„L’État, c’est moi”… și tinerii comuniști de altădată

E nevoie de un efort considerabil de imaginație ca să ni-i închipuim retrospectiv pe Liviu Dragnea și camarila sa din partidul majoritar ca pe niște tineri discreți și lipsiți de voință de afirmare în anii comunismului. Dacă, însă, nu ne supunem imaginația la contorsiuni, e mult mai simplu să intuim profilul unor tineri ambițioși, care au învățat de timpuriu regulile jocului autoritarist-comunist (centralizare a puterii, obediență ierarhică absolută, servilism public și cleptocrație privată) și erau gata să li se conformeze pentru a putea face o carieră în acel sistem. Puterea partidului era absolută. Nu exista nici o lege care să o poată relativiza sau micșora. Statul socialist călăuzit de partidul comunist era cea mai fericită întruchipare a ordinii politice din istorie. Nici un protest împotriva sa (la Brașov, pe Valea Jiului etc.) nu avea, prin definiție, legitimitate și era în mod sigur coordonat de „străini” care vroiau să submineze ordinea socialistă din România.

Să încercăm să traducem această doctrină asimilată de tinerii ambițioși de altădată în termeni contemporani. PSD e cel mai important partid politic din România. A cîștigat detașat alegerile parlamentare din 2016. Prin urmare, șeful acestui partid, Liviu Dragnea, are o legitimitate absolută. Tot ce face el reflectă voința poporului alegător, exprimată în decembrie 2016. Puterea lui se află deasupra legii și justiției. El este, de fapt, legea și justiția. El este Parlamentul. El este Statul. Orice altă putere din stat, o justiție independentă de politic care încearcă să combată corupția (DNA), un șef de stat care nu e membru PSD ca președintele Klaus Iohannis, reprezintă un „stat paralel și ilegitim”. Membrii partidului aflat la putere sunt convocați la luptă (mitinguri și proteste organizate de PSD) împotriva acestui „stat paralel”.

Societatea civilă, care protestează de aproape un an împotriva abuzurilor la adresa justiției și incompetenței guvernanților PSD (reflectată în parametri obiectivi ca deficitul bugetar, scăderea puterii de cumpărare, sporirea accizelor la carburanți, inflația – ca un bonus: stoparea importurilor unor medicamente compensate vitale, care echivalează cu un soi de genocid prin pasivitate la adresa propriei populații) ar fi susținătoarea la fel de ilegitimă a „statului paralel”. Evident, această ”societate civilă ilegitimă” (și paralelă?) e susținută de „străinii” care vor să submineze ordinea pesedist-aldistă din România – adică de multinaționale și ONG-uri ”sorosiste”. Liviu Dragnea (secondat de Călin Popescu Tăriceanu) pare a fi învățat cuminte, în tinerețe, lecția retoricii național-comuniste din discursurile „iubitului conducător” de atunci. Camarila sa politică pare la rîndul ei inițiată în tainele susținerii ancilare a „iubitului conducător” de azi. Mobilizezi, de pildă, jandarmi călare împotriva unor protestatari pașnici (Carmen Dan, ministra supusă lui Dragnea de la Interne), blochezi abuziv „piața protestelor” din fața guvernului cu un inedit tîrg de Crăciun (primarul general al Capitalei – la fel de aservit șefului partidului –, Gabriela Firea).

Spre deosebire de tinerii comuniști de altădată care încearcă să conducă azi România cu metodele și ideologia fostului „iubit conducător”, societatea civilă care protestează împotriva guvernării PSD+ALDE dovedește mai multă maturitate politică și înțelegere a regulilor de joc dintr-o democrație. În primul rînd, ea pare să fi asimilat principiul separației puterilor, esențial pentru o democrație funcțională. Tentativele de aservire a justiției de către politic – în particular, de către cel mai corupt și mafiot partid din România – au fost cele care au provocat  protestele din țară, începînd cu luna ianuarie 2017. „Revoluția fiscală” a intrat de curînd pe agenda protestatarilor, în parte și pentru că guvernanții PSD au dezvăluit publicului numai jumătăți de adevăr cu privire la noua fiscalitate, cel puțin pînă de curînd. Publicul a avut parte, la acest capitol, numai de ambiguitățile deliberate ale unei alte ministre supuse lui Dragnea, Lia Olguța Vasilescu, ce a prezentat noua lege a salarizării unitare și noua politică fiscală, într-un limbaj propagandistic ce părea desprins din ziarul Scînteia (în sfîrșit, se făcea dreptate proletarilor oprimați de capitaliști și imperialiști, creștea salariul minim etc.).

În al doilea rînd, societatea civilă din stradă pare să fi înțeles mult mai bine decît politicienii natura reprezentativă a puterii politice conferite PSD-ului în decembrie 2016. Legitimitatea nu poate fi absolută într-o democrație, ci depinde de „cursul” încrederii populației în liderii politici. La rîndul ei, această încredere nu poate fi capturată de sondajele comandate de PSD, ce prezintă popularitatea Gabrielei Firea, a lui Liviu Dragnea și a Olguței Vasilescu la fel de triumfalist cum era reflectată producția reală în cifrele de producție anuală și cincinală declarate oficial în timpul comunismului. Concret, această legitimitate a intrat în criză imediat după ce PSD și ALDE au preluat puterea, în ianuarie 2017, și au încercat o lovitură de palat asupra justiției prin celebra Ordonanță 13. Ce a urmat, legile justiției, reforma fiscală, noua lege a salarizării care sfidează bunul simț economic, dezinteresul total pentru o dezvoltare sustenabilă a țării, amînarea sine die a construirii unei infrastructuri moderne (autostrăzi, căi ferate rapide, servicii poștale funcționale), blocarea investițiilor publice la un minim istoric, n-au făcut decît să agraveze situația.

Cei care își amintesc cum, în decembrie 1989, Ceaușescu, înfricoșat de protestele din Timișoara care aprinseseră fitilul revoluționar la București și în alte orașe, perora ditirambic despre „agenturili străine”, pot avea o imagine a modelului politic secret, mai mult sau mai puțin conștient și avuabil, al lui Liviu Dragnea. Autoritarismul baronului local al Teleormanului și stilul mafiot în care a condus pînă acum PSD-ul dovedesc că a învățat foarte bine lecția. Aștept cu nerăbdare o adaptare televizată a filmului „The Godfather” („Il Padrino”, „Nașul”, cu Marlon Brando în rolul principal) care să valorifice cazul românesc…

Din nefericire însă, deși societatea civilă e mai matură ca politicienii, așa cum am susținut pînă acum, acest raport este valabil față de mai mulți politicieni decît cei înscriși în PSD. Din păcate, protestatarii împotriva abuzurilor la adresa democrației comise de PSD nu au de partea lor opoziția pe care o merită. Dacă, într-un scenariu puțin probabil, formațiunile politice din opoziție (PNL, USR și PMP) ar prelua puterea executivă săptămîna viitoare, formînd un guvern de coaliție, mai mult ca sigur s-ar repeta vechiul tango conflictual al unor partide aflate într-o permanentă criză de identitate, a căror singură trăsătură comună e că toate sunt anti-PSD, dar fiecare în felul său propriu, ireconciliabil cu al celorlalte. Neînțelegerile dintre aceste partide ar exaspera o dată în plus propriul electorat, care ar fi din nou dezamăgit și ar prefera să stea acasă la viitoarele alegeri. Absenteismul electoral ar afecta bineînțeles mai mult electoratul non-PSD, nu și pe votanții conștiincioși ai PSD-ului de la sate sau pe beneficiarii pomenilor electorale de la orașe și ar readuce la putere PSD-ul. Eterna reîntoarcere a Aceluiași… Tot ce putem face este să recomandăm opoziției politice să înceapă să existe, nu doar ca un surogat emoțional și retoric de „politică anti-PSD”.