Interventia statului in economie, reloaded. Astazi, despre legea de comercializare a produselor alimentare

Suntem o economie de piata functionala si membri ai Uniunii Europene de aproape 10 ani, dar metehnele interventioniste nu par a fi disparut din practica politica de la Bucuresti. Ele revin din cand in cand, de obicei in preajma alegerilor, cand alegatorului trebuie sa i se dea impresia ca statul protejeaza economia nationala si ca nu lasa “exploatatorii straini” sa ne “aserveasca” economic. Un astfel de exemplu este Legea nr.321/2009 privind comercializarea produselor alimentare.

Adoptata in 2009, an electoral, aceasta lege s-a dorit a fi o revansa a producatorilor interni fata de conditiile “inrobitoare” impuse de marile retele comerciale, prin contractele lor de achizitie. Atunci, s-au desfiintat taxele pretinse de hipermagazine pentru servicii diverse si stranii, precum “listare”, “deschidere de noi magazine”, “facturare”, si s-a impus un termen maxim de plata de 30 de zile pentru unele produse proaspete. Totodata, s-a impus magazinelor sa nu ceara plati pentru servicii care nu aveau legatura cu vanzarea, sa ceara retururile de marfa in maximum 48 de ore de la receptie etc.

Insa alegerile au trecut, iar “avocatii” din Parlament ai producatorilor locali s-au volatilizat subit. Legea s-a dovedit greu de aplicat, institutiile insarcinate cu aplicarea (Ministerul Finantelor Publice) aveau cu totul alte treburi in perioada 2010 – 2012, iar marii comercianti nu stateau degeaba. Printr-un lobby constant si subversiv, au reusit sa “castreze” o buna parte din lege, prin modificarea din 2010. Dupa aceea, legea a ramas ciuntita, iar hipermarketurile si furnizorii au continuat lupta de-a pisica si soarecele. Cum se spune in bransa, “business as usual”.

Dar iata ca a venit un nou ciclu electoral, in 2016, si politicienii si-au amintit din nou de lupta respectiva, ramasa nedecisa. De data aceasta, insa, dorintei de “echitate contractuala” i s-a adaugat un desantat nationalism economic, demn de vremuri demult apuse, precum si un protectionism fara perdea. Acestor caracteristici li se adauga, totodata, parfumul uitat al interventiei statului in circuitul economic privat si numeroase “pasunisme” legislative, de-a dreptul amuzante.

Ce-ar fi de remarcat la noua infatisare a Legii nr.321/2009, republicata acum cateva zile? Mai multe aspecte cel putin bizare, provenind atat din vechile reglementari, dar mai ales din ultimele modificari aduse prin Legea nr.150/2016.

In primul rand, vorbim de o discriminare clara intre produsele alimentare considerate “romanesti” si celelalte, ceea ce contravine evident spiritului tratatelor europene si chiar internationale. Produsele romanesti sunt, conform definitiei legii, cele “obținute pe teritoriul național din materii prime de bază provenite în proporție de 100% din fermele din România”, un criteriu destul de greu de aplicat si de verificat. Carnea “romaneasca” este cea obtinuta de la animale crescute in fermele din Romania. Toate aceste produse fac obiectul unor reglementari distincte si sunt protejate de lege. Aceasta discriminare pozitiva a produselor romanesti este unul dintre obiectivele ultimei modificari legislative a legii nr.321/2009 si pare a fi fost rezultatul unui lobby insistent al producatorilor romani sau cel putin al unei parti a acestora.

Conform acestor modificari, comerciantul este obligat sa afiseze sintagma “produs romanesc” sau, dupa caz, “carne romaneasca”, atunci cand conditiile sus-amintite sunt intrunite. Cand numai o parte a carnii este “romaneasca”, comerciantul este obligat sa precizeze corespunzator procentul de carne provenita din România! Intrebarea ramane: cum poate fi stabilit si verificat acest procent? Regula pare menita sa fie incalcata, asa cum au fost nenumarate alte reguli stabilite arbitrar si discretionar de autoritatile romane, de-a lungul timpului.

Pe langa aceasta reclama implicita, pe care comerciantul este obligat prin lege sa o faca produselor romanesti, se impune si o promovare explicita. Astfel, potrivit art.15, “Comerciantul persoană juridică autorizată care desfășoară activități de comercializare pentru produsele alimentare are obligația de a organiza evenimente de promovare și vânzare a produselor alimentare românești, cu respectarea legislației sanitar-veterinare în vigoare. Frecvența acestor evenimente, precum și orarul de funcționare se vor stabili prin hotărâre a consiliului local.” Proabil ca tot consiliul local va asigura si prezenta ansamblurilor folclorice si a traditiilor “autentic romanesti”, la aceste manifestari de “munca si voie buna”…

Sa intelegem bine: legiuitorul roman obliga comerciantii sa faca reclama produselor romanesti, gratuit! Este o incalcare vadita a tuturor principiilor economiei de piata, in sprijinul producatorilor din Romania, prea saraci (vezi bine!) sa-si permita sa isi promoveze produsele pe bani proprii. Aceasta gratuitate este intarita de alte prevederi ale legii, care interzic comerciantilor sa perceapa bani de la furnizori pentru serviciile prestate acestora. Statul se transforma, din arbitru al pietei, in jucator de partea producatorilor interni.

Pentru a intari aceasta partinire vadita, legea mai instituie o obligatie absurda, in sarcina comerciantilor cu peste doua milioane de euro cifra de afaceri: sa achizitioneze produsele din categoriile carne, ouă, legume, fructe, miere de albine, produsele lactate și de panificație, “în proporție de cel puțin 51% din volumul de marfă pe raft, corespunzător fiecărei categorii de produse alimentare, din lanțul alimentar scurt”. O norma pe cat de confuza, pe atat de greu de aplicat. Nimeni nu pare a-si fi pus problema, in Parlament, daca producatorii locali detin capacitatile necesare pentru a asigura necesarul de marfa la raft al unui hipermarket, in mod permanent. Dovedirea incalcarii acestei reguli se va transforma intr-o veritabila probatio diabolica pentru autoritatile de control, obligate sa calculeze de fiecare data procentul de produse alimentare comandate din regiunea unde functioneaza magazinul in cauza. Iar notiunea de “lant alimentar scurt” nu este definita in aceeasi lege cu acest nume, ci drept “lant scurt de aprovizionare”, respectiv: “lanț de aprovizionare care implică un număr limitat de operatori economici angajați în activități de cooperare și de dezvoltare economică locală, precum și relații geografice și sociale strânse între producători, procesatori și consumatori.” O definitie prolixa si vaga, care va naste nenumarate controverse si chiar litigii judiciare.

Prin exceptie, insa, comerciantii pot completa necesarul de produse la raft din afara lantului scurt, insa numai “în urma consultării entităților din cadrul organizării comune de piață, prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale.” (art.13). Sensul acestei exceptari pare a fi in mod intentionat lasat intr-o ceata totala, pentru ca mecanismul ei sa nu poata fi activat niciodata. Ce inseamna, de pilda, “organizarea comuna de piata” si care sunt acele “entitati”? Care este rolul ministrului agriculturii si dezvoltarii rurale in aprovizionarea unui comerciant privat si de ce trebuie sa se astepte un ordin al acestuia, pentru a se completa necesarul de marfa? Acest articol pare a fi o trimitere expresa catre dirijismul economic al economiei socialiste centralizate, cand comenzile de aprovizionare erau aprobate de catre ministere, prin centrale. Un pas inapoi, in perioada anterioara anului 1990, care nu poate crea decat o impresie deplorabila investitorilor occidentali.

Insa vajnicul legiuitor roman nu se opreste aici! Hotarat sa razbune nedreptatile pricinuite de abuzivele lanturi comerciale, el intra “cu picioarele” in termenii clasici ai negocierii comerciale: conditiile de livrare, termenele de plata, reclamatiile ulterioare. Daca, in forma initiala a legii, se impusese un termen de plata de 30 de zile pentru un numar limitat de produse proaspete, acum s-a mers mult mai departe: maximum 30 de zile termen de plata pentru toate produsele, cu exceptia celor proaspete, unde termenul de plata este de maximum 7 zile! Un termen de plata exceptional de scurt, pentru o activitate economica extrem de vasta, care poate fi cu greu respectat in conditiile actuale.

Iarasi, pentru a inlatura portitele folosite de retaileri pentru returul produselor nevandute catre furnizori, legiuitorul impune un termen de maximum 24 de ore pentru reclamatii privind cantitatea sau calitatea produselor, prin exceptie fata de termenul general de doua zile, prevazut de Codul civil. Acest termen foarte scurt nu se aplica, insa, produselor proaspete, care se receptioneaza in momentul livrarii, fara intarziere! Rezulta ca foarte multe dintre defectele sau lipsurile produselor livrate vor fi suportate fortat de catre comerciant, care nu are fizic posibilitatea de a verifica si de a receptiona intr-un termen atat de scurt cantitatile livrate de furnizori.

Marile lanturi comerciale au reactionat, deja, prin reducerea semnificativa a comenzilor de produse alimentare. In acest fel, se pot incadra in restrictiile deosebit de drastice ale legii, insa tot producatorii interni au de suferit numeroase pierderi. Oricat de rele ar parea hipermarketurile si supermarketurile, ele asigura niste profituri substantiale furnizorilor lor, prin faptul ca au rulaje si volume mari. Iata ce spun unii dintre producatori (sursa): “E imoral să credităm comercianţii cu lunile, dar e absurd să crezi că ne vor plăti în 7 zile ceea ce vând în câteva luni, rezultatul fiind comenzile minuscule care au creat deja stocuri în fabrici, oprirea fluxului de producţie şi trimiterea oamenilor acasă.”

Punctul de vedere al comerciantilor a fost exprimat in termeni neechivoci, prin reprezentantul AMRCR (Asociatia Marilor Retele Comerciale din Romania):

“Ce facem? Concediem oameni? Ce facem cu marfa? Ce vină are, de pildă, CrisTim că nu am legume de la Vlad Gheorghe tot anul? Eu închid magazinul, concediez oamenii, creăm o problemă socială, creăm o problemă economică legată de TVA, legată de plata taxelor și impozitelor, de bonuri de masă la angajați…

Nimeni n-a vrut să vadă dincolo de asta. Pentru parlamentari n-a contat niciun argument. Primul argument logic ar fi fost următorul: vreau un studiu de impact”.

Intr-adevar, a lipsit studiul de impact. Poate si pentru ca initiativele legislative ale deputatilor si senatorilor nu au nevoie de un asemenea studiu, spre deosebire de cele ale Guvernului. De luat in considerare si acest aspect, in lunile care urmeaza pentru acest Guvern.

In ciuda evidentelor, presedintele Consiliului Concurentei nu a catalogat legea nr.150/2016 ca fiind anticoncurentiala. Domnul Chiritoiu a criticat legea din varful buzelor si cu multa diplomatie:

„Eu nu sunt lămurit: 51% pe ce luăm, pe fiecare magazin, pe toate magazinele dintr-un lanţ, pe lună, pe trimestru, pe an, nu ştiu… Deci foarte multe detalii rămân a fi stabilite în normele de aplicare a legii, cred că acolo se va muta discuţia şi va fi destul de complicată. Trebuie să facem un mecanism care să nu fie nici excesiv de birocratic, care să ducă la atingerea obiectivelor legii, dar, în acelaşi timp, fără a fi extrem de complicat şi birocratic” (citat de aici ).

Pretinzand ca ajuta una din partile negocierii, Parlamentul a nemultumit pe toata lumea, pentru ca nu a inteles subtilitatile si nuantele acestei negocieri. A ascultat o singura parte, care nu reprezenta nici ea intreaga tabara a producatorilor si furnizorilor romani, si a mers pana la capat cu o lege antiliberala, etatista si folcloric-patriotica.

S-a mai vorbit si de imprecizia unor definitii ale legii respective. Astfel, produsul alimentar proaspat a fost definit sumar ca fiind “aliment care nu este conservat prin sterilizare, deshidratare, congelare sau afumare, cu excepția refrigerării”. S-a observat, in mod judicios, ca si apa sau berea pot fi considerate produse alimentare proaspete, ceea ce este aberant.

Ipoteza unui produs 100% romanesc a fost, si ea, demontata de reprezentantii industriei de profil. Iata ce spune dl. Mihai Vișan – Director Executiv Romalimenta (asociatie a producatorilor):

“În fine, dar nu cel mai puţin important, definiţia produsului românesc: fãcut din 100% materii prime de bază din fermele din România. Ce înseamnă ”de bază”? Oţetul din borcanul de muştar e de bază? Ştiaţi că apele minerale pentru care ne invidiază o întreagă Europă, nu mai sunt româneşti, pentru că (de regulă), nu provin din ferme? Şi că nici mezelurile noastre nu mai sunt româneşti, pentru că importăm aproape jumătate din necesarul pieţei de carne de porc şi majoritatea importului merge la procesare, cam la fel fiind şi la cea de vită? Şi, dacă putem spune că ne mobilizăm entuziast, iar la anul vom produce suficientă salată încât să nu mai cumpărăm din alte ţări, dati-mi voie să mă indoiesc că peste noapte vom avea suficienţi porci, ceea ce nu mai reuşim din 1994!”

Tehnica legislativa opereaza cu concepte juridice, dar legea se aplica vietii reale. Fara informatii din viata reala, legiuitorul risca sa esueze si sa creeze dezechilibre in societate si in economie. Asa este si acest exemplu de populism legislativ, care va conduce la serioase probleme pentru lanturile comerciale, dar si pentru furnizorii interni.

Eu prevad o crestere a preturilor la produsele alimentare, determinata de constituirea in scurt timp a unor monopoluri ale producatorilor mai performanti, coroborata cu falimentarea rapida a micilor producatori.

Totodata, marile structuri comerciale isi vor frana extinderea si chiar se vor retrage din Romania, daca vointa politica exprimata prin legea analizata aici va fi nestramutata. De aici, vom pierde toti: furnizori, producatori, consumatori, angajati si, nu in ultimul rand, statul. Chiar daca marile lanturi comerciale par niste capcauni, care inghit pe nemestecate mici afaceri locale, ele genereaza numeroase venituri pentru cei amintiti mai sus.