În zilele noastre se impune un acord de lungă durată – definit statal, instituțional – cu privire la faptul că Mineriadele nu pot fi uitate – dimpotrivă, acestea trebuie studiate îndelung și introduse ca materie în programa liceelor, la disciplina de istorie. În egală măsură fenomenul ”Piața Universității” trebuie studiat de către liceeni într-o atmosferă a predării de profundă interpretare.
Invocăm principiul cooperării pentru această temă, fiind convinși că fiecare dintre noi putem dezvolta comentarii diverse, care prin însumare vor edifica tabloul Mineriadelor – șase la număr – dintre care cea din luna iunie a anului 1990 caracterizată printr-o violență greu de definit, minerii intervenind împotriva protestatarilor desfășurați în Piața Universității din București.
România are nevoie de scriitori pentru democrație – într-o lume locală în care gândirea și spiritul analitic de calitate reprezintă singurele arme reale împotriva manipulărilor desfășurate de mincinoșii profesioniști – propagandiști speculatori ai știrilor frauduloase.
În context îl evocăm pe istoricul Daniel Joseph Boorstin – profesor la Universitatea din Chicago și adept al ”școlii consensului” – concept ce sublinia unitatea națiunii și diminuarea conflictelor sociale și de clasă. Boorstin devenise al 12-lea bibliotecar al Congresului, poziție din care nu a ezitat să evidențieze rolul fundamental al cercetătorilor (inventatorilor) și al antreprenorilor în definirea unei societăți echilibrate.
În completare îl amintim și pe Louis Hartz – politolog american (Harvard) susținător al ”excepționalismului american” – curent oarecum asemănător cu ideologii interbelice desfășurate pozitiv în România acelor vremuri – evidențierea valorilor unice ale neamului urmându-și parcursul practic prin impunerea unei reale scări a valorilor, context abandonat astăzi, în vremurile ”Tranziției”.
Unicitatea românilor există și o putem defini prin multiple argumente. Din nefericire, totalitarismul, pe de o parte și controversata ”Tranziție”, pe de alta, ne-au decuplat de la acest crez, aruncându-ne într-un anonimat din care nu vom mai putea ieși fără educație și selecții reale în toate domeniile profesionale.
Să fie atât de puternică mișcarea îndărăt a României de astăzi, încât miresmele feudalismului să-și facă loc în actuala etapă a ”Tranziției”? Ne punem întrebarea constatând existența aristocrației comuniste și a celei post decembriste – permanent tentată către o reconstrucție a moșiei ereditare, sudarea proprietății private de instituția de stat fiind asigurată prin punți solide, bine stabilite politic.
Dacă noi vom uita să apreciem evenimentele importante din istoria noastră recentă, va fi pentru că vom înceta să fim valoroși – consecințele urmând să se facă simțite fără îndoială. Dacă nu o să generăm binele pentru națiune, va fi pentru că vom abandona definitiv resursele valorii, navigând haotic cu oameni incompetenți și sisteme corupte.
De noi depinde viitorul – însă din păcate în România ”frontierele” nu mai există, nu mai simțim apartenența la grupul nostru național în sens pozitiv, nu ne mai dezvoltăm în spiritul valorilor istorice, permițând oricui să beneficieze de cărțile noastre funciare, devenind excesiv individualiști și adesea fals competenți, cu o spoială a valorii și o lipsă a asumării destinului statal, într-o țară în care pentru omul obișnuit oportunitățile sunt din ce în ce mai scăzute.
La noi mobilitatea socială înseamnă emigrație – țara noastră devenind un ciur, un tărâm din care se pleacă, în care între stat și cetățeni există o ruptură categorică. Sistemul se luptă pentru el, iar cetățenii rămân să-și caute destinul fără ca statului să-i pese. Deși nu se recunoaște public, există clase în România de astăzi – sindicalismul autentic fiind absent și standardele evident duble.
Poate că ar fi fost o idee bună dacă Academia Română l-ar fi invitat pe scriitorul Mihai Ignatieff (Michael Grant Ignatieff – Cambridge, Oxford, Harvard) să realizeze un studiu despre Fenomenul Piața Universității și Mineriade – în contextul politicii drepturilor omului.
Cât de protejați suntem aici atunci când ne decidem să susținem democrația? Cât de interesat este statul în susținerea națiunii? Cum ne dezvoltăm în ecuația piețelor libere? Cum ar arăta lumea românească și cum s-ar garanta drepturile noastre fără contribuția Uniunii Europene și aliatului Nord American? Avem cu adevărat instituții democratice în România la peste treizeci de ani de la momentul decembrie 1989? Mai influențează intelectualii zona publică a societății noastre, sau suntem pradă loteriei electorale – mai precis, cât de rezistentă va fi în viitor democrația noastră?
Desfășurăm în continuare tema acestui articol în cinci abordări menite să asigure precum în domeniul chimiei analitice, identificarea elementelor și înțelegerea combinațiilor desfășurate.
1). Statuia ”Zeiței democrației”
În Taipei, Washington DC, Toronto sau Hong Kong există sculpturi identice ale statuii instalate în Piața din Tiananmen – în luna mai a anului1989 de către un grup de studenți de la artă, statuie distrusă apoi cu bestialitate de armata chineză. Această statuie a devenit astăzi un simbol mondial al sfidării. Din păcate statistic atât statuia, cât și conceptul sunt necunoscute în România.
sub numele de ”Memorialul Victimelor Comunismului”
Au trecut deja 30 de ani de când mâinile statuii țin ridicată o torță aprinsă. În piață a rezistat numai o săptămână – însă în istorie și-a câștigat un loc definitiv. Studenții din Beijing aveau 20 de ani, precum aveau și ”golanii” Pieței Universității din București. Un paradox este constituit de faptul că acest simbol (statuia ”Zeiței Democrației”) este mai bine cunoscut în afara Chinei, respectiv în țările democratice.
vs. portretul lui Mao Zedong.
În piață trupele au intrat în forță pentru a ”curăța” protestatarii, așa cum minerii au intrat în Piața Universității sau jandarmii au ”asanat” protestul din 10 august 2021.
În România deceniului nostru riscăm o devalorizare a societății prin pierderea memoriei istorice, îndeosebi față de etapele dinainte de dictaturi și mai ales uitarea evenimentelor simbol ale vremurilor de tranziție, instalându-se un efect de diminuare a ideii de națiune liberă, democratică și mai ales solidă în păstrarea continuă a libertăților și valorilor câștigate.
2). Fenomenul Piața Universității
Locul a devenit imediat după luna aprilie 1990 un loc neamestecat, nevinovat, curat, pur, unde candoarea studenților și celorlalți protestatari demonstra castitatea tinerei noastre democrații. Distincțiune era definiția – protestatarii de diferite vârste complet liberi de comunism, eleganți în înfățișare și comportament. Repugnanță în tabăra forțelor chemate să salveze statul neocomunist – brute lipsite de sensibilitate, detașate de la morală, corpuri desfășurate în nota unei violențe crude, făpturi inferioare și evident manipulate, dezlegate din lese pentru a sfârteca trupul fraged al tinerei noastre democrații.
S-a intervenit brutal în 13-15 iunie 1990 – s.f. MINERIADĂ devenind un cuvânt de dicționar inventat în București.
Efectul negativ reprezentat de amprenta fixată definitiv în conștiința neamului nostru este greu de estimat astăzi – amintirile acelor zile groaznice fiind proporționale cu întâmplările trăite. Ființa umană memorează trăirile intens negative, psihicul umbrindu-se în dimensiune proporțională cu intensitatea răului receptat. Populațiile perpetuează astfel consecințele timpurilor dificile.
Atunci, în Piața Universității încercam să devenim o societate. Dezvoltam relații superioare, descopeream unitatea, începeam să investim în România alcătuind primele planuri de organizare, ținând cont de principiile statului de drept și căutând să înțelegem tabloul relațiilor istoric determinate, desfășurate înainte de comunism.
Nu căutam privilegii, ci morală. Nu doream vinovați, ci numai dreptate. După o jumătate de secol de suferințe nemeritate, bucureștenii gustau acțiunea derulată după propria voință. Libertatea însemna concret ieșirea din stăpânirea activismului peceristic. Oamenii erau fragili pe atunci, însă independenți în sfârșit!
Se năștea libertatea cuvântului, a presei, România intra în convalescență după o maladie gravă – o infestare cumplită, cu manifestări clinice apropiate de moartea cerebrală, gunoiul comunismului ajungând la cote inimaginabile, funcția libertății de gândire fiind cea mai afectată.
În Piața Universității România ieșea din glaciațiunea totalitarismului. Oamenii cântau și trăiau acolo într-o regăsire a cristianismului – ce depășea în crez dinamica instituțională. În piață se grăia ”Tatăl Nostru” – mai presus de orice dogmă.
A existat și încă există un caracter autonom și neschimbat al națiunii noastre, încă neafectat de comunism, în ciuda Totalitarismului și Tranziției. Din păcate acest potențial a fost mutat într-un anumit procent odată cu emigrarea oamenilor de valoare – din orice nivel al desfășurării sociale.
În nici un caz tovarășii neocomunismului nu puteau să observe cu adevărat starea națiunii în locul său cel mai fierbinte, acolo unde stupul se coagulează în jurul mătcii – în acest caz, ființa națională.
3). Regatul devenit republică populară
România primește lovituri cumplite în anii ′45-′48. Valorile sunt pângărite. Cușca își ridică zăbrelele și apar gardienii repugnanți ai dictaturii – comuniștii – desfășurați la partid și la securitate. Crime, torturi, confiscări. Boala cuprinde organismul statal. Începe Rezistența – care devine repede o stare interioară – în contextul extrem de violent al dictaturii, orice gest minim de disidență putând produce dispariția fizică. Închisorile totalitarismului românesc sunt mărturie.
Frica domină rațiunea, începe era paranoică – dezvoltată agresiv asupra sufletului națiunii, cuprinzând bunele sale obiceiuri tradiționale, propaganda desfășurându-se sistematic prin eructarea unor teze deviante, generate în burduhanul stătut al guvernului Petru Groza – condus de la Moscova – care iată, și astăzi își păstrează ”caracteristicile” într-o formă nouă, însă pe același calapod al lipsei de umanitate.
Străbunicii și bunicii au luptat pentru România – un stat care ar fi avut o șansă formidabilă în istorie, dacă nu exista imperialismul gigantului de la răsărit – aflat cum observăm și astăzi într-o desfășurare haotică, nemotivată, neîndreptățită, ilar argumentată atât politic, cât și militar.
Dumneavoastră, ”toarăși”, pentru ce ați luptat? Nu ați mărturisit niciodată …
4). Câteva tâlcuiri despre Mineriade – ca de la ”golani” către tovarăși
În contextul acestui articol insistăm să nu fie considerat substantivul ”Tovarăș” în sens peiorativ, păstrându-se definiția simplă: membru activist al partidului comunist.
Axioma este simplă. Pe de o parte se aflau tovarășii – prezenți la posturi, iar pe de altă parte, ”golanii” – botezați în vremea în care conducerea țării nu se acorda în favoarea binele națiunii, timpul scurs omogen și nedefinit urmând a să fie caracterizat prin momente rămase în memoria noastră, pe atunci tineri studenți bucureșteni.
Ieșirea Românei din Totalitarism a fost posibilă numai datorită unor cauze externe. În primăvara anului 1990 s-ar fi putut declanșa procesul comunismului. Numai așa s-ar fi justificat succesul Revoluției.
Am avut o împrejurare favorabilă în afacerea ieșirii din comunism. Am ratat însă o parte din circumstanțele acestui bilet de loterie. Cum vom afla dacă că liderii anilor ′90 au înțeles? Îi vom vedea ieșind să ceară iertare ”golanilor” din Piața Universității, protestatarilor open mind ai anului 1990?
România a suportat consecințele Mineriadei din 13-15 iunie1990 într-o măsură pentru care nu putem estima nici astăzi o proporție comparativă. Nici neocomuniștii nu credem că au prevăzut mărimea dezastrului din acele vremuri. Ce îi mâna în luptă? Chiar a meritat? Trăim astăzi o parte a consecințelor eșuării de atunci.
O să ne spună tovarășii că pe atunci susțineam o ipoteză nerealizabilă, iar noi o să le răspundem că în mare parte impulsul negativ administrat asupra societății românești își consumă și astăzi efectul – o bună parte din obiectivele de atunci ale Pieței Universității rămânând nerealizate.
Au protejat o parte a societății ce își structurase privilegii în dictatură, uitând că menirea lor era să se gândească numai la România – așa cum o făceau Ion Rațiu sau Seniorul Corneliu Coposu. Nu știau că regimurile comuniste fuseseră impuse prin teroare? O parte importantă a societății românești la anul 1990 era alcătuită și din cetățeni de valoare care nu serviseră dictatura. Aceștia puteau să ducă România în viitor, identificând parcursul istoric dinainte de dictaturi, dacă după anul 1990 țara ar fi fost lăsată să se manifeste liber.
S-a folosit forța brută împotriva cetățenilor care ar fi putut să ofere României un parcurs autentic după revoluția începută la Timișoara și continuată apoi în alte regiuni.
Din nefericire dictaturile au un foarte agresiv și provocator aparat militar și polițienesc de represiune – susținut de servicii secrete acide, care atacă grav orice persoană sau grup social întâlnit – regula fiind simplă: te distrugem, fără alte comentarii, dacă te-ai poziționat împotriva noastră.
Societățile umane se pot vindeca, există o dinamică naturală, un suflu caracteristic speciei noastre. Omenirea s-a vindecat de comunism, ritmul terapiei fiind derulat în primul rând în scopul combaterii suferinței morale. În orice caz, nu din România a pornit sentimentul de încredere, aici Partidul Comunist Român și organul represiv al Securității asigurând cu agresivitate un drum tasat către modelul Nord Coreean.
Speranța noastră în anul 1990 se afla tot la partidul comunist – pentru că politic vorbind nu aveam altă alcătuire. Așteptam un Gorbaciov românesc, un OM capabil să repună valorile neamului în locul cuvenit, un caracter cult, apropiat în educație de această formidabilă tipologie alcătuită din mii de caracteristici ce se manifestă sincronic și definește națiunea română – greu încercată – însă bravă și curajoasă în istorie.
România merita să primească nedesfăcut cadoul ieșirii din comunism. A intervenit însă nomenclaturistul fostului aparat de partid și de stat servind cetățenilor această răutate continuă caracteristică dictaturii – care la noi în țară până la anul 1989 și-a depășit copios mentorul de la răsărit.
5). Confiscarea revoluției și politicul postdecembrist
După 1989 România mai primește încă o lovitură grea ce asigură continuitatea fostului regim dictatorial. Nedreptate suferită de această dată contra cost, oamenii încercând de atunci să accepte propunerea noii clase politice: rămâne statul la noi și voi aveți libertatea să faceți ce vreți! Statul este și astăzi într-o parte și națiunea în alta – fenomen socio-politic ce devine în prezent extrem de clar. Pe de o parte este sistemul, iar pe de alta România – respectiv cetățenii ale căror caracteristici de valoare rămân nefolosite.
De peste treizeci de ani România nu beneficiază de valorile sale la nivel de funcții în stat și instituțiile sale dominante. Astfel binele se alcătuiește din mers, acolo unde își poate impune poziția, însă în ultima vreme observăm că nu este lăsat să-și imprime caracteristicile.
Avansăm în limite, traversăm praguri cu emoții, nu părem un stat puternic și nu dorim să oferim celor cu adevărat valoroși șansa de a se dezvolta în tiparul oferit de propria performanță. România își ignoră valorile, țara devenind locul în care neamul nu-și poate realiza menirea, nu-și poate exprima întreg setul de caracteristici. În prezent cetățenii decuplați de la educație au pierdut sensul acestor cugetări, poate definitiv.
Politicul postdecembrist este un specialist al frânei – fenomenul fiind posibil prin apariția în funcții de decizie a personajelor incapabile de a reprezenta cu adevărat acele locuri importante pentru întreaga societate.
A trecut mult prea repede luna iunie a anului 2022, vorbindu-se extrem de puțin despre Piața Universității și celebrele și odioasele Mineriade… Este și această plictiseală un semn al unei deprecieri, rămâne să-i evaluăm dimensiunea.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Piata Universitatii a reprezentat si inca mai reprezinta un moment de istorie pura .Pentru cei care stiu cu adevarat ce s-a intimplat in acele zile , ca expertiza proprie si nu ca emisiune la TV , este observabil idealul tinerilor ce au incercat (motivatiile lor au fost multiple si nicidecum doar politice ) sa schimbe din radacini structurile comuniste .Mineriadele au fost cu totul altceva si ele au ca rezumat final doar cuvintele fostului Presedinte Iliescu adresate minerilor veniti sa readuca ordinea comunista in Capitala .Romania ca si tarile foste socialiste aflate in Lagarul Comunist condus de la Moscova au trebuit sa treaca prin mai toate „ furcile caudine ”.Privatizari frauduloase posibile si ca urmare a aparitiei legii de returnare a partilor sociale , legi date cu dedicatie pe anumite segmente de interes , crearea unei burghezii favorabile sistemului , legi permisive ce puteau fi ocolite usor de cunoscatori in ale legislatiei spre a oferi contra cost libertatea unora sau altora .Implicarea sistematica in aparitia unei structuri aservite de multe ori prin oferirea unor diplome(cite o data nemeritate ) ce sustineau anumite functii ocupate preferential , conectarea unor entitati economice la intrepriderile de stat ce deveneau nerentabile statul fiind obligat sa refinanteze locatia , favorizarea si cuplarea unor structuri economice preferate la lucratile de anvengura aparute prin decizii ale Statului , coruptia lasata generalizata si eterna spaga balcanica au impresurat mai toate activele administrative statale . Cam asa a aratat partea de inceput a dezvoltarii Democratiei romanesti .A trebuit sa treaca 32 de ani ca totul sa inceapa a fi oprit .Legile cerute de catre UE ,ca obligatie, in vederea obtinerii fondurilor din PNNR schimba din radacini totul .Digitalizarea , atit de contestata de multi cei care nu pot dovedi provenienta banilor si implicarea ANAF inspre a impozita totul (parcursul este decis deja pe categorii de evazionisti ) va face zile fripte multora .Incet, incet, Romania se aseaza acolo unde ii este locul . Am platit ,destul ,timp de 32 de ani politicile necesare uneori dar citeodata paguboase pentru societate . Pandemia si razboiul din Ucraina vor face asta posibil .
Da, sunt de acord – ați evaluat perfect un interval compact – și, da – în concluzie ați redat foarte clar faptul că ne însănătoșim prin terapia Uniunii. Numai bine vă doresc!
Mineriadele sunt studiate în scoli ? Se discuta :
– Cine a ordonat mineriadele?
– Cine a organizat mineriadele , stabilit obiectivele de „anihilat”?
– Cine și cum a organizat logistica ( transport , cazare, masa) miilor de mineri in capitală ?
Fara o studiere amănunțită a acestor fapte in scoli, imposibil sa devină subiect de examen ( oricare) .
„Democrația originala” (care era tot o dictatura dat cu ” față mai umană” ) a tovarășului Ion Iliescu , a PCR reciclat ca FSN, a securității redenumite SRI și SIE, nu se va înțelege veci. Nu se vor înțelege nici cei 10 ani pierduți și efectele acestei catastrofe in economie ,finanțe, țesutul social și emigrare.
Foarte multe evenimente si fapte istorice sunt studiate in scoli, chiar daca nu se cunosc in totalitate cauzele declansarii lor sau jocurile de culise din spate. De exemplu, cine si de ce l-a asasinat pe Kennedy se stie doar partial, insa toata lumea stie ca a fost asasinat la Dallas de un lunetist (Lee Harvey Oswald), iar americanii invata acest lucru din manuale sau lecturi suplimentare. Macar am putea scrie niste manuale facultative pentru licee, daca un manual de istorie este prea mult.
Dragă ”mike” foarte interesantă argumentația ta. Așa este, în statele care pun preț pe evoluția corespunzătoare a nației prin educație, în școli (licee, colegii, universități) se predau temele majore ale deplasării sociale, tinerii putând să înțeleagă originea unor desfășurări, precum și logica evenimentelor.
Un manual de istorie ar fi potrivit – însă din nefericire ”profesorul de istorie” nu mai reprezintă de multă vreme acel intelectual – gânditor în domeniul său și personalitate culturală în liceul unde predă.
Facultatea de istorie a traversat o ruptură după anul 1948, sensul dat de înaintașii: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan, Gheorghe Brătianu, Mihail Berza, Emil Condurachi, Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Constantin C. Giurescu – nemaifiind egalat și nici măcar identificat. (Le cerem scuze profesorilor adevărați – însă le amintim că tăcerea și izolarea sunt tot atitudini specifice culpabilității).
Dragă ”Ștefan60” – întrebările tale se potrivesc perfect subiectului prezentat. Vezi tu, culpabilitatea devine principala temă – lipsa de energie a celor care ar putea să lămurească chestiunea o observăm cu o atipică mirare, ”comportamentul” instituțiilor care ignoră bucata asta de istorie fiind evident fățarnică.
Mai departe sunt în asentimentul tău – pentru ca o parte a istoriei noastre să devină materie, evenimentele trebuie studiate și mai ales evaluate legal.
În ultimul tău paragraf ai reușit să evoci epoca reorganizării aparatului de partid și de stat la ieșirea din dictatură. Acum este timpul potrivit pentru o alegere – ori statul înțelege să servească națiunea și nu interesele clientelare, ori încet, noi ne vom dilua în istorie, amestecându-ne destinul în voința altor neamuri.
Nu cred ca e oportuna propunerea pt. ca , deocamdata, „povestea” Pietei Universitatii si a mineriadelor va fi scrisa in manuale de „tovarasii ” de atunci si de urmasii lor (deghizati in istorici)! Si decat sa se invete ceva fals, mai bine lipsa si povestirea orala pt. copii de catre parinti (adevarat, nu de toti…) Asa am invatat si eu despre regii Romaniei, de la bunici…
Așa este ”Mihai” – ai adus în discuție o temă reală, actuală – LUSTRAȚIA. Încă această terapie poate produce efecte în societate. Și da, sunt de acord – ”urmașii” – își continuă drumul în atitudine și caracteristici – modelul fiind relevat și prin conceptele neodarwinismului.
Însă, să rămânem pozitivi, încercând să observăm portițele utile. Există mereu un drum către libertate. Se pot alege profesori de liceu care să-și aducă aportul. Importat este ca selecția să fie realizată într-un context solemn, identificându-se o autoritate potrivită.
Altfel nu ne putem extrage din mocirlă. Trebuie să înălțăm tot pe unii dintre noi, care apoi, de sus, să expună faptele așa cum s-au petrecut. Nu văd redactarea acestui manual din actualele structuri ale educației. Însă cred că societatea actuală poate propune teme reparatorii și sunt convins că se pot identifica specialiștii potriviți.
Avem valori, nu sunt folosite ce e drept, însă speranța își face simțită prezența mai mult ca niciodată. În plus, zeița șanselor FORTUNA – poate fi schimbătoare – Fortuna Dubia, Fortuna Brevis sau chiar Fortuna Mala. Depinde de noi!
Inca un articol care rascoleste amintiri, care te pune pe ganduri si te forteaza sa-ti pui vesnic aceeasi intrebare: „ce ar fi fost daca..?”. Mineriadele, la fel ca si Revolutia Romana, ar fi trebuit incluse demult in manualele de istorie. Doar astfel ar fi inteles si tinerii nostri ce a reprezentat comunismul, iar apoi neo-comunismul. Din pacate, astazi asistam la o reintoarcere a acestui sistem totalitar de control total al societatilor, chiar daca sub alta forma, mult mai perfida, mai subtila, adaptata vremurilor si tehnologiilor moderne de comunicare. Neo-comunistii urmaresc acum, la fel ca si in urma cu 70 de ani, crearea unei noi „lumi” si a unui „om nou „. Nu au incetat niciodata sa creada in menirea lor „mesianica”, purificatoare a „natiunilor decadente” libere si democratice. Atata timp cat se va incerca ascunderea acestor evenimente si caderea lor in uitare, nu vom realiza niciodata ce s-a intamplat si nu vom putea niciodata preveni aparitia unui eventual tavalug totalitar. Traiesc cu speranta ca parintii care astazi au peste 40 de ani si care au trait acele evenimente vor explica copiilor lor ce s-a intamplat si de ce s-a intamplat. Nu voi uita nicicand dupa-amiezele si serile de weekend cand, la doar 12 ani, ieseam cu ai mei in Piata Universitatii cantand impreuna „Imnul Golanilor”. Acesti „golani” au avut un rol cheie de-a lungul timpului in integrarea Romaniei in aliantele si structurile occidentale, precum si in mentinerea in viata a libertatilor si democratiei romanesti. Acesti „golani” nu au avut nici un interes obscur si nu au fost un produs al partidelor sau serviciilor speciale, asa cum sunt scosi astazi din joben foarte multi tineri politicieni. Ei au dorit doar eradicarea ideologiei comuniste, libertate, demnitate si bunastare.
Foarte frumos desfășurat comentariul tău, creativ și deopotrivă pozitiv. Noi pe atunci eram studenți în anul I. Făcusem armata la TR (termen redus – 9 luni) în dictatură. În București în Piața Universității renăștea națiunea română.
Din nefericire cizma minerului a fost lăsată și mai ales dirijată. Am pierdut imens ca societate – mai ales am pierdut o imagine în Europa. Ceea ce comunismul nu reușise să distrugă – simpatia francezilor pentru ”La Roumanie” – au reușit neo-comuniștii imediat în primăvara anului 1990.
Întoarcerea înapoi și aruncarea țării într-o nouă negură a fost anticipată. Minerii puteau fi opriți, dacă se dorea acest lucru. Au avut însă cale liberă și au primit mulțumiri.
Este deja IMPERATIV ca tinerii să aibă în manualul de istorie cele două teme – Piața Universității și Mineriadele – și așa cum afirmi și tu ”mike” viitorimea are dreptul de a cunoaște istoria recentă – și dacă noi ne facem că plouă, în fapt îi furăm acest drept – îl anulăm identitatea și îi oferim în schimb nimicul – DE NIHILO FERI NIL POSSE – din nimic nu se poate face nimic.
Este bine sa fie asa. Dar trebuie continuat subiectul: ce au ajuns liderii „pietii” si ai „mineriadei” , in timp. Doar asa, subiectul devine instructiv.
http://piatauniversitatii.unibuc.ro/fenomenul-piata-universitatii/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Golaniada
https://romania.europalibera.org/a/emil-
Emil Hurezeanu: „Acești oameni vroiau să aplice în Piață ceea ce credeau că s-a întâmplat în decembrie 1989”
După ce parcurgeți cele trei link-uri, revenim în dialog.
Domnule ~mongolul~ pot să vă spun că cei din piață erau reprezentativi integral pentru societatea românească. Prin lideri autentici societatea ar fi putut să recupleze națiunea cu trecutul dinainte de dictaturi. ”Piața Universității” a avut nu neapărat lideri – cât oratori – iar dintre aceștia 99% sunt și astăzi credibili, sau memoria lor este de asemenea onorată permanent.
Să vă spun și despre manifestanți. ”Au ajuns” – cum spuneți dvs. foarte bine – sunt realizați în domeniile lor de activitate, au umplut mapamondul în state avansate unde ocupă funcții importante, iar cei din țară, sunt la fel, realizați și cu prezențe scrise în domeniile lor de activitate și în perimetrele sociale adiacente, luptând prin opinii elevate pentru emanciparea și democrația României.
Să auzim de bine!
1.”Ieșirea Românei din Totalitarism a fost posibilă numai datorită unor cauze externe”
Oare?! Nu cumva iesirea Ro. din totalitarism a avut loc- la fel ca si in toate fostele tari comuniste din estul Europei – datorita imploziei unui sistem economic dovedit „cu acte” ca fiind neviabil pe termen lung sa sustina un stat , adica cetatenii sai?
2. „Locul ( Piata Universitatii-n.m.) a devenit imediat după luna aprilie 1990 un loc neamestecat, nevinovat, curat, pur, unde candoarea studenților și celorlalți protestatari demonstra castitatea tinerei noastre democrații”
Nu cred ca idealizarea- sentimentala – ajuta istoriei. Nimic nu este „nemestecat,… pur…” intr-o astfel de manifestatie, oricat ne-am dori. Si nici macar in P.U. n-a fost, mai ales dupa alegerile din mai ’90
Servus. Da ”Adrian Cristescu”, nu vă contrazic, însă intervin cu unele obiecții,
1). Sistemul economic al blocului răsăritean pierduse competiția în mod evident – însă motorul ce a declanșat efecte concrete s-a manifestat de la Washington către Moscova. Pe fondul acesta putem discuta de pomenitele rațiuni economice.
În plus, în statele estului european, cetățenii și liderii lor formidabili – au generat mișcări în anii 80 – care au avut în mod evident un rol fundamental.
Totul în concluzie sosit dinafară! Nimic din interior. Dacă nu se produceau aceste evenimente internaționale, noi astăzi depășeam modelul nord coreean. Nu se mișca nimic în România, așa cum observați astăzi că nu se mișcă nimic la Moscova. Am avut și noi partea ne implicare, însă nu a provenit din societate internă – care se afla sub bocancul securității și a repugnanților activiști comuniști.
2). Să știți că acel ”chef” al libertății chiar a fost mișto. Și vă răspund așa, pentru că regret foarte mult că nu ați participat. Chiar a fost de pomină – o reușită a ideii de valoare și libertate. Trebuie să vă împăcați cu ideea. Istoricii vor consemna în manualele de istorie exact acest lucru!
Distinse domnule Iosif,
Remarcabil rechizitoriu. Din păcate, doar istorie contrafactuală. În perioada 1945-1950 lupta partizanilor în munți a fost, la fel ca Mineriada iunie ’90, palidă în comparație cu revoltele Budapesta-1956 sau Praga-1968. Și, ca să păstrăm proporțiile, bravură și curaj au arătat românii la Timișoara-1989 și București-1989-ian., feb.1990.
În iunie 1990 ar fi trebuit să avem război civil pentru a putea răsturna kamarila comunistă cu state de serviciu vechi la acea dată. Dar un război civil cere mult, mult sânge. Pe care românii nu l-au vărsat. Și nu îl vor vărsat.
Noi ne-am consolat de atunci (din mai-iunie 1990) cu zicala: Alea jacta est. Doar pentru ei. Pentru comuniștii de după comuniști.
Mulțumesc pentru comentariu, domnule Lucian Nicolescu. Toate cele bună vă transmit.
Vedeți, jurnalismul produce scrieri ce pot semăna uneori cu un rechizitoriu. Până la un punct cert – libertatea de opinie nu urmărește acuzații. Libertatea presei echivalează cu un impuls imunologic adresat cetății – scopul fiind numai existența democrației.
Anii 45-48 – au fost grei. Foarte grei! România începea să primească injecția cu venin de la răsărit. O doamne! Rezistența noastră a fost impresionantă – puțină, de acord – însă ”justificat” redusă numeric. Avem acces la arhive în acest sens. În schimb forța de ocupație a fost CUMPLITĂ – și poate în dimensiune unică în istoria neamului nostru. Nimic palid în rezistența noastră – în contextul în care violența ocupatorului a dus la instalarea IMPOSIBILITĂȚII de ripostă. Budapesta-1956 sau Praga-1968 – reprezintă alte perioade ale comunismului – ați oferit un exemplu bun – acolo a fost lat comunism și o altă populație. La noi în anii menționați nu mai ciripea nici musculița – Securitatea doborând sufletul acestei națiuni – cu efecte până în vremurile noastre.
2). ”La guerra civile” – da, cu o îndoială desigur – și aici vă rog să-mi permiteți nu un comentariu în contradictoriu, pentru că înțeleg opinia dvs., însă eu îl consideram și pe atunci ca imposibil! Și există studii, lucrări publicate – unde se relevă acest concept. Nu existau nici combatanții necesari. În plus, aceasta a fost și o dezinformare, o propagandă a timpurilor – o sperietoare a primăverii anului 90. Forța vechiului aparat de partid și de stat, înconjurat de Securitate și Miliție nu putea permite așa ceva. Și nici românii, cetățenii – nu prea știau pe atunci ce au de făcut.
Poporul nostru nu a fost pregătit la ieșirea din dictatură – poate pentru că a trăit cum a trăit după anul 1948. În schimb, din păcate – manipulările anilor 90 ”le-au” reușit – desigur foștilor decidenți ai dictaturii. Previzibil.
Vă propun să ieșim din sfera intereselor și să ne gândim numai la România. Îi păsa pe atunci de țară – politicului ”ales” ? În contras,t cei din Piața Universității se gândeau la patrie și la oamenii săi. În schimb greoiul aparat al fostei dictaturi privea doar către oportunități.
Încă o dată vă mulțumesc pentru comentariul dvs. – cu siguranță sunteți un bun partener de conversații – și da, încheierea dvs. este acceptată – însă, să privim țara cu speranță, pentru viitorime – să-i ajutăm să înțeleagă istoria și să-și iubească patria – pentru că astăzi MULȚI pleacă – și acolo ajunși nu se mai simt atrași înapoi. Povestea istoriei – predată la timp și corect, ar putea genera acel sentiment minunat – apartenența la țara ta. Numai bine vă doresc.
Eram studenți în anul I când ne-a fluierat pe la ureche bâta minerului și ne-a cuprins un leșin de neputință și cu perplexitate ne-am gândit de-acum încolo ce-o să facem. Păi, ce-am făcut? Ne-am străduit să terminăm cât mai bine facultatea ca mai apoi să vedem colegi „doctoranzi „sau alții care ne turnaseră în timpul armatei și acum erau oameni de afaceri, sau care ajunseseră pe posturi după ce dăduseră „concurs „.
Ideea studierii fenomenului Piața Universității, a Mineriadelor este pertinentă. Sunt tineri care nu cunosc din familie chiar istoria noastră recentă. Astfel școala ar putea astupa lacuna. Speranța moare ultima.
Felicitări domnule doctor și pentru acest articol!
Stim lectia, si noi invatam despre 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, 30 Decembrie si altele care erau minciuni politice, asa vor invata si urmasii nostrii alte falsificari eroice, iar Istoria Romanilor este marginalizata, vechiul muzeu este pe jumatate desfiintat (a se vizita acum!) iar cel nou zace in ruine neterminat (si nici macar sa il demoleze nu au reusit desi au incercat). Pe multi ii sperie indemnul lui Nicolae Iorga: Cititi istoria ca sa stiti ce va fi!
Știu că doresc imposibilul, dar momentele istorice de care se pomenește mai sus ar fi util de tratat Sine ira et studio.
Realizez însă că așa ceva e inuman, iar în consecință antisocial.
Istoria o scriu învingătorii…