Ce poți face la țară când nu-ți place să cultivi nici plante nici relații cu ceilalți, iar pe tine te-ai tot cultivat în luni, ani, decenii de izolare? Ce mai poți face când inevitabil vine vremea în care îți este totuna să explorezi și să te regăsești în cărți, filme, muzică sau pur și simplu să nu faci nimic? Când crezi că nu mai faci nimic, de fapt începi să vezi ce e în jur, de jur împrejurul tău și, mai departe, începi să descoperi împrejurimile. În ultimele luni de izolare oficială am început să văd dincolo de curtea cu găinile și puii, cu luptele dintre gaițe și cloște, până în grădina casei inundată de plante și de dăunători, apoi livada din spatele casei și chiar dincolo de ea, până în cimitir. Cu cimitirul începe dealul pe care localnicii cultivau struguri pe vremuri și săpau în stânca lui pivnițe să-și țină vinul. Suntem într-un sat, suburbie a unui orășel în care se face ciment internațional și în care proporția dintre români și rromi tinde să fie egală. Diferența este că românii, supuși regulilor și sistematizării, locuiesc central, în case mari și colorate, dar neapărat aliniate pe lângă șoseaua aglomerată, în praf și poluare fonică. În sat nu-i nimic de văzut, aliniere, praf, motoare, porți încuiate mai tot timpul, așa că revin la poalele dealului pe care „țiganii”, alungați cât mai departe, l-au parcelat în fâșii lungi. Acele fășii, cultivate cu porumb sau grâu, urcă din vale până sus unde, chiar pe coama dealului, rromii au ridicat case din cărămidă roșie și au format o colonie care mai nou e numită de săteni Munte Negru. Rasism rural, aproape duios. De câte ori urc dealul alăturat și mă uit, cu privirea curățată de prejudecăți, la casele simple și robuste de pe coama lină, cu pajiști verzi, cu pâlcul de pădure din care uneori ies căprioare, fazani sau iepuri și cântă păsările la apus, îmi dau seama, într-un fior de romantism, că Munte Negru al lor seamănă incredibil cu dealurile Toscanei.
Romantismul de pe dealuri începe la colțul cimitirului unde, chiar lângă poartă, este magazia în care se ține carul mortuar. Nu știam, și cred că nimeni nu știa, unde se ține carul mortuar până când a venit Cornelica în sat. Cornelica nu a venit singură, cum vin țiganii în pribegii moderne cu acte false de handicapați sau cerșind cu umilință agresivă, ci a venit ca un eveniment romantic. Zvonul a fost, mai ales în colonia de pe deal, că fusese furată de Ghiță Berghelea dintr-un sat de peste baraj. Berghelea era cunoscut ca fratele lui Oncu, păzitor de vaci vara si tăietor de lemne iarna, egal de ineficient în ambele. El, un anonim până atunci, a adus-o pe Cornelica „să stea împreună”, sintagma „a sta împreună” are în cazul de față o relevanță maximă. Berghelea a invitat-o/adus-o/furat-o pe Cornelica fără să existe vreun loc fizic ca topos al acestui „a sta împreună”, ci a adus-o ca să fie împreună peste tot: pe drumurile și cărările satului, la bar, la magazin, la primărie, la lucru prin sat, dar mereu împreună. Potriviți ca înfățișare, amândoi mici, negri și cu o expresie hăituită pe figuri, chiar erau peste tot si erau bucuroși de orice întâlnire. Aparent, au devenit parte din sat, însă erau mereu alungați, de săteni cu repulsie și ură, de cei din colonie cu invidie. Mă întrebam unde dorm, mai ales iarna, mi s-a spus ca de fiecare dată în cazul lor, că peste tot. O vreme m-am gândit că, totuși, undeva e locul lor, topic, mă refer, dar, într-adevăr, erau peste tot și nicăieri. Acel loc al lor, topic, a fost câștigat la loteria concursurilor de împrejurări. Acum pare firesc dacă ne gândim că Berghelea săpa mormintele, dar asta nu a fost suficient, ci a fost necesar să devină inutil carul mortuar și s-a întâmplat așa pentru că localnicii au construit o capelă, vizavi de cimitir, cu fonduri europene. Prin urmare, carul mortuar inutil era mai departe depozitat în magazia dintre cimitir și sat. Acolo stau împreună și dorm în carul mortuar Cornelica și Berghelea.
Nu aș fi stiut că e locuită magazia, dacă pe gardul cimitirului nu ar fi apărut rochii, bluze, cămăși, rufe întinse la uscat de Cornelica. Priveliștea, care întrecea filmele lui Kusturica, m-a făcut să fiu atentă la povestea lor. Așa că am văzut cum au grijă unul de altul, cum Cornelica ziua curăță prin cimitir, iar seara așteaptă pe capul de pod devenit prispă să vină Berghelea pregătind un „meniu bun”. El vine mereu, chiar dacă întârzie la bar mai mult și drumul devine foarte lung, „aista”, cum îi spune Cornelica enervată, tot ajunge acasă. Mă lăsasem înșelată de impresia că pentru ei fiecare zi e la fel, dar zilele lor de sărbătoare sunt imprevizibile și tot mai dese, ca într-un sat îmbătrânit. Acele zile sunt zilele cu înmormântări, atunci când familiile defuncților vin la capelă cu mâncare și băutură, pomană pentru sufletul celui plecat. Aceluia, Berghelea îi sapă mormântul fericit, în timp ce Cornelica se îmbracă cu rochia rozalie pe care sunt imprimate din loc în loc pâlcuri de pădure. În acele zile amândoi sărbătoresc, beau toată ziua și se transformă în doi țigani cu ochi nebuni și cu părul vâlvoi, de care toată lumea vrea să scape pentru că strică imaginea satului. Nici primarul, nici preotul, nici polițistul, nu pot pune reguli peste acele zile, instinctul de nomazi e mai puternic decât teama de a fi iar pe drumuri. În acele zile, Cornelica devine de nerecunoscut, bea până e inconștientă, iar Berghelea o așteaptă și o cară în spate până în carul mortuar, apoi trage perdeaua de tul de la ușa magaziei. Perdeaua, care e zestrea Cornelicăi, cade ca o cortină între lumi. În drum spre dealurile „ca din Toscana”, am trecut de multe ori pe lângă perdeaua trasă, privind-o cu indignare și curiozitate. Cine și cum poate înțelege de ce dincolo de perdeaua albă și vaporoasă e sărăcia neagră și densă, grea ca pietrele funerare ce se tot înmulțesc, a doi țigani care se au doar unul pe altul, acolo unde se termină satul și începe cimitirul?
Uneori Cornelica îl părăsește pe Berghelea, așa mi-a spus ea: „îl părăsesc” cu accentul de triumf în voce al celei care știe că i se va simți lipsa. Părăsirea e mai mult o amenințare pe care o tot amână, iar când simte că „părăsirea” a devenit un cuvânt prea gol, Cornelica pleacă. Se duce peste baraj, pe jos, mai mulți kilometri, până în satul ei unde nu are nimic în afară de actul de identitate, păstrat la vreun neam, act pe care nu-l aduce niciodată la carul mortuar. Știu că e plecată fiindcă nu mai văd perdeaua, ușa magaziei devine o gaură neagră în care Berghelea se îngroapă de viu până când găsește putere să se ducă după ea. Uneori mă tem că nu o va face, dar se duce de fiecare dată. Cornelica vine cu perdeaua albă, ieșind pe la colțuri dintr-o pungă de plastic, apoi, cu un zâmbet încrezător, agață perdeaua peste hruba cu carul mortuar, de parcă s-ar găti mireasă, și începe să pregătească un „meniu bun”. În așteptarea unei inevitabile înmormântări.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumesc. Va trimit ceva cu aceeasi vibratie chiar daca autoarea pretinde ca e fictiune: https://thebombayreview.com/2020/05/25/jogis-behemoth-anagha-unni/
Mult imi plac povestile. Frumos!
Și care este problema ?
Din ceea ce am citit pe Contributors, insemnarea de mai sus ar fi putut fi, cred, cea mai reusita scriere bellelettristica, as zice, poate “cea mai antologica”, daca nu m-as teme de pleonasme (antologic, e deja, daca punem suflet…, un superlativ). Atita doar ca (spre a ne apropia de toposul geografic si de cel lingvistic sugerate in “poveste) “ghemonul” tezist, ideologizant, ca tot demonul, nu doarme. Sa fie un text literar “sponsorizat”? PC oare? Supralicitare? Rasismul (ca si romantismul, de-altfel) la care se face referinta ar fi fost la fel de “reale” si fara a le flutura, programatic, in titlu. Nu zice poetul : “Nommer une chose (ma rog, “un objet”) c’est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème…” ? Acuma, daca tot “ne-am” pus pe numit, oare cum s-ar chema indiferentismul ori, mai stii, chiar ostilitatea celor de acelasi singe/aceeasi culoare? Caci si despre asta e cuvintul din poveste.
Cintarea aceea de pe tarmurile Toscanei: Agitata da due venti…
Fabulos ! Incredibil, daca n-ar fi adevarat. Si, extrem de dureros.
Respect, doamna Groza, pentru ca ati publicat cele de mai sus
each / every life matter !
Am citit ieri un text superb, astăzi l-am recitit cu aceeași plăcere. Îl voi reciti… El îmi amintește de „Acasă” al lui Radu Ciorniciuc. Și îndrăznesc să îi adresez autoarei îndemnul ca, dacă nu scrie încă literatură, să o facă.
Însă, dincolo de emoția sinceră genarată de „Fețe ale rasismului/romantismului rural”, textul relevă o problemă socială majoră. Prozaic vorbind, în statul membru al Uniunii Europene cu cetățenii cei mai săraci (cum am mai arătat, nu este Bulgaria, ci România), cei mai săraci dintre cei mai săraci trăiesc adevărate tragedii. Iar asta se produce în contextul unui fenomen de atomizare socială, de alienare, când fiecare este mai preocupat de propria supraviețuire. În plus, România se confruntă cu o gravă polarizare socio-economică.
Nu pot, din acest motiv, să nu privesc problema socială dintr-o perspectivă economică. Iar asta duce inevitabil către concluzii legate de eșecul statului, de opțiuni politice, de educație șamd. Și, dacă nu recunoaștem mai întâi că suntem un stat eșuat și nu conștientizăm problemele pe care le avem, nu ne putem face un plan de redresare.
Punctul acesta de vedere l-am întâlnit la un om minunat care face eforturi uriașe – mie mi se par supraomenești – pentru sprijinirea persoanelor, mai ales a copiilor, de etnie rromă, domnul Valeriu Nicolae.
Vorbind domnia-sa despre cei care consumă droguri în Ferentari, mi-am amintit că „aurolacul” și „trasul din pungă” au dispărut din București, iar „prafurile” costă mult. Nu vorbesc despre comerțul cu droguri în Ferentari (ori despre cel făcut de oamenii săraci din Ferentari în zonele bogate ale orașului), ci despre consum. Este extraordinar că prin strădania unor persoane devotate câțiva copii rromi sunt îndrumați către școală, dar nimeni nu vorbește despre sursele de bani pentru cumpărarea drogurilor consumate de către cei mai săraci dintre cei mai săraci. Nimeni. Iar asta arată încă o dată că există o problemă socială gravă.
Sper că prin realismul comentariului meu nu am umbrit prea mult parfumul romantic al minunatului eseu cu care ne încântă doamna Elvira Groza.
P.S. Nivelul mediu de trai al populației române de etnie rroma este în permanentă creștere, iar cei nomazi, ori care locuiesc în ciimitire sunt tot mai puțini. Desigur, polarizarea este ridicată și în rândurile sale : https://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/descinderi-in-forta-in-palatele-rromilor-din-strehaia.html
O povestioara poate adevarata , poate nu, dar care lasa urme in modalitatea noastra oraseneasca de a intelege lumea .Contastul se vrea exprimat intre doua lumi ai aceluiasi sat cu accentul pe aceasta lume a lui Cornelica si a lui Berghelea , ce rupti de lume fiind si neintegrati niciunde si-au gasit rostul in magazia si carul cel alegoric, dar nicicind folosit impreuna cu fericirea data prin intinderea rufelor pe gardul cimitirului sau prin consumul imens de alcool .O imagine ce creaza , fara sa vrem multe alte imagini in mintea nostra si poate unora dintre noi le aduce aminte de peripetiile copilariei si a unor vremuri de mult apuse . Ma aflam cindva , intr-o vizita impreuna cu prea iubita mea mama, intr-un satuc ,din minunata depresiune a Ciucului, in cautarea bailor cu apa minerala incalzita , facatore de minuni (sau asa se credea pe atunci )si a consumului prea gustoasei – ape minerala – provenita din stafundurile pamintului acelor locuri cu un continut foarte mare de fier , dar posesoarea unui gust de neegalat . Plimbarile mele zilnice (copil fiind undeva in jurul virstei de 6 anisori )ma duceau mereu catre culesul afinelor , in mereu noi descoperitele tufe , posesoare a minunatului fruct sau intre drumul dus – intors, cu ulciorul din pamint ars , cel nelipsit , ce trebuia mereu reumplut de la izvorul cel fara de fund si fara de oprire a cursului mereu si continuu al apei minerale .Intr-una dintre minunatele zile (asta era perceptia mea de mic orasean venit undeva in alta parte a lumii , ce parea desprinsa din povestile spuse mie de inegalabilul meu tata atit de priceput in aceasta arta a povestirii lucrurilor sau a intimplarilor mereu si mereu adevarate sau pur si simplu inventate . Aducerile aminte , ce uneori imi umplu mintea, se sfirsesc de fiecare data cu reauzirea cuvintele din clipa mortii tatalui meu – Vadis- daca tu nu te-ai fi nascut atunci nimeni nu m-ar fi iubit in aceasta lume . Doamne , cita dreptate avea si cita intelegere a omului (indiferent la cine sau ce se referea )exista in interiorul mintii celui ce a fost tatal meu . Dar sa ne reintorcem la momentul pe care vreau sa mi-l reamintesc . Impreuna cu mama mea faceam- zi de zi – drumul catre surorile ei , ce locuiau in acel satuc din depresiunea Ciucului si de fiesce data treceam pe linga cea mai darapanata casa din sat . O cocioaba , ce aparea aproape ca imposibilitate existentiala in mintea unui copil de 6 – 7 anisori si ma intrebam – oare cine sta aici ? Fara gardurii sau cu gardul ale carui stinghii erau mincate de vremuri, acoperisul de paie , de o culoare ce imi parea indoielnica, parca il vad si acum in fata ochilor , si cum priveam nedumerit , -hop- , in fata ochilor imi apare -LAPOS- tiganul absolut al intelegerii mele . Nicind nu mai vazusem asa ceva . Un barbat mai degraba inalt , intre doua virste , cu o barba pe care putem sa o numim acum – matusalemica-, imbracat mai mult sumar, parca era -Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-schiop, asa cum imi imaginam din povestirele spuse de deja cunoscutul meu (voua )tata .Si cum priveam nedumerit si inspaimintat personajul , brusc fara nici cea mai mica atentionare , fara sa zica nici cel mai mic cuvint , iubita mea -mama – ma ia in brate si zice cu toata dragostea posibila a acelui unic (pentru mine )moment – LAPOS ti-l dau tie pe Vadis . De neuitat aceasta clipa ,de groaza, traita de copilul ce nu intelegea semnificatia momentului si urletul imediat urmator momentului intinderii pachetului (desigur eu eram) catre tiganul- unguresc Lapos . Fiind de alta origine decit cea romana nu stiu daca il pot numi rom , daca da imi cer scuze . Cum mama nu dadea nici un semn sau nu avea nici o intentie de a intelege gravitatea momentului , salvarea mea vine tot de la- minunatul- _Lapos – ce refuza cu indirjire cererea mamei si ma inapoiaza de indata viu si nevatamat -mamei -cea care brusc intelege dilema copilului si cuprinsa si ea de frica gestului ma imbratiseaza cu atita afectiune ,pe care nu am mai intilnit-o niciodata sau poate doar asa imi pare mie , de-a lungul anilor . Plecind imediat de la – locul cel groaznic -, topaind de pe un picior pe celalalt ,de parca toate greutatile au disparut ca prin farmec , o tulesc la fuga si fara sa ma uit in urma si nu ma opresc decit la – poarta raiului – unde ne astepta una dintre surorile mamei mele ,ce ingrijorata fiind de intirzierea noastra, inca nu turnase minunata supa de gaina cu tăitei (inegalabila mincare ) in catroanele lut ars si nu pusese pe foc tigaia cu minunatele jumari de ou si slaninuta la care inca nu adaugase ciupercile de padure pe care le culesese unchiul si cu ajutorul nostru , cu o zi inainte .Ce bunatate de ciuperci , ce amintiri imi impinzesc imaginile cu minutata activitate de culegator a ciupercilor crescute dupa ploaie si cum ma tinem cu mina de burta (rautacios fiind )- de atita ris – cind surioara mea mai mica si draga , culegatoare si ea alaturi de noi , pune in cosul de nuiele impletite, doua ciuperci imense -de o culoare – rosu aprins cu picatele albe- (otravitoare fiind ) si care cu o viteza de nedescris au fost inlaturate de -atot stiutorul – nostru unchi in materie de minatarci . Si ca sa inchei , cu toate ca povestea este infinit mai lunga si mai atragatore pe intreg parcursul ei si al vietii mele ,pot doar sa va spun cum aminitirile se repeta de fiecare data incepind si ca- vreau si ca nu vreau – doar cu mirosul de fin cosit atunci cind aflat fiind la -somn sau doar la odihna- , cu miinile sub(supt ) cap , respiram fericit mirosul de neuitat ,sau cum imi bucurau sufletul privelistile de basm ce imi mai luminau visurile nocturne , uneori atit de bintuite de fantasmele cu balaurii cei cu -sapte capete -din copilaria noastra .
Minunat. Felicitari!
Fain scris… doar ca pe la mine( taran fiind si eu) e cam altfel, pe ici pe colo :P
Si nu asa sămănătorist ca la dvs.
Poate ca, traitor la tara de ceva vreme, ohoo, vreo 30 de ani buni, am depasit „faza” romantica si „filosofala”, chit ca si la noi se imbata unele muieri de le duc bărbeții acasa cu roaba. Daca nu-s si ei matoli!
Na. nu-s multe , fo doua daca stau sa ma gandesc bine, si una o si crepat, sireaca! Iaca , mai avem una…si aia e „alba”, la fel ca moarta, de asta ziceam ca e altfel, pe ici pe colo :P
Avem si tigani, rromi pe domneste, cam jumate din jumate, da` la noi n-au parcele cultivate cu porumb, nici ca`n Toscana (na, ca n-am fost p-acolo si nu stiu cum îi cucurudzu la ei), nici ca la noi, ca aici stiu cum arata… la noi fura de la rumani in draci, care cu caruta, care cu duba, ca mere mai repede si nu se vede pe camera ce ai in duba. Daca esti asa de prost sa treci prin dreptul ei…
Majoritatea merg pe Franta, Anglia, nu stiu ce invartesc pe acolo, dar vin cu bani si-si fac niste magaoaie in care poti sa intorci autobuzu`, cu coloane ca la Antipa si cu acoperisurile alea in paisepe ape. Musai doua sau trei, una langa alta. Q7, A8…ba am vazut si ceva supersportiv, d`ala cu doua locuri si cu țava de esapament pe mijloc…mi-o fost rusine sa ma benoclez mai bine, sa vad ce e, asa ca nu stiu. Da parea scump! ca asta conteaza…
Zilele trecute, na, ca sa va povestesc si eu cam cum e cu romantismu`pe la noi, eram la dughean, un Profi Loco, sa cumpar ceva.
Stam la coada, la casa, doi metri, masca pe figura. In spate o rroma cu un carucior in care era un copil mic.
Ea cu masca pe barbie, ala micu cu nimic, normal, ca n-o sa-i pui masca unui bebe de cateva luni. Altii, fo doi clienti, tot fara masca.
Se tot fataie, ba inainte ba inapoi, ma tot feresc, sa pastrez aia doi metri, involuntar ma tot uitam la ala micu si ma gandeam de ce dracu l-o adus la magazin, oare nu avea cu cine sa-l lase acasa?
Dupa o vreme o invit in fata, doar doar iese cu copilu afara…nu vrea. Ok, iarasi fataieli, imi sare musataru si-i zic sa nu se mai fataie atat cu ala micu ca e aglomeratie si nu e OK.
Ce greseala! Dintre rafturi sare soțu, fara masca, ca ce ma bag, ca e copilu lor si fac ce vreau, ca virusu nu exista, ca oricum copiii nu se imbolnavesc, ca unde-am vazut eu tigani (asa o zis el tigani…nu rromi) bolnav de covid, ca aia, aia.
Ma bag in sama si-i spun ca sunt iarasi 1000 de cazuri pe zi, ca e inconstient ca au intrat cu ala micu in aglomeratie, cand putea sa stea unul dintre ei cu el, afara, ca purtatul mastii il potejeaza in principal pe ala langa care stai, e un semn de respect daca nu altceva…phhhaaa, in final am ajuns la faza cum ca nu e bine sa te pui cu tiganii (na, nu cu rromii, o zis el…cum ar suna ” baaaa mosule, vezi-ti de animale tale, ce te bagi? nu e bine sa te pui cu rromii”? cu tiganii e mai hard, clar!)
Mustaru meu mai sare o data si-l impulai si io cum imi vine la gura, el ma trimite la animale, ranjind, ca taran ce sunt, eu il fac sobolan incosntient… mai sa ne luam la bataie!
Pleaca, o intreb pe vanzatoare de ce primesc in magazin oameni fara masca, e legea aia, bla, bla…cica nu au voie sa dea afara pe nimeni. Politica firmei…sau frica de rromi? Nu stiu.
La usa, coincidenta, primarele…il intreb si pe el daca stie ca poti sa intri fara masca in singurul magazin din sat, ca aia, aia. Ridica din umeri…na, vin alegerile, nu te pui cu…ahmmm, rromii!
Ia sa ma duc la politie, zic io, au camere, se vede ce si cum…o amenda, ceva
La politie pustiu, nexam numar de telefon. Cica sa suni la 112. Cam prea mult pentru oțâra harță!
Dupa o vrem mustaru revine din salt, ma calmez si ma duc acasa.
La animale!
Vedeti cum e cu romantismu` asta la tara? :P
Unii o au cu romantismul, altii cu realismul.
Cum se zice: teoria ca teoria, dar practica te omoara :D
perceptia – simtul tactil, imaginile, sunetele, mirosul – are o semnificatie diferita de la o virsta la alta. ea se schimba n timp, devine subiectiva, una i sa contempli soarele sau cerul instelat cind plesnesti de sanatate si alta i cind scirtii din toate balamalele. omenirea s a inmultit exponential dar a si evoluat ? daca tinem cont de numarul de chiftele / hamburgeri pentru fiecare burta planetara stam bine. daca ai burta plina si creierul spalat, intre capodoperele unor da vinci si michelangelo si arta contemporana reprezentata de „modernisti”, sau intre beethoven si snoop dogg / adi minune, diferentele sint inexistente !
Romana va deveni peste nici 50 de ani Romanistan, tara tiganilor.
Iata si o fateta …in urban.
https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/video-clanurile-romi-pus-stapanire-oras-important-anglia-s-au-luat-bataie-politistii-avut-nevoie-sprijinul-trupelor-speciale-1_5f1d9c035163ec42715fe3c8/index.html
„De asemenea, localnicii au adresat mai multe plângeri şi au informat autorităţile că romii nu respectă regulile de distanţare socială, însă autorităţile nu au reacţionat.”
Foarte-foarte impresionant ! Subiect demn de roman! Felicitări pentru acest talent , un talent înnăscut!