida pe toate planurile sub Carol I, ea a orientat, sub regele Ferdinand, politica tarii in directia dorita (si dreapta) a Unirii, ea a facut posibil actul de la 23 august 1944 ! Si-a aratat si limitele/slabiciunile sub Carol II … Si, sa nu uitam, pe langa „clasa politica” descrisa de Caragiale, pe care o evocati (atentie, Maestrul ne arata doar un anumit nivel !) mai existau oameni politici de prim-plan educati, patrioti, cinstiti, abili, recunoscuti drept egali de catre marile personalitati politice ale lumii ! Da, ei s-au format intr-un anumit mediu, aveau – in general – o situatie materiala stabila, o educatie serioasa, isi castigasera pozitia in societate prin munca, energia si vocatia lor. Si vedem azi cum comunismul a destramat/distrus structura sociala a tarii, cladita in timp de mai multe generatii si cum noi, azi, dupa treizeci de ani nu reusim (inca?) „sa ne adunam”; societatea nu se incheaga, nu realizeaza „masa critica” din care sa tasneasca idei, consens, lideri …

    • Vă mulțumesc pentru adăugiri, mi se par binevenite. Primul nivel la care o asemenea ”muncă” de reînțelegere a ceea ce (trebuie să) vrem și (trebuie să ne) cerem este, între-adevăr, cel personal – pentru că tot noi suntem, de fapt, acea ”masă critică.”

  2. Pentru a intelege nevoia de Political Correctness, prin prisma imaginara a intelegerii unui popor dupa revolutia din !989 ,ne face sa corectam incet , incet ceea ce politicul romanesc a incercat sa faca in acesti 30 de ani . Era obligatorie existenta acestei perioade de neintelegeri ,de necunoastere , de egoism si dorinta imediata de inavutire , de mimare a politicii partidelor , ce sau separat in mare parte de un FSN INITIAL si care nu au respectat un model doctrinar ci mai degraba unul atasat intereselor de moment . Cineva a spus zilele trecute ca am pierdut 30 de ani in lupte politice inutile in cea mai prospera (ca existata vreodata ) stare a Europei . Totul nu a fost in zadar ,trebuia sa treaca acest interval de vreme, cu bune cu rele , functie de cine priveste si comenteaza , dar inevitabil am ajuns , acum dupa 30 de ani de nelamuriri , acolo unde istoria ne dorea dintotdeauna si anume in rindul civilizatiei numita acum UE. Ceea ce vedem este cred eu (sau poate si altii ) un nou punct zero de unde atasamentul fata de Europa nu mai poate fi intors . A fost nevoie de ceea ce am vazut si trait cu totii in ultimii aproape 4 ani ,ca societatea sa renasca si automat sa si recunoasca notiunea de bine social si de bine statal . (fara apartentea la UE azi , Romania nu mai exista ca STAT ). Rolul presedintelui johannis care sa opus din rasputeri (putea sa nu faca ceea ce a facut si sa stea linistit la Cotroceni )fostei aliante de guvernare si care a reusit sa schimbe destinul istoric al Romaniei face ca sfirsitul anului 2019 sa fie un punct de cotitura si sa reprezinte inceputul unui nou inceput . De aici in colo Romania inseamna altceva , timp de 5 ani datoria presedintelui si guvernului PNL este sa transforme din radacini tara . Este un pariu cu soarta unui om ,numit KLAUS JOHANNIS si cu soarta unui partid numit PNL.In fapt partidele altele decit PNL nu conteaza in acest moment politic . Nu au nici ce spune nou , nu au nici modele de urmat si nici personalitati remarcabile ce pot decide singular destinul unui partid . Oricit incearca o parte din Media sa sustina o idee ,sau un partid , stiu si ele la fel ca noi toti ca nu au cu cine face asta . Intreaga politica a tarii este ocupata de tandemul ORBAN – cel bun – si presedintele Johannis . Oricit ar parea de absurd , pentru unii, fostul premier a reprezentat maximul posibil (ca valoare )lipita de fosta guvernare si dincolo de unele momente de necunoastere (se intimpla si la unii mai licentiati ) a reprezentat ceva . Sa speram cu totii ca tara sa inteleaga ca un intreg nevoia de viitor si presedintele impreuna cu premierul sa accepte , pornind de la un moment zero , ce ar trebui sa insemne : recunoasterea revolutiei din 1989 si rolul ei anticomunist , eliminarea privilegiilor unor asa zis revolutionari , eliminarea unor pensii speciale la toate categoriile ce au fost beneficiari ai acestora si construirea unui nou model atasat pensiilor in general , alegerea primarilor in doua tururi de scrutin , gasirea unei modalitati prin care sa se respecte independenta totala a justitiei si nu in ultimul rind respectarea drumului european al tarii si al apartenetei la NATO .Presedintele isi va asuma acest rol si fara discutie toate acestea si multe altele , de la restructurarea invatamintului pina la nevoia de transparenta decizionala , vor avea loc .

    • Așa să fie!
      ”Oricit ar parea de absurd , pentru unii, fostul premier a reprezentat maximul posibil (ca valoare) lipita de fosta guvernare si dincolo de unele momente de necunoastere (se intimpla si la unii mai licentiati) a reprezentat ceva.” Bună observație.
      Cu privire la domnii Iohannis și Orban, proba principală va fi capacitatea lor de a mobiliza și conduce instituțiile statului și pe ceilalți actori politici, în slujba unui program politic coerent. În ultimii cinci ani, dl Iohannis nu pare să fi demonstrat cu brio aceste abilități – de unde și imaginea de ”președinte pasiv”. Iar guvernul Orban nu deține, momentan, majoritatea parlamentară. Acestea sunt dificultăți obiective, pe care trebuie să le privim obiectiv – doar astfel pot fi ele depășite. Altfel, eu nu pot decât să le urez succes.

      • Domule Nagy, care pot fi pretentile de la un presedinte care s-a comportat conform constitutiei si nu dupa dornitele celor care nu inteleg nici pana astazi care este rolul si care sunt posibilitatile presedintelui Romaniei ?

        • Într-adevăr, rolul și puterile formale ale președintelui, mai ales după ajustările din ultimii 15 ani, este mai limitat decît poate ne-am dori-o. Cu toate acestea, aceasta nu poate deveni o scuză, ori un motiv de autolimitare; arta politicii constă tocmai în a utiliza în mod creativ și, într-un fel, agresiv, resursele formale și (mai ales) informale ale unei anumite poziții.
          Ca să vă dau un exemplu, Lyndon Johnson, după ce a devenit în mod uimitor Președinte al Senatului (fapt nemaiauzit până atunci, pentru că era un ”junior senator”, și cu puțini ani de vechime în Senat), a reușit să devină un adevărat ”Master of the Senate” (”stăpân al Senatului”), pentru că a știut să utilizeze – și de fapt să inventeze – numeroase căi și modalități informale și formale de a-și atinge scopurile. De exemplu, deși nici un senator nu are vreo influență asupra celeilalte camere parlamentare (House of Representatives, care este complet independentă), Lyndon Johnson, prin prietenia strânsă pe care a cultivat-o cu bătrânul Speaker al acelei camere, Sam Rayburn, a reușit să mobilizeze și această cameră în slujba scopurilor sale (Rayburn foarte, foarte rar i-a spus ”nu”). Cum spuneam, tehnica politicii, utilizată la un nivel înalt de înțelegere și abilitate, și în scopul cuvenit, poate deveni o artă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Eugen L Nagy
Eugen L Nagy
Eugen L Nagy a studiat științe politice, teologie, filosofie, artă și literatură în Statele Unite, Italia și România. În ultimii ani el a predat științe politice și cursuri interdisciplinare la University of Southern Mississippi, Central Washington University și Marymount University. Eugen L Nagy a contribuit capitole și articole la cărți și periodice apărute atât în SUA cât și în România (de exemplu, ”Noesis and Faith: Eric Voegelin and Søren Kierkegaard”, în Eric Voegelin and the Continental Tradition: Explorations in Modern Political Thought, eds. Steven F McGuire & Lee Trepanier, University of Missouri Press, 2011).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro